Împotriva mijloacelor fiduciare

Hans-Hermann Hoppe, Jörg Guido Hülsmann, Walter Block

Traducere Bogdan Glăvan *

Aproape toţi economiştii austrieci contemporani sunt uniţi în opoziţia lor faţă de sistemul băncii centrale şi în apărarea unui sistem al liberei concurenţe bancare. Asistăm, cu toate acestea, la o dezbatere aprinsă cu privire la semnificaţia precisă a temenului „free competitive banking”. Presupune sistemul free banking menţinerea unei rezerve de 100% de către băncile de depozite, sau îngăduie, ba chiar necesită, rezerve fracţionare? Într-un articol recent apărut în Review of Austrian Economics, George A. Selgin şi Lawrence White (1996), cei mai de seamă susţinători austrieci contemporani ai „free banking”-ului ca un sistem bancar cu rezerve fracţionare, au întreprins o încercare sistematică de a răspunde numeroşilor critici austrieci, partizani ai sistemului bancar de depozite acoperite cu 100% rezerve[1].

Împotriva acuzaţiilor avansate de critici, Selgin şi White încearcă să fundamenteze două teze. În primul rând, ei pretind să arate că practicarea rezervelor fracţionare, adică emisiunea de mijloace fiduciare, nu constituie o fraudă, ci este justificată de principiul libertăţii contractuale şi, mai ales, susţin că rezervele fracţionare sunt conforme cu teoria contractului ca transfer de titluri, dezvoltată de Murray N. Rothbard. (Astfel încât Rothbard, care susţine că sistemul bancar bazat pe rezerve fracţionare este fraudulos, se vede că nu a reuşit să înţeleagă propria teorie). În al doilea rând, ei încearcă să arate că producerea mijloacelor fiduciare nu duce neapărat la ineficienţe economice şi la o proastă coordonare, ci poate ajuta realmente la împiedicarea unei crize, altminteri inevitabilă, şi astfel poate îmbunătăţi performanţa economică. În cele ce urmează, vom demonstra că nici pretenţia normativă principală, nici pretenţia pozitivă secundară nu sunt întemeiate[2].

Problema fraudei I:

Bani, substitute monetare, mijloace fiduciare şi

teoria contractului ca transfer de titluri

Pentru a răspunde la întrebarea dacă sistemul rezervelor fracţionare constituie sau nu o fraudă, vor trebui clarificate, de la început, câteva presupoziţii factuale şi probleme terminologice. Din fericire, asupra acestor chestiuni există un acord aproape complet de ambele părţi ale dezbaterii, şi astfel putem fi extrem de succinţi. Banii nu-şi pot avea originea decât într-o marfă, precum aurul. Prin urmare, aurul, ca monedă, este definit drept „mijlocul general acceptabil de efectuare a schimburilor” şi, ca atare, este caracterizat în mod singular prin „suprema sa vandabilitate în comparaţie cu toate celelalte active” (astfel încât „deţinerea sa ne pune în poziţia de a putea face orice achiziţie potenţială cu minimum de inconvenienţă“) (White 1989, p. 247). Substitutele monetare, la rândul lor, sunt definite ca drepturi sau titluri asupra unor anumite sume de bani (aur). Dacă substitutele monetare (bancnotele de hârtie) sunt integral acoperite cu rezerve de bani (aur), acestea sunt numite de Mises „certificate monetare”, iar noi ne vom referi aici la ele, pe scurt, ca la substitute monetare. Dacă, în schimb, substitutele monetare (bancnotele de hârtie) nu sunt acoperite cu bani (aur), ne vom referi la ele cu termenul de mijloace fiduciare[3].

Plecând de la aceste presupoziţii şi definiţii, ne putem întoarce acum la întrebarea dacă emisiunea de mijloace fiduciare constituie sau nu o fraudă. Din fericire, discutarea acestei probleme este facilitată de faptul că Selgin şi White acceptă explicit teoria rothbardiană a contractului ca transfer de titluri. În legătură cu faptul că emiterea de mijloace fiduciare este inerent frauduloasă, aşa cum susţin Rothbard şi Hoppe, Selgin şi White îl găsesc

„imposibil de reconciliat cu teoria rothbardiană a contractului ca transfer de titluri ... pe care o acceptăm şi pe care, de altfel, Rothbard o foloseşte pentru a apăra libertatea indivizilor ce împărtăşesc dorinţa de a se angaja în acţiuni capitaliste cu proprietatea lor (deţinută în mod just). Rothbard ... defineşte frauda drept „eşecul de a realiza un transfer de proprietate, asupra căruia s-a convenit în mod voluntar”. Acordurile privind rezervele fracţionare nu pot fi, prin urmare, frauduloase în mod inevitabil ori inerent. Dacă banca comite sau nu o fraudă prin păstrarea de rezerve fracţionare trebuie să depindă de condiţiile acordului privitoare la transferul de titluri dintre bancă şi clienţii săi (p. 86-87).

Dacă este sau nu fraudulos să păstrezi rezerve fracţionare în schimbul unui pasiv bancar nu depinde per se de faptul că datoria este la cerere sau la termen, ci doar de faptul că banca şi-a fabricat ea însăşi o imagine deformată, conform căreia posedă 100% rezerve. Caracteristica unei anumite creanţe emise de către bancă de a putea fi preschimbată, adică opţiunea contractuală a deţinătorului de a o preschimba în orice moment, nu constituie per se o dovadă că banca păstrează 100% rezerve pentru toate drepturile emise. Rothbard ... susţine contrariul, fiind de părere că depozitele la vedere ale unei bănci sunt neapărat „chitanţe de depozit”, şi nu datorii. Nu înţelegem de ce banca şi clientul nu pot conveni să specifice în contract că sunt datorii, şi nu chitanţe de depozit, şi credem că, din punct de vedere istoric, chiar aşa au şi făcut”. (p. 87, n.8)

Cu toate că acest argument poate părea plauzibil la prima vedere, el nu rezistă la o investigare mai serioasă. De fapt, pasajul citat dezvăluie că lecţia de bază privind proprietatea şi contractul a fost scăpată din vedere. După cum a formulat-o Hoppe (1994, p. 67), „doi indivizi nu pot fi proprietarii exclusivi ai unuia şi aceluiaşi lucru în acelaşi timp”[4]. Acesta este un principiu imuabil; este o lege a acţiunii şi a naturii, pe care nici un contract nu o poate schimba ori invalida. Mai degrabă, orice acord contractual ce implică prezentarea a doi indivizi diferiţi ca proprietari simultan ai aceluiaşi lucru (sau invers, a aceluiaşi lucru ca fiind în mod simultan deţinut de mai mult decât de o singură persoană) este în mod obiectiv fals, şi astfel fraudulos[5]. Dar aceasta este tocmai ceea ce implică un acord, între bancă şi client, bazat pe rezerve fracţionare.

În emiterea şi acceptarea unei bancnote fiduciare (la un preţ neapărat diminuat), şi banca, şi clientul au fost, de fapt, de acord, indiferent de ceea ce pot crede sau gândi referitor la tranzacţie, să se prezinte -- în mod fraudulos -- drept proprietarii unuia şi aceluiaşi obiect, în acelaşi timp. De fapt, ei s-au înţeles să creeze titluri şi drepturi adiţionale asupra aceleiaşi proprietăţi existente. Prin emiterea bancnotelor fiduciare ei nu produc -- şi nici nu pot produce -- mai multă proprietate. Într-adevăr, nici un contract nu poate mări dimensiunea proprietăţii existente, ci poate numai transfera (redistribui) proprietatea respectivă de la o persoană la alta. Volumul proprietăţii existente poate fi mărit numai prin apropriere şi producţie adiţională (şi un volum astfel lărgit de proprietate poate, la rândul său, conduce la creşterea corespunzătoare a numărului de titluri de proprietate). Dar sistemul rezervelor fracţionare şi emiterea mijloacelor fiduciare, pe lângă faptul că nu creşte şi nu poate creşte proprietatea totală existentă, nici nu implică (aşa cum toate celelalte contracte o fac) transferul interpersonal al proprietăţii existente ori al titlurilor asupra proprietăţii existente. Nici emiterea şi acceptarea unei bancnote fiduciare nu semnifică un transfer de proprietate de la bancă la client, sau vice versa. Fără doar şi poate, drept consecinţă a unei emisiuni fiduciare, distribuţia activelor şi pasivelor în conturile băncii şi ale clientului se modifică. Dar nici un volum de proprietate nu se transferă, de fapt, de la bancă la client, ori în sens invers, iar volumul total de proprietate existent rămâne neschimbat. Mijloacele fiduciare reprezintă, mai degrabă, titluri sau drepturi noi şi suplimentare asupra unui stoc de proprietate neschimbat. Ele nu sunt rezultatul dovedit al unei oferte suplimentare de proprietate din partea băncii ori a clientului său. În schimb, ele reprezintă o ofertă adiţională de titluri de proprietate, în timp ce oferta de proprietate a rămas constantă. Tocmai în acest sens se poate spune despre mijloacele fiduciare că sunt create din nimic. Ele reprezintă titluri fără proprietate, în căutare de proprietate. Aceasta constituie în sine o fraudă, atât în conformitate cu definiţia rothbardiană a termenului, ca „eşecul de a îndeplini un transfer de proprietate convenit de bună voie”, cât şi în conformitate cu propria definiţie a lui Selgin şi White, ca „o înşelăciune voită sau deliberată în scopul câştigului”. Fiecare emitent şi fiecare cumpărător al unei bancnote fiduciare (un titlu bănesc neacoperit cu bani), indiferent de ceea ce poate crede, se angajează de fapt -- în mod obiectiv -- într-o reprezentare deformată, în scopul câştigului personal. Banca şi clientul său au consimţit să se prezinte, deformat, drept proprietarii unui volum de proprietate pe care nu-l deţin şi care nu există; şi, ori de câte ori cumpără o proprietate existentă în schimbul titlurilor asupra unei proprietăţi inexistente, ei devin invariabil şi inevitabil vinovaţi de un act de apropriere frauduloasă[6].

Eşecul lui Selgin şi White de a recunoaşte acest fapt şi credinţa lor în inocenţa etică a sistemului bancar cu rezerve fracţionare se datorează unei duble confuzii. Pe de o parte, aşa cum deja s-a menţionat, ei nu recunosc că nici un obiect -- şi nici o cantitate de bani (aur) -- nu poate fi deţinut de mai mult de un anumit individ la un moment dat şi că nici un contract nu poate creşte volumul existent al proprietăţii, astfel încât orice pretenţie contrară este inerent frauduloasă. Pe de altă parte, şi în strânsă legătură cu aceasta, Selgin şi White nu recunosc diferenţa praxeologică fundamentală dintre proprietate şi titluri de proprietate. Punând banii (aurul) şi substitutele monetare (bancnotele) în aceeaşi categorie de „bani”, mai degrabă ei estompează încontinuu această distincţie. Dacă banii (aurul) şi titlurile băneşti (bancnotele) sunt la fel definite drept „bani”, atunci într-adevăr pare să rezulte că nu are nici o importanţă dacă ceea ce creşte este oferta de bani sau oferta de bancnote. Amândouă constituie „bani” şi deci, prin definiţie, în ambele cazuri a avut loc acelaşi eveniment -- creşterea ofertei de bani. Dar asta nu schimbă faptele; doar le defineşte fictiv.

Bineînţeles, după cum notează pe bună dreptate Selgin şi White, fiecare este liber să adopte orice definiţie şi să facă orice distincţie doreşte. Însă definiţiile nu creează distincţii reale; ele totuşi le pot face să dispară. Ele pot fie să reflecte asemenea distincţii, fie să le ignore şi să le încurce; şi, în mod clar, a face referire atât la bani, cât şi la substitute monetare, fără deosebire, numindu-i bani, înseamnă a ascunde diferenţa dintre două fenomene şi stări de lucru categoric – praxeologic – distincte. Un titlu bănesc şi o sporire a titlurilor nu este acelaşi lucru cu banii şi o sporire a banilor. Mai degrabă, spre deosebire de creşterea cantităţii de bani (aur) sau de creşterea cantităţii de titluri acoperită de către o creştere corespunzătoare a banilor, orice creştere a cantităţii de titluri băneşti neînsoţită de o creştere a cantităţii de bani implică neapărat că una şi aceeaşi cantitate de bani este deţinută de mai mult de o persoană în acelaşi timp; şi, din moment ce asemenea lucru este, din punct de vedere fizic, imposibil -- cantitatea de bani este neschimbată şi toţi banii existenţi trebuie să se afle, la momentul prezent, în proprietatea cuiva -- atunci fiecare răscumpărare a unui titlu fiduciar, fie în bani, fie în oricare altă formă de proprietate reală, implică un act de însuşire ilicită.

Să presupunem că există atât proprietatea în sine, cât şi titlurile de proprietate (bancnotele). Alături de proprietatea în bunuri de consum, bunuri de producţie şi bani, se presupune că există şi titluri asupra bunurilor de consum, titluri asupra bunurilor de producţie şi titluri băneşti. Originea titlurilor de proprietate, în plus faţă de existenţa proprietăţii înseşi, promovează certitudinea legală şi reduce şi facilitează disputele juridice, reprezentând, prin urmare, fără îndoială o evoluţie (naturală) benefică. Mai mult, ea îngăduie două inovaţii. Pe de o parte, devine posibil de separat actul transferului dreptului de proprietate de actul transferului proprietăţii. Adică devine posibilă predarea sau dobândirea dreptului de proprietate asupra unor obiecte, fără ca, simultan, să se efectueze predarea sau dobândirea posesiei, dispoziţiei şi controlului asupra obiectelor respective. În cazul banilor, devine posibil ca, în timp ce proprietatea cantităţilor existente de bani (aur) să se mute de la o persoană la alta, întreaga cantitate de bani să poată rămâne -- neschimbată -- în mâinile uneia şi aceleiaşi bănci (ca administrator al banilor altora). Pe de altă parte, o dată cu dezvoltarea titlurilor de proprietate, schimburile intertemporale vor fi sistematic facilitate. Proprietatea existentă (prezentă) ori titlurile asupra acesteia pot fi transferate în schimbul titlurilor asupra proprietăţii viitoare (drepturi de creanţă); aşadar, se va presupune că, pe lângă titlurile asupra proprietăţii existente (bunuri de consum, bunuri de producţie şi bani), titlurile (de creanţă) asupra bunurilor de consum viitoare, bunurilor de producţie viitoare şi banilor viitori există şi fac obiectul schimbului.

Ca urmare a acestor evoluţii, sunt posibile următoarele tranzacţii (contracte) între oricare două părţi A (client) şi B (bancă). A îşi poate pune banii (aurul) la dispoziţia lui B, şi prin asta fie (1) nu renunţă la proprietatea asupra lor, fie (2) renunţă la proprietate. Nu există o altă posibilitate. În cazul (1), A păstrează titlul de proprietate asupra sumei de bani transferate lui B; B nu are un titlu asupra ei, dar acţionează ca un depozitar de bani (custode) pentru A (în calitate de persoană ce încredinţează banii unui custode). Nu există o altă posibilitate. În cazul (2), B dobândeşte titlul asupra cantităţii de bani puse la dispoziţia sa de către A; A primeşte în schimb de la B fie (a) o cantitate prezentă -- existentă -- de bunuri de consum şi/sau de bunuri de producţie anterior posedată şi aflată în proprietatea lui B; fie (b) un titlu asupra unei cantităţi prezente -- existente -- de bunuri de consum şi/sau producţie aflate în posesia lui B (dar deţinute acum de către A) (acţiuni); fie (c) un titlu asupra unei cantităţi de bunuri de consum şi/sau producţie viitoare şi/sau bani viitori (un drept de creanţă). Din nou, nu există o altă posibilitate. Adică A nu poate să păstreze proprietatea şi, în acelaşi timp, să o transfere lui B.

