Pledoarie pentru un autentic dolar de aur

Murray N. Rothbard

Traducere de Bogdan Glăvan *

Moneda fiduciară inflaţionistă

Vreme de aproape jumătate de secol, Statele Unite şi restul lumii au cunoscut o inflaţie severă şi continuă, fără precedent. Un număr crescând de economişti şi-au dat brusc seama că nu este doar o coincidenţă faptul că, în timpul aceleiaşi jumătăţi de secol, lumea a trăit cu un etalon discreţionar de hârtie nemaiîntâlnit. Niciodată nu au fost monedele lumii atât de mult timp retezate de originile lor metalice. Dimpotrivă, în timpul secolului etalonului-aur, de la sfârşitul războaielelor napoleoniene până la primul război mondial, preţurile au scăzut, în general, an după an, cu excepţia unor scurte perioade de război, de genul Războiului Civil[1]. Pe durata conflictelor militare, guvernele centrale s-au angajat într-o expansiune masivă a ofertei de bani, în scopul finanţării efortului de război. Pe timp de pace, pe de altă parte, expansiunea monetară a fost mică în comparaţie cu revărsarea de bunuri şi servicii ce a însoţit rapida dezvoltare industrială şi economică. Prin urmare, preţurilor li s-a permis să scadă. Cheltuielile enorme ale primului război mondial au forţat toate guvernele în conflict să abandoneze etalonul-aur[2], iar lipsa de voinţă pentru întoarcerea la un etalon-aur autentic a dus, în cele din urmă, la adoptarea radicală a banilor discreţionari de hârtie, în timpul crizei financiare din anii 1931-33.

Eu cred că nu ar trebui să fie nici un mister în legătură cu inflaţia cronică neobişnuită ce năpăstuieşte lumea începând din anii 1930. Dolarul este unitatea monetară americană (iar lira sterlină, francul, marca şi celelalte sunt unităţi monetare naţionale corespunzătoare), iar din 1933 nu au existat restricţii eficiente asupra emiterii acestor monede de către diversele state-naţiune. De fapt, fiecare stat-naţiune, din 1933 şi în special de la încheierea oricărei preschimbări în aur în 1971, a avut dreptul şi puterea nelimitată de a crea o monedă de hârtie, care să joace rolul de mijloc legal de efectuare a plăţilor în propria sa zonă geografică. Eu consider că, dacă o persoană sau o organizaţie obţine vreodată dreptul de monopol de a crea bani, acea persoană sau organizaţie va tinde să folosească acest drept până la capăt. Motivul este simplu: oricine sau orice grup împuternicit să fabrice bani, practic din nimic, va tinde să-şi exercite acest drept, ba chiar cu entuziasm considerabil. Fiindcă puterea de a crea bani reprezintă într-adevăr un privilegiu ameţitor şi profitabil.

Semnificaţia esenţială a etalonului discreţionar de hârtie este că unitatea monetară -- dolarul, lira, francul, marca sau orice altceva -- constă din tichete de hârtie, marcate drept „dolari”, „lire”, şi aşa mai departe, şi fabricate de guvernul central al statului-naţiune[3]. Guvernul (ori banca sa centrală) poate fabrica aceste tichete ad libitum şi fără nici un cost. Costul hârtiei şi al tiparului este neglijabil în comparaţie cu valoarea monedei tipărite. Iar dacă, pentru vreun motiv, costul respectiv nu este neglijabil, guvernul poate mereu pur şi simplu să mărească numărul de pe bilet!

Ar trebui să se înţeleagă limpede că rostul deţinerii de către guvern a puterii de a tipări bani este să monopolizeze acea putere. Pur şi simplu nu ar merita să recunoşti fiecărui bărbat, fiecărei femei şi fiecărei organizaţii dreptul de a tipări bani, aşa că guvernul îşi păzeşte permanent cu invidie monopolul. S-ar cuveni să se observe că guvernul nu este niciodată atât de zelos în suprimarea infracţiunilor ca atunci când acea infracţiune constă în afectarea directă a propriilor resurse de venit, precum în cazul evaziunii fiscale şi al falsificării banilor. Dacă falsificarea banilor nu ar fi ilegală, oferta de dolari sau franci a naţiunii ar creşte la infinit foarte rapid, iar puterea de cumpărare a unităţii monetare ar fi efectiv distrusă[4].

În ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de economişti au fost treziţi la realitate de palmaresul inflaţionist al monedelor discreţionare. Prin urmare, ei au concluzionat că lăsarea la îndemâna guvernului şi a băncii sale centrale a puterii de a regla fin oferta de bani, constrângându-i însă să o folosească cu înţelepciune, conform anumitor reguli, înseamnă pur şi simplu lăsarea lupului paznic la oi. Ei au ajuns la concluzia că doar măsurile radicale pot remedia problema, în esenţă problema tendinţei inerente a guvernului de a mări oferta banilor pe care îi monopolizează şi îi creează. Acest remediu reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât separarea strictă de stat a banilor şi a ofertei lor.

Denaţionalizarea” banilor a lui Hayek

Cea mai bine cunoscută propunere de a separa banii de stat este cea a lui F.A. Hayek şi a adepţilor săi[5]. „Denaţionalizarea banilor” a lui Hayek ar elimina legile privind moneda oficială şi ar permite fiecărui individ şi fiecărei organizaţii să-şi emită propria monedă, de genul unor tichete de hârtie imprimate cu propriile denumiri şi semne distinctive. Guvernul central şi-ar păstra monopolul asupra dolarului sau francului, dar altor instituţii li s-ar îngădui să concureze în afacerile de creare a banilor, oferind monede sub o marcă proprie. Astfel, Hayek ar putea tipări hayeki, prezentul autor ar emite rothbardi şi aşa mai departe. Amestecat cu schimbarea legislativă sugerată de Hayek este un proiect antreprenorial, prin care o bancă inspirată din Hayek ar emite „ducaţi” de aşa natură, încât să păstreze preţurile exprimate în ducaţi constante. Hayek este încrezător că ducatul său ar scoate cu uşurinţă din competiţie dolarul, lira, marca sau alte monede slăbite de inflaţie.

Planul lui Hayek ar avea importanţă dacă lucrul (marfa) pe care noi îl numim „monedă” ar fi similar altor bunuri şi servicii. De exemplu, un mod de a scăpa de ineficientul, înapoiatul şi uneori despoticul Serviciu Poştal al Statelor Unite este pur şi simplu abolirea lui; însă alţi apărători ai pieţei libere propun planul mai puţin radical de a păstra oficiul poştal intact, dar de a permite oricărei organizaţii să concureze cu el. Aceşti economişti sunt încrezători că firmele private ar putea curând scoate din competiţie oficiul poştal. În ultimul deceniu, economiştii au devenit mai înţelegători faţă de dereglementare şi libera concurenţă, astfel că denaţionalizarea superficială ori îngăduirea liberei concurenţe între monede ar părea o metodă viabilă, prin analogie cu serviciile poştale, cele de pompieri sau şcolile private.

