Economia politică a monarhiei şi democraţiei şi ideea ordinii naturale

Hans-Hermann Hoppe

Traducere din limba engleză de Diana Costea *

I. Economia comparată a proprietăţii publice şi private asupra agenţiilor statale: aspecte teoretice

Statul este un monopol teritorial al coerciţiei – o agenţie ce se poate angaja în încălcarea neîntreruptă, instituţionalizată a drepturilor de proprietate şi în exploatarea – sub forma exproprierii, impozitării şi reglementării – proprietarilor legitimi. Presupunând din partea angajaţilor statului nimic mai mult decât urmărirea interesului personal, deducem că toate statele vor face uz de acest monopol şi vor vădi astfel o tendinţă către accentuarea exploatării. [1]

Desigur, nu ne putem aştepta ca toate tipurile de organizări concrete ale agenţiilor statale să izbutească în egală măsură sau să procedeze identic pentru atingerea acestui scop. În lumina teoriei economice elementare, pot fi anticipate, mai degrabă, o dirijare a intervenţiei statului şi efecte ale politicii acestuia asupra societăţii civile sistematic diferite, în funcţie de caracterul privat sau public al proprietăţii asupra aparatului statal.

Caracteristica definitorie a agenţiei statale private este aceea că resursele expropriate şi privilegiul monopolist asupra viitoarei exproprieri se află în proprietate individuală. Resursele apropriate se adaugă avuţiei private a conducătorului şi sunt considerate o parte a acesteia, iar privilegiul monopolist al extorcărilor viitoare se alătură, ca un titlu de creanţă, activelor sale, ducând la o creştere instantanee a valorii prezente a acestora („capitalizarea” profitului de monopol). Lucrul cel mai important este că, în calitate de proprietar privat al deţinerilor statale, conducătorul este îndreptăţit să-şi transfere posesiunile moştenitorului său personal; el poate să vândă, să închirieze sau să cedeze o parte sau totalitatea averii sale extorcate şi să-şi însuşească încasările rezultate din vânzare sau închiriere. De asemenea, el poate angaja sau concedia pe oricare dintre administratorii şi salariaţii de pe proprietăţile sale.

Dimpotrivă, în cazul unei agenţii statale publice, controlul asupra aparatului statal se află în mâinile administratorului sau gestionarului său. Acesta poate utiliza angrenajul statal pentru avantaje personale, însă nu îl posedă. El nu poate vinde resursele agenţiei statale şi să-şi aproprieze veniturile, nici nu poate lăsa moştenire proprietăţile acesteia. Administratorul beneficiază de utilizarea prezentă a resurselor statului, nu însă şi de valoarea lor capitalizată. Mai mult, în timp ce accesul la poziţia de proprietar privat al agenţiei statale este restricţionat de voinţa personală a posesorului acesteia, accesul la titlul de administrator-conducător este deschis: oricine poate, în principiu, să devină administratorul statului.

Din aceste observaţii pot fi deduse două predicţii fundamentale, corelate:

1) Proprietarul unei agenţii statale private va tinde să aibă un orizont temporal de programare a acţiunilor viitoare în mod sistematic mai lung, adică intensitatea preferinţei sale de timp va fi mai scăzută; în consecinţă, gradul de exploatare economică practicat va tinde să fie mai redus decât cel al unui administrator statal temporar

şi

2) Supusă unei exploatări mai accentuate, populaţia împilată va fi, de asemenea, mai orientată către gratificarea prezentă sub o agenţie statală publică, comparativ cu un regim privat asupra aparatului statal.

I) După cum se poate anticipa, proprietarul unei agenţii statale private va căuta să-şi maximizeze avuţia totală, adică valoarea prezentă a proprietăţilor sale şi venitul curent. El nu va dori o sporire a venitului prezent pe seama unei scăderi mai mult decât proporţionale a valorii prezente a activelor sale; şi, întrucât activităţile de achiziţionare a venitului prezent au întotdeauna repercursiuni asupra valorii prezente a activelor (reflectând valoarea tuturor câştigurilor viitoare anticipate ale activului, actualizate cu rata preferinţei de timp), exercitarea drepturilor de proprietate privată impune, prin însăşi natura sa, utilizarea calculului economic şi favorizează, astfel, promovarea prevederii.

În cazul agenţiei statale private, aceasta implică o moderaţie specifică în ceea ce priveşte incitativul conducătorului de a exploata privilegiul său de monopol asupra exproprierii, deoarece acţiunile sale prădalnice parazitează, prin natura lor, activităţile de producţie anterioare ale supuşilor. Căci, de acolo unde, iniţial, nimic nu a fost produs, nimic nu poate fi extorcat; şi, unde totul se expropriază, întreaga activitate productivă viitoare va ajunge într-un impas.

În consecinţă, interesul proprietarului privat al agenţiei statale va fi acela de evitare a unei exploatări atât de intense a supuşilor săi care, de exemplu, ar diminua posibilitatea câştigurilor viitoare într-o asemenea măsură încât valoarea prezentă a proprietăţii sale s-ar prăbuşi. Din contră, urmărind menţinerea şi chiar mărirea valorii proprietăţii sale personale, el îşi va autorestricţiona în mod sistematic politicile sale prădalnice: cu cât este mai redus gradul de spoliere, cu atât va fi mai productivă populaţia supusă; şi, cu cât va fi mai productivă populaţia, cu atât va fi mai mare valoarea monopolului parazitar, de expropriere al conducătorului. Desigur, el va utiliza privilegiul de monopol, fără însă a abuza. În calitate de proprietar privat al agenţiei statale, este în interesul său să paraziteze activităţile economice private, din ce în ce mai productive şi prospere, sporind astfel, fără efort, propria avuţie şi bunăstare; gradul exploatării tinde, în consecinţă, să fie scăzut.

Mai mult, proprietatea privată asupra agenţiei statale presupune moderaţie şi prevedere dintr-un motiv suplimentar. Toată proprietatea privată se bucură, prin definiţie, de avantajul exclusivităţii. Cel ce deţine proprietatea este îndreptăţit să excludă pe oricine altcineva de la utilizarea şi consumarea serviciilor acesteia; el are, de asemenea, libertatea de a alege cu cine, eventual, doreşte să împărtăşească folosirea sa. De obicei, proprietarul include familia şi îi exclude pe toţi ceilalţi, cu excepţia invitaţilor sau a angajaţilor plătiţi ori a administratorilor. Doar familia conducătoare – şi, într-o măsură redusă, prietenii, angajaţii şi partenerii săi de afaceri – vor împărţi serviciile furnizate de resursele expropriate, având posibilitatea de a duce o viaţă parazitară. Datorită restricţionării accesului în aparatul statal şi a statutului exclusivist al conducătorului şi al familiei sale, agenţia statală privată stimulează dezvoltarea de către populaţie a unei „conştiinţe de clasă” bine definite şi promovează opoziţia şi rezistenţa în faţa oricărei expansiuni a puterii statale opresive.