Dintre toate tranzacţiile posibile, nici una nu ar avea ca rezultat emiterea unei bancnote fiduciare. Mijloacele fiduciare, în conformitate cu propria definiţie a lui Selgin şi White, sunt „acea parte a substitutelor monetare acoperite cu alte active decât monedă propriu-zisă“ (p.85). Există bani (aur) şi substitute monetare (titluri asupra banilor), titluri asupra unor bunuri non-monetare (acţiuni) şi titluri asupra unor bunuri viitoare inexistente încă (drepturi de creanţă). Evident, nimic de genul „substitutelor monetare acoperite cu alte active decât monedă propriu-zisă“ nu ar apărea din aceste tranzacţii. Selgin şi White presupun existenţa mijlocului fiduciar (şi presupun, pur şi simplu, că absenţa mijloacelor fiduciare trebuie să fie rezultatul restricţiilor legale), însă nu oferă o explicaţie şi o reconstrucţie praxeologică a apariţiei unei asemenea stări de lucru ciudate. În schimb, ei întreabă numai: de ce nu? „Nu înţelegem de ce banca şi clientul nu pot conveni să transforme depozitele la vedere şi bancnotele în creanţe, şi nu în chitanţe de depozit”. De ce nu pot exista -- şi nu ar trebui să existe – substitute monetare acoperite cu alte active decât bani? Din acelaşi motiv pentru care nu pot exista şi nu ar trebui să existe titluri de proprietate asupra maşinilor sau caselor, acoperite cu alte active decât maşini sau case, pentru care nu pot şi nu ar trebui să existe titluri asupra capitalului, acoperite cu alte active decât capital şi pentru care nu pot şi nu ar trebui să existe active -- bani, capital sau creanţe -- deţinute (acoperite) de mai mult de o persoană la un anumit moment. Titlurile asupra banilor sunt şi ar trebui să fie acoperite cu bani în acelaşi fel şi din acelaşi motiv pentru care titlurile asupra maşinilor sunt şi ar trebui să fie acoperite cu maşini. Aceasta este ceea ce le defineşte ca titluri de proprietate. Este în conformitate cu (şi reflectă) natura proprietăţii şi a titlurilor de proprietate. Spre deosebire de aceasta, un titlu asupra banilor acoperit cu alte active decât bani este o contradicţie în termeni, iar emiterea şi folosirea sa implică acelaşi tip de prezentare obiectiv deformată, precum emiterea unui titlu asupra unei maşini acoperit cu alte active decât o maşină (părţi din avioane sau biciclete, de exemplu)[7].

Motivul pentru care acordurile privind rezervele fracţionare nu sunt permise din punct de vedere etic şi pentru care nu pot exista contracte care să transforme chitanţele de depozit în creanţe este că asemenea acorduri şi contracte contrazic (neagă) natura lucrurilor. Orice astfel de contract este de la început -- a priori -- invalid. Selgin şi White încearcă să eludeze această concluzie inevitabilă, adoptând, cu bună ştiinţă sau nu, o concepţie ultra-subiectivistă a contractelor şi acordurilor. Potrivit acestei concepţii, însuşi faptul că un acord voluntar este atins şi/sau un contract este încheiat demonstrează că acordul şi contractul respectiv trebuie să fie valide -- adevărate ori permisibile. Dar această concepţie nu este numai falsă, ci şi incompatibilă cu teoria rothbardiană a contractului ca transfer de titluri, pe care aceşti autori pretind că au acceptat-o. Acordurile şi contractele per se nu implică nimic referitor la validitatea lor, din motivul fundamental că acordurile şi contractele nu creează realitate, ci mai degrabă o presupun. Mai exact, contractele nu dau naştere la proprietate, ci mai degrabă recunosc şi transferă proprietatea existentă. De aceea, ca în sistemul etic al lui Rothbard, teoria proprietăţii trebuie să preceadă analiza contractelor. Contractele şi teoria contractului presupun şi sunt constrânse de proprietate şi teoria proprietăţii. Adică spectrul contractelor posibile (valide) este limitat şi restrâns de volumul (stocul) de proprietate existent şi de natura lucrurilor, şi nu invers. Astfel, acordurile privind elefanţi zburători, centauri, cercuri pătrate şi perpetuum mobile sunt contracte invalide. Ele nu pot -- prin legile biologice, fizice sau matematice -- fi îndeplinite şi sunt de la început false şi frauduloase.

În vreme ce Selgin şi White pot confirma acest lucru, ei nu reuşesc să înţeleagă că un acord referitor la activitatea bancară cu rezerve fracţionare implică o imposibilitate şi o fraudă la fel de mari ca cele implicate în comerţul cu elefanţi zburători sau cercuri pătrate. De fapt, imposibilitatea implicată în sistemul bancar cu rezerve fracţionare este chiar mai mare. Fiindcă, pe când imposibilitatea contractelor privind elefanţii zburători, de exemplu, este doar una contingentă şi empirică (nu este de neconceput ca în altă lume, undeva şi cândva, elefanţii zburători să poată exista în realitate, asemenea contracte fiind astfel posibile), imposibilitatea contractelor bancare cu rezerve fracţionare este una necesară şi categorică. Adică este de neconceput -- imposibil din punct de vedere praxeologic -- ca o bancă şi un client să se înţeleagă să transforme substitutele monetare (bancnotele, depozitele la vedere) în creanţe, în loc de chitanţe de depozit. Ei pot afirma sau argumenta contrariul, bineînţeles, exact aşa cum cineva poate spune că triunghiurile sunt pătrate. Dar ceea ce spun ar fi în mod obiectiv fals. Aşa cum triunghiurile ar rămâne triunghiuri şi ar fi diferite de pătrate, tot aşa substitutele monetare ar fi încă substitute monetare (titluri asupra banilor prezenţi), distincte de drepturile de creanţă (titluri asupra unor bunuri viitoare încă inexistente) şi drepturile la capital (acţiunile) (titluri asupra unei proprietăţi existente, alta decât bani). A spune contrariul nu schimbă realitatea, ci o reprezintă în mod obiectiv deformat.

Realizând ceea ce Selgin şi White cred că au realizat clienţii şi banca -- o înţelegere de a transforma chitanţele de depozit în creanţe -- deponentul A primeşte de la banca B un drept asupra unor bani prezenţi, în loc de o creanţă ori un titlu asupra capitalului. Adică A nu renunţă, de fapt, la proprietatea asupra banilor depozitaţi (aşa cum ar fi fost cazul dacă ar fi primit de la B o creanţă sau un drept de capital). În timp ce A păstrează titlul asupra depozitului bănesc, B nu tratează totuşi depozitul lui A ca pe un gaj, ci ca pe un împrumut, şi îl înscrie ca pe un activ în propriul bilanţ (compensat cu pasive la cerere de valoare egală). Chiar dacă aceasta poate părea iniţial o simplă şi nevinovată practică contabilă, ea implică de la început o reprezentare deformată a realităţii[8]. Din moment ce B şi A consideră simultan în activele lor aceeaşi cantitate de bani, ei de fapt au conspirat să se reprezinte în rapoartele financiare ca deţinând un volum mai mare de proprietate decât deţin în realitate: adică au devenit nişte impostori financiari[9]. Deşi fraudulos, faptul nu ar conta foarte mult, dacă totul ar rămâne la acest stadiu. Totuşi, imediat ce B acţionează ca şi cum lucrurile ar sta în felul în care el le prezintă în bilanţ -- ca şi cum banca ar deţine banii depuşi şi ar avea numai obligaţia de a răscumpăra la cerere chitanţele de depozit -- simpla reprezentare deformată se transformă în deturnare de fonduri. Dacă B, conform reprezentării sale deformate, dă cu împrumut banii ori, mai probabil, emite chitanţe de depozit suplimentare pentru bani şi le dă cu împrumut unui terţ C, aşteptând să i se ramburseze în cele din urmă suma împrumutată şi dobânda, banca se angajează într-o însuşire ilicită, pentru că ce dă cu împrumut lui C -- bani sau titluri asupra banilor -- nu este de fapt proprietatea sa, ci a altcuiva (A). Acest fapt -- că titlul transferat de la B la C priveşte o proprietate pe care B nu o deţine -- este cel care face sistemul bancar cu rezerve fracţionare de la început fraudulos.

Nu este adevărat, aşa cum se pretinde, că frauda (încălcarea contractului) este comisă numai dacă B, banca cu rezerve fracţionare, nu poate satisface toate solicitările de răscumpărare care apar. Frauda se comite de fiecare dată când B îşi îndeplineşte obligaţiile de răscumpărare. Deoarece, ori de câte ori B converteşte o bancnotă parţial acoperită în bani (aur) (ori de câte ori posesorul unei bancnote intră în posesia proprietăţii sale), ea face acest lucru cu banii altcuiva: dacă B converteşte bancnota lui C, o face cu banii deţinuţi de A, iar dacă A îşi vrea şi el banii, B îl plăteşte cu banii deţinuţi de D şi aşa mai departe. Ca apărători ai mijloacelor fiduciare şi ai sistemului bancar cu rezerve fracţionare, Selgin şi White ar trebui să susţină că nu apare nici o încălcare a contractului, atât timp cât B îşi poate îndeplini obligaţiile contractuale cu proprietatea (banii) altcuiva. Dar asta este evident greşit şi vine în clară contradicţie cu teoria rothbardiană a contractului ca transfer de titluri, pe care Selgin şi White pretind că au acceptat-o. Conform teoriei contractului a lui Rothbard, indivizii sunt îndreptăţiţi să încheie contracte referitoare numai la transferul proprietăţii lor. Spre deosebire de aceasta, sistemul bancar cu rezerve fracţionare, prin însăşi natura sa (chiar dacă este practicat cu succes), implică încheierea de contracte privind transferul proprietăţii altor oameni. Prin urmare, această practică -- emiterea mijloacelor fiduciare -- este din principiu (inerent) incompatibilă cu teoria contractului ca transfer de titluri -- şi se dovedeşte, deloc surprinzător, că Rothbard, iar nu cei doi interpreţi ai săi, este cel care demonstrează, în cele din urmă, o mai bună înţelegere a propriei teorii a contractului.

Problema fraudei II :

Sistemul bancar cu rezerve fracţionare

şi libertatea contractuală

Caracterizarea de către Murray Rothbard a sistemului bancar cu rezerve fracţionare drept fraudă a fost rezultatul unui lung şi susţinut studiu al eticii şi, în special, al teoriei drepturilor de proprietate. Selgin şi White privesc pe bună dreptate economia ca independentă şi separată, din punct de vedere intelectual, de etică. Ea poate fi studiată fără o cunoaştere prealabilă a teoriei proprietăţii şi a drepturilor de proprietate. Cu toate acestea, ei nu ezită să se angajeze în ample declaraţii etice. În apărarea morală a rezervelor fracţionare, Selgin şi White rareori menţionează proprietatea, lăsând la o parte schiţarea unei teorii a proprietăţii. Aceasta are drept consecinţe o serie de erori şi probleme fundamentale: confuzia privind distincţia dintre proprietate şi titlurile de proprietate; confuzia referitoare la (im)posibilitatea ca ceva (o proprietate) să fie deţinut simultan de mai mult de un proprietar; confuzia privind antecedenţa logică a proprietăţii şi teoriei proprietăţii faţă de contract şi teoria contractului; şi confuzia privind necesitatea îndeplinirii obligaţiilor contractuale cu propria proprietate (nu cu a altcuiva).

Aceste dificultăţi apar în discutarea de către autori a problemei „libertăţii contractuale”. Argumentul este simplu.

„Dacă o bancă nu se auto-defineşte sau nu se obligă explicit să păstreze 100% rezerve, atunci rezervele fracţionare nu violează acordul contractual dintre bancă şi clientul său ... Interzicerea acordurilor contractuale voluntare care permit păstrarea de rezerve fracţionare constituie, astfel, o intervenţie asupra pieţei, o restrângere a libertăţii contractuale, care este un aspect esenţial al drepturilor de proprietate privată“. (p. 87)

Acest pasaj dezvăluie, o dată în plus, deja amintitul ultra-subiectivism al lui Selgin şi White. Potrivit acestei concepţii, acordurile voluntare sunt cele care constituie şi definesc un contract valid. Contractele valide sunt totuşi înţelegeri privind transferul proprietăţii reale; prin urmare, spectrul contractelor valide este în principal limitat de către natura lucrurilor şi a proprietăţii (şi doar apoi de către acord). Astfel, Hoppe (1994, p. 70) a explicat că

„libertatea contractuală nu înseamnă că orice contract mutual avantajos ar trebui permis ... Libertatea contractuală înseamnă, în schimb, că lui A şi B ar trebui să li se îngăduie să încheie orice contract privind proprietăţile lor, însă sistemul bancar cu rezerve fracţionare implică încheierea de contracte privind proprietăţile unor terţe părţi.”

Selgin şi White se referă la această acuzaţie oarecum eronat, ca la „externalităţi” (p. 92) şi i se opun, acuzându-l la rândul lor pe Hoppe de o confuzie elementară în ceea ce priveşte natura proprietăţii şi a drepturilor de proprietate. Ei afirmă, în primul rând, că

„externalităţile negative cauzate de acţiunile altora asupra valorii proprietăţii lui C ... sunt un fenomen inevitabil al pieţei libere, şi nu o violare a drepturilor de proprietate privată ale lui C, pe când încălcarea fizică a proprietăţii lui C ... este, bineînţeles, incompatibilă cu protejarea drepturilor de proprietate ale lui C. Ar trebui să fie evident că, dacă A şi B sunt opriţi să încheie o tranzacţie care doar afectează valoarea de piaţă a posesiunilor lui C, fără agresiune fizică sau ameninţare a justei proprietăţi a lui C, atunci principiile proprietăţii private, libertăţii contractuale şi liberei concurenţe sunt complet distruse. Trebuie oprit B să ofere spre vânzare lui A înregistrări pe compact disc, doar fiindcă în felul acesta reduce valoarea de piaţă a înregistrărilor pe vinilin ale lui C?” (p. 92-93)

În al doilea rând, ei susţin că reducerea puterii de cumpărare a banilor, care, admit ei, trebuie să rezulte din orice emisiune de mijloace fiduciare, este, ca atare, un efect deloc dăunător asupra valorii, şi astfel „nu oferă nici o justificare pentru stoparea oficială a activităţii băncii”. Prin urmare, concluzionează că argumentul lui Hoppe este „invalid” (şi incompatibil cu teoria proprietăţii a lui Rothbard).

Contraargumentul lui Selgin şi White conţine două erori. În primul rând, deşi premisa majoră este corectă, este fals că Hoppe greşeşte în ceea ce o priveşte. Hoppe a scris din abundenţă despre teoria drepturilor de proprietate şi este nu numai conştient de distincţia menţionată de Selgin şi White, dar oferă chiar şi o apărare praxeologică a ei; deci, nu există nici o diferenţă de opinie între Rothbard şi Hoppe în această privinţă[10].

În al doilea rând, premisa minoră este demonstrabil falsă (şi, prin urmare, la fel este şi concluzia). Selgin şi White pretind că o scădere a puterii de cumpărare a banilor rezultând din emiterea mijloacelor fiduciare este un eveniment la fel de inofensiv precum scăderea preţului a orice altceva (cauzată de schimbările ofertei şi/sau cererii). Pierderea de către proprietarii banilor a unei puteri de cumpărare drept rezultat al sistemului bancar cu rezerve fracţionare, pretind ei, nu reprezintă o situaţie diferită de cea în care proprietarii de cartofi sau maşini suferă o pierdere de valoare datorită unei oferte mai mari sau unei cereri reduse pentru cartofi şi maşini.

Aici, iarăşi, Selgin şi White amestecă banii (aurul) -- adică proprietatea -- şi substitutele monetare (bancnotele) -- adică titlurile de proprietate. Fără doar şi poate, emisiunea de mijloace fiduciare nu duce la avarierea fizică a proprietăţii reale. La urma urmelor, o bancnotă este doar o bucată de hârtie, iar hârtia nu exercită nici un efect fizic relevant asupra lumii externe. Dar la fel se poate spune şi despre emisiunea de titluri fiduciare asupra cartofilor sau maşinilor (titluri acoperite cu alte active decât cartofi sau maşini). Şi ele sunt doar bucăţi de hârtie şi, ca atare, nu au nici un impact asupra lumii reale. Însă există o diferenţă importantă între schimbările în avuţia unui proprietar de cartofi sau maşini datorate, pe de o parte, modificărilor ofertei şi cererii de cartofi sau maşini şi, pe de altă parte, modificărilor ofertei şi cererii de titluri asupra unor cantităţi inexistente (neschimbate) de cartofi sau maşini. Cu siguranţă, proprietarii de cartofi sau maşini sunt afectaţi în mod diferit în cele două cazuri. În primul caz, dacă preţul cartofilor sau maşinilor scade datorită unei oferte mai ridicate de cartofi sau maşini, toţi proprietarii existenţi de cartofi sau maşini rămân (invariabil) în posesia aceleiaşi cantităţi de proprietate (cartofi sau maşini). Nu este diminuată proprietatea fizică a nimănui. De asemenea, dacă preţul scade deoarece cumpărătorii de cartofi sau maşini vor să ofere cantităţi mai reduse din alte bunuri în schimbul cartofilor sau maşinilor, acest fapt nu are, în sine, nici un efect asupra cantităţilor fizice de cartofi sau maşini deţinute de proprietarii lor. Spre deosebire de aceasta, în al doilea caz, emiterea şi vânzarea unui titlu suplimentar asupra unei cantităţi neschimbate de cartofi sau maşini duce la diminuarea cantitativă a proprietăţii fizice a unora dintre proprietarii de cartofi sau maşini. Ea nu are doar un efect valoric: scade puterea de cumpărare a titlurilor asupra cartofilor sau maşinilor. Are şi un efect fizic: emitentul şi vânzătorul titlului fiduciar asupra cartofilor sau maşinilor deturnează cartofii şi maşinile altor oameni. El îşi însuşeşte proprietatea altora, fără a renunţa la vreuna din proprietăţile sale (în schimbul unui titlu lipsit de proprietate)[11].