Există totuşi o diferenţă crucială între bani şi toate celelalte bunuri şi servicii. Acestea, indiferent dacă este vorba despre serviciul poştal, bomboane sau calculatoare personale, sunt dorite de dragul lor, pentru utilitatea şi valoarea pe care o aduc consumatorilor. Consumatorii sunt capabili, prin urmare, să cântărească aceste utilităţi una cu alta pe propriile lor scări personale de valori. Banii totuşi nu sunt doriţi de dragul lor, ci tocmai pentru că funcţionează deja ca bani, aşa că fiecare are încredere că marfa-bani va fi uşor acceptată în schimb de oricine. Oamenii acceptă bucuroşi tichete de hârtie marcate „dolari” nu pentru valoarea lor estetică, ci fiindcă sunt siguri că vor putea vinde acele tichete în schimbul bunurilor şi serviciilor pe care le doresc. Ei pot fi siguri de asta numai atunci când „dolarul” este deja utilizat ca monedă.

Hayek are cu siguranţă dreptate că o economie liberă de piaţă şi devotamentul faţă de dreptul de proprietate privată necesită ca fiecăruia să i se permită să emită orice denumiri de monede şi tichete doresc. Hayek ar trebui să fie liber să emită hayeki ori ducaţi, iar eu să emit rothbardi sau orice. Însă emiterea şi acceptarea sunt două chestiuni foarte diferite. Nimeni nu va accepta noi bilete-monedă, aşa cum ar putea foarte bine să accepte noi organizaţii poştale sau noi computere. Aceste denumiri nu vor fi alese drept monede tocmai fiindcă nu au fost folosite anterior ca bani sau în oricare alte scopuri.

Hayek şi adepţii săi nu au izbutit deloc să înţeleagă lecţia oferită de „teorema regresiei” a lui Ludwig von Mises, una dintre cele mai importante teoreme din teoria monetară[6]. Mises a arătat încă din 1912 că, din moment ce nimeni nu va accepta un obiect drept monedă decât dacă a fost cerut şi comercializat mai devreme, trebuie, prin urmare, în mod logic să ne întoarcem (să regresăm) la prima zi în care o marfă a ajuns să fie folosită drept monedă, mijloc de efectuare a schimburilor. Deoarece, prin definiţie, marfa nu putea fi utilizată ca monedă înaintea acelei prime zile, ea putea fi cerută numai fiindcă fusese folosită ca o marfă nonmonetară şi, în consecinţă, a avut un preţ preexistent, chiar dinainte de a începe să fie întrebuinţată drept mijloc de efectuare a schimburilor. Cu alte cuvinte, pentru ca vreo marfă să ajungă să fie utilizată ca monedă, ea trebuie să provină dintr-o marfă apreciată pentru unele scopuri nonmonetare, astfel încât să aibă o cerere şi un preţ stabil, înainte de a începe să fie întrebuinţată drept mijloc de efectuare a schimburilor. Pe scurt, banii nu pot fi creaţi din ceva ce nu există, prin contract social ori prin emiterea de tichete de hârtie purtând noi denumiri. Banii trebuie să provină dintr-o marfă nonmonetară valoroasă. În practică, metalele preţioase precum aurul şi argintul, metale cu o cerere înaltă şi stabilă pe unitatea de greutate, au câştigat rolul de bani în faţa tuturor celorlalte mărfuri. Aşadar, teorema regresiei a lui Mises demonstrează că banii trebuie să-şi afle originea într-o marfă nonmonetară folositoare, tranzacţionată pe piaţa liberă.

O problemă crucială a ducatului hayekian este însă că nimeni nu-l va accepta. Biletele cu noi denumiri ale tichetelor nu pot spera să concureze cu dolarii sau lirele, care au apărut ca unităţi de greutate ale aurului şi argintului şi au fost utilizate de secole pe piaţă ca unitate monetară, mijloc de efectuare a schimburilor şi instrument de calcul monetar şi socoteli[7].

Planul lui Hayek pentru denaţionalizarea banilor este utopic în cel mai rău sens: nu fiindcă e radical, ci fiindcă nu ar putea merge. Să se tipărească pe bucăţi de hârtie toate denumirile dorite, şi aceste noi tichete tot n-ar fi acceptate sau nu ar funcţiona ca bani; dolarul (sau lira sau marca) ar domni încă nestânjenit. Nici chiar înlăturarea privilegiului monedei oficiale nu ar funcţiona, deoarece noile denumiri nu vor fi apărut din mărfuri utile pe piaţă, aşa cum teorema regresiei demonstrează că trebuie să se întâmple. Şi, de vreme ce propria monedă a guvernului, dolarul şi celelalte, ar continua să domine incontestabil în rolul de bani, banii nu vor fi denaţionalizaţi deloc. Banii ar rămâne naţionalizaţi şi o creaţie a statului; tot nu ar exista o separaţie a banilor de stat. Pe scurt, chiar dacă utopic fără speranţă, planul lui Hayek nici măcar nu ar fi suficient de radical, din moment ce sistemul inflaţionist actual şi administrat de stat ar fi lăsat intact.

Nici chiar varianta hayekiană prin care cetăţenii ori firmele private emit monezi de aur în grame sau uncii nu ar funcţiona, şi asta este adevărat chiar dacă dolarul şi alte monede discreţionare au apărut cu secole în urmă ca denumiri ale unităţilor de greutate ale aurului sau argintului[8]. Americanii s-au obişnuit să întrebuinţeze şi să-şi facă socotelile în „dolari” timp de două secole şi vor rămâne agăţaţi de dolari în viitorul previzibil. Ei nu vor schimba, pur şi simplu, dolarul cu uncia sau gramul de aur ca unitate monetară. Oamenii se vor crampona cu încăpăţânare de monedele cu denumiri obişnuite; chiar în timpul hiperinflaţiei şi practic al distrugerii monedei, poporul german a rămas ataşat de „marcă“ în 1923 şi chinezii de „yen” în anii ’40. Chiar reevaluările drastice ale monedelor distruse, care au pus capăt inflaţiei, au păstrat numele originar de „marcă“ ori alte nume de monede.

Hayek aduce exemple istorice, în care mai multe monede au circulat în aceeaşi arie geografică simultan, dar nici unul dintre exemple nu este relevant pentru planul „ducatului” său. În regiunile de frontieră pot fi acceptate două monede guvernamentale[9], însă fiecare are putere de mijloc legal de efectuare a plăţilor şi fiecare a fost îndelung utilizată în cadrul propriei naţiuni. Aşadar, circulaţia multimonetară nu este relevantă pentru ideea uneia sau a mai multor monede private noi de hârtie. Pe lângă asta, Hayek ar fi putut menţiona faptul că în Statele Unite, până când practica a fost scoasă în afara legii în 1857, monedele străine de aur şi argint, precum şi monedele de aur private au circulat în paralel cu monedele oficiale. Faptul că dolarul spaniol de argint circulase mult timp în America împreună cu monedele austriece şi engleze a permis noilor State Unite să treacă cu uşurinţă de la calculul în lire la cel în dolari. Dar iarăşi, această situaţie nu este relevantă, deoarece toate aceste monede reprezentau diferite greutăţi ale aurului şi argintului, şi nici una nu era o monedă discreţionară guvernamentală. Prin urmare, a fost uşor pentru oameni să atribuie diversele valori ale monezilor conţinutului lor de aur sau argint. Aurul şi argintul circulaseră, bineînţeles, timp îndelungat ca bani, iar lira sterlină şi dolarul reprezentau doar greutăţi diferite ale unuia sau ale celuilalt metal. Planul lui Hayek este unul foarte diferit: emiterea de tichete private marcate cu denumiri noi, în speranţa că vor fi acceptate ca bani.