Apare o distincţie clară între (puţinii) conducători pe de o parte şi supuşii numeroşi pe de altă parte, existând un risc, respectiv o speranţă redusă ca un individ dintr-una din clase să migreze în cealaltă.

Confruntaţi cu o barieră aproape de netrecut în calea mobilităţii ascendente, solidaritatea între cei conduşi – şi anume, identificarea mutuală ca victime actuale ori potenţiale ale exproprierilor statale – este întărită, iar riscul clasei conducătoare de a-şi pierde legitimitatea ca urmare a spolierii amplificate sporeşte. [2]

Într-un contrast evident, administratorul unei agenţii statale publice va încerca să maximizeze nu avuţia statală totală (valorile capitalizate şi venitul curent), ci doar venitul curent, fără a ţine cont de, şi în detrimentul, valorilor de capital. Într-adevăr, chiar dacă ar dori acest lucru, administratorul nu are posibilitatea să acţioneze diferit, întrucât resursele aflate în proprietate publică nu pot fi vândute, iar în absenţa preţurilor de piaţă calculul economic este imposibil. În consecinţă, proprietatea publică a agenţiei statale va sfârşi, inevitabil, într-un consum neîntrerupt de capital.

În loc să menţină şi chiar să sporească valoarea proprietăţii statale, aşa cum are tendinţa proprietarul privat, un administrator provizoriu al agenţiei statale va epuiza rapid resursele disponibile, căci, dacă nu consumă în prezent, este posibil ca niciodată să nu mai aibă această oportunitate. În particular, un administrator (spre deosebire de proprietarul privat) nu are nici un motiv să nu-şi ruineze ţara. De ce nu ar dori el să intensifice exploatarea, din moment ce avantajul unei politici a agresiunii moderate (cu sporirea, în consecinţă, a valorilor capitalizate ale posesiunilor statale) nu poate fi apropriat, în timp ce beneficiul politicii opuse, cea a unei exploatări intense – un venit curent crescut – poate fi astfel acaparat? Pentru un administrator, spre deosebire de un proprietar privat, cumpătarea are numai dezavantaje. [3]

În plus, în cazul unei agenţii statale publice, oricine poate, în principiu, să devină un membru al clasei conducătoare sau chiar să acceadă la puterea supremă. Distincţia dintre conducători şi supuşi, precum şi conştiinţa de clasă a ultimilor se vor estompa. Apare chiar iluzia că distincţia nu mai există, că în condiţiile agenţiei statale publice nimeni nu mai este condus, ci fiecare se autoconduce. Astfel, opoziţia publică faţă de puterea statală este sistematic atenuată. Dacă anterior exploatarea şi exproprierea ar fi putut să pară populaţiei ca fiind în mod clar opresive şi malefice, în prezent li se atribuie într-o mult mai mică măsură aceste atribute, oamenii fiind ceea ce sunt, din moment ce oricine poate pătrunde liber în rândurile agresorilor.

În consecinţă, nu numai că spolierea va spori, fie în mod făţiş sub forma creşterii impozitelor, fie în mod difuz, voalat prin amplificarea creaţiei monetare guvernamentale (inflaţie) ori a reglementării legislative. De asemenea, numărul angajaţilor din aparatul statal (birocraţii) va creşte atât absolut, cât şi relativ la ocuparea din sectorul privat, atrăgând şi promovând în special persoanele cu rate ridicate ale preferinţei de timp, cu un grad scăzut şi limitat de prevedere.

2) Spre deosebire de dreptul la autoapărare în eventualitatea unui atac criminal, victima spolierilor iniţiate de către stat a drepturilor de proprietate privată nu se poate opune acestora în condiţii de legitimitate.

Instituirea unui impozit statal asupra proprietăţii sau venitului uzurpă drepturile de proprietate legitime şi pe cele asupra venitului producătorului într-o manieră asemănătoare furtului. În ambele cazuri, stocul de bunuri al proprietarului/producătorului este diminuat împotriva voinţei sale şi fără consimţământul său.

Creaţia monetară sau de „lichidităţi” a statului implică, cu nimic mai prejos faţă de acţiunile unei bande criminale de falsificatori, o expropriere frauduloasă a proprietăţii private. De asemenea, orice reglementare statală cu privire la acţiunile proprietarilor de folosire a bunurilor lor – cu excepţia regulii că nimănui nu-i este permis să deterioreze fizic proprietatea altor persoane şi că toate schimburile şi tranzacţiile să fie voluntare şi pe baze contractuale – implică o „preluare” a proprietăţii cuiva, aflată pe acelaşi plan cu acţiunile de extorcare, de tâlhărie sau de distrugere. Însă impozitarea, ca furnizor de lichiditate al statului, şi reglementările statale, spre deosebire de corespondentele lor criminale, sunt considerate legitime, iar victima intervenţiei statale, în contrast faţă de victima unei crime, nu este îndreptăţită să-şi apere şi să-şi protejeze din punct de vedere fizic proprietatea.

Datorită legitimităţii lor, încălcările statale ale drepturilor de proprietate afectează, prin urmare, sistematic preferinţele de timp individuale, în mod diferit şi mult mai profund decât crima. Ca şi activitatea criminală, orice interferenţă statală asupra drepturilor de proprietate private reduce stocul de bunuri prezente al unei persoane şi, astfel, duce la creşterea ratei efective a preferinţei de timp a acesteia.

Aşadar, spre deosebire de crimă, agresiunile statale duc la creşterea simultană a intensităţii preferinţei de timp a victimelor actuale sau potenţiale, întrucât acestea presupun, de asemenea, o reducere a ofertei de bunuri viitoare (scăderea randamentului investiţiilor).

Activitatea criminală, ca acţiune nonlegitimă, are loc cu intermitenţă – tâlharul părăseşte scena cu prada sa, lăsând victima singură. Astfel, crima poate fi abordată prin sporirea cererii individuale de bunuri şi servicii destinate protecţiei , comparativ cu cererea pentru bunuri nonprotecţie, astfel încât să fie restabilit sau chiar mărit randamentul viitor al investiţiei, iar posibilitatea ca acelaşi tâlhar sau altul să reuşească a doua oară să fie diminuată.