Problema fraudei III:

Demonstraţia prin existenţă

Sistemul bancar cu rezervă fracţionară şi formarea statului

Nici teoria contractului ca transfer de titluri, nici principiul libertăţii contractuale nu sprijină pretenţia că emiterea mijloacelor fiduciare şi sistemul bancar cu rezerve fracţionare sunt justificate din punct de vedere etic. Din contră, doar un singur argument mai rămâne în sprijinul afirmaţiei că activitatea bancară cu rezerve fracţionare reprezintă o formă legitimă de afaceri.

Argumentul se reduce la demonstraţia prin existenţă: x, y ori z există; nu ar exista dacă nu ar fi folositor; deci, ar trebui să existe (iar interzicerea sa ar fi dăunătoare şi greşită din perspectivă morală).

Astfel, Selgin şi White afirmă (p. 95):

„grupul de oameni de a căror libertate contractuală suntem preocupaţi aici nu este unul mic şi excentric, ci este marea masă a oamenilor care au demonstrat că preferă băncile ce operează cu rezerve fracţionare ... Deponenţii continuă să frecventeze aceste bănci, demonstrându-şi preferinţa pentru ele ... Conform principiului preferinţei demonstrate, trebuie să presupunem că deponenţii beneficiază de pe urma pachetului pe care l-au acceptat, a riscului şi a tuturor celorlalte condiţii. (p. 93)

În consecinţă, dacă vreo persoană preferă cu bună ştiinţă să-şi pună mai degrabă banii într-un cont (purtător de dobândă) cu rezerve fracţionare decât într-un cont (cu taxă de depozitare) cu 100% rezerve, atunci prohibirea legală generală a sistemului bancar cu rezerve fracţionare este o restrângere legală imperativă a libertăţii contractuale pe piaţa serviciilor bancare. (p. 88)

Mai mult, se înmulţesc beneficiile deponenţilor şi deţinătorilor de bancnote, care primesc dobândă şi servicii plătite din venitul suplimentar obţinut de bancă prin acordarea cu împrumut a unei părţi din datoriile sale. Se înmulţesc beneficiile debitorilor băncii, care se bucură de o ofertă mai bogată de credit, şi ale oricărei persoane ce lucrează cu stocul de capital al economiei, acum mai ridicat. Trebuie să crească şi beneficiile acţionarilor băncii, care ar putea alege ca banca să nu emită datorii răscumpărabile la cerere, dacă ar constata că nu merită riscul”. (p. 94)

Selgin şi White au pus aici carul înaintea boilor. Existenţa unei practici, oricât de răspândită, nu are nici o legătură cu întrebarea dacă este ea justificată sau nu. Să analizăm mai întâi, pentru a ilustra acest fapt, următoarea analogie referitoare la acceptarea etică a statului, adică a unui monopol teritorial al legii şi ordinii (sau al justiţiei şi protecţiei)[12].

În exprimarea lui Selgin şi White (aplicată aici într-un context diferit şi parafrazată), grupul de oameni de a căror libertate contractuală ne preocupăm nu este unul mic şi excentric, ci este marea masă a oamenilor care au demonstrat că preferă statele (judecători şi protectori) ce operează pe o bază monopolistă. Locuitorii continuă să patroneze aceste state, demonstrându-şi preferinţa pentru ele. Conform principiului preferinţei demonstrate, trebuie să presupunem că locuitorii beneficiază de pe urma pachetului pe care l-au acceptat, a riscului şi toate celelalte. În consecinţă, dacă vreo persoană preferă, cu bună ştiinţă, să-şi pună banii mai degrabă într-un cont de stat, purtător de impozite, decât într-un cont cu taxă de protecţie la agenţiile furnizoare de justiţie şi protecţie, ce nu percep impozite, atunci prohibirea legală generală a constituirii statelor este o restricţie legală imperativă a libertăţii contractuale pe piaţa serviciilor de justiţie şi protecţie. Mai mult, se înmulţesc beneficiile deponenţilor la stat şi ale deţinătorilor de titluri de stat, care primesc dobândă şi servicii plătite din venitul suplimentar obţinut de stat prin folosirea unei părţi a depozitelor pentru colectări suplimentare de impozite. Se înmulţesc beneficiile debitorilor statului, care se bucură de o ofertă mai bogată de credit, şi ale fiecărei persoane ce lucrează cu stocul de capital al economiei, acum mai ridicat. Trebuie să crească şi avantajele acţionarilor statului, care ar putea alege ca statul să nu se angajeze în impozitare, dacă ar constata că nu merită riscul.

Date fiind propriile convingeri libertariene, Selgin şi White probabil ar respinge această analogie ca falsă şi nepotrivită. Dar de ce ar face-o? Ce invalidează a doua dovadă, însă nu şi pe prima? Ce anume face prohibirea generală (sau îngăduirea) sistemului bancar cu rezerve fracţionare în mod categoric diferită de prohibirea (sau îngăduirea) constituirii şi funcţionării statului?

Răspunsul -- că nu există o asemenea diferenţă şi că ambele dovezi sunt la fel de invalide -- se poate găsi în principiul preferinţei demonstrate al lui Rothbard. Deşi Selgin şi White invocă acest principiu în sprijinul concluziei lor privind acceptarea etică a activităţii bancare cu rezerve fracţionare, îi omit implicaţiile. Principiul preferinţei demonstrate, explicat de Rothbard în celebra sa „Către o Reconstrucţie a Utilităţii şi a Economiei Bunăstării”, presupune drepturi de proprietate. Nu toate preferinţele demonstrate sunt permisibile din perspectivă etică ori folositoare din punct de vedere social. În schimb, singurele preferinţe de acest gen care sunt permisibile şi care sporesc bunăstarea sunt cele care se exprimă prin chiar proprietatea cuiva, şi prin nimic altceva. Orice demonstrare a preferinţei cu ajutorul proprietăţii altuia este neacceptabilă şi nefolositoare.

În ceea ce priveşte preferinţa demonstrată pentru state, ea intră în conflict cu principiul lui Rothbard. În analiza lui Rothbard, care se presupune a fi acceptată de către participanţii ambelor tabere ale prezentei dezbateri, violarea poate fi rapid localizată. Proprietatea privată, ca rezultat al acţiunilor de apropriere originară şi/sau producţie, implică dreptul proprietarului la jurisdicţie exclusivă cu privire la proprietatea sa, incluzând dreptul de a folosi această proprietate în scopul apărării împotriva posibilelor invazii şi invadatori. Într-adevăr, nu poate exista proprietate fără dreptul proprietarului la apărare fizică, iar scopul proprietăţii private este acela de a stabili domenii separate de jurisdicţie exclusivă. Nici un deţinător de proprietate privată nu-şi poate preda altcuiva dreptul la ultimă jurisdicţie asupra (şi în apărarea) proprietăţii sale -- doar dacă nu îşi vinde ori transferă în alt fel proprietatea (caz în care altcineva va avea jurisdicţie exclusivă asupra ei). Adică, atâta timp cât ceva (un bun) nu a fost abandonat, se presupune că proprietarul său şi-a păstrat aceste drepturi; şi în ceea ce priveşte relaţiile lui cu alţii, fiecare proprietar se limitează la participarea la avantajele diviziunii muncii şi la căutarea unei protecţii mai bune a drepturilor sale permanente de proprietate prin cooperarea cu alţi proprietari. Fiecare proprietar poate cumpăra, vinde sau încheia orice alt contract cu oricine, referitor la servicii de protecţie şi securitate suplimentare. Însă fiecare proprietar poate, de asemenea, oricând să întrerupă unilateral orice asemenea cooperare cu alţii. Spre deosebire de această situaţie, existenţa unui monopol teritorial al protecţiei şi jurisdicţiei -- un stat -- cere ca fiecărui proprietar să i se interzică întreruperea cooperării cu protectorul său şi ca nimeni (cu excepţia monopolistului) să nu poată exercita jurisdicţie ultimă asupra proprietăţii sale. Ci fiecare, cu excepţia monopolistului, şi-a pierdut dreptul la apărare şi este astfel lăsat fără apărare faţă de propriul protector. Evident, o asemenea instituţie vine în contradicţie cu preferinţa demonstrată a fiecărui proprietar de a nu renunţa la proprietatea sa. Contrar preferinţei lor demonstrate, monopolistul interzice oamenilor să-şi folosească proprietatea în scopul apărării împotriva posibilei încălcări de către el şi agenţii săi. Un monopol de protecţie şi jurisdicţie se bazează astfel, de la început, pe un act inacceptabil de expropriere (impozitare) şi oferă monopolistului şi agenţilor săi autorizaţia de a expropria şi de a impozita pe mai departe. Spectrul acţiunilor permisibile fiecărui proprietar referitoare la proprietatea sa şi, prin urmare, la valoarea proprietăţii sale este diminuat, pe când raza de acţiune şi control a monopolistului este mărită în mod corespunzător, iar privilegiul său exclusiv se reflectă în creşterea valorii proprietăţii sale (capitalizarea profitului de monopol).

În prezent, pretutindeni există state şi aproape fiecare om se află sub protecţia statului. Indiferent de această demonstrare a preferinţei, totuşi nu este nimic greşit, din punct de vedere etic sau economic, cu o protecţie generală împotriva formării statului. Nimeni nu poate forma un stat, pentru acelaşi motiv pentru care nimeni nu poate expropria sau jefui pe altcineva. Într-un tribunal ar fi suficient ca un singur proprietar să obiecteze faţă de existenţa monopolului, şi monopolistul ar trebui să-şi înceteze funcţia curentă de agenţie de protecţie clădită pe perceperea de impozite şi să se întoarcă la statutul legal de agenţie ce oferă servicii de securitate şi justiţie în schimbul unui comision (o firmă normală specializată). O agenţie de protecţie ce percepe impozite este o contradicţie în termeni -- un protector invadator -- şi trebuie interzisă, fără a ţine seama de beneficiile deponenţilor statului, debitorilor statului şi proprietarilor statului. Această interdicţie nu constituie o restricţie legală a libertăţii contractuale pe piaţa serviciilor de protecţie şi justiţie, ci însăşi presupoziţia libertăţii contractuale şi a justiţiei. Oricine îşi pune bani sau alte resurse într-un cont de protecţie alimentat prin impozite se angajează într-o acţiune ilicită şi pasibilă de pedeapsă.

Băncile cu rezerve fracţionare există pretutindeni, asemenea statelor, iar în prezent practic fiecare bancă operează cu rezerve fracţionare. Care este diferenţa, dacă există vreuna, dintre statutul unui stat şi cel al unei bănci cu rezerve fracţionare? De ce băncile cu rezerve fracţionare nu ar trebui scoase în afara legii, exact cum statele au scos în afara legii agenţiile de protecţie? Cu siguranţă, nu încape nici o îndoială în privinţa cererii pentru servicii bancare, exact aşa cum nu încape nici o îndoială în privinţa cererii pentru servicii de protecţie. Dar cererea pentru servicii de protecţie, pe care deţinătorii de proprietate privată o pot demonstra, nu include cererea pentru servicii de protecţie finanţate prin impozitare, aşa cum am văzut. Ea permite numai cererea pentru agenţiile de protecţie pe bază de comision. De ce nu ar fi adevărată o distincţie analoagă pentru serviciile bancare? De ce nu ar trebui să fie la fel de inacceptabilă cererea pentru depozite la vedere purtătoare de dobândă, precum cererea pentru protecţie finanţată prin impozite, pe motivul că atât depozitele la vedere cu dobândă, cât şi protecţia finanţată prin impozitare a proprietăţii sunt contradicţii în termeni? De ce nu ar trebui ca funcţiile unui depozitar de bani, ale unei instituţii de compensare (sistemul bancar cu 100% rezerve) şi cele ale unui intermediar de credit (activităţile bancare de economii şi credite) să fie singurele forme juste de activitate bancară (exact cum agenţiile de protecţie pe bază de comision sunt singura formă legitimă de protecţie)?

Răspunsul depinde dacă preferinţa demonstrată pentru serviciile bancare cu rezerve fracţionare, adică emiterea şi acceptarea mijloacelor fiduciare, implică numai şi exclusiv proprietatea celor două părţi contractante sau nu. În orice moment, volumul de proprietate (bunurile însuşite) -- fie bunuri de consum, bunuri de producţie sau bani -- este dat. Activitatea bancară cu rezerve fracţionare nu creşte volumul proprietăţii existente (bani sau altceva), nici nu transferă proprietatea existentă de la o parte la alta. Mai degrabă, implică producerea şi vânzarea unei cantităţi sporite de titluri asupra unui stoc neschimbat de proprietate bănească (aur); adică oferta şi cererea pentru bani contrafăcuţi şi apropriere ilegitimă. Ca în orice alt caz de contrafacere (falsificare) -- a certificatelor asupra mărfurilor şi a valorilor imobiliare, a bancnotelor, a titlurilor funciare, a lucrărilor de artă originale, etc. -- emiterea şi vânzarea de copii băneşti (bancnote) neacoperite cu bani originali (aur) va diminua fizic sau va spolia proprietatea de bani autentici (respectiv mărfuri, pământ, lucrări de artă). Dar falsificatorul de bani este deosebit de periculos şi insinuant, din cauza trăsăturii definitorii a banilor ca cel mai uşor vandabil şi larg acceptabil dintre bunuri: imitaţia bănească deschide vânzătorului ei, în scopul însuşirii ilegitime, cel mai larg spectru posibil de obiecte (de la bani la aproape orice altă formă de proprietate reală).

Astfel, nu e de mirare că, dintre toate formele de falsificare, contrafacerea banilor a exercitat mereu atracţia cea mai mare. Atâta timp cât există bani, va exista şi o cerere durabilă pentru bani falsificaţi. Indiferent de această atracţie şi cerere, prohibirea deplină a rezervelor fracţionare nu reprezintă o eroare. Nimeni nu poate opera o bancă cu rezerve fracţionare, din acelaşi motiv pentru care nimeni, în orice altă afacere, nu se poate angaja în contrafacere, adică în producerea şi vânzarea titlurilor sau copiilor unor proprietăţi ori obiecte autentice inexistente. Într-un tribunal, ar fi suficient ca un singur proprietar de bani sau de altceva să depună plângere împotriva unei bănci cu rezerve fracţionare ca fabricant de bani falşi, iar banca ar fi obligată să-şi înceteze imediat operaţiunile curente şi să se rezume la cele două funcţii originare: primirea de depozite şi acordarea de credite. O bancă ce practică primirea de depozite purtătoare de dobândă (mai degrabă decât purtătoare de taxă) este o contradicţie în termeni: este un depozitar ce falsifică bani şi trebuie scos în afara legii, fără a ţine seama de beneficiile ce revin deponenţilor, debitorilor şi proprietarilor băncii. Acest lucru nu este o restrângere a libertăţii contractuale pe piaţa serviciilor bancare, ci cerinţa unei activităţi bancare legitime. Oricine îşi pune banii sau alte resurse în depozite purtătoare de dobândă se angajează într-o însuşire improprie şi nelegitimă[13].

Relaţia dintre state şi băncile cu rezerve fracţionare este chiar mai intimă şi, în orice caz, destul de diferită de cea sugerată de Selgin şi White. Ei pretind că, dacă statul ar interzice activitatea bancară cu rezerve fracţionare, ar fi un amestec nelegitim în funcţionarea pieţei libere. De fapt, sistemul rezervelor fracţionare este rezultatul interferenţei nelegitime a statului cu piaţa, iar prohibirea lui doar ar repara această intervenţie anterioară. Selgin şi White recunosc că în evoluţia sistemului free banking, activitatea de depozitare cu 100% rezerve şi, separată din punct de vedere funcţional, activitatea de creditare trebuie (din perspectivă praxeologică) să preceadă sistemul rezervelor fracţionare. În opinia lor, sistemul rezervelor fracţionare este produsul natural al unui sistem anterior de rezerve 100%. Totuşi, ei nu oferă o explicaţie pentru această tranziţie ca soluţie naturală la o problemă ce nu poate fi rezolvată în sistemul bancar anterior, cu 100% rezerve (în maniera în care austriecii concep banii drept soluţia naturală la problema lipsei coincidenţei nevoilor în cadrul sistemului de barter precedent). Ei afirmă doar că tranziţia a avut loc.