Dacă oamenilor le plac dolarii sau francii şi se vor ataşa de ei, atunci există doar o singură cale de a separa banii de stat, de a denaţionaliza cu adevărat banii naţiunii. Şi aceasta înseamnă denaţionalizarea dolarului (ori a mărcii ori a francului) însuşi. Numai privatizarea dolarului poate pune capăt stăpânirii inflaţioniste de către guvern a ofertei de bani a naţiunii.

În concluzie, cum poate fi privatizat sau denaţionalizat dolarul? Evident, nu prin legalizarea falsificării banilor. Există un singur mod: legarea dolarului încă o dată de o marfă utilă. Numai schimbând definirea dolarului, de la tichete discreţionare emise de guvern, la o unitate de greutate a unei mărfi tranzacţionate pe piaţă, se poate trece, de o manieră permanentă şi absolută, funcţia emisiunii monetare de la stat în mâini private.

Dolarul-marfă“: o critică

Dacă este imperativ ca dolarul să fie încă o dată definit ca o greutate a unei mărfi, atunci în ce marfă (sau mărfuri) ar trebui să fie definit şi care ar trebui să fie greutatea particulară în care se constituie?

În replică, eu propun ca dolarul să fie definit ca o greutate a unei singure mărfi, şi acea marfă să fie aurul. Mulţi economişti, începând cu Irving Fisher la începutul secolului douăzeci şi incluzând pe Benjamin Graham şi pe mai tânărul Hayek, au tânjit după o formă de „dolar-marfă“, în care dolarul este definit nu ca o greutate a unei singure mărfi, ci în termenii unui „coş“ compus din două sau mai multe mărfuri[10]. Sunt multe erori în această abordare. În primul rând, o asemenea monedă nu a apărut niciodată în mod spontan din funcţionarea pieţei. Ea ar trebui să fie impusă (pentru a folosi un termen peiorativ ce-i aparţine lui Hayek însuşi) de sus pieţei, ca un plan „constructivist” al guvernului. În al doilea rând, şi ca o consecinţă, guvernul va fi însărcinat să o administreze, de vreme ce o monedă având la bază un coş de mărfuri nu a apărut niciodată pe piaţa liberă, spre deosebire de folosirea unităţilor de greutate. Guvernul ar putea modifica, în aceste condiţii, rapoartele greutăţilor, ar putea ajusta diverşii termeni ficşi şi aşa mai departe. În al treilea rând, aspiraţia către un coş fix reprezintă un rezultat al puternicei dorinţe ca guvernul să controleze economia, astfel încât să păstreze „nivelul preţurilor” constant. Aşa cum am văzut, tendinţa naturală a pieţei libere este de a scădea, în timp, preţurile, în conformitate cu creşterea productivităţii şi a ofertei de bunuri. Nu există nici un motiv întemeiat pentru intervenţia guvernului. Într-adevăr, dacă intervine, nu poate crea decât un ciclu al afacerilor de tip „boom-bust”, prin extinderea creditului în scopul menţinerii preţurilor artificial mai ridicate decât ar fi pe piaţa liberă.

În plus, sunt şi alte probleme grave cu abordarea în termeni de coş de mărfuri. Nu există, în primul rând, nici o entitate unitară de genul „nivelul preţurilor”, care să fie ţinută constantă. Întregul concept de nivel al preţurilor este o construcţie artificială, ce ascunde faptul că el poate consta numai din preţuri individuale, fiecare variind continuu unul faţă de altul.

Dorinţa puternică a lui Irving Fisher pentru un nivel constant al preţurilor s-a născut din propria concepţie filozofică greşită, potrivit căreia, aşa cum ştiinţa se bazează pe standarde măsurabile (precum un yard care cuprinde 36 de inci), la fel banii ar reprezenta o măsură a valorilor şi preţurilor. Dar fiindcă nu există un singur nivel al preţurilor, ideea sa, departe de a fi ştiinţifică, este o himeră. Singura măsurare ştiinţifică ce se aplică în mod adecvat este unitatea monetară ca o adevărată măsură a greutăţii mărfii-monedă. Mai mult, singura măsură ştiinţifică este o definire care, o dată selectată, rămâne pentru totdeauna aceeaşi: „livra” sau „yard-ul”. A jongla cu definirile greutăţii în cadrul unui coş încalcă orice concept corect al definirii ori al măsurii[11].

O ultimă şi esenţială eroare a dolarului definit pe baza unui coş de mărfuri este aceea că legea lui Gresham ar avea drept consecinţă permanenta penurie ori stocuri nevândute din diferitele mărfuri ce compun coşul. Legea lui Gresham spune că orice monedă supraevaluată de către guvern (faţă de valoarea ei de piaţă) va scoate afară din circulaţie moneda subevaluată de guvern. Pe scurt, controlul cursurilor de schimb prezintă consecinţele oricărui alt control al preţurilor: un curs maxim stabilit sub nivelul celui de pe piaţa liberă cauzează o penurie; un curs minim stabilit deasupra celui de pe piaţă va cauza un surplus. De la începutul Statelor Unite, moneda a cunoscut permanent necazuri, deoarece Statele Unite au adoptat mai degrabă un etalon bimetalic decât un etalon-aur, pe scurt, un coş format din două mărfuri, aur şi argint. După cum bine se cunoaşte, sistemul nu a funcţionat niciodată, pentru că, din când în când, valoarea unuia sau a celuilalt metal preţios s-a aflat sub valoarea sa stabilită pe piaţa mondială şi de aceea monedele ori lingourile dintr-unul intrau în ţară, iar celelalte dispăreau. În 1873, partizanii etalonului monometalic aur, văzând că argintul urma curând să fie supraevaluat şi deci pe punctul de a scoate aurul din circulaţie, au aşezat Statele Unite practic pe un singur etalon aur, un sistem ce a fost ratificat oficial în 1900[12].