Dimpotrivă, uzurparea de către stat a drepturilor de proprietate este neîntreruptă, datorită caracterului său legitim. Agresorul nu dispare din cadru ascunzându-se, ci rămâne la pândă, iar victima nu se ,,înarmează”, ci trebuie sau cel puţin se anticipează, în general, că va rămâne fără apărare. Victimele actuale şi potenţiale ale încălcărilor statale ale drepturilor de proprietate – relevate de vulnerabilitatea neîntreruptă faţă de agresorii lor – răspund asociind în permanenţă tuturor activităţilor productive viitoare un risc sporit şi ajustându-şi sistematic pesimist anticipările privind randamentele tuturor investiţiilor viitoare.

Întrucât reduc concomitent stocul de bunuri prezente şi viitoare anticipate, exproprierile statale sporesc, prin urmare, nu numai ratele preferinţelor de timp (date fiind ierarhizările acestora), ci şi întregul spectru al preferinţelor temporale. Cum proprietarii-producători sunt, şi se consideră, lipsiţi de apărare în faţa agresiunii viitoare din partea angajaţilor statului, randamentele anticipate ale activităţilor productive cu rezultate viitoare sunt reduse la nivel generalizat şi, în consecinţă, toate victimele actuale şi potenţiale devin comparativ mai orientate către satisfacerea prezentă a preferinţelor. [4] În plus, deoarece gradul de opresiune este relativ mai ridicat sub o agenţie statală publică, această tendinţă către gratificarea prezentă va fi semnificativ mai pronunţată în cazul unei agenţii statale publice decât al unei agenţii private.

II. Exemplificare: Tranziţia de la monarhie la democraţie (1789-1918)

Monarhiile ereditare reprezintă exemplul istoric al agenţiilor statale aflate în proprietate privată, iar republicile democratice, pe cel al agenţiilor statale în proprietate publică.

De-a lungul celei mai mari părţi a istoriei sale, omenirea, în măsura în care s-a aflat sub autoritatea statală, a fost supusă autorităţii monarhice. Au existat câteva excepţii: democraţia ateniană, Roma în timpul perioadei sale republicane până în 31 î.Hr., republicile Veneţiei, Florenţei şi Genovei în perioada renascentistă, cantoanele elveţiene începând din 1291, Provinciile Unite din 1648 până în 1673 şi Anglia lui Cromwell din 1649 până în 1660. Acestea au constituit însă cazuri izolate într-o lume dominată de monarhii şi au reprezentat, cu excepţia Elveţiei, fenomene de scurtă durată. Constrânse de învecinarea cu statele monarhice, toate vechile republici au aplicat doar parţial condiţia de acces liber la proprietatea publică. Întrucât forma de stat-republică presupune prin definiţie o proprietate publică, nu privată, asupra aparatului statal, se poate astfel anticipa că într-o republică va exista o tendinţă inerentă către adoptarea sufragiului universal; spre deosebire de aceasta însă, în toate formele timpurii ale republicii, intrarea în aparatul de stat a fost limitată la grupuri relativ restrânse de „nobili”.

Odată cu sfârşitul primului război mondial, omenirea părăseşte în mod real perioada monarhică. [5] Pe parcursul unui secol şi jumătate, începând cu Revoluţia Franceză, Europa a parcurs o transformare fundamentală, ce a prefaţat evoluţii asemănătoare pe întregul glob. Autoritatea monarhică şi regii suverani au fost pretutindeni înlocuiţi de autoritatea democratic – republicană şi de suveranitatea „poporului”.

Primul atac al republicanismului şi al ideii de suveranitate populară asupra principiului monarhic dominant a fost anihilat ca urmare a înfrângerii militare a lui Napoleon şi a revenirii conducerii Bourbonilor în Franţa; iar ca o consecinţă a terorii revoluţionare şi a războaielor napoleoniene, republicanismul a fost discreditat pe scară largă, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, spiritul democratic – republican al Revoluţiei Franceze şi-a pus definitiv amprenta. De la revenirea conducerii monarhice în 1815 şi până la declanşarea în 1914 a primului război mondial, pe cuprinsul întregii Europe, participarea şi reprezentarea politice populare au fost în mod sistematic lărgite. Dreptul de vot a fost extins treptat, iar sfera de autoritate a parlamentelor alese prin votul populaţiei a crescut pretutindeni. [6]

Din 1815 până în 1830, dreptul de vot în Franţa era încă strict restricţionat sub conducerea familiei Bourbon, revenită la tron. Dintr-o populaţie de aproximativ 30 de milioane, în Franţa electoratul includea doar pe cei mai mari proprietari – în jur de 100.000, adică mai puţin de o jumătate de procent din populaţia cu vârsta mai mare de 20 de ani. Ca rezultat al Revoluţiei din Iulie din 1830, al abdicării lui Charles al X-lea şi al încoronării lui Louis Philippe, ducele de Orleans, numărul votanţilor a sporit la aproximativ 200.000. Mişcările revoluţionare de la 1848 au avut ca rezultat o reorientare a Franţei către republicanism, cu introducerea sufragiului universal şi restricţionat pentru toţi cetăţenii de sex masculin, de peste 23 de ani. Napoleon al III-lea a fost astfel ales de aproape 5,5 milioane de voturi dintr-un electorat ce însuma mai mult de 8 milioane.

În Marea Britanie, după 1815, electoratul era compus din circa 500.000 de proprietari avuţi (ce reprezentau aproape 4% din populaţia de peste 20 de ani). Reforma electorală (Reform Bill) a redus cerinţele legate de proprietate şi a extins dreptul de vot la aproape 800.000. Următoarea extindere, de la aproape 1 milion la 2 milioane, a fost consecinţa celei de a doua reforme electorale (Reform Bill) din 1867. În 1884 are loc o nouă relaxare a restricţiilor referitoare la avuţie, iar electoratul sporeşte până la aproximativ 6 milioane, aproape o treime din populaţia de peste 20 de ani şi mai mult de trei sferturi din întreaga populaţie masculină adultă.

În Prusia, ca cel mai important stat german independent din cele 39 recunoscute după Congresul de la Viena, democratizarea a debutat cu revoluţia din 1848 şi constituţia din 1850. Camera inferioară a parlamentului prusac a fost aleasă, din acel moment, prin sufragiu universal al populaţiei masculine. Cu toate acestea, până în 1918, electoratul a rămas stratificat în trei categorii cu puteri electorale diferite. De pildă, cei mai bogaţi indivizi – care contribuiau cu o treime din toate taxele – au ales o treime din membrii camerei inferioare. În 1867 s-a constituit Confederaţia Nord-Germană, ce includea Prusia şi alte 21 de state germane. Constituţia sa oferea drept de vot universal nerestricţionat întregii populaţii masculine cu vârsta mai mare de 25 de ani. În 1871, după victoria asupra lui Napoleon al III-lea, constituţia Confederaţiei Nord-Germane a fost adoptată în linii mari de către nou-fondatul Imperiu German. Dintr-o populaţie totală de circa 35 de milioane, aproape 8 milioane, adică aproximativ o treime din populaţia de peste 20 de ani, au ales primul Reichstag german.

