Capitolul 26. După nevoi

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Muzica de fanfară cu trompete şi o baterie zgomotoasă reduseră în cele din urmă mulţimea la tăcere. Moderatorul Phil îşi ridică braţele către audienţă. “Părinţii dvs., acolo acasă, au aşteptat destul finala noastră. Parcursul de 12 ani al copilului dvs. este pe cale să se sfârşească. Este Jocul Absolvirii!”

O muzică de orgă umplu marea sală şi deodată se deschiseră nişte uşi laterale. Prin ele intrară elevi care purtau mantii lungi şi pălăriuţe de ceremonie pe cap. Mulţimea izbucni într-o nouă rundă furtunoasă de aplauze, presărate ici şi colo cu strigăte şi fluierături.

Jonathan îi şopti unei femei care stătea lângă el, “Ce este Jocul Absolvirii?”

Ea îşi întoarse capul pe jumătate spre el şi răspunse, ”Este o întrecere între elevii din şcolile Consiliului.” Făcu o scurtă pauză ca să asculte anunţurile, apoi continuă, străduindu-se să se facă auzită pe deasupra zgomotului. “Este punctul culminant al educaţiei formale a cuiva. Până acum, scopul educaţiei formale a fost să demonstreze importanţa muncii aspre şi a performanţei în urmărirea cunoaşterii. În seara asta îi onorăm pe elevii cei mai buni pentru succesul şi realizările lor deosebite. Dar premiul suprem, încă neacordat, este Trofeul de Bun-Rămas care revine câştigătorului Jocului Absolvirii.”

Uitându-se spre scenă, lui Jonathan i se păru că vede pe cineva familiar. “Cine este cea care îi întâmpină pe elevi când vin în faţă?”

“O, este Lady Bess Tweed. Nu o recunoşti din ziare? Este distinsul nostru orator. Ca membră al Consiliului Lorzilor şi regină a politicienilor, este oaspetele de onoare, ca întotdeauna, pentru că adoră publicitatea. Profesia ei este în acelaşi timp cea mai venerată şi cea mai puţin respectată din insulă. Aşa încât este perfectă pentru Jocul Absolvirii.”

“Cum se joacă jocul?” întrebă Jonathan.

“Este în felul următor,” spuse femeia apropiindu-se de urechea lui Jonathan. “Lady Tweed ţine unul din obişnuitele ei discursuri politice pregătite, în timp ce elevii scriu toate frazele care contrazic în mod direct ceea ce au învăţat sau practicat ei la şcoală. Cel care găseşte cele mai multe contradicţii este declarat câştigător al prestigiosului Trofeu de Bun-Rămas. Şşt, Lady Tweed a început. Ascultă.”

“…astfel, am învăţat despre virtuţile libertăţii,” urlă Lady Tweed. “Ştim că voinţa liberă şi responsabilitatea personală duc la maturitate şi creştere. Oamenii de-a lungul istoriei au căutat întotdeauna libertatea. Ce minunat este că trăim acum pe o insulă liberă…”

Femeia arătă înspre elevii care stăteau pe scenă în spatele lui Lady Tweed. “Uită-te cât de repede scriu. Oh, atâtea puncte de contrazis!”

“A contrazis Lady Tweed ceea ce au învăţat elevii în şcoală?” întrebă Jonathan.

Femeia replică, “Voinţă liberă? Pe naiba. Şcoala este obligatorie. Copiii sunt obligaţi să se prezinte şi toţi trebuie să plătească pentru asta. Dar taci!”

“…şi avem norocul de a avea cele mai bune şcoli imaginabile, în special acum când ne confruntăm cu vremurile grele prognozate de economiştii noştri,” spuse Lady Tweed pe un ton răsunător. “Profesorii noştri constituie un model de comportare exemplară pentru elevi, luminând calea către democraţie şi prosperitate cu torţa adevărului şi a cunoaşterii…”

Femeia care stătea lângă Jonathan îl apucă de mânecă de emoţionată ce era. Ea strigă, “Fiica mea este a treia din dreapta în rândul al doilea. Scrie; sunt sigură că a prins toate punctele.”