Un argument folosit de Fisher, James M. Buchanan şi alţii susţine că Constituţia Statelor Unite mandatează guvernul să-şi folosească puterile în scopul stabilizării nivelului preţurilor. Acest argument se sprijină pe articolul 1, secţiunea 8 din Constituţie, care dă Congresului puterea de „a bate monedă, de a-i controla valoarea...“. Argumentul, în cel mai bun caz absurd, lipsit de sinceritate, în cel mai rău caz, şi cu siguranţă anacronic, îi tratează pe părinţii Constituţiei ca şi cum ei ar fi fost nişte economişti moderni, preocupaţi de stabilizarea preţurilor, ca şi cum ei ar fi înţeles prin „valoare” puterea de cumpărare a unităţii monetare sau inversul său, nivelul preţurilor. Din această presupunere dubioasă, respectivii autori deduc pretinsa datorie constituţională a guvernului federal de a interveni în chestiunile monetare pentru a stabiliza nivelul preţurilor. Dar ceea ce părinţii înţelegeau prin „valoare” era pur şi simplu greutatea şi puritatea monedelor. La urma urmelor, este responsabilitatea fiecărei firme de a controla natura propriului produs şi, în măsura în care guvernul federal bate monede, el trebuie să supravegheze ca greutatea şi puritatea acestor monede să fie ceea ce guvernul spune că sunt.

Pledoarie pentru un dolar de aur

Aşadar, tragem concluzia că dolarul trebuie să fie redefinit în termenii unei singure mărfi, mai degrabă decât în termenii unui coş artificial compus din două sau mai multe mărfuri. Care marfă, atunci, ar trebui aleasă? în primul rând, metalele preţioase, aurul şi argintul, au fost întotdeauna preferate tuturor celorlalte mărfuri ca mijloace de efectuare a schimburilor, acolo unde au fost disponibile. Nu este nici o întâmplare că aceasta a fost invariabila poveste de succes a metalelor preţioase, care poate fi parţial explicată prin cererea nonmonetară mai stabilă de care s-au bucurat, valoarea mai înaltă pe unitatea de greutate, durabilitate, divizibilitate, recognoscibilitate şi celelalte virtuţi descrise pe larg în primul capitol al tuturor manualelor despre monedă şi bănci publicate înaintea abandonării etalonului-aur de către Statele Unite în 1933. Acestea fiind spuse, care metal ar trebui să fie etalonul, aurul sau argintul? Există într-adevăr o pledoarie în favoarea argintului, însă argumentul puternic susţine revenirea la aur. Abundenţa relativ crescândă a ofertei de argint i-a depreciat mult valoarea acestuia în raport cu aurul şi nu a fost folosit ca metal monetar cu circulaţie generală din secolul al XIX-lea. Aurul a fost etalonul monetar în majoritatea ţărilor până în 1914, sau chiar până în anii ’30. Mai mult, aurul a fost etalonul în 1933, când guvernul Statelor Unite l-a confiscat de la toţi cetăţenii americani şi a abandonat convertibilitatea în aur a dolarului, după cum s-a presupus, numai pe durata critică a depresiunii. Şi mai mult, aurul, şi nu argintul, este considerat încă pretutindeni metalul monetar, iar guvernele şi băncile lor centrale au izbutit să adune o enormă cantitate de aur ce nu este utilizat în prezent, dar care ar putea fi folosit din nou ca etalon pentru dolar, liră sau marcă.

Aceasta determină o consecinţă importantă. Statele Unite şi alte guverne au naţionalizat de fapt aurul. Chiar şi acum, când cetăţenilor particulari li se îngăduie să deţină în proprietate aur, cea mai mare parte a metalului continuă să se afle sechestrată în vistieriile băncilor centrale[13]. Dacă dolarul este redefinit în funcţie de aur, aurul poate fi denaţionalizat împreună cu dolarul. Dar dacă dolarul nu este definit ca o greutate de aur, atunci cum va avea loc denaţionalizarea aurului? Vânzarea stocului de aur nu ar fi satisfăcătoare, deoarece ea ar însemna (1) că guvernul este îndreptăţit să primească veniturile din vânzare şi (2) că ar lăsa dolarul sub controlul absolut discreţionar al guvernului.

Este important să înţelegem ce ar atrage după sine o definire a dolarului în aur. Definirea trebuie să fie mai degrabă reală şi efectivă decât nominală. Astfel, legea Statelor Unite defineşte dolarul drept 1/42,22 uncii de aur, dar această definiţie reprezintă doar un instrument formal de contabilitate. Pentru a fi reală, definiţia dolarului ca o unitate de greutate a aurului trebuie să semnifice că dolarul este interşanjabil şi, prin urmare, preschimbabil de către emitentul său cu acea greutate, că dolarul reprezintă o creanţă plătibilă la vedere asupra acelei greutăţi de aur.

În continuare, oricare definire ar fi selectată, ea trebuie fixată pentru totdeauna. O dată alese, nu mai există scuze pentru schimbarea definiţiilor, aşa cum nu există pentru modificarea lungimii yard-ului ori a greutăţii unei livre.

Înainte de a începe să cercetăm care ar trebui să fie noua definire ori greutate a dolarului, să analizăm câteva obiecţii la ideea stabilirii de către guvern a unei noi definiţii. O observaţie critică susţine că este fundamental etatist şi reprezintă o încălcare a principiului pieţei libere ca guvernul, şi nu piaţa, să fie răspunzător de fixarea unei noi definiţii a dolarului în aur. Problema este însă că noi atacăm acum chestiunea în plin etatism, după ce guvernul a separat dolarul de aur, a naţionalizat practic stocul de aur şi a emis timp de decenii dolari ca bani discreţionari şi arbitrari. Deoarece guvernul a monopolizat emisiunea dolarului şi a confiscat aurul publicului, numai guvernul poate rezolva problema, denaţionalizând atât aurul, cât şi dolarul. Obiecţia la redefinirea dolarului de către guvern şi la privatizarea aurului este echivalentă cu plângerea referitoare la abrogarea de către guvern a controalelor preţurilor, pentru motivul că abrogarea ar constitui mai degrabă o acţiune guvernamentală decât una privată. O acuzaţie similară s-ar putea ridica împotriva denaţionalizării întreprinse de guvern în privinţa oricărui produs sau oricărui proces. Să chemi la abrogarea de către guvern a propriilor intervenţii nu înseamnă să aperi etatismul.

Un argument critic corolar, favorit al monetariştilor, întreabă de ce susţinătorii etalonului-aur ar vrea ca guvernul să „fixeze preţul (în dolari) al aurului”, când ei în general se opun fixării oricăror alte preţuri. De ce să lăsăm piaţa liberă să determine toate preţurile, cu excepţia preţului aurului?