După unificarea politică a Italiei în 1861 sub conducerea Regatului Sardiniei şi Piemont-ului, dreptul de vot a fost acordat doar unui număr de 500.000 de indivizi dintr-o populaţie de circa 25 de milioane, adică aproximativ 3,5 procente din populaţia de peste 20 de ani. În 1882, cerinţele legate de proprietate au fost relaxate, iar vârsta minimă de votare a fost micşorată de la 25 la 21 de ani. În consecinţă, electoratul italian a crescut la mai mult de 2 milioane. În 1913, au fost introduse dreptul de vot nerestricţionat şi aproape universal pentru toată populaţia masculină de peste 30 de ani şi un sufragiu cu restricţii minime pentru populaţia de sex masculin de peste 21 de ani, ceea ce a sporit numărul votanţilor italieni la mai mult de 8 milioane – mai mult de 40 de procente din populaţia de peste 20 de ani.

În Austria, sufragiul masculin limitat şi neuniform a fost introdus în 1873. Electoratul, compus din patru clase sau curiae cu puteri de vot inegale, totaliza 1,2 milioane de votanţi dintr-o populaţie de aproape 20 de milioane, adică 10 procente din populaţia de peste 20 de ani. În 1867, cea de-a cincea curiae a fost adăugată. Patruzeci de ani mai târziu, sistemul bazat pe curiae a fost abolit şi s-a optat pentru sufragiul populaţiei masculine de peste 20 de ani, universal şi egal, ceea ce a sporit numărul votanţilor la aproape 6 milioane (circa 40 de procente din populaţia de peste 20 de ani).

În Rusia au fost alese, începând din 1864, consilii locale şi districtuale – zemstvos –iar în 1905, ca efect secundar al pierderii războiului împotriva Japoniei, a fost creat un parlament - Duma - ales prin sufragiu masculin aproape universal, cu toate că indirect şi inegal. În ceea ce priveşte puterile mai mici ale Europei, sufragiul masculin egal, universal sau aproape universal, exista în Elveţia din 1848, şi a fost adoptat între 1890 şi 1910 în Belgia, Olanda, Norvegia, Suedia, Spania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi Turcia.

În pofida subminării crescânde, principiul monarhic a fost dominant până la tragicele evenimente ale primului război mondial. Doar două republici existau în Europa înainte de 1914: Franţa şi Elveţia; iar dintre toate monarhiile europene dominante, doar Marea Britanie putea fi încadrată în categoria sistemului parlamentar, adică acela în care puterea supremă era investită într-un parlament ales. Patru ani mai târziu, după ce Statele Unite (în care principiul democratic presupus în noţiunea de republică triumfase doar recent, ca urmare a distrugerii Confederaţiei secesioniste de către statul federal) [7] se implicaseră în războiul din Europa şi deciseseră în mod hotărâtor rezultatul acestuia, toate monarhiile au dispărut, iar Europa s-a orientat către republicanismul democratic. [8]

În Europa, familiile învinse Romanov, Hohenzollern şi cea habsburgică au fost silite să abdice sau să renunţe la tron, iar Rusia, Germania şi Austria au devenit republici democratice, cu sufragiu universal – masculin şi feminin - şi conduceri parlamentare. În mod asemănător, toate statele succesoare nou create, cu singura excepţie a Yugoslaviei (Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria şi Cehoslovacia) au adoptat constituţii republican – democratice. În Turcia şi Grecia, monarhiile au fost răsturnate. Chiar şi acolo unde monarhiile s-au menţinut formal, ca în Marea Britanie, Italia, Spania, Belgia, Olanda şi ţările scandinave, monarhii nu au mai exercitat nici o putere de conducere. A fost introdus sufragiul universal pentru populaţia adultă, iar toată puterea statală a fost investită în parlamente şi în funcţionarii „publici”. [9] O nouă ordine mondială începuse – epoca republican-democratică sub patronajul aparatului statal dominant al Statelor Unite.

III. Dovezi şi exemple: Exploatarea şi orientarea către gratificare imediată în monarhie şi republicanismul democratic

Din perspectiva teoriei economice, sfârşitul primului război mondial marchează momentul în care proprietatea privată asupra aparatului statal a fost înlocuită complet de proprietatea publică asupra acestuia; pe baza acestui fapt, poate fi anticipată demararea unei tendinţe sistematice către intensificarea exploatării (creşterea aparatului statal) şi sporirea intensităţii preferinţei sociale de timp (orientarea către prezent). Aceasta a fost, într-adevăr, tema principală, fundamentală a istoriei occidentale de după primul război mondial: cu câteva antecedente în ultima treime a secolului al XIX-lea, legate de subminarea crescândă a fostelor ocârmuiri, [10] practic toţi indicatorii ce evidenţiază exploatarea statală şi sporirea preferinţelor de timp au înregistrat, începând din 1918, o tendinţă sistematic ascendentă.

III.1. Indicatorii exploatării

Fără îndoială, mărimea taxelor impuse societăţii civile a crescut în perioada monarhică. [11] Cu toate acestea, de-a lungul întregii perioade, proporţia veniturilor statale a rămas remarcabil de stabilă şi scăzută. Istoricul economiei Carlo M. Cipolla concluziona:

„Trebuie să recunoaştem, în final, că proporţia veniturilor aspirate de sectorul public a crescut, cel mai probabil, începând din secolul al XI-lea, pe tot cuprinsul Europei, însă este dificil să ne imaginăm că, excepţie făcând anumite perioade şi regiuni, puterea publică a reuşit vreodată să extragă mai mult de 5 până la 8 procente din venitul naţional”.