Deşi oricine poate înţelege cu uşurinţă de ce şi cum ar putea dori un bancher să profite de pe urma posibilităţii de contrafacere, este la fel de limpede că orice asemenea încercare nu ar persista fără a fi rapid şi continuu reclamată. Cu siguranţă, autorii actuali şi miile de teoreticieni de dinainte ai ştiinţelor juridică şi economică ar fi acuzat băncile cu rezerve fracţionare de contrafacere şi le-ar fi intentat acţiune judiciară. Cursul ulterior al evoluţiei băncilor ar depinde atunci de decizia tribunalului. Dacă tribunalul ar decide că emiterea mijloacelor fiduciare, qua titluri asupra banilor neacoperite cu bani, constituie contrafacere, băncile cu rezerve fracţionare nu ar fi apărut; şi numai dacă el ar decide altfel, ar apărea. Nimic în această evoluţie nu este natural; totul pare mai degrabă deliberat. Rezultatul unor asemenea procese nu ar fi în mod normal pe gustul lui Selgin şi White. Din contră, dacă cineva ar presupune că băncile cu rezerve fracţionare ar fi judecate pentru acuzaţiile de contrafacere în faţa unui juriu format din semeni de-ai lor (din alţi oameni de afaceri), îndrăznim să spunem că, empiric, numărul covârşitor al acestor procese ar sfârşi prin declararea vinovăţiei (în ciuda mărturiei lui Selgin şi White). De ce, atunci, dominarea aproape completă a activităţii bancare cu rezerve fracţionare?

Răspunsul este că tribunalele care decid aceste chestiuni sunt pretutindeni tribunale de stat. Doar în cazul în care un singur tribunal posedă un monopol teritorial de jurisdicţie este posibil ca disputa în cauză să poată fi rezolvată o dată pentru totdeauna. Şi faptul că a fost uniform rezolvată în felul în care a fost, adică permiţând, şi nu interzicând activitatea bancară cu rezerve fracţionare, decurge din interesul fiecărui tribunal şi judecător qua tribunal de stat şi judecător de stat. Proprietarii şi agenţii statului cunosc foarte bine, la fel ca şi bancherii, potenţialul falsificării banilor ca sursă de venit. Permiţând bancherilor să emită mijloace fiduciare (în loc să interzică practica drept contrafacere), băncile sunt subordonate statului. Ele pot funcţiona numai pentru că statul, datorită monopolului său teritorial de jurisdicţie, le apără de acţiunile judiciare având ca motiv contrafacerea; iar statul face asta doar cu condiţia ca băncile să împartă cu el venitul suplimentar şi creditul ce derivă din legalizarea contrafacerii. Deci, permiţând rezervele fracţionare, statul creează, de fapt, o primă formă preliminară de cartel falsificator mixt -- bancă-stat -- aflat sub controlul său ultim.

O dată ce practicarea rezervelor fracţionare primeşte protecţia statului, rezultă în mod evident că băncile cu rezerve fracţionare vor scoate de pe piaţă băncile cu 100% rezerve. Nu din cauză că ele sunt mai bune şi mai eficiente, aşa cum declară Selgin şi White (p. 97-98), ci pentru motivul că, o dată permisă falsificarea banilor, băncile care se angajează în ea tind să le scoată din concurenţă pe celelalte. Identificăm aceeaşi evoluţie şi în alte situaţii: o dată permisă poluarea industrială a aerului, un producător de oţel poluant va tinde să scoată din concurenţă un producător de oţel care nu poluează; analog, o agenţie de protecţie cu puteri de impozitare, un stat, va tinde să scoată din concurenţă agenţiile de protecţie fără putere de impozitare. Altfel spus, nu întotdeauna lucrul bun îl înlocuieşte pe cel prost. Aşa se întâmplă numai atâta timp cât sunt respectate drepturile de proprietate privată. Dacă sunt încălcate şi există agenţi sau agenţii privilegiate, exceptate de la respectarea regulilor universale privind aproprierea, producţia şi transferul proprietăţii, atunci acestea vor tinde să scoată din concurenţă alţi agenţi obişnuiţi. În această situaţie, lucrul prost îl înlocuieşte pe cel bun. Astfel, este complet greşit să interpretăm succesul empiric al sistemului bancar cu rezerve fracţionare drept o dovadă a eficienţei sale economice mai ridicate. Succesul sistemului de depozite bancare cu rezerve fracţionare asupra celui cu rezerve 100% nu este un fenomen al pieţei, aşa cum nu este nici succesul agenţiilor de protecţie finanţate prin impozite, al statelor, asupra producătorilor de securitate concurenţiali şi care nu percep impozite. Este fals să sugerezi, aşa cum fac Selgin şi White, că sistemul rezervelor fracţionare a trecut testul pieţei şi că reprezintă produsul alegerii voluntare a consumatorilor. La urma urmei, băncile de depozit cu 100% rezerve nu sunt interzise, iar consumatorii sunt liberi să încheie contracte cu ele, şi nu cu băncile cu rezerve fracţionare, dacă aşa preferă. Or, ar susţine ei la fel că producătorul de oţel poluant a trecut testul pieţei deoarece, la urma urmei, consumatorii sunt liberi să cumpere oţel de la producătorii nepoluanţi, sau că statele şi-au dovedit eficienţa pe piaţă deoarece, la urma urmei, consumatorii sunt liberi să cumpere securitate şi de la agenţiile fără puteri jurisdicţionale şi de impozitare[14]?

Mai mult, pe când sistemul bancar cu 100% rezerve este rezistent la crize, sistemul bancar cu rezerve fracţionare, după cum chiar Selgin şi White admit, nu este. De fapt, aşa cum putem indica doar succint aici, un sistem free banking cu rezerve fracţionare va duce, conform teoriei intervenţionismului a lui Mises, la alte intervenţii ale statului şi la degradarea succesivă a banilor. Free banking cu rezerve fracţionare – a se citi concurenţă în falsificare, protejată de stat -- va duce la o întrecere serioasă între bănci de a testa viabilitatea menţinerii unor rezerve din ce în ce mai scăzute. Acest fapt este menit să ducă la crize bancare, iar acestea vor fi folosite de guvern pentru introducerea sistemului băncii centrale. Sistemul băncii centrale duce la o şi mai mare falsificare, la abolirea banilor-marfă şi la adoptarea monedelor naţionale discreţionare. În cele din urmă, concurenţa internaţională -- între băncile centrale -- în falsificarea banilor va duce la falimentul statelor, iar neîndeplinirea de către acestea a obligaţiilor financiare va fi folosită de către cele mai puternice dintre statele ce supravieţuiesc pentru înfiinţarea unui guvern, a unei bănci centrale şi a unei monede discreţionare mondiale.

Prin urmare, soluţia propusă de Selgin şi White la dezordinea monetară actuală, adică un sistem free banking bazat pe aur, cu rezerve fracţionare, este de fapt cauza intervenţionistă iniţială a practic tuturor problemelor monetare contemporane[15].

Teoria economică a mijloacelor fiduciare:

Deţinerile monetare, ajustarea preţurilor, economisirea şi investiţiile

Din natura mijloacelor fiduciare -- titluri asupra unor cantităţi de bani (aur) inexistente, titluri asupra banilor, acoperite cu alte lucruri decât bani, sau bani falşi -- ar părea să decurgă că sistemul bancar cu rezerve fracţionare nu poate duce la nimic altceva decât la o redistribuire continuă a avuţiei şi a venitului. Pe măsură ce substitutele monetare neacoperite se revarsă de la banca emitentă şi debitorii săi în toată economia şi, prin urmare, măresc succesiv preţurile a tot mai multor bunuri, avuţia (proprietatea) reală este transferată şi redistribuită în favoarea băncii emitente şi a celor care primesc şi vând primii aceşti bani, pe seama celor care îi primesc şi vând târziu, ori niciodată. După cum explică Rothbard (1993, p. 851),

„primii beneficiari ai noilor bani câştigă cel mai mult, următorii câştigă ceva mai puţin, etc., până când se atinge punctul de mijloc, după care fiecare persoană ce încasează noii bani pierde din ce în ce mai mult pe măsură ce sporeşte perioada de aşteptare. Aceasta întrucât preţurile de vânzare ale primilor indivizi cresc, în vreme ce preţurile de cumpărare rămân aproape la fel; dar mai târziu preţurile de cumpărare au crescut, în vreme ce preţurile de vânzare rămân neschimbate”.

Totuşi, potrivit lui Selgin şi White, mijloacele fiduciare pot realiza mult mai mult. În loc să redistribuie numai proprietatea existentă, emiterea mijloacelor fiduciare poate, în anumite condiţii, să ducă la creşterea avuţiei (proprietăţii) reale. I-am citat deja spunând că „se înmulţesc beneficiile debitorilor băncii, care se bucură de o ofertă mai bogată de credit, şi ale fiecărei persoane ce lucrează cu stocul de capital acum mai ridicat al economiei”. Ei se feresc să o spună deschis, însă ceea ce pretind este că, în anumite condiţii, creşterea titlurilor asupra unui stoc neschimbat de bunuri va determina cumva acest stoc să crească sau îl va împiedica să scadă.

Când şi cum se poate realiza un asemenea miracol? Potrivit lui Selgin şi White, modificările (neanticipate) ale cererii de bani duc la un „dezechilibru monetar pe termen scurt” ori „temporar”, ce implică o „alocare eronată de proporţii a resurselor” – cu excepţia cazului în care aceste modificări sunt susţinute prin practicile activităţii bancare cu rezerve fracţionare (p.101). Ei declară:

„pe termen lung, preţurile nominale se vor ajusta pentru a echilibra oferta şi cererea de deţineri monetare, oricare ar fi cantitatea nominală a banilor. Nu rezultă totuşi că fiecare (şi orice) modificare a ofertei şi cererii de bani va duce imediat la un nou echilibru pe termen lung, deoarece ajustările necesare ale preţurilor au nevoie de timp. Ele au nevoie de timp pentru că nu toţi agenţii sunt imediat şi perfect conştienţi de schimbările stocului de bani ori ale cererii de bani şi pentru că unele preţuri sunt costisitor de ajustat şi, prin urmare, „rigide”. Rezultă că, pe termen scurt (din punct de vedere empiric, într-un număr de luni), modificările neanticipate complet ale ofertei şi cererii de bani pot da naştere la un dezechilibru monetar ... Este, prin urmare, o trăsătură atractivă a sistemului free banking cu rezerve fracţionare aceea că existenţă o tendinţă de ajustare a cantităţii nominale a banilor emişi de bănci, pentru a compensa modificările vitezei banilor. (p. 100-101).

Dacă sistemul bancar nu reuşeşte să mărească cantitatea de bani, iar nivelul preţurilor nu scade rapid, apare un exces al cererii de bani (presupunând, de asemenea, că nu se manifestă o creştere imediată a bazei monetare (base money)). Apare un exces corespunzător al ofertei de bunuri: bunurile de consum nevândute se îngrămădesc pe rafturile vânzătorilor (aceasta este, bineînţeles, ceea ce în mod nemijlocit presează în jos preţurile, până când, în cele din urmă, preţurile bunurilor au scăzut suficient). Afacerile stagnează până când puterea de cumpărare a banilor revine la echilibru”[16]. (p. 105)

De la început trebuie să cercetăm însăşi existenţa problemei dezechilibrului monetar (ca să nu mai vorbim despre soluţie). În citatul de mai sus, putem substitui banii cu orice alt bun: televizoare, oţel, bere sau covrigi. Cantităţile acestor bunuri sunt de asemenea fixate în mod rigid (precum cantitatea de aur), însă modificările (neanticipate) ale cererii de televizoare, oţel, bere sau covrigi nu duc la un dezechilibru temporar, la alocări eronate masive ale resurselor. Sau, în orice caz, ele nu cauzează probleme ce ar necesita inventarea unui instrument special -- precum producţia fracţionară de televizoare sau bere.

Nu este clar nici de ce trebuie să credem că „este important să distingem între implicaţiile pe termen scurt şi cele pe termen lung ale schimbării configuraţiei generale a cererii de bani ori a stocului de bani” (p. 100) sau, în orice caz, de ce această distincţie ar trebui să aibă o importanţă sau semnificaţie diferită în cazul banilor, decât în cazul a orice altceva. Fără doar şi poate, e nevoie de timp pentru ca o creştere neaşteptată a cererii de televizoare şi bere, de exemplu, să-şi epuizeze toate efectele asupra sistemului preţurilor relative şi pentru ca să se stabilească o nouă structură ajustată a producţiei. Dar asta nu înseamnă că ajustările preţurilor durează, cauzând între timp probleme de scurtă durată. Din contră, ajustările preţurilor se produc imediat şi fără întârziere. Orice schimbare a ofertei şi a cererii afectează preţurile în mod instantaneu. Acest fapt este scăpat din vedere, din cauza unei preocupări ne-austriece faţă de artefacte macroeconomice, precum nivelul general al preţurilor, echilibrul pe termen lung şi viteza banilor. Totuşi, privind problema din perspectiva individualistă corectă, nu poate încăpea nici o îndoială în legătură cu urgenţa ajustărilor preţurilor şi integrarea praxeologică a termenului scurt cu cel lung.

În termeni individualişti, cererea sporită de bani este rezultatul acţiunilor intenţionate ale indivizilor, adică al intenţiei oamenilor de a-şi creşte deţinerile monetare individuale. În acest sens, o persoană trebuie să-şi restrângă cumpărările şi/sau să-şi crească vânzările. În oricare din aceste cazuri, rezultatul este scăderea imediată a unor preţuri. Ca rezultat al restrângerii cumpărărilor bunurilor x, y sau z, preţurile băneşti ale lui x, y, z vor fi micşorate imediat (în comparaţie cu ce ar fi fost altminteri); la fel, prin creşterea vânzărilor bunurilor a, b sau c, preţurile lor vor scădea instantaneu. Nimeni nu este interesat de nivelul general al preţurilor sau de puterea generală de cumpărare a banilor. În schimb, fiecare este întotdeauna interesat de anumite preţuri şi de puterea de cumpărare a banilor privind aceste bunuri specifice (şi fiecare individ este interesat de propriul tablou specific de preţuri şi de propria putere de cumpărare). Restrângându-şi cumpărările specifice şi/sau sporindu-şi vânzările specifice, fiecare actor realizează exact şi imediat ceea ce vrea: anumite preţuri pe care le consideră prea ridicate sunt scăzute, puterea de cumpărare a unităţii monetare sporeşte, valoarea reală a deţinerilor sale monetare creşte şi cererea şi oferta sa de bani sunt readuse imediat la echilibru (iar el nu doreşte să deţină nici mai mulţi, nici mai puţini bani decât deţine de fapt[17].

Ajustarea nivelului general al preţurilor (concept, de altfel, lipsit de sens din punct de vedere praxeologic), ajustare cerută de cererea sporită de bani, nu este nimic altceva decât însumarea unei serii de nenumărate ajustări intenţionate şi imediate ale deţinerilor monetare individuale. Dacă cererea sporită de bani este întâmpinată de o emisiune de mijloace fiduciare, aşa cum susţin Selgin şi White, acest proces de ajustare nu va fi facilitat, ci întârziat[18].

Viteza ajustării preţurilor depinde de aşteptările participanţilor la piaţă referitoare la cantitatea de bani dată. Dacă este rezonabil să presupunem că băncile cu rezerve fracţionare îşi vor creşte emisiunile fiduciare ca răspuns la creşterea neanticipată a cererii de bani, atunci ajustarea va avea nevoie de mai mult timp. Producţia s-ar ajusta şi ar începe mai devreme, fără influenţa suplimentară a inflaţiei[19].