Însă acest argument porneşte de la o idee complet greşită despre semnificaţia conceptului de preţ. Un „preţ“ este cantitatea dintr-o marfă schimbată cu o alta pe piaţă. Astfel, dacă în regim de barter, un pachet de şase becuri este schimbat pe piaţă cu o livră de unt, atunci preţul unui bec este o şesime dintr-o livră de unt. Or, dacă există schimbul monetar, preţul fiecărui bec va fi o anumită cantitate de aur sau, în zilele noastre, un număr de cenţi sau dolari. Esenţa chestiunii este că preţul reprezintă raportul dintre cantităţile a două bunuri în schimb. Dar dacă moneda este pe un etalon-aur, dolarul şi aurul nu vor mai fi două mărfuri independente, al căror preţ să fluctueze liber pe piaţă. Ele vor fi o singură marfă, una reprezentând o unitate de greutate a celeilalte. A pleda pentru „piaţa liberă“ în ceea ce priveşte „preţul aurului” este la fel de ridicol ca şi a cere o piaţă liberă a unciilor faţă de livră ori a incilor faţă de yarzi. Numărul incilor care reprezintă un yard nu este un lucru expus fluctuaţiilor zilnice pe piaţa liberă sau pe oricare altă piaţă. Răspunsul este fixat veşnic prin definiţie, iar ceea ce implică un etalon aur este o definiţie fixă, absolută, neschimbătoare, ca în cazul oricărei alte măsuri sau unităţi de greutate. Pe piaţă se schimbă în mod necesar două mărfuri diferite, şi nu una pentru ea însăşi. A susţine o piaţă liberă referitor la preţul aurului ar fi, pe scurt, la fel de absurd ca şi a pleda pentru un preţ fluctuant al dolarilor în cenţi. Numărul cenţilor care constituie un dolar nu reprezintă ceva mai supus fluctuaţiei zilnice şi incertitudinii decât numărul incilor faţă de yarzi. Din contră, o piaţă a banilor cu adevărat liberă va exista doar când dolarul va fi încă o dată strict definit şi, prin urmare, rambursabil într-o cantitate de aur. După ce se va întâmpla acest lucru, aurul se va putea schimba, la preţuri fluctuând în mod liber, contra unor cantităţi din toate celelalte bunuri şi servicii de pe piaţă.

Pe scurt, însăşi descrierea etalonului-aur drept „fixarea preţurului aurului” constituie o gravă greşeală de interpretare. În regimul etalonului-aur, „preţul aurului” nu este fixat de o manieră nejustificată, prin intervenţia guvernului. Mai degrabă, „dolarul”, pentru ultima jumătate de secol un biet tichet de hârtie emis de guvern, va ajunge încă o dată să fie definit ca o unitate de greutate a aurului.

Definirea dolarului

Dacă dolarul ar trebui, prin urmare, să fie încă o dată definit ca o unitate de greutate a aurului, care ar trebui să fie noua definire? Este curios că numărul crescând de economişti şi autori care pledează în favoarea revenirii la etalonul-aur pare să manifeste puţin sau deloc interes referitor la cât ar trebui să fie, mai exact, noua greutate a dolarului. Chestiunea este, după cum toată lumea recunoaşte, una controversată, dar şi mai discutabilă este însăşi chestiunea de a avea un etalon-aur. Mai mult, s-ar cuveni să se înţeleagă bine că nu există nici o speranţă de întoarcere la etalonul-aur dacă nu se decide, mai întâi, asupra greutăţii potrivite a dolarului.

Între anii ’40-’60, micul grup de apărători ai revenirii la aur erau constituiţi în două organizaţii înrudite: Comitetul Naţional al Economiştilor pentru Politică Monetară şi Liga Etalonului-Aur. Amândouă erau conduse de Walter E. Spahr, profesor de economie la Universitatea din New York. În acea vreme, şi într-adevăr din 1933 până în 1971, Statele Unite se aflau, în interior, pe un etalon discreţionar, dar pe o formă curioasă şi foarte limitată de etalon-aur, pe plan internaţional, în care Statele Unite au căzut de acord să preschimbe în aur dolarii aflaţi în posesia guvernelor străine şi a băncilor lor centrale, la cursul stabilit oficial de 35$ pe uncie. Indivizii ori firmele private din străinătate nu-şi puteau converti rezervele de dolari în aur şi nici indivizii, nici guvernele nu-şi puteau converti dolarii în monede de aur, deoarece asemenea monede nu se mai emiteau. În schimb, dolarii puteau fi convertiţi numai în lingouri mari de aur. În orice caz, până în 1968, Trezoreria Statelor Unite s-a angajat să menţină cursul oficial dolar/aur pe piaţa liberă a aurului de la Londra şi Zurich, cumpărând dolari în schimbul aurului, dacă preţul acestuia din urmă ameninţa să depăşească 35$. În acest fel, Statele Unite au menţinut un dolar convertibil la 35$ uncia, neoficial pentru indivizii şi firmele din străinătate şi oficial pentru guverne şi băncile centrale. Totuşi, cum presiunea europeană pentru rambursare a luat cu asalt dolarul slăbit de inflaţie, în 1968 Statele Unite au separat dolarul de piaţa liberă a aurului, stabilind, pentru scurtă durată, o piaţă a aurului cu două nivele. În 1971, preşedintele Nixon a pus capăt ultimului vestigiu al convertibilităţii în aur, şi dolarul a devenit o monedă complet discreţionară.

Organizaţiile lui Spahr au apărat revenirea la etalonul clasic al monedei de aur, de dinainte de 1933, în cadrul căruia moneda de aur circula ca monedă-etalon. Însă ele s-au ferit de problema abordării greutăţii adecvate a dolarului, solicitând doar definirea dolarului de aur la 1/35 dintr-o uncie. Argumentul lor major a fost că 35 de dolari uncia era definiţia existentă oficial şi că această definiţie reprezenta efectiv cursul de preschimbare pentru guvernele şi băncile centrale străine. (Ar fi putut adăuga, aşa cum am văzut, că 35$ reprezenta de asemenea cursul efectiv de preschimbare pentru indivizii străini.)

Singurul fundament al pledoariei lui Spahr pentru cursul de 35$ a fost că definiţiile, o dată selectate, trebuie să rămână veşnic aceleaşi. Dar această poziţie era şubredă, dacă ţinem seamă că nu a existat un etalon-aur pe plan intern şi nici rambursare în monedă de aur. De ce să insişti cu curaj în favoarea etalonului-aur la 35$ uncia, când nimic de genul unui etalon-aur veritabil n-a existat din 1933? Într-adevăr, dacă grupul lui Spahr ar fi fost consecvent în dorinţa menţinerii vechii definiţii a dolarului, atunci ar fi solicitat revenirea la ultima definiţie a unui adevărat etalon-aur, cea dinainte de Roosevelt, cu 20$ uncia.

Faptul că nimeni din grupul lui Spahr nu s-a gândit la revenirea la cursul de 20$ uncia sugerează că 35$ uncia şi, a fortiori, 20$ uncia nu mai era o greutate sustenabilă, luând în considerare inflaţia banilor şi a preţurilor, care înaintase constant de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial încoace. Etalonul-aur „clasic” de dinainte de 1933 s-a distins prin înmulţirea creanţelor exprimate în dolari, ce aveau la bază un stoc mult mai mic de aur (şi anume, prin dezvoltarea depozitelor bancare având la bază bancnote, iar acestea, la rândul lor, aur). În timpul şi după cel de-al doilea război mondial, construcţia piramidală inflaţionistă dirijată de Rezerva Federală a devenit chiar mai împovărătoare, şi o întoarcere la cursul de 35$ uncia ar fi riscat o contracţie deflaţionistă masivă a banilor. Din acest motiv, membri dizidenţi ai Comitetului Naţional al Economiştilor, ca Henry Hazlitt, şi alţi economişti, precum Michael Angelo Heilperin, Jacques Rueff şi Ludwig von Mises, au început să pledeze pentru revenirea la aur la un „preţ“ mult mai mare de 35$[14].