El menţionează apoi că această proporţie nu a fost sistematic depăşită până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. [12]

Pe de altă parte, până către mijlocul secolului al XIX-lea, dintre toate ţările vest-europene doar Marea Britanie, de exemplu, practica începând din 1843 un impozit pe venit. În Franţa s-a introdus, pentru prima dată, o formă de impozit pe venit în 1873, în Italia în 1877, Norvegia – 1892, Olanda – 1894, Austria – 1898, Suedia – 1903, S.U.A. – 1913, Elveţia – 1916, Danemarca şi Finlanda în 1917, Irlanda şi Belgia în 1922, iar Germania în 1924. Cu toate acestea, chiar în momentul izbucnirii primului război mondial, cheltuielile totale ale statului ca procent în Produsul Intern Brut (PIB) nu depăşeau, de regulă, 10 procente şi doar rar, cum a fost cazul Germaniei, treceau de 15 procente. Într-un contrast izbitor, odată cu debutul erei republicanismului democratic, cheltuielile guvernamentale totale ca procent în PIB au crescut, ca regulă generală, de la 20 la 30 de procente de-a lungul anilor 1920 şi 1930, astfel încât la mijlocul anilor ’70 au atins, în general, 50 procente. [13]

De asemenea, nu este nici o îndoială asupra faptului că angajarea forţei de muncă de către stat a sporit în timpul perioadei monarhice, însă, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, aceasta rar a depăşit 3 procente din forţa de muncă totală. Spre deosebire de aceasta, către mijlocul anilor’70, angajarea în sectorul de stat a depăşit, în general, 15 procente din forţa de muncă totală. [14]

O tendinţă similară reiese din analiza inflaţiei şi a informaţiilor despre oferta de monedă. Lumea guvernării monarhice s-a caracterizat, în general, prin existenţa monedei-marfă, în general, argint sau aur. Un etalon metalic îngreunează sporirea inflaţionistă a masei monetare de către stat sau o face chiar imposibilă. Au existat, de asemenea, încercări de introducere a unei monede fiduciare nerambursabile. Însă aceste experimente cu monedă fiduciară, legate în special de Banca Amsterdam, de Banca Angliei, de John Law şi de Banca Franţei, au fost anomalii locale, ce au sfârşit rapid în dezastre financiare, cum ar fi prăbuşirea „Tulip Mania” olandeză din 1637 şi a speculaţiilor financiare frauduloase din 1720 denumite „Mississippi Bubble” şi „South Sea Bubble”. Oricât de mult au încercat, conducătorii monarhi nu au reuşit să pună bazele unor monopoluri ale monedelor pur fiduciare, adică a unor bani de hârtie guvernamentali nerambursabili, ce pot fi creaţi practic din nimic, la un cost aproape nul.

Doar în condiţiile guvernării republicane democratice, a unei autorităţi anonime şi impersonale, s-a reuşit această performanţă. Pe parcursul primului război mondial, asemenea războaielor anterioare, statele beligerante au renunţat la etalonul aur. Spre deosebire însă de conflictele precedente, primul război mondial nu s-a soldat cu o reîntoarcere la etalonul aur; în locul acesteia, de la mijlocul anilor ’20 până în 1971 şi întreruptă de o serie de crize monetare internaţionale, a fost implementat un pseudo-etalon aur - etalonul aur-schimb. În 1971, până şi ultima rămăşiţă a etalonului aur internaţional a fost abolită. De atunci, şi pentru prima dată în istorie, lumea întreagă a adoptat un sistem al monedelor pur fiduciare, cu bani de hârtie fabricaţi de stat ce fluctuează nestingherit. [15]

În consecinţă, s-a manifestat o tendinţă seculară, aparent permanentă, către inflaţie şi depreciere monetară.

De-a lungul guvernării monarhice, cu o monedă-marfă în mare parte liberă de controlul guvernamental, „nivelul” preţurilor în general a scăzut şi puterea de cumpărare a crescut, cu excepţia perioadelor de război ori a noilor descoperiri aurifere. Diferiţi indici ai preţurilor pentru Anglia, de exemplu, indică faptul că preţurile erau considerabil mai mici în 1760 decât fuseseră cu o sută de ani înainte; iar în 1860 ele erau mai mici decât în 1760. [16] Conectate prin etalonul internaţional aur, în celelalte ţări evoluţia a fost similară. [17] Într-un contrast evident, pe durata conducerii democratic – republicane, în condiţiile unui centru financiar mondial ce şi-a modificat sediul, trecând din Marea Britanie în SUA, o tendinţă cu totul nouă a apărut.

De exemplu, la puţin timp după primul război mondial, în 1921, la scurt timp după încheierea primului război mondial, în S.U.A. indicele preţurilor bunurilor de consum tranzacţionate en-gros s-a menţinut la 113. După al doilea război mondial, în 1948, a crescut la 185. În 1971 a fost de 255, a atins valoarea de 658 în 1981, pentru ca în 1991 să fie de aproape 1000. Doar pe parcursul a două decenii de monedă fiduciară nepreschimbabilă, indicele preţurilor de consum din Statele Unite a crescut de la 40 în 1971 la 136 în 1991; în Marea Britanie acesta a urcat (explodat)de la 24 la 157, în Franţa de la 30 la 137, iar în Germania de la 56 la 116.

În mod similar, pe durata a mai mult de şapte decenii, din 1845 până la sfârşitul primului război mondial în 1918, masa monetară în Marea Britanie a crescut de aproximativ şase ori, în timp ce în Statele Unite, tot pe parcursul a şaptezeci de ani, dar din 1918 până în 1991, masa monetară a crescut de mai mult de 64 de ori. [18]

Pe lângă impozitare şi inflaţie, pentru finanţarea cheltuielilor sale curente, statul poate recurge la datorii. Este incontestabil faptul că, aşa cum s-a întâmplat în cazul impozitării şi inflaţiei, datoria guvernamentală a sporit de-a lungul perioadei monarhice. Cu toate acestea şi în conformitate cu predicţiile teoretice, monarhii au arătat o moderaţie şi o prevedere considerabil superioare celor ale administratorilor democrat – republicani.

Datoriile statului reprezentau, în perioada monarhică, în ultimă instanţă, datorii legate de război. În timp ce datoria totală a avut, în timp, o tendinţă ascendentă, cel puţin pe timp de pace, monarhii şi-au redus, în mod caracteristic, datoriile. Exemplu britanic este cât se poate de reprezentativ. Pe parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, datoria statului a crescut: ea a fost de 76 milioane de lire în 1748, după Războiul cu Spania, de 127 milioane în 1763, după Războiul de şapte ani; de 232 milioane în 1783, după Războiul American de Independenţă, şi de 900 milioane în 1815, după Războaiele napoleoniene. Cu toate acestea, în fiecare interval de timp de pace – 1727-1739, 1748-1756 şi 1762-1775 – datoria totală în realitate a scăzut. Din 1815 şi până în 1914, datoria naţională britanică s-a redus de la un nivel de 900 de milioane până la 700 de milioane lire. Într-un contrast izbitor, odată cu debutul perioadei democratic – republicane, datoria britanică doar a sporit, atât pe timp de război cât şi pe timp de pace. În 1920, aceasta era de 7,9 miliarde lire, în 1938 de 8,3 miliarde, în 1945 de 22,4 miliarde, în 1970 de 34 miliarde şi, din acel moment, a urcat la mai mult de 190 miliarde, în 1987. [19] În mod asemănător, datoria guvernului federal american a crescut pe timp de război şi de pace: după primul război mondial, în 1919, a fost de circa 25 miliarde dolari; în 1940, de 43 de miliarde, iar după al doilea război mondial, în 1946, s-a menţinut la nivelul de aproximativ 270 de miliarde. În 1970, creşte la 370 de miliarde, iar din 1971, sub un regim al banilor pur fiduciari, pur şi simplu a explodat: în 1979, a fost de circa 840 de miliarde, în 1985, mai mult de 1,8 bilioane. În 1988, datoria totală a atins aproape 2,5 bilioane, în 1992 a depăşit 3 bilioane, pentru ca în prezent să se menţină la un nivel de aproximativ 6 bilioane dolari. [20]