Mai mult, soluţia propusă la pretinsa problemă a dezechilibrului monetar pe termen scurt conţine o confuzie fundamentală, referitoare la conceptele de cerere şi ofertă şi, în special, la relaţia dintre cererea de bani, economisiri şi investiţii. În primul rând, o cerere sporită de bani (asemănător celei de televizoare, bere sau covrigi) nu reprezintă doar o dorinţă de a avea mai mulţi bani (televizoare, bere, etc.), ci este o cerere efectivă. Adică, o cerere sporită de bani (ca de orice altceva) poate fi satisfăcută numai dacă cel care cere este doritor să-şi crească oferta şi/sau să-şi reducă cererea pentru un alt bun. De asemenea, ofertantul (vânzătorul) de bani îşi poate creşte oferta de bani numai dacă îşi reduce simultan oferta (sau cererea de rezervă) de altceva. Autorii au scăpat din vedere legea lui Say: toate bunurile (proprietatea) sunt cumpărate cu alte bunuri, nimeni nu poate cere nimic fără să ofere altceva şi nimeni nu poate cere sau oferi mai mult din ceva, decât dacă cere sau oferă mai puţin din altceva. Dar nu acesta este cazul în această situaţie, ori de câte ori o bancnotă fiduciară este oferită şi cerută. Cererea sporită de bani este satisfăcută, fără ca cumpărătorul să ceară şi ofertantul să ofere mai puţin din altceva. Prin emisiunea şi vânzarea de mijloace fiduciare, sunt satisfăcute dorinţele, nu cererea efectivă. Proprietatea este dobândită (cerută efectiv), fără a fi oferită altă proprietate în schimb. Prin urmare, acesta nu este un schimb de piaţă -- care este guvernat de legea lui Say -- ci un act de însuşire nelegitimă. Ar fi oare o soluţie eficientă la problema penuriilor de scurtă durată de televizoare, bere sau covrigi dacă producătorii de televizoare, bere şi covrigi ar satisface o astfel de cerere sporită „temporar” prin emiterea şi vânzarea de titluri suplimentare asupra televizoarelor, berii şi covrigilor, dar nu a acestor bunuri?

În al doilea rând[20], Selgin şi White continuă să interpreteze greşit natura banilor şi cererea de bani, susţinând o pretenţie extraordinară: că emiterea mijloacelor fiduciare „corespunzătoare cererii sporite de a deţine mijloace fiduciare” nu numai că nu are efect dezechilibrant (p. 102), dar în realitate va aduce economiei „un stoc mai ridicat de capital”, deoarece

„menţinerea de rezerve fracţionare din banii emişi de bănci nu doar amână consumul pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă (aşa cum se intâmplă în cazul deţinerii de monedă forte base money), dar şi împrumută temporar fonduri băncii emitente în cauză. Perioada împrumutului nu este specificată ... dar dacă banca poate estima cu destulă precizie durata de timp pentru care creanţele sale la vedere vor rămâne în circulaţie ..., poate face în siguranţă investiţii de o durată corespunzătoare”. (p. 103)

Urmându-l pe Rothbard, Hoppe a criticat această concepţie, esenţial keynesiană, referitoare la relaţia dintre cererea de bani şi economisire (fonduri ce pot fi date cu împrumut)[21], subliniind că:

„banii necheltuiţi nu sunt destinaţi cumpărării nici de bunuri de consum, nici de bunuri de investiţii ... Indivizii îşi pot folosi activele monetare în unul din următoarele trei moduri: ei le pot cheltui pe bunuri de consum, le pot cheltui pe investiţii ori le pot păstra în formă lichidă. Nu există alte alternative ... Proporţia dintre consum şi investiţii, adică decizia privind cât de mult se cheltuieşte pe consum şi cât pe investiţii, este determinată de preferinţa temporală a persoanei respective, adică de gradul în care preferă consumul prezent în locul consumului viitor. Pe de altă parte, sursa cererii sale de lichidităţi este utilitatea ataşată banilor, adică satisfacţia personală obţinută din faptul că banii îi îngăduie să cumpere imediat bunuri de consum sau de producţie, direct, respectiv, indirect folositoare, la date viitoare incerte.

De aceea, dacă cererea de bani creşte, în timp ce stocul social de bani este dat, această cerere suplimentară nu poate fi satisfăcută decât licitând mai puţin, în termeni monetari, pentru celelalte bunuri non-monetare. Puterea de cumpărare a banilor va creşte, valoarea reală a deţinerilor monetare individuale va spori, iar cererea şi oferta de bani se vor echilibra din nou la o putere de cumpărare mai ridicată a unităţii monetare. Preţul relativ al banilor faţă de non-bani se va fi schimbat. Dar, dacă nu presupunem că preferinţa temporală s-a modificat în acelaşi timp, consumul real şi investiţiile reale vor rămâne la fel ca înainte: cererea suplimentară de bani este satisfăcută prin reducerea atât a consumului nominal, cât şi a cheltuielilor de investiţii în conformitate cu aceeaşi proporţie preexistentă dintre consum şi investiţii, micşorând preţurile băneşti atât ale bunurilor de consum, cât şi ale celor de producţie şi lăsând consumul şi investiţiile reale exact la vechile lor niveluri.” (Hoppe, 1994, p. 72-73)

În consecinţă, concluzionează Hoppe, nu se justifică niciodată să satisfaci o cerere sporită de bani prin emiterea de credit fiduciar[22]. De fapt, acest lucru va conduce -- în măsura în care creşterea cantităţii de mijloace fiduciare nu este anticipată, iar rata dobânzii de pe piaţă scade temporar sub rata naturală a dobânzii -- ori la un ciclu de tip boom-bust; ori -- în măsura în care schimbarea monetară apărută în sistemul bancar este anticipată, iar rata de piaţă a dobânzii este supralicitată (din cauza anticipării unor preţuri de vânzare mai ridicate) în conformitate cu nivelul ratei naturale -- va realiza doar o redistribuire a avuţiei şi a venitului printre diverşii membri ai societăţii. Din punct de vedere praxeologic este imposibil totuşi ca emisiunea de mijloace fiduciare să ducă la un „stoc mai ridicat de capital”.

În încercarea lor de a respinge acest argument, Selgin şi White admit mai întâi chestiunea teoretică principală: „Suntem de acord că preferinţa temporală şi cererea de bani sunt distincte şi că modificarea uneia nu implică modificarea celeilalte” (p. 102). De asemenea:

„Faptul că deţinerea de bani este o formă de economisire nu înseamnă că sporirea cererii de bani este identică cu sporirea economisirii totale. O cerere sporită de bani poate însoţi o cerere redusă pentru deţinerea altor active, şi nu o reducere a consumului; prin urmare, ea poate reprezenta o schimbare în modalitatea de economisire, fără a modifica economisirile totale”. (p.103)

Totuşi, dacă o cerere sporită de bani nu este identică cu o creştere a economisirii totale, atunci este imposibil să afirmi că ea furnizează un volum mai ridicat de fonduri ce pot fi date cu împrumut şi o formare sporită de capital (o alungire a structurii producţiei). De aceea, pentru a-şi salva teza referitoare la creşterea economică, imediat după acordarea acestei concesii, Selgin şi White încearcă să o retragă iarăşi, susţinând:

„Cu toate acestea [în ciuda deosebirii dintre preferinţa temporală şi cererea de bani], a deţine bani înseamnă a-i păstra pentru a-i cheltui mai târziu, chiar dacă nu se ştie cât de târziu (şi momentul nu a fost încă decis de posesorul banilor). A păstra bani pentru a-i cheltui mai târziu, în loc să-i cheltuieşti pe consum acum, amână într-adevăr consumul în viitor. Aşa cum Hoppe însuşi ... accentuează, cererea de deţineri monetare se naşte din uşurinţa pe care o procură în cumpărarea de <<bunuri de consum sau de producţie, la momente viitoare incerte>> ... Aşa că dezacordul nostru aici este poate doar unul de limbaj.” (p.102)

Din nefericire, această sugestie este nefondată. Mai degrabă decât un joc de cuvinte, dezacordul este unul substanţial, referitor la natura banilor.

Este greu să nu interpretezi cele două declaraţii anterioare ca fiind contradictorii. Selgin şi White încearcă să scape de această concluzie printr-o schimbare semantică ad hoc, şi anume caracterizând banii drept un bun viitor. În mod esenţial, argumentul lor este că, în vreme ce cererea sporită de bani nu implică economisiri sporite, ea susţine cu toate acestea un fond de creditare mai ridicat, fiindcă banii sunt păstraţi numai pentru a fi cheltuiţi „la momente viitoare incerte” (sublinierea lor), astfel că o cerere sporită de bani reprezintă mereu şi în acelaşi timp o creştere a cererii de bunuri viitoare[23]. Dar categoric banii nu sunt un bun viitor. De fapt, când sunt cheltuiţi -- în viitor -- ei îşi pierd toată utilitatea pentru actualul posesor. Ei au utilitate numai cât timp şi în măsura în care nu sunt cheltuiţi, iar caracterul lor de bun prezent se naşte din condiţia umană omniprezentă de incertitudine[24].

Greşeala de a considera banii drept un bun viitor poate fi dezvăluită în două moduri. Pe de o parte, în mod negativ, se poate arăta că această prezumţie duce la încă o contradicţie. În sprijinul tezei lor, Selgin şi White pretind că „deţinerea banilor pentru a-i cheltui mai târziu, în loc de a-i cheltui pe consum în prezent, amână într-adevăr consumul în viitor”, sugerând că deţinerea banilor atrage schimbul unui bun viitor (al unei satisfacţii viitoare) pentru unul prezent. În următoarea propoziţie, ei admit că banii păstraţi nu sunt cheltuiţi nici pe bunuri de consum, nici pe bunuri de producţie. Însă nu reuşesc să observe că asta implică, de asemenea, ca o consecinţă ulterioară, că păstrarea banilor pentru a-i cheltui mai târziu, în loc să-i cheltui pe producţie acum, amână într-adevăr producţia (deci şi consumul viitor) pentru un moment ulterior. Prin urmare, dacă păstrarea banilor amână atât consumul, cât şi producţia, atunci devine imposibil să susţii că deţinătorul banilor a investit astfel într-un bun viitor, deoarece nu există bunuri viitoare -- de consum sau de producţie -- care să rezulte din actul păstrării banilor şi la care deţinătorul lor ar putea fi îndreptăţit. Dar ca drepturi asupra unor bunuri viitoare inexistente, banii nu ar avea valoare. În consecinţă, dacă banii au valoare (şi nimeni nu ar deţine bani dacă n-ar avea nici o valoare), atunci valoarea lor trebuie să fie cea a unui bun prezent.

Pe de altă parte, în mod pozitiv, natura banilor ca un model de bun prezent poate fi stabilită prin dovadă praxeologică. După cum au explicat Mises şi Rothbard, în echilibrul general sau, mai corect, în cadrul construcţiei imaginare a unei economii uniform repetitive nu există bani. Presupunând îndepărtată întreaga incertitudine, fiecare ar cunoaşte cu precizie condiţiile, momentul şi localizarea tuturor schimburilor viitoare, iar toate schimburile ar putea fi planificate în consecinţă şi ar putea lua forma schimbului direct, nu a celui indirect.

Într-un sistem fără schimbare, în care nu există nici un fel de incertitudine referitoare la viitor, nimeni nu are nevoie să deţină bani lichizi. Fiecare individ ştie exact de ce sumă de bani va avea nevoie, la orice dată viitoare. El este, de aceea, în măsură să dea cu împrumut toţi banii pe care-i primeşte, astfel încât împrumuturile să devină scadente la data când va avea nevoie de ele. (Mises, 1996, p.249)

În vreme ce nu este loc pentru bani în construcţia unei economii uniform repetitive, există totuşi în cadrul său un prezent şi un viitor, acum şi mai târziu, începutul unei acţiuni şi încetarea ei ulterioară, bunuri de consum imediat folositoare (bunuri prezente) şi bunuri de producţie indirect folositoare (bunuri viitoare), o structură a producţiei, economii şi investiţii, adică schimbul bunurilor prezente pentru cele viitoare, guvernat de preferinţa temporală. Aceasta dovedeşte iarăşi că banii şi cererea de bani nu au nici o legătură sistematică cu consumul, producţia şi preferinţa temporală, şi că sursa utilităţii banilor trebuie să fie categoric diferită de cea a bunurilor de consum şi a bunurilor de producţie. Sursa utilităţii unui bun de consum rezidă în caracterul acestuia de bun folosibil direct şi în prezent, iar sursa utilităţii unui bun de producţie -- în caracterul lui de bun folosibil indirect, în viitor. Banii, spre deosebire, nu sunt nici consumaţi, nici folosiţi în producţie. Ei nu sunt nici direct folositori (ca bunurile de consum), nici indirect utili ca o etapă către bunurile de consum viitoare (precum bunurile de producţie). Mai degrabă, utilitatea banilor trebuie să fie cea a unui bun folositor indirect, dar în momentul prezent.

În afara construcţiei imaginare a unei economii uniform repetitive, în condiţiile existenţei umane atinse inevitabil de incertitudine, în care termenii, momentele şi localizările schimburilor viitoare nu pot fi prezise cu certitudine şi în care acţiunea este prin natura ei speculativă şi expusă erorii, omul poate cere bunuri nu doar exclusiv din cauza valorii lor de utilizare (prezentă ori viitoare), ci şi din cauza valorii lor ca mijloace de efectuare a schimburilor (în scopul revânzării). Confruntat cu situaţii în care, datorită absenţei dublei coincidenţe a nevoilor, schimbul direct este imposibil, omul poate evalua bunurile şi pe seama gradului lor de vandabilitate şi poate încheia tranzacţii ori de câte ori bunul ce urmează a fi dobândit este mai vandabil decât cel ce urmează a fi predat, astfel că posesia lui ar facilita achiziţia bunurilor şi serviciilor direct sau indirect folositoare. Mai mult, deoarece singura funcţie a mijlocului de efectuare a schimburilor este de a facilita cumpărarea bunurilor direct sau indirect folositoare, omul va prefera în mod natural achiziţia unui mijloc de efectuare a schimburilor mai vandabil şi, la limită, a unuia universal vandabil, decât pe cea a unui mijloc de efectuare a schimburilor mai puţin sau non-universal vandabil, astfel încât

„ar exista tendinţa inevitabilă ca bunurile cel mai puţin vandabile dintr-o serie de bunuri folosite ca mijloace de efectuare a schimburilor să fie respinse unul câte unul până când, în cele din urmă, ar rămâne o singură marfă ce ar fi universal folosită drept mijloc de efectuare a schimburilor; într-un cuvânt, bani.” (Mises 1978, p. 32-33)

Selgin şi White sunt bineînţeles familiarizaţi cu această reconstrucţie mengerian-misesiană a evoluţiei monetare. În mod evident, ei nu reuşesc să recunoască totuşi că această trăsătură a banilor, ca cea mai uşor şi general vandabilă marfă, departe de a o justifica drept un bun viitor, califică banii ca cel mai potrivit bun pentru a micşora incertitudinea resimţită în prezent şi ca atare, cel mai universal bun prezent dintre toate[25]. Deşi util numai indirect -- asemănător în această privinţă bunurilor de producţie şi deosebit de orice bun de consum -- banii sunt tocmai din cauza vandabilităţii lor absolute un bun prezent singular -- asemănător în această privinţă bunurilor de consum şi deosebit de orice bun de producţie. Deoarece banii pot fi întrebuinţaţi pentru îndepărtarea instantanee a celui mai larg spectru de nevoi posibile (ori pentru satisfacerea celui mai larg spectru de dorinţe posibile), ei îi oferă proprietarului lor cea mai bună protecţie (asigurare) omenească posibilă împotriva incertitudinii, adică împotriva dificultăţii sale de a nu putea prezice -- de a nu fi sigur în legătură cu -- toate nevoile şi dorinţele sale viitoare. Păstrând bani, proprietarul lor câştigă satisfacţia de a putea răspunde celei mai largi game de evenimente viitoare posibile, pe măsură ce apar într-o manieră impredictibilă[26]. „Menţinerea de lichidităţi necesită sacrificii. În măsura în care un om îşi ţine banii în buzunar ori în cont la o bancă, el renunţă la achiziţia imediată a bunurilor pe care le putea consuma sau folosi în producţie”. (Mises 1966, p. 430). De aceea, în măsura în care se simte sigur în privinţa viitorului, un om va dori să investească în bunuri de consum şi de producţie. Numai în măsura în care este nesigur în legătură cu viitorul său, va dori să facă sacrificiul pomenit de Mises, adică va dori să investească în scopul eliberării de neplăcerile resimţite, referitoare la incertitudinea modelului său viitor de consum-producţie (venit-cheltuieli). Prin urmare, în loc să indice disponibilitatea sporită de a sacrifica satisfacţia prezentă în schimbul satisfacţiei viitoare, o cerere sporită de bani demonstrează incertitudinea mai intens resimţită a unui om privind viitorul său; şi în loc să fie o investiţie în viitor, suplimentarea rezervei sale de bani reprezintă o investiţie în certitudinea (protecţia) prezentă faţă de un viitor perceput ca mai puţin cert[27].