“Nu înţeleg,” spuse Jonathan. “Care puncte?”

“Cele mai bune şcoli? E imposibil să compari dacă nu ai de ales. Lady Tweed şi-a trimis proprii copii în particular la ţară pentru lecţii. Profesori model? Ha! Elevilor li se cere să stea liniştiţi şi să primească ordine timp de 12 ani şi în schimb nu primesc altceva decât stele de hârtie şi diplome. Dacă un profesor ar primi stele de hârtie în loc de salariu, ar spune că e sclavie! “Luminând calea spre democraţie?” Nici vorbă! Exemplul în clasă este autocraţia.”

Lady Tweed îşi plecă capul cu umilinţă, “…şi acum aţi ajuns la această piatră de hotar a vieţii voastre. Fiecare din noi înţelege că nu este decât o mică voce în marele cor al omenirii. Ştim că o concurenţă acerbă şi lupta lacomă şi fără scrupule de a ajunge sus nu sunt de dorit astăzi. Pentru noi, cea mai nobilă virtute este sacrificiul. Sacrificiul faţă de nevoile altora, ale mulţimii celor mai puţin norocoşi ca noi…”

Femeia aproape că ţipă de plăcere. “Uitaţi-vă la elevii aceia cum scriu! O mină de aur de contradicţii! “Marele cor al omenirii”? “Sacrificiu”? În şcoală, au fost întotdeauna învăţaţi să fie cei mai buni. Şi nici Tweed însăşi nu e de lepădat. E cea mai exigentă, cea mai zgomotoasă şi cea mai lipsită de scrupule dintre toţi. A reuşit să-şi taie drum până la conducere prin toate şiretenile imaginabile. Aceşti elevi ştiu că nu au ajuns astăzi pe această scenă sacrificându-şi notele pentru elevii incompetenţi din jurul lor.”

Jonathan pur şi simplu nu putea să înţeleagă. “Vrei să spui că în şcoli li se spune elevilor să fie cei mai buni în plan personal? Şi cu toate acestea, la absolvire, Lady Tweed le spune să se sacrifice pentru alţii?”

“Acum ai înţeles,” replică femeia. “Lady Tweed predică pentru absolvenţi o lume schimbată. De la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi. Acesta este viitorul.”

“Dar n-ar putea încerca să fie consecvenţi şi să predea acelaşi lucru înainte şi după absolvire?” întrebă Jonathan.

“Autorităţile lucrează la acest lucru,” spuse femeia. “Şcolile funcţionează după o tradiţie demodată care acordă note mari pentru cel mai bun rezultat. Anul care vine ei şi-au propus să inverseze sistemul de notare. Vor să folosească stimulente şi recompense care să-i pregătească pe elevi pentru noua realitate. Notele vor fi atribuite mai degrabă după nevoi decât după rezultate. Cei mai răi elevi vor primi note de 10 şi cei mai buni vor primi note de 4. La urma urmelor, cei mai răi elevi au mai multă nevoie de note bune şi de stimulente decât cei mai buni.”

Clătinând din cap, Jonathan îi repetă cuvintele pentru a fi sigur că le auzise corect, “Cei mai răi elevi vor primi 10 şi cei mai buni vor primi 4?”

“Da,” încuviinţă ea.

“Dar ce se va întâmpla cu rezultatele? Nu vor încerca toţi să fie mai puţin buni?”

“Ceea ce contează, după părerea lui Tweed, este că acesta va fi un act umanitar îndrăzneţ. Cei mai buni elevi vor învăţa virtutea sacrificiului uman, iar cei mai răi vor primi învăţăminte despre virtutea siguranţei de sine. Oficialii din şcoli au fost de asemenea somaţi să adopte acelaşi plan pentru promovarea profesorilor.”

“Şi cum le-a plăcut asta profesorilor?” întrebă Jonathan.

“Unora le-a plăcut foarte mult, altora deloc. Fiica mea mi-a spus că cei mai buni profesori au ameninţat că pleacă dacă se adoptă planul. Spre deosebire de elevi, profesorii mai pot încă să facă această alegere – deocamdată.”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România