Aceeaşi tendinţă către intensificarea exploatării şi a orientării către prezent rezultă şi din analizarea legislaţiei şi reglementării practicate de stat. Pe parcursul perioadei monarhice, în condiţiile unei diferenţieri evidente între conducători şi conduşi, regele şi asociaţii săi erau ţinuţi să se supună legii. Ei aplicau legea existentă în calitate de judecători sau juraţi. Ei nu creau legea. Bertrand de Jouvenel notează:

„Monarhul era considerat doar judecător, iar nu legiuitor. El contribuia la respectarea drepturilor subiective şi le respecta el însuşi; el găsea aceste drepturi fiinţând şi nu contesta anterioritatea acestora în raport cu autoritatea sa ... Drepturile subiective nu aveau statutul nesigur al unei donaţii, ci constituiau drepturi depline, ca şi dreptul suveranului. Acesta era un drept subiectiv ca şi celelalte drepturi, cu toate că beneficia de o poziţie superioară; în pofida acestui fapt, el nu putea anula celelalte drepturi...”. [21]

Fără nici o îndoială, monopolizarea administrării legii a condus la creşterea preţurilor şi/sau la scăderea calităţii comparativ cu cele ce s-ar fi practicat în condiţii concurenţiale, iar de-a lungul timpului regii au utilizat privilegiul lor de monopol pentru propriul avantaj.

Într-adevăr, chiar şi la începutul secolului XX, A.V. Dicey putea încă să susţină că, în ceea ce priveşte, de exemplu, Marea Britanie, legislaţia, adică dreptul public, ca element distinct de legea existentă (dreptul privat) nu exista.

Într-un contrast izbitor, în democraţie, unde exercitarea puterii este învăluită în anonimat, preşedinţii şi parlamentele s-au ridicat rapid deasupra legii. Ei au devenit nu numai judecători, ci şi legislatori, creatori ai „noii” legi. În prezent, precizează Jouvenel,

„suntem obişnuiţi ca drepturile să ne fie modificate prin deciziile de necontestat ale legiuitorilor. Un proprietar funciar nu mai este surprins de obligaţia de a păstra un chiriaş; iar un angajator este obişnuit, nu într-o mai mică măsură, cu datoria de a spori salariile angajaţilor săi ca urmare a hotărârilor Puterii. În zilele noastre este de la sine înţeles că drepturile noastre subiective sunt nesigure şi la bunul plac al autorităţii”. [22]

Printr-o evoluţie asemănătoare democratizării monedei – înlocuirea monedei-marfă private cu bani guvernamentali de hârtie, inflaţia rezultată şi incertitudinea financiară sporită – democratizarea legii şi a administrării acesteia a condus la un flux legislativ din ce în ce mai mare. În prezent, numărul actelor legislative şi al reglementărilor votate de parlamente în cursul unui singur an, este de ordinul a zeci de mii, acoperind sute de mii de pagini; acestea influenţează toate aspectele vieţii particulare şi economice şi conduc la o depreciere constantă a întregii legi şi la sporirea incertitudinii asociate domeniului. Ca un exemplu tipic, ediţia din 1994 a Codului Reglementărilor Federale, compendiul anual al reglementărilor în uz emise de guvernul federal al Statelor Unite, constă într-un total de 201 cărţi, ce ocupă 8 metri pe rafturile bibliotecilor. Numai indexul Codului cuprinde 754 de pagini. Codul conţine reglementări cu privire la producţia şi distribuţia aproape a oricărui bun imaginabil: de la ţelină, ciuperci, pepeni verzi, curele de ceas, etichetarea becurilor electrice, tricotaje, săritura cu paraşuta, producţia siderurgică, atentatele la pudoare din campus-urile universităţilor, până la prepararea rondelelor de ceapă, depunând mărturie pentru autoritatea aproape totalitară a statului democratic.

III.2. Indicatorii orientării către prezent

Fenomenul preferinţei sociale de timp este, într-o oarecare măsură, mai greu de evidenţiat decât cel al exproprierii şi exploatării; de asemenea, este mai dificilă identificarea unor indicatori adecvaţi ai fenomenului orientării către prezent. Mai mult, anumiţi indicatori sunt mai puţin expliciţi – „mai slabi" – decât cei ai exploatării. Toţi indică însă aceeaşi direcţie şi împreună oferă o ilustrare la fel de clară a celei de a doua predicţii teoretice, aceea că guvernarea democratică promovează orizontul scurt de previziune (orientarea către prezent) în cadrul societăţii civile. [23]

Cel mai explicit indicator al preferinţei sociale de timp este rata dobânzii. Rata dobânzii reprezintă relaţia dintre evaluarea relativă a bunurilor prezente în raport cu cele viitoare. Mai precis, ea indică marja la care banii prezenţi sunt tranzacţionaţi pentru banii viitori. O rată ridicată a dobânzii dovedeşte o mai mare orientare către prezent, în timp ce o rată scăzută a dobânzii, o orientare mai accentuată către satisfacerea dorinţelor viitoare.

În condiţii normale, adică presupunând standarde de viaţă şi venituri monetare reale în creştere, se poate anticipa o scădere a ratei dobânzii astfel încât în cele din urmă să se apropie de zero, dar fără să atingă vreodată acest nivel. Aceasta întrucât utilitatea marginală a banilor prezenţi scade comparativ cu cea a banilor viitori, în condiţiile unor venituri reale în creştere; în consecinţă, presupunând ceteris paribus ca fiind dat întregul spectru al preferinţei de timp, rata dobânzii va scădea în mod necesar. Prin urmare, economisirea şi investirea vor spori, veniturile viitoare vor deveni la rândul lor şi mai mari, şi aşa mai departe.

De fapt, o tendinţă către scăderea ratelor dobânzii caracterizează evoluţia multiseculară a dezvoltării umanităţii. Ratele minime ale dobânzii la „creditele cu riscuri moderate” erau în jur de 16 procente la începutul istoriei financiare greceşti, în secolul VI î.Hr, şi au scăzut la 6 procente pe tot parcursul perioadei elenistice. În Roma, ratele minime ale dobânzii s-au redus de la mai mult de 8 procente, în perioada timpurie a Republicii, la 4 procente în primul secol al Imperiului.