În lumina acestei reconstrucţii praxeologice a banilor ca un bun prezent prin excelenţă, întreaga pledoarie teoretică a lui Selgin şi White în favoarea sistemului bancar cu rezerve fracţionare se dovedeşte a fi greşită. Dacă băncile ar satisface într-adevăr o cerere (neanticipată) de bani prin emiterea temporară de mijloace fiduciare suplimentare (credit), aşa cum propun Selgin şi White, aceasta poate avea doar efecte de dezagregare şi dezechilibrare. Dacă şi în măsura în care răspunsul din partea băncilor nu este anticipat, rata dobânzii va fi redusă temporar sub nivelul său natural, investiţiile vor creşte, iar structura producţiei se va lungi. Însă acest rezultat vine fundamental în contradicţie cu preferinţa demonstrată a publicului. Publicul percepe viitorul ca (din ce în ce) mai incert. În consecinţă, străduindu-se să-şi mărească volumul lichidităţilor şi, prin urmare, sublicitând preţurile bunurilor non-monetare şi sporind în mod corespunzător puterea de cumpărare a unităţii monetare, intenţionează să-şi asigure o mai mare protecţie prezentă împotriva incertitudinii. Angajarea de resurse suplimentare pentru viitor reprezintă expresia unei incertitudini mai reduse a publicului (şi nu mai mari), şi astfel nu este compatibilă cu dorinţele reale ale publicului şi implică alocarea sistematic greşită a resurselor (ce va fi dezvăluită într-un ciclu de tip boom-bust). În orice caz, chiar dacă creşterea ofertei de bani (cu virtuţi echilibratoare) a băncilor ar putea fi complet anticipată, iar structura producţiei nu s-ar lungi nejustificat, orice asemenea ajustare tot ar fi distructivă, deoarece -- lăsând la o parte consecinţele sale redistribuţioniste inevitabile -- ea poate doar să întârzie atingerea scopului dorit. În vederea mai bunei protejări contra incertitudinii, preţurile trebuie să scadă, iar puterea de cumpărare a banilor să crească. Cu un influx suplimentar de bani, nu poate decât să dureze mai mult până când acest scop să fie atins[28].

Notă finală: câteva analogii greşite

În lumina distincţiei fundamentale dintre proprietate (bani) şi titluri de proprietate (substitute monetare), explicată în secţiunile precedente ale acestui articol, şi a clarificării anterioare a naturii banilor ca bun prin excelenţă prezent, putem concluziona că mai multe analogii folosite de obicei în încercarea de a justifica sistemul bancar cu rezerve fracţionare sunt greşite. Chiar dacă ele disting, în mod corect, între titluri (tichete) de proprietate şi proprietate, toate analogiile propuse -- între activitatea bancară cu rezerve fracţionare, pe de o parte, şi obiceiul companiilor aeriene de a vinde mai multe bilete decât numărul locurilor disponibile, practica permiselor de parcare cu rezervare parţială, loterii şi activitatea de asigurare, pe de altă parte -- nu izbutesc să recunoască în mod corect deosebirea fundamentală dintre bunurile prezente şi cele viitoare.

Proprietarul unui titlu asupra banilor deţine un bun prezent (o proprietate bănească) -- un bun în mod indirect, dar imediat folositor. Bancherul practicant al rezervelor fracţionare este vinovat de fraudă; el a emis şi a vândut titluri suplimentare asupra unui volum neschimbat de proprietate bănească. În opoziţie clară, proprietarul unui bilet de avion deţine un bun viitor. Prin urmare, vânzând acum (astăzi) mai multe locuri la un zbor ce va avea loc la un moment viitor (mâine), o companie aeriană nu poate să fi comis deja o fraudă acum (astăzi). Frauda nu poate avea loc până mâine, când tichetele trebuie să fie în realitate răscumpărate, şi numai dacă compania aeriană nu poate satisface dreptul fiecărui posesor de bilet. De fapt, companiile aeriene îşi respectă de obicei obligaţia contractuală: fiecărui deţinător de bilet i se asigură un loc pentru zborul programat, deoarece compania aeriană este pregătită să-l răsplătească pe fiecare posesor al unui bilet în exces, adică să-i răscumpere biletul la un preţ (în schimbul altui bun) pe care posesorul îl consideră mai valoros decât locul său prezent în avion. Şi, cu siguranţă, nici o companie aeriană nu vinde de regulă în exces bilete spot (titluri asupra locurilor chiar acum, bunuri prezente) şi nu repartizează acelaşi loc la două persoane, ceea ce echivalează tocmai cu activitatea bancară cu rezerve fracţionare.

În mod similar, proprietarul unui permis de parcare parţial acoperit (cu mai mulţi deţinători de permise decât locuri de parcare) nu deţine un bun prezent. El deţine dreptul de a participa pentru o perioadă specificată de timp la căutarea unui spaţiu de parcare. Proprietarul parcării nu comite nici o fraudă prin vânzarea permiselor, decât dacă ar refuza intrarea unui posesor de permis valabil când există locuri goale disponibile sau dacă ar schimba regulile jocului asupra cărora s-a convenit prin contract; adică dacă ar fi fost de acord să tipărească maximum 200 de permise, de exemplu, însă în realitate a tipărit 300. Doar proprietarul unui bilet de parcare spot ori proprietarul unui loc de parcare rezervat sunt cei care deţin bunuri prezente; şi nu se întâmplă, bineînţeles, de obicei, vânzarea excesivă de locuri spot sau de locuri rezervate.

Acelaşi raţionament se aplică în cazul loteriilor. Deţinătorul unui bilet de loterie nu posedă un bun prezent. El deţine dreptul de a participa la tragerea unor premii specificate, prin care se subînţelege de către cumpărător şi vânzător -- un lucru inerent prin natura loteriei -- că există -- şi trebuie să existe -- mai multe bilete decât premii. Operatorul loteriei nu poate să fi comis nici o crimă, doar dacă nu ar reuşi să răscumpere biletele câştigătoare cu premiile promise sau dacă ar schimba pe furiş regulile dinainte anunţate ale jocului. Dacă acesta este rareori cazul, practic nu s-a auzit ca o loterie să tipărească mai mult de un bilet câştigător pentru unul şi acelaşi premiu (bun prezent), ceea ce ar fi de asemenea fraudulos, bineînţeles, şi care reprezintă tocmai ceea ce fac bancherii cu rezerve fracţionare.

În fine, analogia propusă dintre activitatea bancară cu rezerve fracţionare şi activitatea de asigurare a fost deja respinsă implicit în nota 26 de mai sus, referitoare la relaţia dintre risc şi asigurare, pe de o parte, şi incertitudine şi bani, pe de altă parte. Spre deosebire de proprietarul banilor, proprietarul unei poliţe de asigurare nu deţine un bun prezent, ci unul viitor. O companie de asigurări poate să nu fie capabilă să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale la un moment viitor, şi atunci s-ar putea trage concluzia că ea s-a angajat în vânzarea excesivă de poliţe. Totuşi, este imposibil să afirmăm că s-a comis deja o crimă în prezent, în momentul în care poliţa de asigurare este vândută, deoarece bunul vândut de agenţia de asigurare este unul viitor. În opoziţie clară, proprietarul unui tichet bănesc este proprietarul unui bun prezent şi orice emisiune de tichete în exces asupra bunurilor prezente este, de la bun început -- instantaneu şi imediat -- frauduloasă, şi de aceea contrară eticii pieţei.

Traducere Bogdan Glăvan

Bibliografie:

Block, Walter. 1988. „Fractional Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective”. În Man, Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard, Walter Block şi Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

De Soto, Jesus Huerta. 1995. „A Critical Analysis of Central Banks and Fractional-Reserve Free Banking from the Austrian Perspective”. Review of Austrian Economics, 8, nr. 2, p. 25-38.

Hayek, F.A. 1935. Prices and Production. London: Routledge.

Hazlitt, Henry. 1983. The Failure of the „New Economics”: An Analysis of the Keynesian Fallacies. Lanham, Maryland: University Press of America.

Hoppe, Hans – Hermann. 1988. „From the Economics of Laissez-Faire to the Ethics of Libertarianism” în Man, Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard, Walter Block şi Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

______ .1990. „Banking, Nation States, and International Politics”. Review of Austrian Economics, 4, p. 55-87.

______ .1993. „The Theory of Employment, Money, Interest, and the Capitalist Process: The Misesian Case against Keynes”. În The Economics and Ethics of Private Property. Norwell, Mass.: Kluwer.

______ .1994. „How is Fiat Money Possible? – or, The Devolution of Money and Credit”, Review of Austrian Economics, 7, nr. 2, p. 49-74.

______ .1997. „On Certainty and Uncertainty, Or: How Rational Can Our Expectations Be?”, Review of Austrian Economics, 10, nr. 1, p. 49-78.

Hülsmann, Jörg Guido. 1996. „Free Banking and the Free Bankers”. Review of Austrian Economics, 9, nr. 1, p. 3-53.

______ .1997. „Banking and Political Centralization”. Journal of Libertarian Studies, 13, nr. 1.

Jevons, William Stanley. 1905. Money and The Mechanism of Exchange. London: Kegan Paul.

Keynes, John Maynard. 1936. The General Theory of Employment, Interest, and Money. New York: Harcourt, Brace.

Knight, Frank H. 1971. Risk, Uncertainty, and Profit. Chicago: University of Chicago Press.

Mises, Ludwig von. 1966. Human Action: A Treatise on Economics, a III-a ed. rev., Chicago: Contemporary Books. Traducere în limba română de Dan Cristian Comănescu, Acţiunea umană, www.misesromania.org

______ .1978. The Theory of Money and Credit. Irvington-on-Hudson, N. Y.: Foundation for Economic Education.

______ .1990. „The Position of Money among Economic Goods”. În Money, Method, and the Market Process. Richard Ebeling, ed. Boston: Kluwer.

Rothbard, Murray N. 1956. „Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics”. În On Freedom and Free Enterprise: The Economics of Free Enterprise. Mary Sennholz, ed. Princeton: D. Van Nostrand.

______ .1983a. America’s Great Depression. New York: Richardson and Snyder.

______ .1983b. The Mystery of Banking. New York: Richardson and Snyder.

______ .1988. „The Myth of Free Banking in Scotland”. Review of Austrian Economics, 2, p. 229-257.

______ .1992. „Aurophobia: or, Free Banking on What Standard?” Review of Austrian Economics, 6, nr. 1, p. 97-108.

______ .1993. Man, Economy, and State. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

______ .1995. „The Present State of Austrian Economics”. Journal des Economistes et des Etudes Humaines, 6, nr. 2.

Salerno, Joseph T. 1991. „Two Traditions in Modern Monetary Theory: John Law and A.R.J. Turgot”. Journal des Economistes et des Etudes Humaines, 2, nr. 2/3.

______ .1991. „The Concept of Coordination in Austrian Macroeconomics”. În Austrian Economics: Perspectives on the Past and Prospects for the Future. Richard Ebeling, ed., Hillsdale, Mich.: Hillsdale College Press.

______ .1993. „Mises and Hayek Dehomogenized”. Review of Austrian Economics, 6, nr. 2, p. 113-146.

______ .1994. „Ludwig von Mises’s Monetary Theory in Light of Modern Monetary Thought”. Review of Austrian Economics, 8, nr. 1, p. 71-115.

Selgin, George A. 1988. The Theory of Free Banking: Money Supply and Competitive Note Issue. Totowa, N.J.: Rowman and Littlefield.

Selgin, George A. şi Lawrence H. White. 1996. „In Defense of Fiduciary Media – Or, We are Not Devo(lutionists), We are Misesians!” Review of Austrian Economics, 9, nr. 2, p. 83-107.

White, Lawrence H. 1989. Competition and Currency. New York: New York University Press.

______ .1990. Review of „Man, Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard”. Journal of Economic Literature (Iunie), p. 664- 665.



[1]Selgin şi White (1996, p. 83-107). Toate paginile citate în text fac referire la acest articol.

Curios, în replică la diverşii lor critici, Selgin şi White au selectat drept ţintă centrală un articol al lui Hoppe (1994), care are doar o legătură fugară cu poziţia lor. Alţi critici austrieci ai sistemului rezervelor fracţionare, trataţi de o manieră explicită în articolul lui Selgin şi White, îi includ pe Block (1988) şi de Soto (1995). Murray N. Rothbard, cel mai proeminent critic al rezervelor fracţionare, este avut în vedere doar indirect; şi cu toate că mai multe din lucrările sale sunt menţionate la bibliografie, ultimele scrieri ale lui Rothbard despre acest subiect (1988; 1992; 1995) nu sunt amintite. De asemenea, observaţiile critice ale lui Salerno (1991a; 1991b; 1993) sunt ignorate în întregime. Selgin şi White nu răspund, şi în acest caz nu ar fi putut să o facă, nici celor mai recente şi vaste observaţii aduse lucrării lor de către Hülsmann (1996).

[2]Ca problemă doctrinară, Selgin şi White sugerează, de asemenea, că viziunea lor despre sistemul rezervelor fracţionare coincide cu viziunea lui Ludwig von Mises; de aceea, se auto-intitulează misesieni (şi pretind că partizanii sistemului bancar cu 100% rezerve sunt deviaţionişti). Această pretenţie poate fi respinsă. De fapt, Selgin (1998, p. 60-63) a recunoscut deschis că părerea sa şi cea a lui Mises privind mijloacele fiduciare sunt contradictorii, iar încercării lui White de a-l revendica pe Mises drept un susţinător al „free banking” cu rezerve fracţionare i-a răspuns Salerno (1993). Este suficient să oferim aici un citat din Mises (1978, p.438, 448):

„Principala problemă este ca guvernul să nu mai fie în măsură să crească cantitatea de bani în circulaţie şi valoarea totală a carnetelor de cecuri care nu sunt complet -- adică 100% -- acoperite prin depozitele deschise de public .... Nici unei bănci nu trebuie să i se permită să extindă valoarea totală a depozitelor sale operabile prin cec sau valoarea unor asemenea depozite ale oricărui client individual ... altfel decât prin primirea de depozite lichide ... sau prin primirea unui cec plătibil de către o altă bancă indigenă supusă aceleiaşi constrângeri. Aceasta înseamnă păstrarea unei rezerve de 100% pentru toate depozitele viitoare; adică toate depozitele încă inexistente în prima zi a reformei”.

Vezi, de asemenea, notele 7, 14, 22, 27, 28 de mai jos.

[3]Vezi Salerno (1994, p. 76). Selgin şi White subliniază faptul că Hoppe îi numeşte susţinători ai „banilor parţial discreţionari”, însă, în cele din urmă, sunt obligaţi să admită că, de fapt, el nu a prezentat deformat poziţia lor de apărători ai sistemului bancar cu rezerve fracţionare, bazat pe un etalon aur. Protestul lor nu înseamnă nimic mai mult decât o dispută legată de semantică. Şi noi o vom trata ca atare aici şi ne vom concentra, în schimb, numai pe dezacordurile substanţiale.

De fapt, există mai multe argumente în sprijinul acuzaţiei că în articolul respectiv Selgin şi White apără banii discreţionari. Deoarece, în „sistemul free banking matur”, potrivit lui Selgin şi White (dar în contrast cu analiza funcţionării unui asemenea sistem oferită de Mises), este presupusă apariţia situaţiei în care

„la limită, dacă plăţile între casele de compensare ar fi efectuate în întregime cu alte active (poate cu drepturi asupra unei super-case de compensare, care ea însăşi posedă o cantitate neglijabilă de bani-marfă) şi dacă publicul ar renunţa complet la rezervele de bani-marfă, cererea activă pentru demodaţii bani marfă ar fi în întregime non-monetară“. (White 1989, p. 235).

Astfel, notează Salerno (1994, p. 76, n. 7), referitor la obiectivul ultim al lui Selgin şi White, „publicul ar fi, după câte se pare, eliberat în cele din urmă din lanţurile sale de aur, pentru a se bucura de virtuţile unor bani discreţionari privaţi, generaţi de o mână invizibilă“. Mai mult, în ceea ce priveşte inovaţiile semantice şi deviaţiile de la terminologia ortodoxă misesiană şi, astfel, sursele potenţiale de confuzie, trebuie să luăm în considerare propriile lucrări ale lui Selgin şi White. Referindu-se la bani şi la substitutele monetare ca la „outside money” şi, respectiv, „inside money”, vorbind despre „base money”, „basic money”, „bank money”, „high-powered money”, „low-powered money” şi (în sfârşit!) despre dolarul de aur „ca substitut pentru depozitele bancare”, ei etalează un grad neobişnuit de creativitate semantică. Mai mult, sugerând, prin selecţia termenilor, că toate aceste lucruri sunt, într-un fel sau altul, în egală măsură „bani”, lucrările lor au devenit de fapt o sursă de confuzie. Vezi, despre asta, Hülsmann (1996, p.5 ş.u.).