În orice caz, în momentul de faţă, nici măcar argumentul şubred în favoarea definirii dolarului la cursul de 35$ nu mai există. Nu mai există nici un fel de etalon-aur, iar „definiţia” existentă a valorii aurului ca fiind 42,22$ uncia este, în mod limpede, numai o ficţiune contabilă şi în contradicţie radicală cu valoarea sa de piaţă. În revenirea la etalonul-aur, ar trebui să începem de novo şi cu un program clar. În acest caz, trebuie să înţelegem că nu există nici o obligaţie morală de a concepe o definiţie iniţială şi că, prin urmare, o nouă definiţie a dolarului ar trebui stabilită la nivelul cel mai util din punct de vedere pragmatic. Ce definiţie vom alege pentru noul dolar de aur depinde, în consecinţă, de tipul de sistem monetar pe care am vrea să-l realizăm, precum şi de ce tip de definiţie ar asigura cea mai uşoară tranziţie la sistemul dorit.

Ce fel de Etalon Aur?

Definiţia pe care o vom alege depinde, aşadar, de tipul de etalon-aur la care am dori să ajungem. Ca o condiţie minimă, el trebuie să fie un etalon-aur autentic, adică dolarul trebuie să fie legat permanent de aur la o greutate fixă şi trebuie să fie rambursabil în monedă de aur la acea greutate. Aceasta exclude toate formele de pseudo-etaloane-aur, precum sistemul monetar al Statelor Unite din perioada 1933-1971 sau urmaşul său, sistemul de la Bretton Woods dintre 1945-1971. În mod similar, ea exclude pseudo-etalonul-aur apărat de economiştii ofertei, care s-ar întoarce la ceva de genul Bretton Woods. După aceştia, nu ar exista o convertibilitate a dolarului în monede de aur şi, chiar mai rău decât ce prevedea acordul de la Bretton Woods, care cel puţin a păstrat un curs fix al dolarului faţă de aur, Rezerva Federală ar putea manipula definiţia dolarului după bunul său plac, în încercarea de a regla fin economia, în scopul atingerii unor ţinte macroeconomice, precum angajarea deplină a forţei de muncă ori stabilitatea nivelului preţurilor.

De fapt, ne-am putea întoarce la etalonul-aur clasic pe care l-au avut toate naţiunile importante până la primul război mondial şi Statele Unite din anii ’50 ai secolului 19 până în 1933. Avantajele majore ar consta în revenirea la fixitatea greutăţii şi la o veritabilă convertibilitate în monede de aur. Un etalon-aur clasic ar fi infinit superior atât sistemului actual, cât şi celui de la Bretton Woods. În acest caz, definiţia aleasă nu ar conta foarte mult, cu excepţia faptului că ar trebui să fie mult mai mare de 35$, pentru a nu atrage o contracţie deflaţionistă inutilă şi masivă care, ca minim efect, ar îndepărta opinia publică de etalonul-aur pentru decenii. Mai important, etalonul clasic ne-ar întoarce exact la acelaşi sistem ce a creat ciclurile economice de tip „boom-bust” şi a determinat evenimentele din 1929 şi cel puţin primii patru ani ai Marii Depresiuni. Pe scurt, el ar păstra Sistemul Rezervei Federale şi regimul său de carteluri bancare, privilegii speciale şi practic generarea inevitabilă a inflaţiei şi a contracţiei. În sfârşit, în vreme ce marfa monetară fundamentală, aurul, ar fi oferită de către piaţa liberă, dolarul nu ar fi cu adevărat denaţionalizat şi ar reprezenta încă o creaţie a guvernului federal.

Putem să realizăm mult mai mult şi pare inutil să ne obosim cu susţinerea unei reforme fundamentale, neglijând în acelaşi timp să arătăm cel mai bun etalon pe care îl putem realiza. Dacă, în deziluzia noastră faţă de sistemul băncii centrale, pledăm pentru abolirea Rezervei Federale şi revenirea la o anumită formă de free banking, ce drum am putea alege atunci spre această ţintă? Cea mai apropiată aproximare a etalonului free banking - aur a fost economia americană din 1840 până la Războiul Civil, în cadrul căreia nu a existat o bancă centrală, iar fiecare bancă trebuia să preschimbe cu promptitudine în aur bancnotele şi depozitele. Însă în conceperea unui asemenea sistem, trebuie să înţelegem că acum oferta de bani se află naţionalizată în depozitele Rezervei Federale. Abolirea Rezervei Federale ar însemna că oferta ei de aur, păstrată acum în depozitele Trezoreriei, va trebui eliberată şi returnată proprietarilor particulari. Dar asta ne dă cheia definirii corecte a dolarului de aur. În scopul lichidării Rezervei Federale şi al îndepărtării aurului din pivniţele sale şi, simultan, al legării aurului de dolar, aurul Rezervei Federale trebuie reevaluat şi redefinit pentru a-l putea schimba, în raport de unu la unu, cu creanţele asupra aurului exprimate în dolari. Aurul Rezervei Federale trebuie evaluat la un anumit nivel şi este cu siguranţă absurd să insistăm în privinţa cursului de 42,22$, când o altă definiţie, la o greutate mult mai mică, ar permite lichidarea pasivelor Rezervei Federale, precum şi transferul aurului din mâinile guvernului în cele private.

Să luăm un exemplu concret. La sfârşitul lui decembrie 1981, pasivele Rezervei Federale totalizau aproximativ 179 miliarde$ (132 miliarde$ reprezentând bancnotele, plus 47 miliarde$ depozite ale băncilor comerciale). Rezerva Federală deţinea un stoc de aur de 265,3 milioane uncii. Evaluat la cursul artificial de 42,22$ uncia, stocul de aur al Rezervei Federale ar fi reprezentat 11,2 miliarde$. Dar dacă dolarul ar fi în aşa fel definit, încât stocul de aur al Rezervei Federale să echivaleze pasivele sale totale -- adică, 179 miliarde$? În acest caz, aurul ar fi definit la paritatea de 676$ uncia sau, mai exact, dolarul ar fi din nou definit la paritatea de şi rambursabil în 1/676 uncii de aur. La această nouă greutate, bancnotele Rezervei Federale ar fi convertite cu promptitudine în monede de aur, iar depozitele la vedere păstrate de diversele bănci comerciale la Rezerva Federală ar fi convertite pentru acestea în aur. Aurul ar constitui atunci rezervele acestor bănci pentru depozitele la vedere ale propriilor clienţi. Abolirea bancnotelor Rezervei Federale nu ar trebui, bineînţeles, să însemne sfârşitul oricăror bani de hârtie; deoarece băncilor li s-ar putea atunci îngădui, ca înainte de Războiul Civil, să tipărească bancnote, precum şi să emită depozite la vedere.