În secolul al XIII-lea, în Europa, cele mai scăzute rate ale dobânzii la „împrumuturile cu risc redus” erau de 8%. În secolul al XIV-lea, ele scad la aproximativ 5%; în secolul următor coboară la 4 procente, pentru ca în secolul al XVII-lea, să se reducă la 3 procente. Iar la sfârşitul secolului al XIX-lea, nivelurile minime ale ratelor dobânzii au scăzut în continuare până la mai puţin de 2,5 procente. [24]

Această evoluţie nu a fost nicidecum lină. Ea a fost întreruptă în mod frecvent de perioade, uneori pe durata a sute de ani, caracterizate prin sporirea ratelor dobânzii. În orice caz, asemenea perioade erau asociate marilor războaie şi revoluţii, cum ar fi Războiul de 100 de ani pe parcursul secolului al XIV-lea, Cruciadele de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea, Revoluţiile Americană şi Franceză şi războaiele napoleoniene de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea şi cele două războaie mondiale din secolul XX. Mai mult, în timp ce valori mari şi în creştere ale nivelurilor minime ale ratei dobânzii indică perioade caracterizate prin standarde de viaţă mici sau în scădere, tendinţa opusă predominantă către rate ale dobânzii reduse şi în scădere este o dovadă a progresului generalizat al omenirii – trecerea de la primitivism la civilizaţie. Tendinţa către rate mai mici ale dobânzii reflectă, mai precis, dezvoltarea lumii occidentale, prosperitatea în creştere a populaţiei sale, prevederea, inteligenţa şi virtutea morală ale acesteia, precum şi nivelul neegalat al civilizaţiei europene a secolului al XIX-lea.

Pe acest fundament istoric şi în conformitate cu teoria economică, se putea anticipa, prin urmare, că în secolul XX ratele dobânzii vor fi chiar mai reduse decât cele din secolul anterior. Există doar două posibile explicaţii ale neverificării acestui raţionament. Prima posibilitate este aceea că în secolul XX veniturile reale nu au depăşit veniturile din secolul precedent sau chiar au scăzut sub nivelul acestora din urmă. Această explicaţie poate fi însă contrazisă cu dovezi empirice, căci pare de necontestat că în secolul XX veniturile au fost, de fapt, mai mari.

Rămâne, aşadar, doar a doua explicaţie. Dacă veniturile reale sunt mai mari, dar ratele dobânzii nu au scăzut, ipoteza ceteris paribus nu mai poate fi presupusă adevărată. Mai degrabă, întreaga configuraţie a preferinţei sociale de timp trebuie să se fi deplasat în sensul creşterii. Aceasta înseamnă că trăsăturile morale al populaţiei s-au modificat în mod necesar: în medie, populaţia trebuie să-şi fi pierdut tăria morală şi intelectuală şi să fi devenit mai orientată către prezent. Aceasta pare să fie, într-adevăr, explicaţia.

Începând din 1815, pe tot cuprinsul Europei şi în lumea occidentală, ratele minime ale dobânzii au coborât în mod constant, în medie, până la un nivel minim istoric, semnificativ sub 3%, la cumpăna secolului. Odată cu debutul perioadei democratic – republicane, această tendinţă timpurie a ajuns într-un impas şi pare că şi-a schimbat orientarea, dovadă fiind declinul civilizaţional al Europei şi Statelor Unite din secolul XX. Analiza celor mai scăzute rate medii ale dobânzii calculate pe 10 ani pentru Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Germania, Suedia, Elveţia şi Statele Unite, de pildă, arată că, în întreaga perioadă ce a urmat primului război mondial, ratele dobânzii în Europa nu au fost niciodată la fel de scăzute sau mai mici decât cele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Doar în Statele Unite, în anii ’50, ratele dobânzii au scăzut sub nivelul celor de la sfârşitul secolului anterior. Acesta a fost doar un eveniment de scurtă durată, şi chiar şi atunci, ratele dobânzii în Statele Unite nu au fost sub nivelul celor din Marea Britanie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din contră, ratele dobânzii în secolul XX au fost în mod general sensibil superioare celor din secolul al XIX-lea, manifestând, în realitate, o tendinţă ascendentă. [25] Această concluzie nu se modifică semnificativ chiar şi prin luarea în considerare a faptului că ratele dobânzii din perioada contemporană, cu deosebire începând din anii ’70, includ sistematic o marjă de preţ datorată inflaţiei. După ajustarea ratelor nominale ale dobânzii recente pentru a obţine o estimare a mărimii ratei dobânzii reale, ratele contemporane ale dobânzii se dovedesc a fi în continuare substanţial superioare celor existente cu 100 de ani în urmă. În medie, nivelul minim al ratele dobânzii pe termen lung din Europa şi din Statele Unite pare să depăşească în prezent nivelul de 4 procente şi chiar să atingă 5 procente – adică mai mult decât ratele dobânzii din Europa secolului al XVII-lea şi la fel de ridicate ori chiar mai mari decât ratele dobânzii din secolul la XV-lea. De asemenea, procentele actuale de economisire de circa 5 procente din venitul disponibil, înregistrate în Statele Unite, nu depăşesc pe cele existente cu mai mult de trei sute de ani în urmă în Anglia secolului al XVII-lea, cu mult mai săracă. [26]

Paralel acestei evoluţii şi evidenţiind un aspect cu un grad de specificitate mai ridicat al aceluiaşi fenomen fundamental al preferinţelor sociale de timp ridicate şi în creştere, indicatorii destrămării familiale – „familiile disfuncţionale” – au cunoscut o creştere sistematică.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, majoritatea cheltuielilor statului, în mod obişnuit într-o proporţie mai mare de 50 de procente, au fost direcţionate către finanţarea armatei. Dacă presupunem că cheltuielile statului reprezentau în acea perioadă aproximativ 5 procente din produsul naţional, aceasta înseamnă că cheltuielile militare ajungeau la 2,5 procente din produsul naţional, iar restul erau utilizate pentru susţinerea aparatului administrativ de stat. Sumele destinate sporirii bunăstării, denumită şi „caritate publică”, nu jucau aproape nici un rol. Mecanismul atingerii acesteia era considerat ca aparţinând sferei responsabilităţii private, iar diminuarea sărăciei a fost încredinţată carităţii voluntare. Spre deosebire de această situaţie, ca o consecinţă a egalitarismului intrinsec democraţiei, odată cu debutul acesteia la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi-a făcut apariţia colectivizarea responsabilităţii individuale. Cheltuielile militare au sporit în mod frecvent, pe parcursul secolului XX, până la 5-10 procente din produsul naţional, însă, cu cheltuieli publice ce ating în mod obişnuit 50% din produsul naţional, cheltuielile militare nu reprezintă în prezent decât 10-20% din cheltuielile statale totale.