[4]Este, de asemenea, „imposibil ca, pentru un timp, deponentul şi debitorul să deţină controlul exclusiv asupra aceloraşi resurse” (Hoppe 1994, p. 67).

[5]Chiar şi asociaţii în afaceri nu pot deţine simultan acelaşi lucru. A şi B pot fiecare deţine jumătate dintr-o gospodărie sau jumătate din acţiunile acesteia, însă fiecare deţine o jumătate diferită. Din punct de vedere logic, pentru ei este la fel de imposibil să deţină aceeaşi jumătate, ca pentru doi oameni să ocupe acelaşi spaţiu. Da, A şi B se pot afla amândoi în New York City în acelaşi timp, dar numai în părţi diferite ale lui.

[6]De Soto (1995, p. 33) asemuieşte, în mod corect, efectul sistemului bancar cu rezerve fracţionare cu cel al aşa-numitei tragedii a comunelor. Selgin şi White (p. 92-93, n. 12) obiectează la analogia lui de Soto, pe motivul că tragedia comunelor se referă „la un tip special de externalitate tehnologică“, care implică „o interferenţă directă, fizică sau de altă natură, cu consumul sau producţia cuiva”, şi reprezintă o „interacţiune în afara pieţei”. Spre deosebire de aceasta, scriu Selgin şi White, „externalitatea mijloacelor fiduciare” este un efect pecuniar inofensiv „asupra avuţiei cuiva, transmis prin sistemul preţurilor”, adică prin schimbările în sistemul preţurilor relative, şi reprezintă „o interdependenţă în cadrul pieţei”. Selgin şi White greşesc: un obiect şi un titlu asupra unui obiect nu sunt acelaşi lucru.

Prin punerea laolaltă a banilor şi a substitutelor monetare sub denumirea comună de „bani”, ca şi cum ar fi acelaşi lucru, Selgin şi White nu reuşesc să priceapă că emiterea mijloacelor fiduciare -- sporirea titlurilor de proprietate -- nu este acelaşi lucru cu o ofertă mai mare de proprietate şi că schimbările preţurilor relative declanşate de emiterea mijloacelor fiduciare sunt o problemă de „externalitate” complet diferită de schimbările preţurilor efectuate printr-o creştere a ofertei de proprietate. Cu această distincţie fundamentală dintre proprietate şi titlu de proprietate clarificată, analogia lui de Soto dintre sistemul rezervelor fracţionare şi tragedia comunelor capătă un înţeles perfect. Ca şi în scenariul tragediei comunelor, fiecare emisiune de mijloace fiduciare -- de titluri în căutare de proprietate -- pune în mişcare o goană, care începe întotdeauna cu banca şi clientul său, de a umple aceste tichete goale cu proprietatea existentă; şi în cursul acestui asalt, primii veniţi se vor îmbogăţi invariabil (prin însuşirea proprietăţilor existente), pe seama sărăcirii corespunzătoare a celor ce ajung mai târziu, al căror volum de proprietate este diminuat, pe măsură ce au fost lăsaţi cu un număr mai mare de tichete de proprietate.

[7]Confuzii logico-semantice asemănătoare se produc atunci când Selgin şi White încearcă să reducă diferenţa dintre creanţele la cerere şi la termen la una de grad, şi nu la una de natură (p. 90). Selgin explică (1988, p. 62): „Deţinătorii de creanţe la cerere sunt ofertanţi de credit, exact ca deţinătorii de creanţe la termen. Singura diferenţă este că, în primul caz, durata împrumuturilor individuale este nespecificată. Ele sunt împrumuturi („call loans”) ce pot deveni scadente în orice moment”; iar „Mises”, care are o părere opusă, „încurcă o diferenţă de grad cu una de substanţă“. În realitate, Selgin este cel care confundă.

Cineva ar putea spune, fără doar şi poate, că este doar o chestiune de grad dacă un împrumut (al unei maşini sau al unor bani) ajunge la scadenţă într-o oră, o zi, o săptămână sau o lună. La fel de sigur totuşi, aceasta nu schimbă deosebirea categorică dintre bunurile prezente (existente) şi bunurile viitoare (încă) inexistente. În orice moment, o maşină ori o sumă de bani (aur) ori există, ori nu există. Şi nici nu modifică realitatea praxeologică conform căreia nimeni, niciodată, nu poate acţiona decât cu bunuri prezente. Bunurile viitoare reprezintă scopul acţiunilor, dar, pentru a ajunge la ele, fiecare actor trebuie să folosească, la început, în mod invariabil mijloace (bunuri) prezente. Observaţia lui Selgin referitoare la gradele de temporalitate nu afectează nici în cea mai mică măsură condiţia umană fundamentală a rarităţii. Oferta de bunuri prezente este tot timpul limitată, iar cantitatea limitată de bunuri prezente restrânge, la rândul ei, cantitatea de potenţiale bunuri viitoare.

În timp ce Mises recunoaşte distincţia dintre bunurile prezente şi bunurile viitoare ca o categorie praxeologică universală, încercarea lui Selgin de a amesteca depozitele la vedere şi cele la termen (deosebindu-se astfel fundamental de Mises) implică negarea existenţei unei deosebiri fundamentale dintre bunurile prezente (existente) şi bunurile viitoare (inexistente) (sau că existenţa lor diferă doar ca grad). Contrar lui Selgin, dacă o maşină sau o sumă de bani există sau nu în prezent şi dacă le deţine cutare sau cutare persoană nu sunt chestiuni de grad, ci de natură. Ori există, ori nu există şi ori le deţine A, ori altcineva. În consecinţă, dacă un titlu de proprietate (o bancnotă emisă în baza unui depozit la vedere) stipulează că o anumită persoană este proprietara unei maşini prezente sau a unor bani prezenţi, iar maşina sau banii nu există, ori maşina sau banii sunt în prezent deţinuţi de altcineva, aceasta nu reprezintă un grad de adevăr, ci o minciună. Aşa cum explică Mises (1978, p. 268):

„Deponentul unei sume de bani, care dobândeşte în schimbul ei o creanţă convertibilă în bani în orice moment, ce va îndeplini exact aceleaşi servicii ca suma la care se referă, nu a schimbat un bun prezent pe un bun viitor. Dreptul pe care l-a dobândit prin depozitul său este pentru el de asemenea un bun prezent. Depozitarea banilor nu înseamnă în nici un caz că el a renunţat la dispoziţia imediată asupra utilităţii pe care o deţine”.

Vezi, de asemenea, următoarele două note.

[8]Vezi, în această chestiune, Rothbard (1983b). „Ce legătură”, întreabă Rothbard,

„au aceste tranzacţii cu chitanţe de depozit cu bilanţul contabil al băncii depozitare? În mod just, nici una. Când depozitez o piesă de mobilier valorând 5000$ la un depozit, în mod legal şi just mobila nu apare ca un activ al depozitului pe perioada cât o păstrez acolo. Societatea de depozit nu-şi adaugă 5000$ la activele şi pasivele sale, fiindcă nu deţine în nici un fel mobila; nici nu se poate spune că am dat mobila cu împrumut societăţii depozitare pentru o perioadă de timp nedefinită. Mobila este şi rămâne a mea. Eu doar o păstrez acolo pentru a fi în siguranţă şi, prin urmare, sunt îndreptăţit din punct de vedere legal şi moral să o răscumpăr când vreau. În consecinţă, nu sunt creditorul băncii; ea nu-mi datorează bani, pe care să-i pot încasa la un moment dat. Deci, nu există nici o datorie de înscris la pasiv în registrul contabil. Din perspectivă legală, toată tranzacţia nu este un împrumut, ci păstrare în custodie”. (p. 88-89; de asemenea p. 94-95)

Interesant, în vreme ce Selgin şi White manifestă o puternică tendinţă pozitivistă (sistemul rezervelor fracţionare este recunoscut de către tribunale, aşadar, totul trebuie să fie în regulă; despre această tendinţă, vezi „Problema fraudei III”, mai jos), ei nu se pun de acord cu realitatea juridică. Fiindcă dacă depozitele băneşti sunt datorii, de ce nu aplică tribunalele acelaşi raţionament tuturor celorlalte mărfuri fungibile, precum grâul? De ce chitanţele de depozitare a grâului nu sunt considerate de către tribunale datorii (ci păstrare în custodie)? De ce este acest tratament specific banilor şi afacerilor bancare? Mai mult, de ce tribunalele, chiar dacă consideră în mod fals depozitele băneşti drept datorii, insistă totuşi că ele sunt mai mult decât datorii obişnuite, iar relaţia deponentului cu banca nu este identică cu cea a unui creditor obişnuit? Vezi Rothbard (1983, p. 275).

[9]Vezi, de asemenea, Jevons (1905, p. 206-212, 221), care a deplâns existenţa depozitelor generale, deoarece „a devenit posibil să creezi o ofertă fictivă pentru o marfă, adică să faci oamenii să creadă că o ofertă există, când ea nu există“. Pe de altă parte, depozitele speciale, precum conosamentele, bonurile de amanet, certificatele de depozitare portuară sau certificatele ce stabilesc proprietatea unui obiect definit” sunt superioare, pentru că „ele nu pot fi emise în exces faţă de bunul depozitat în realitate, decât prin fraudă clară“. Şi Jevons a concluzionat că „se obişnuia să se menţioneze, ca regulă juridică generală, că acordarea sau repartizarea curentă a unor bunuri inexistente este nulă“.

[10]Vezi, de exemplu, Hoppe (1988, p. 69 ş.u.); şi recenzia lui White (1990) despre Hoppe.

[11]Vezi, de asemenea, nota 4 de mai sus. Vom arăta de asemenea că, pentru aceşti autori, semnificaţia cererii (şi ofertei) de bani este prost înţeleasă. O cerere sporită de bani (sau de cartofi sau de maşini) nu reprezintă doar o dorinţă de a avea mai mulţi bani (sau cartofi), ci o mai mare cerere efectivă.

[12]Pentru a evita o neînţelegere, termenul de monopol este folosit aici în sensul său rothbardian, ca un privilegiu exclusiv (sau absenţa liberei intrări). Un monopol al legii şi ordinii înseamnă că te poţi adresa pentru justiţie şi protecţie doar unei singure părţi -- statului -- şi că numai această parte stabileşte conţinutul justiţiei şi protecţiei.

[13]Rothbard (1995, p. 77) explică:

<<Campionii liberei concurenţe în falsificare ripostează, spunând că pur şi simplu aşa funcţionează piaţa, că piaţa înregistrează o „cerere de expansiune a creditului” şi că bancherii privaţi, acei întreprinzători kirznerieni, sunt pur şi simplu „atenţi” la asemenea cereri. Ei bine, pe piaţă există întotdeauna, bineînţeles, o „cerere” de fraudă şi delapidare şi vor exista mereu o mulţime de escroci „atenţi”, dornici şi nerăbdători să ofere aceste bunuri. Dar dacă definim „piaţa” nu doar ca oferta bunurilor şi serviciilor dorite, ci ca oferta unor astfel de bunuri în cadrul drepturilor sacre de proprietate, atunci vedem o imagine foarte diferită.>>

[14]O confuzie similară caracterizează concepţia lui Selgin şi White despre relaţia dintre banii propriu-zişi (aur) şi bancnote. Ei îl critică pe Hoppe fiindcă a pretins că, pe o piaţă complet liberă, majoritatea oamenilor ar folosi mai degrabă bani propriu-zişi decât bancnote (fără a menţiona raţiunea teoretică a lui Hoppe). „Faptele”, pretind ei, „sunt altele” (p. 99). Însă aceste fapte -- succesul istoric al bancnotelor asupra banilor autentici -- sunt rezultatul unui amestec anterior al statului în drepturile de proprietate privată (legalizarea activităţii bancare cu rezerve fracţionare). Aşa cum a observat Mises (Acţiunea Umană, 1966, p. 438, 442, 447): „Adevărul este că, în afara unui mic număr de oameni de afaceri capabili să distingă între băncile sănătoase şi cele nesănătoase, bancnotele au fost întotdeauna privite cu neîncredere. Ceea ce a făcut ca aceste suspiciuni să dispară treptat au fost statutele speciale (special charters) acordate de guverne băncilor privilegiate.(p.438)

În ochii lor, principala sarcină a băncilor era de a împrumuta bani trezoreriei. Substitutele monetare erau privite favorabil, ca înaintemergătoare ale banilor de hârtie emişi de stat. Bancnota convertibilă nu era decât primul pas pe calea către bancnota neconvertibilă. O dată cu progresul statolatriei şi cu politica intervenţionismului, aceste idei s-au generalizat, încetând de a mai fi puse la îndoială de către cineva. (p.442)

Guvernele nu au favorizat întrebuinţarea bancnotelor pentru a le scuti de inconveniente pe doamnele care fac cumpărături. Ideea lor era de a reduce rata dobânzii şi de a deschide o linie ieftină de credit pentru trezoreriile lor. În ochii lor, augmentarea cantităţii de mijloace fiduciare era un mijloc de promovare a bunăstării.

Bancnotele nu sunt indispensabile. Toate reuşitele economice ale capitalismului ar fi existat şi dacă ele n-ar fi apărut niciodată. (p.447)

În consecinţă, concepţia lui Mises privind moneda sănătoasă este complet diferită de cea a lui Selgin şi White. Pe când ultimii cred că aurul ar dispărea în cele din urmă total din circulaţie (vezi nota 3, mai sus), Mises (1978, p. 450-451) a considerat drept o cerinţă a unui sistem monetar sănătos că „aurul trebuie să fie în deţinerile monetare ale oricărui individ. Fiecare trebuie să vadă cum monedele de aur trec din mână în mână, trebuie să fie obişnuit să aibă monede de aur în buzunare, să primească monede de aur când îşi încasează cecul de plată, şi să cheltuiască monede de aur când face cumpărături într-un magazin.”

[15]Despre relaţia dintre stat, monedă, bănci şi centralizarea politică, vezi Hoppe (1990) şi Hülsmann (1997). Selgin şi White susţin:

„Noi respingem, de asemenea, părerea ... că băncile concurenţiale emitente de datorii răscumpărabile pot crea credit „din nimic”. Prin natura bilanţului contabil, toate creditele acordate de bancă trebuie să fie acoperite cu datorii sau capital. Nici una din sursele de fonduri nu poate fi creată din nimic. Nimeni nu este forţat să deţină datoriile răscumpărabile ale unei bănci ori să-i cumpere acţiunile; oricine poate deţine, în schimb, drepturi asupra altor bănci sau asupra niciuneia. O bancă concurenţială trebuie, prin urmare, să-şi cheltuiască resursele reale pentru a atrage clientela prin oferirea de dobândă şi servicii. Părerea că o bancă îşi poate extinde creditul în mod gratuit este validă numai cu privire la creditele inframarginale ale unei bănci de monopol sau la emitentul unei monede obligatorii; ea nu se aplică în cazul unei bănci într-un sistem concurenţial. (p. 94, n. 13)

Astfel, concurenţa ar presa profiturile pe capitalul investit în băncile cu rezerve fracţionare până când banca marginală ar câştiga doar rata normală a profitului.” (p. 97)

În timp ce nu avem nici o dificultate în a accepta distincţia trasată aici între băncile concurenţiale şi băncile monopoliste, nici una din ele nu are vreo legătură cu problema discutată, respectiv validitatea analogiei dintre state şi băncile cu rezerve fracţionare ca organizaţii ilegale. În primul rând, statele concurează pentru clienţi (rezidenţi). Într-adevăr, concurenţa dintre state (sau bănci) pentru clienţi se sfârşeşte complet numai o dată cu stabilirea unui singur stat mondial (ori bancă centrală mondială). Iar concurenţa intra-statală între băncile cu rezerve fracţionare este, după cum s-a explicat, o concurenţă în interiorul unei industrii privilegiate de stat, adică o concurenţă monopolistă (exact cum concurenţa inter-state este un exemplu de concurenţă monopolistă). În al doilea rând, şi mai important, diferenţa dintre băncile ori statele concurenţiale şi cele monopoliste, oricât de interesantă ar fi altminteri, nu afectează câtuşi de puţin trăsătura lor comună de bănci cu rezerve fracţionare (ori state). Falsificarea şi impozitarea nu-şi schimbă natura pentru că sunt întreprinse în mod concurenţial.

