Capitolul 29. Ne daţi ori nu ne daţi?

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Palatul Lorzilor avea mai multe săli şi coridoare decât un labirint. Jonathan se plimbă pe un alt coridor până când simţi un miros delicios de cafea şi pâine proaspătă. Îşi urmă nasul şi ajunse într-o sală mare unde câţiva bărbaţi şi câteva femei mai în vârstă se certau şi îşi arătau pumnii cu furie. Câţiva se sprijineau ţinându-se de mâini şi plângeau.

“Ce s-a întâmplat?” întrebă Jonathan, cu ochii la un coş mare aşezat în centrul încăperii. Ajungea aproape până la tavan. “De ce sunteţi atât de supăraţi?”

Majoritatea bătrânilor îl ignorară şi continuară să se vaiete şi să se plângă unul altuia. Dar un tip serios se ridică încet şi se apropie de Jonathan. “Lordul ăla arogant,” mormăi el, “Ne-a făcut-o din nou! Ne-a păcălit!”

“Dar ce-a făcut?” întrebă Jonathan.

“Cu ani în urmă,” spuse bătrânul dând din cap cu tristeţe, “Carlo Ponzi ne-a spus de un plan mare care să nu lase pe nimeni să sufere de foame la bătrâneţe. Pare bine, nu?”

Jonathan încuviinţă repede.

“Da, şi asta am crezut cu toţii. Ooof!” făcu el exasperat. “Sub ameninţarea pedepsei cu moartea, toată lumea, cu excepţia Înaltului Lord Ponzi şi a oficialilor lui, a fost obligată să contribuie în fiecare săptămână cu bucăţi de pâine la acest uriaş coş guvernamental. Cei care împlineau 65 de ani şi ieşeau la pensie puteau să înceapă să ia pâine din coş.”

“Trebuie să fie bine să ai pâine la bătrâneţe,” spuse Jonathan.

“Într-adevăr! Aşa am crezut şi noi. Părea să fie o idee atât de minunată pentru că urma să se găsească întotdeauna pâine ca să-i hrăneşti pe bătrâni. Din moment ce puteam conta cu toţii pe marele coş guvernamental, majoritatea din noi nu am mai strâns pâine pentru viitor.”

Umerii lui se lăsară în jos sub povara unei întregi vieţi. Bătrânul privi grupul de oameni bătrâni şi cu riduri. Arătă spre un alt domn în vârstă care stătea pe o bancă alături. “Într-o zi, prietenul meu Alan care stă acolo a urmărit cum oamenii puneau şi luau pâine din coşul cel mare. A făcut unele calcule şi a ajuns la concluzia că în curând pâinea din coş se va termina. Ştii, Alan a fost contabil. El a înţeles că era foarte simplu: mai multă pâine era scoasă decât pusă înăuntru – până când urma să se termine toată. Ei bine, el a tras semnalul de alarmă pentru noi.” Alan începu să încuviinţeze tremurat.

“Ne-am dus direct la coş şi ne-am căţărat pe el. Ne-a luat ceva efort, dar nu suntem chiar atât de slabi şi de orbi cum îşi închipuie unii din Lorzii ăia tineri. În orice caz, ne-am uitat înăuntru şi am descoperit că, coşul cu pâine era aproape gol. Când au auzit ceilalţi, s-a iscat o mare tulburare. I-am spus Lordului Ponzi chiar atunci şi acolo că mai bine ar începe repede să pună pâine în coş, că altfel o să-l dăm jos la următoarele alegeri!”

“Hei, pariez că s-a speriat,” spuse Jonathan.

“Speriat? N-am văzut niciodată pe cineva mai nervos. Ştie că avem multă influenţă când ne punem ceva în minte. Mai întâi a propus să se dea bătrânilor şi mai multă pâine – începând chiar înaintea viitoarelor alegeri. Apoi a vrut să ia şi mai multă pâine de la cei tineri – începând imediat după alegeri. Dar şi muncitorii ăia i-au înţeles schema şi s-au înfuriat şi ei. Tinerii, cei deştepţi, au spus că vor ceva pâine să mănânce acum. Nu voiau să aştepte să mănânce toată pâinea în viitor. Şi în afară de asta, viitorul s-ar putea să nu fie cum l-am planificat. Majoritatea nu aveau încredere în politicieni că vor lăsa pâinea acolo până vor ieşi la pensie.”

“Şi atunci ce a făcut?” întrebă Jonathan.

“Ponzi ăla are întotdeauna o idee nouă. A sugerat ca fiecare să aştepte până la 70 de ani înainte să poată începe să ia pâine din coş. Dar asta i-a supărat pe cei care se apropiau de pensie şi aşteptau pâinea la 65 de ani aşa cum li se promisese prima dată. În cele din urmă, Ponzi a venit cu o idee nouă strălucită.”

“Chiar la timp!” exclamă Jonathan.

“Chiar la timp pentru ziua alegerilor. Ponzi a promis totul tuturor! Că le va da mai mult bătrânilor şi va lua mai puţin de la tineri. Perfect! Promite mai mult pentru mai puţin şi toată lumea e fericită!” Bătrânul făcu o pauză să vadă dacă Jonathan a înţeles. “Singurul secret este că bucăţile de pâine vor fi puţin mai mici în fiecare an. Da. Bucăţile de pâine vor fi atât de mici încât vom putea să mâncăm o masă dintr-o sută de bucăţi – şi tot să ne mai fie foame.”

“Ticăloşi blestemaţi!” izbucni Alan. “Când se va termina pâinea asta, cred că vor tipări poze cu pâine şi ne vor da să mâncăm!”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România