Acest plan, în mod esenţial identic cu cel propus de congresman-ul Ron Paul (R. - Texas) ne-ar întoarce cu rapiditate la ceva asemănător cu cel mai bun sistem monetar din Istoria Statelor Unite, sistemul de la suprimarea celei de-A Doua Bănci a Statelor Unite şi a băncilor favorite, până la izbucnirea Războiului Civil. Inflaţia şi ciclurile afacerilor ar fi în mare măsură atenuate, dacă nu complet eliminate. Dacă adăugăm abolirea Corporaţiei Federale de Asigurare a Depozitelor, necesitatea plăţii imediate a datoriilor la vedere sub ameninţarea cu falimentul şi îndelung întârziata legalizare a filialelor bancare între state, am obţine un sistem free-banking asemănător cu cel apărat de mulţi autori şi economişti.

Cu toate acestea, am putea merge un pas mai departe. Dacă am fi interesaţi în instaurarea unui sistem bancar cu 100% rezerve, care practic ar elimina pentru totdeauna inflaţia şi contracţia creditului bancar, am putea cere un regim bancar cu rezerve în proporţie de 100%, ca o componentă a prohibirii legale generale a fraudei. Tradiţia bogată a rezervei de aur de 100% (susţinută de autori şi economişti de la David Hume, Thomas Jefferson, John Adams până la, parţial, Ludwig von Mises), consideră emiterea datoriilor la vedere ce depăşesc rezervele drept echivalentă cu emiterea şi specularea de către depozitar a unor chitanţe de depozit pentru depozite ce nu există. Pe scurt, o încălcare frauduloasă a contractului de custodie.

Cum ar putea trece Statele Unite la un sistem aur cu 100% rezerve? La sfârşitul lui decembrie 1981, datoriile la vedere totale emise de întreg sistemul băncilor comerciale (adică agregatul monetar M1) au fost egale cu 445 miliarde$ (incluzând bancnotele şi depozitele la vedere ori, mai degrabă, operabile prin cec, emise de Rezerva Federală). Pentru a trece imediat la un etalon-aur cu 100% rezerve, dolarul ar trebui să fie din nou definit la paritatea de 1/1696 uncii de aur. Stocul total de aur al Rezervei Federale ar fi atunci evaluat la 445 miliarde$, iar aurul ar putea fi transferat posesorilor individuali ai bancnotelor Rezervei Federale, precum şi băncilor, activele băncilor egalând şi echilibrând acum depozitele la vedere totale rămase. Ele se vor afla astfel automat pe un sistem aur cu rezerve de 100%.

Din punctul de vedere al pieţei libere, există, după cum toată lumea recunoaşte, o problemă cu această tranziţie la etalonul aur cu 100% rezerve. Aceasta întrucât aurul Rezervei Federale ar fi transferat băncilor comerciale până la valoarea depozitelor lor la vedere, prin acordarea de către Rezerva Federală a acestui capital, sub formă de cadou, băncilor. Astfel, pe ansamblu, băncile comerciale, la sfârşitul lui decembrie 1981, aveau depozite la vedere de 317 miliarde$, acoperite cu rezerve de 47 miliarde$. Revenirea la etalonul aur la cursul de 1696$ uncia ar fi însemnat că aurul transferat băncilor în schimbul rezervei lor la Rezerva Federală le-ar fi crescut de asemenea rezervele de la 47 miliarde$ la 317 miliarde$, via subscrierea unui capital bancar de 270 miliarde$. Observaţia critică ar fi că băncile nu merită un asemenea cadou, meritând în schimb să rişte pe piaţă, ca toate celelalte firme. Totuşi, argumentul contrar ar accentua că, dacă s-ar impune în prezent băncilor necesitatea menţinerii unor rezerve în proporţie de 100%, cadoul nu ar face decât să asigure sistemul bancar împotriva holocaustului potenţial al deflaţiei, contracţiei şi falimentelor[15].

În orice caz, oricare dintre ultimele două căi se alege, banii şi activitatea bancară ar fi, în sfârşit, separate de stat, iar noi monede, „hayeki” ori „ducaţi”, ar fi libere să concureze pe piaţă cu dolarul de aur. N-aş sfătui pe nimeni totuşi, în această cursă competiţională, să-şi mizeze economisirea pe vreuna din aceste monede nou propuse, oriunde ar apărea ele.



[1] Excepţia a constituit-o perioada 1896-1914, când o inflaţie cronică slabă (aproximativ 2% pe an) a rezultat din descoperirile neobişnuite de aur, în Alaska şi Africa de Sud.

[2] Cu excepţia Statelor Unite, care au intrat în război în primăvara lui 1917, doi ani şi jumătate după ceilalţi beligeranţi. Dar chiar şi Statele Unite au abandonat neoficial etalonul-aur, interzicând exportul acestui metal pe durata războiului.

[3] În trecut, tichetele de hârtie erau emise de Trezoreria guvernului central (de exemplu, Continentalii în timpul Revoluţiei Americane, assignats în timpul Revoluţiei Franceze, bancnotele din timpul Războiului Civil American). Astăzi, tichetele ce constituie „etalonul” monetar sunt emise de banca centrală a statului.

[4] Observaţi că noi presupunem că hârtia-etalon este mijloc legal de efectuare a plăţilor, aşa cum într-adevăr este în prezent situaţia tuturor monedelor guvernamentale. (Adică toţi creditorii sunt obligaţi să accepte tichetele de hârtie ca plată a datoriilor băneşti.) În scenariul nostru ipotetic, toate tichetele individuale marcate „dolari” sau „franci” ar deţine în mod similar putere de circulaţie oficială.

[5] A se vedea, în special, F.A. Hayek, The Denationalization of Money (London: The Institute of Economic Affairs, 1976).

[6] Pentru teorema regresiei, a se vedea Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit, 2nd ed. (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1953), p. 170-186. De asemenea Murray N. Rothbard, The Case for a 100 Percent Gold Dollar [1962] (Washington, D.C.: Libertarian Review Press, 1974), p.10-11.

[7] I-am putea aplica planului lui Hayek cuvintele sarcastice ale economistului francez din secolul nouăsprezece, Henri Cernuschi, pe care Mises l-a citat aprobator într-un context uşor diferit: „Doresc să acord tuturor dreptul de a emite bancnote, astfel încât nimeni să nu le mai accepte”. Ludwig von Mises, Human Action (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1949), p.443.

[8] Astfel, lira sterlină şi-a găsit originea (aşa cum ne indică şi denumirea) ca definiţie a unei livre de argint, iar dolarul a fost la origine moneda de o uncie de argint ce a circulat în Boemia. Mult mai târziu, „dolarul” a fost definit ca reprezentând aproximativ 1/20 dintr-o uncie de aur.

[9] În Luxemburg, trei monede guvernamentale -- cele ale Franţei, Germaniei şi Luxemburgului -- circulă în paralel.