Eroarea poate fi dezvăluită prin analogie. Parafrazându-i pe Selgin şi White: Noi respingem, de asemenea, părerea că statele concurenţiale emitente de datorii fiscale pot crea impozite din nimic. Prin natura bugetelor statelor, toate cheltuielile trebuie să fie acoperite prin cucerire, jaf sau furt. Nici una din sursele de fonduri nu poate apărea din nimic. Nimeni nu este forţat să deţină datoriile fiscale ale vreunui stat ori să-i cumpere acţiunile; oricine poate pleca şi plăti impozite altui stat sau nici unuia. Un stat concurenţial trebuie, prin urmare, să-şi cheltuiască resursele reale pentru a atrage clientela prin oferirea de protecţie şi servicii. Părerea că un stat îşi poate creşte impozitele în mod gratuit este validă numai cu privire la impozitele inframarginale ale unui stat de monopol; ea nu se aplică în cazul unui stat într-un sistem concurenţial. Astfel, concurenţa ar presa profiturile pe capitalul investit în state până când statul marginal ar câştiga doar rata normală a profitului.

Potrivit lui Selgin şi White, ar părea să rezulte că impozitarea (precum falsificarea banilor) nu trebuie considerată o problemă, până la apariţia unui singur stat monopolist mondial. Până atunci, în condiţii concurenţiale, impozitele nu reprezintă altceva decât un venit normal de piaţă.

[16] Aşa cum s-a exprimat Roger Garrison, un alt adept al sistemului free banking cu rezerve fracţionare, „în termenii ecuaţiei schimburilor [MV=PQ], putem spune că sistemul free banking se ajustează pentru a compensa modificările lui V; dar M permite modificărilor lui Q să fie ajustate prin modificările lui P”. Garrison (1996, p. 117-118) descrie „dezechilibrul monetar” pe termen scurt într-un mod aproape identic:

„O sporire a cererii de bani presează în jos preţurile produselor şi ale factorilor în general. Dacă nu ar exista un răspuns din partea ofertei de bani, ar urma un declin general al activităţii economice, căci preţurile şi salariile nu s-ar putea ajusta complet şi instantaneu la noile condiţii ale pieţei. Bunurile, în general, ar rămâne nevândute; producţia ar fi redusă; muncitorii ar fi concediaţi ... Cu un sistem al preţurilor imperfect flexibil, presiunile deflaţioniste generale pot împinge economia sub potenţialul său în perioada în care preţurile se ajustează la cererea monetară mai ridicată. Şi faptul că unele preţuri şi salarii sunt mai flexibile decât altele înseamnă că perioada de ajustare va declanşa schimbări în preţurile relative ce nu reflectă schimbări în rarităţile relative. Acesta este exact tipul de probleme ... pe care capacitatea de reacţie a sistemului free banking la sporirea cererii de bani le evită.”

[17] Astfel, Mises (1990, p. 61) scrie:

„Cumpărătorii şi vânzătorii de pe piaţă nu sunt niciodată interesaţi de elementele ecuaţiei schimburilor, dintre care două -- viteza de circulaţie şi nivelul preţurilor -- nici măcar nu există înainte ca părţile să acţioneze, iar celelalte două -- cantitatea de bani (în întreaga economie) şi suma tranzacţiilor -- nu ar putea fi cunoscute părţilor. Doar importanţa pe care diverşii actori de pe piaţă o ataşează, pe de o parte, menţinerii unei deţineri monetare de o anumită mărime şi, pe de altă parte, posesiei diverselor bunuri în chestiune determină formarea relaţiei de schimb dintre bani şi bunuri.”

[18] Mai mult, dintr-o perspectivă individualistă, cererea sporită de bani aparţine unor anumiţi actori, în anumite momente şi locuri. Nu este suficient ca băncile să satisfacă o oarecare cerere abstractă sporită de bani cu mai mulţi bani; ci ajustarea ar trebui să vizeze oamenii şi locurile potrivite. Dacă nu se întâmplă astfel, cu greu se poate vorbi de o ajustare, ci de o distorsiune suplimentară. Această dificultate a fost recunoscută de Hayek din perioada timpurie (1935, p. 124):

„pentru a elimina toate influenţele monetare asupra formării preţurilor şi structurii producţiei, nu ar fi suficient doar să adaptăm cantitativ oferta de bani la aceste schimbări ale cererii, ar fi de asemenea necesar să vedem că ea ajunge în mâinile celor care o cer cu adevărat, adică în acea parte a sistemului unde s-a produs acea schimbare în organizarea afacerilor sau în obiceiurile de plată.”

Cu Hayek de mai târziu, te poţi întreba cum ar putea oare băncile să aibă cunoaşterea necesară îndeplinirii acestei misiuni.

[19] În ceea ce priveşte rigiditatea preţurilor şi consecinţele redistributive ale unei cereri sporite de bani referitoare la o arie de preţuri de grade variate de rigiditate, problemă pe care Selgin şi White, precum şi Garrison o consideră însemnată, este extrem de important să recunoaştem că preţurile sunt rezultatul acţiunii deliberate -- şi aşa este şi rigiditatea lor. Adică, flexibilitatea ori inflexibilitatea preţurilor diverselor produse şi servicii nu este întâmplătoare, ci o parte intenţionată a acestor produse şi servicii. Contrar pretenţiei lui Garrison, rigiditatea preţurilor afectează şi este legată de rarităţile reale relative. Dacă mai multe preţuri rigide au de suferit mai mult, ca să zic aşa, aşa să fie; asta le va învăţa să fie mai puţin rigide în viitor -- în cazul în care deţinătorii proprietăţii în chestiune acţionează într-un mod compatibil cu acest scop.

[20]Eroarea de a confunda proprietatea cu titlurile stă, de asemenea, la baza încercărilor lui Selgin şi White de a separa analitic cererea de bani propriu-zişi de cererea de substitute monetare, ca şi cum acestea ar fi două feluri diferite de bani, cu două cereri diferite şi independente.

[21] Selgin (1988, p. 55) explică aceeaşi teză astfel:

„Ori de câte ori o bancă îşi extinde datoriile în procesul de efectuare a unor noi credite şi investiţii, deţinătorii datoriilor sunt cei care acordă de fapt creditele, şi ceea ce dau ei cu împrumut sunt resursele reale pe care le-ar putea dobândi dacă, în loc să păstreze banii, i-ar cheltui. Când expansiunea şi contracţia datoriilor băncii se desfăşoară astfel încât este mereu compatibilă cu modificarea cererii de bani forte, cantitatea fondurilor de capital real oferită de bănci celor ce iau cu împrumut este egală cu cantitatea de bani oferită voluntar băncilor de către public. În aceste condiţii, băncile sunt doar intermediari de fonduri împrumutabile.”

Cât despre John Maynard Keynes (1936, p. 82), el scrisese în Teoria Generală că:

„Ideea potrivit căreia crearea de credit de către sistemul bancar permite să se efectueze investiţii cărora nu le corespund <<nici un fel de economisiri autentice>>”, adică „ideea că economiile şi investiţiile ... pot fi mărimi diferite trebuie explicată, după părerea mea, printr-o posibilă iluzie”. (Ibid, p. 81). „Economisirile realizate în urma unor asemenea decizii sunt la fel de autentice precum orice alte economisiri. Nimeni nu poate fi silit să păstreze în posesia sa sumele de bani suplimentare, corespunzătoare noului credit bancar, dacă nu preferă cu bună ştiinţă un plus de bani deţinerii vreunei alte forme de avuţie” (Ibid, p. 83). Într-adevăr, Selgin (1988, p. 59) recunoaşte că „mulţi keynesişti ar putea accepta reţeta pentru echilibrul monetar oferit de el. Cei care nu privesc capcana lichidităţii ca pe o posibilitate factuală importantă ar accepta, probabil, că este în întregime adecvată”.

Henry Hazlitt (1983, p. 227) a remarcat, referitor la această idee keynesiană, că „pe baza aceluiaşi raţionament putem crea peste noapte orice cantitate de noi <<economisiri>> dorim, doar tipărind acea cantitate de noi bani de hârtie, pentru că cineva va deţine neapărat acei noi bani de hârtie”.

[22] Vezi, de asemenea, Hoppe (1993, p. 119-120, 137-138) şi argumentul original al lui Rothbard (1993, p. 167 ş.u., 667 ş.u.; 1983a, p. 39 ş.u.) din Man, Economy, and State.

Cât despre pretenţia lui Selgin şi White de a fi misesieni, merită să-l cităm pe Mises referitor la

„rolul pe care deţinerile monetare îl joacă în procesul economisirii şi acumulării capitalului ... Dacă un individ foloseşte o sumă de bani nu pentru consum, ci pentru cumpărarea de factori de producţie, economisirea se transformă direct în acumulare de capital. Dacă individul îşi foloseşte economiile suplimentare pentru a-şi creşte deţinerile monetare, deoarece acesta este, în opinia sa, cel mai avantajos mod de a le utiliza, el dă naştere unei tendinţe de scădere a preţurilor mărfurilor şi de creştere a puterii de cumpărare a unităţii monetare. Dacă presupunem că oferta de bani de pe piaţă nu se schimbă, acest comportament al celui ce economiseşte nu va influenţa direct acumularea de capital şi folosirea sa pentru extinderea producţiei. Efectul economisirii, adică surplusul de bunuri produse comparativ cu bunurile consumate, nu dispare din cauza tezaurizării. Preţurile bunurilor de capital nu cresc până la nivelul pe care l-ar fi atins în absenţa unei asemenea tezaurizări. Dar faptul că mai multe bunuri de capital sunt disponibile nu este afectat de străduinţa unui număr de oameni de a-şi spori deţinerile monetare. Dacă nimeni nu foloseşte bunurile -- al căror nonconsum a provocat economisirea suplimentară -- pentru o extindere a cheltuielilor de consum, ele rămân ca un spor în cantitatea bunurilor de capital disponibile, oricare le-ar fi preţul. Cele două procese -- deţinerea sporită de bani de către unii oameni şi acumularea sporită de capital -- au loc concomitent. O scădere a preţurilor mărfurilor, ceteris paribus, cauzează o scădere a exprimării monetare a capitalului diverşilor indivizi. Însă acest fapt nu este sinonim cu reducerea ofertei de bunuri de capital şi nu necesită o ajustare a activităţilor de producţie la o pretinsă pauperizare. El modifică doar numerele de utilizat în calculul monetar.” (Mises 1966, p. 521-522).

[23] Aici părerea lui Selgin şi White este destul de similară cu cea a lui Keynes (1936, p. 293-294), când subliniază că „importanţa banilor decurge esenţial din aceea că reprezintă o legătură între prezent şi viitor” şi caracterizează banii ca, „mai presus de toate, un dispozitiv subtil pentru legarea prezentului cu viitorul”.

[24] Altfel spus: în loc ca, aşa cum spun Selgin şi White, „cererea de bani să izvorască din avantajul pe care îl procură cuiva în cumpărarea de bunuri la momente viitoare incerte”, cererea de bani izvorăşte din avantajul pe care îl procură cuiva în cumpărarea de bunuri la momente viitoare incerte.

[25] De fapt, nu poţi decât să te întrebi cum oare au scăpat din vedere Selgin şi White caracterul banilor ca bun prezent prin excelenţă. La urma urmei, rata dobânzii ca manifestarea cea mai vizibilă a fenomenului preferinţei temporale este exprimată în funcţie de bani.

[26] Termenul de incertitudine este folosit aici în sensul său tehnic aşa cum a fost definit de Knight (1971, în special cap. 7) şi Mises (1966, în special cap. 6), adică, drept categoric distinct de risc (exemplu al probabilităţii de clasă); de asemenea, Hoppe (1997). În măsura în care omul înfruntă un viitor riscant, el nu are nevoie să deţină lichidităţi. Pentru a-şi satisface dorinţa de a fi protejat împotriva riscurilor, el poate, în schimb, să cumpere (ori să producă) o asigurare. Un cumpărător de asigurare demonstrează prin achiziţia sa că el este de fapt sigur în legătură cu unele evenimente viitoare. De aceea, plătind o primă de asigurare, el sacrifică un bun prezent în schimbul unuia viitor (plata în eventualitatea producerii riscului-pagubă) şi astfel contribuie la (şi investeşte în) o structură fizică de producţie. Şi anume, prima sa va fi încorporată în structura de producţie menţinută de agenţia sa de asigurare. Spre deosebire de aceasta, în măsura în care un om înfruntă incertitudinea, el este, pur şi simplu, nesigur în ceea ce priveşte viitorul său, adică referitor la ce i se va întâmpla şi când. De aceea, pentru a fi protejat împotriva incertitudinii, el nu poate investi în nici un bun viitor. Numai bunurile prezente pot asigura împotriva evenimentelor – imprevizibile -- ce apar brusc. Şi nici nu poate investi în bunuri de consum (prezente), pentru că aceasta ar însemna că, de fapt, el este sigur în legătură cu natura specifică a evenimentelor viitoare. Doar un mijloc de efectuare a schimburilor, graţie vandabilităţii sale absolute, îl poate asigura contra evenimentelor de natură incertă. Prin urmare, exact cum asigurarea este preţul ce trebuie plătit pentru protecţia împotriva riscurilor, la fel deţinerile monetare sunt preţul ce trebuie plătit pentru protecţia împotriva incertitudinii. Vezi, de asemenea, nota finală de mai jos.

[27] Selgin şi White nu pun niciodată întrebarea de ce se produc modificările cererii de bani, şi astfel nu penetrează niciodată până la sursele ei -- microeconomice -- ultime, adică modificările evaluărilor subiective ale indivizilor privind incertitudinea personală resimţită în prezent. Spre deosebire de aceasta, pe când ei descriu schimbările cererii de bani ca evenimente aparent nemotivate şi inexplicabile, Mises este explicit şi insistă asupra caracterului lor raţional:

„Avantajele şi dezavantajele provenite din deţinerea de monedă nu sunt factori obiectivi, care să poată influenţa direct mărimea deţinerilor monetare. Ele sunt ierarhizate de către fiecare individ şi sunt evaluate comparativ. Rezultatul este o judecată subiectivă de valoare, colorată de personalitatea individului. Diferite persoane, sau aceleaşi persoane la diferite momente, evaluează aceleaşi fapte obiective în mod diferit. Exact aşa cum informaţiile despre avuţia şi condiţia fizică a unei persoane nu ne spun ce sumă ar fi aceasta dispusă să cheltuiască pentru hrana de o anumită capacitate nutritivă, tot astfel informaţiile despre date ce privesc condiţia materială a omului nu ne permit să facem afirmaţii precise referitoare la dimensiunea deţinerilor sale monetare”. (Mises 1966, p. 430)

[28]Mises rezumă:

„Serviciile pe care le furnizează moneda sunt condiţionate de nivelul puterii sale de cumpărare. Nimeni nu doreşte să posede în deţinerea sa monetară un anumit număr de unităţi monetare sau o anumită greutate de monedă; fiecare individ doreşte să posede o deţinere monetară caracterizată printr-o anumită putere de cumpărare. Deoarece funcţionarea pieţei tinde să determine starea finală a puterii de cumpărare a monedei la un nivel la care oferta coincide cu cererea pentru bani, nu poate exista niciodată un exces sau un deficit de monedă. Fiecare individ şi toţi indivizii laolaltă se bucură întotdeauna pe deplin de avantajele pe care le pot culege de pe urma schimbului în direct şi a utilizării banilor, indiferent dacă stocul total de bani este mare sau mic. Modificările puterii de cumpărare a monedei generează modificări în dispunerea avuţiei printre diferiţii membrii ai societăţii. Din punctul de vedere al persoanelor dornice de înavuţire de pe urma unor astfel de modificări, oferta monetară poate fi considerată insuficientă sau excesivă, iar apetitul pentru asemenea câştiguri poate induce politici menite să producă schimbări ale puterii de cumpărare venite din partea monedei. Dar serviciile pe care le furnizează banii nu pot fi nici ameliorate nici restaurate prin schimbarea ofertei de bani. În deţinerea monetară a fiecărui individ pot exista excedente sau deficite de bani, dar asemenea situaţii pot fi remediate prin sporirea sau descreşterea consumului sau a investiţiilor. (Bineînţeles, nu trebuie să cădem pradă confuziei populare dintre cererea de bani în vederea deţinerii de monedă şi apetitul pentru mai multă avuţie.) Cantitatea de bani disponibilă în ansamblul economiei este întotdeauna suficientă pentru a le asigura tuturor toate serviciile pe care banii le pot furniza şi le furnizează.” (p.421)

* Apărut în The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 1, nr. 1, 1998, p. 19-50.

Translated into Romanian and e-published with the author's permission.

© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România pentru versiunea în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România