[10] De fapt, chiar şi proiectul „ducatului” propus de Hayek încorporează un plan al unui coş de mărfuri. Banca propusă de el ar regla fin oferta de ducaţi pentru a menţine permanent constant „nivelul preţurilor” exprimat în ducaţi.

[11] Pentru o critică filozofică remarcabilă a dolarului-marfă propus de Fisher, a se vedea lucrarea complet neglijată a teoreticianului politic libertarian Isabel Paterson. Astfel, Paterson scrie: „Cum toate unităţile de măsură sunt la început determinate arbitrar, deşi nu fixate prin lege, ele pot fi evident schimbate prin lege. Aceeaşi lungime de bumbac ar fi desemnată drept un inci într-o zi, un picior în următoarea şi un yard în următoarea; aceeaşi cantitate de metal preţios ar putea fi denumit 10 cenţi astăzi şi un dolar mâine. Dar rezultatul net ar fi că cifrele utilizate în diferitele zile nu ar însemna acelaşi lucru; şi cineva trebuie să suporte o pierdere importantă. Pretinsul argument în favoarea „dolarului-marfă“ a fost că un dolar real, de o cantitate fixă, nu va cumpăra mereu aceeaşi cantitate de bunuri. Bineînţeles că nu o va cumpăra. Dacă nu există un mediu al valorii, banii, la rândul lor nici yardul de bumbac ori livra de brânză nu s-ar schimba mereu pentru o cantitate invariabilă din alte bunuri. S-a susţinut că un dolar ar trebui să cumpere întotdeauna aceeaşi cantitate de bunuri date. Nu o va face şi nu o poate face. Aceasta s-ar putea întâmpla numai dacă acelaşi număr de dolari şi aceleaşi cantităţi de bunuri de toate felurile ar exista şi s-ar schimba întotdeauna în aceleaşi proporţii; în vreme ce, dacă admitem existenţa producţiei şi a consumului, ambele trebuie să continue permanent, într-un ritm uniform, să se compenseze una pe alta.” Isabel Paterson, The God of the Machine (New York: Putnam, 1943), p.203.

[12] Şi anume, The Coinage Act din 1792 definea „dolarul” atât ca o cantitate de 371,25 drame (grains) (0,77 uncii) de argint pur {o uncie = 480 drame. N. tr.}, cât şi ca o cantitate de 24,75 drame (0,05 uncii) de aur pur -- un raport fix de 15 la 1. Acest raport a reprezentat într-adevăr raportul de pe piaţa mondială la începutul anilor 1790, dar bineînţeles că el era sortit să se tot schimbe în timp şi să determine astfel efectele legii lui Gresham. Curând, creşterea producţiei de argint a dus la un declin constant al argintului, raportul de piaţă scăzând la 15,75:1. Drept rezultat, monedele de argint au intrat masiv în Statele Unite, iar monedele de aur au ieşit masiv. Monedele de argint au rămas singurele în circulaţie, până când Jacksonienii au reuşit să readucă în 1834 aurul, devalorizând dolarul faţă de aur la 23,2 drame (0,048 uncii), scăzând cantitatea cu 6,26%. La acest nou raport de 16:1, aurul şi argintul au circulat în paralel timp de două decenii, până când descoperirea noilor mine de aur în California, Rusia şi Australia a crescut cu mult producţia de aur, determinând scăderea raportului de schimb la 15,3:1. Drept rezultat, monedele de aur au intrat, iar argintul a ieşit din ţară. Statele Unite au continuat de facto cu un etalon monometalic aur, dar de jure cu un etalon bimetalic din 1850, raportul pe piaţă menţinându-se pe la 15,5:1, în timp ce raportul oficial a fost de 16:1.

Totuşi, prin 1872, câţiva funcţionari pricepuţi ai Trezoreriei Statelor Unite şi-au dat seama că valoarea argintului urma să sufere o uriaşă scădere, deoarece naţiunile europene adoptau un etalon-aur în locul etalonului-argint, în felul acesta scăzând cererea pentru argint şi crescând cererea pentru aur, şi din cauza descoperirii noilor mine de argint în Nevada şi în alte state din zona muntoasă. Pentru a păstra etalonul-aur de facto, în 1873 şi 1874 Trezoreria a trecut prin Congres legi prin care se dispunea încetarea baterii dolarilor de argint şi care puneau capăt calităţii de mijloc legal de efectuare a plăţilor a monezilor de argint cu o valoare mai mare de 5$. Această demonetizare a argintului a însemnat că, atunci când în 1874 raportul argintului faţă de aur pe piaţă a coborât sub 16:1, ajungând în cele din urmă la 32:1 în 1890, monedele de argint nu au mai intrat, iar aurul nu a mai ieşit din ţară. În sfârşit, În 1900, dolarul a fost definit de jure doar în aur, la greutatea de 23,22 drame. A se vedea Ron Paul şi Lewis Lehrman, The Case for Gold (Washington, D.C.: Cato Institute, 1982), p. 17-19, 30-32, 60-66, 100-102.

[13] În Statele Unite, Trezoreria deţine aurul încredinţat de Băncile Rezervei Federale în depozitele sale de la Fort Knox şi în alte locuri.

[14] Aceşti dizidenţi erau practic toţi în tradiţia şcolii Austriece, iar cele trei nume din text erau cu toţii fie studenţi, fie adepţi ai lui Ludwig von Mises.

În lumina evenimentelor ulterioare de pe piaţa aurului, este amuzant să observi că propunerile avansate de Rueff şi Hazlitt pentru un dolar de aur la paritatea de 70$ uncia au fost considerate cu dispreţ, de către practic toţi economiştii, drept absurd de ridicate, şi că înainte de 1968 atât monetariştii, cât şi keynesiştii susţineau în unanimitate că, dacă dolarul ar fi vreodată separat de aur, preţul aurului ar scădea rapid până la nivelul său nonmonetar, estimat atunci la aproximativ 9$ pe uncie. Este la fel de amuzant dacă ne dăm seama că majoritatea acestor economişti ar subscrie încă la motto-ul „ştiinţa înseamnă predicţie”.

[15] Despre metodele de a ajunge la un veritabil etalon aur, a se vedea Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking (New York: Richardson and Snyder, 1983), p.254-269. Despre tradiţia etalonului aur cu 100% rezerve, a se vedea Ibid., Rothbard, Case..., şi lucrarea neglijată a lui Mark Skousen, The 100% Gold Standard: Economics of a Pure Money Commodity (Washington, D.C.: University Press of America, 1977). A se vedea de asemenea Rothbard, „Gold vs. Fluctuating Fiat Exchange Rates” în H. Sennholz ed., Gold Is Money (Westport, Conn.: Greenwood Press, 1975), p. 24-40.

* Apărut sub titlul The Case for a Genuine Gold Dollar în The Gold Standard: An Austrian Perspective, Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., (Lexington, Mass.: D.C. Heath, 1985), p. 1-17. Republicat în The Logic of Action One, Murray N. Rothbard, (Edward Elgar: Cheltenham, 1997), p.364-383.

© 1985 by The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

© 2003 Institutul Ludwig von Mises - România pentru ediţia în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România