Majoritatea cheltuielilor publice, ce depăşeşte frecvent 50% din cheltuielile statale totale sau 25% din produsul naţional, este înghiţită în prezent de cheltuielile implicate de bunăstarea publică: „asigurarea” de sănătate impusă în mod coercitiv de către stat, cea împotriva bolilor profesionale, a bătrâneţii, a şomajului şi o întreagă listă, în permanentă expansiune, de alte handicapuri. [27]

În consecinţă, prin eliberarea progresivă a indivizilor de responsabilitatea de a-şi asigura prezervarea propriei sănătăţi, a siguranţei şi a bătrâneţii, sfera şi orizontul temporal ale acţiunilor private prevăzătoare au fost sistematic reduse. De pildă, valorizarea căsătoriei, a familiei şi a copiilor s-a redus, din moment ce individul se poate sprijini pe asistenţa „publică”. Astfel, de la debutul perioadei democratice-republicane, s-a redus numărul copiilor, iar mărimea populaţiei rezidente a stagnat ori chiar a scăzut. Vreme de secole, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, rata natalităţii a fost aproape constantă, situându-se undeva între 30-40 la 1000 de locuitori (în mod obişnuit, ceva mai ridicată în ţările cu populaţie predominant de religie catolică şi mai scăzută în ţările cu populaţie de religie protestantă. Într-un contrast izbitor, pe durata secolului XX, ratele natalităţii au suferit o scădere dramatică pe tot cuprinsul Europei şi în Statele Unite – ajungând la aproximativ 15-20 la 1000 de locuitori. [28] În acelaşi timp, ratele divorţurilor, ale adulterelor, ale incidenţei fenomenului de părinte singur, ale celibatului şi ale avorturilor au crescut în mod constant, în timp ce ratele economisirii personale au început să stagneze ori chiar să scadă, în loc să sporească proporţional sau mai mult decât proporţional cu creşterea veniturilor. [29]

În plus, ca o consecinţă a deprecierii legii datorate procesului de legiferare, precum şi a colectivizării responsabilităţii realizate mai cu seamă prin legislaţia cu privire la securitatea socială, s-a înregistrat, de asemenea, o tendinţă sistematic crescătoare a ratelor agresiunilor cu o gravitate sporită, de pildă omorul, atacul, jaful, furtul.

Cu o evoluţie „normală” a evenimentelor, adică în condiţiile unor standarde de viaţă în creştere, era de aşteptat ca protecţia împotriva dezastrelor sociale de proporţia crimei să cunoască o îmbunătăţire continuă, aşa cum se putea anticipa că pre-întâmpinarea dezastrelor naturale (inundaţii, cutremure şi uragane) va deveni în timp mai eficientă. Într-adevăr, aceasta pare să fi fost, în general, situaţia în întreaga lume occidentală până de curând, adică în a doua parte a secolului XX, moment în care ratele criminalităţii au început să urce vertiginos.

Există, desigur, un număr de factori, alţii decât creşterea iresponsabilităţii şi a lipsei prevederii datorate legiferării şi măsurilor vizând bunăstarea, ce pot explica incidenţa crimelor. De pildă, bărbaţii comit mai multe crime decât femeile, tinerii mai multe decât persoanele în vârstă, negrii mai multe decât albii, iar locuitorii oraşelor mai multe decât cei ai satelor. [30] În consecinţă, să poate anticipa că modificări ale componenţei sexelor, a grupelor de vârstă, a raselor şi a gradului de urbanizare vor avea consecinţe sistematice asupra incidenţei agresiunilor.

Cu toate acestea, toţi aceşti factori sunt relativ stabili şi nu li se poate imputa nici o modificare în tendinţa descrescătoare pe termen lung a ratelor criminalităţii. În ceea ce priveşte ţările europene, populaţiile lor au fost şi au rămas relativ omogene, iar în SUA procentul populaţiei de culoare s-a menţinut stabil. Componenţa sexelor este în general o constantă biologică; datorită războaielor, doar procentul populaţiei masculine a scăzut periodic, contribuind astfel la accentuarea tendinţei „normale” de scădere a ratelor criminalităţii. În mod similar, componenţa grupelor de vârstă s-a modificat doar treptat, iar ca rezultat al diminuării ratelor natalităţii şi a sporirii speranţei de viaţă, vârsta medie a populaţiei de fapt a crescut, contribuind în acest fel la micşorarea şi mai mare a ratelor criminalităţii. În sfârşit, gradul de urbanizare a început să crească în mod dramatic începând din 1800. Perioada de sporire a ratei criminalităţii de la începutul secolului al XIX-lea poate fi imputată acestei explozii urbanistice iniţiale. [31] Cu toate acestea, după o perioadă de ajustare la noul fenomen de urbanizare, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a manifestat din nou contra-tendinţa către scăderea ratei criminalităţii, în pofida continuării pentru încă o sută de ani a procesului de urbanizare rapidă. În momentul în care, de la mijlocul secolului XX, ratele criminalităţii au început să crească sistematic, procesul de urbanizare accelerată de fapt se oprise.

Se pare astfel că fenomenul creşterii ratelor criminalităţii nu poate fi explicat altfel decât în corelaţie cu procesul de democratizare, şi anume prin sporirea ratelor sociale ale preferinţei de timp, o pierdere accentuată a responsabilităţii intelectuale şi morale a individului şi un respect scăzut pentru lege – relativismul moral – stimulat de un fluviu necurmat de măsuri legislative. Desigur, „preferinţa de timp ridicată” nu este în nici un caz echivalentă cu „agresiunea”. O preferinţă de timp ridicată se poate manifesta prin activităţi total inofensive, de pildă nepăsare, incapacitatea de a fi demn de încredere, proastă creştere, indolenţă, stupiditate ori hedonism. Cu toate acestea, există o legătură sistematică între preferinţa de timp crescută şi agresiune, căci, pentru câştigarea unui venit pe piaţă este necesară o anumită capacitate de ordonare a activităţilor, de răbdare şi sacrificiu. Înainte de a fi plătit, individul trebuie ca mai întâi să muncească pentru o perioadă de timp. Din contră, cele mai grave activităţi criminale, cum sunt omorul, atacul, violul, jaful, furtul şi violarea locuinţei nu necesită o asemenea disciplină. Beneficiul agresorului este imediat şi tangibil, în timp ce sacrificiul, adică pedeapsa potenţială, aparţine timpului viitor şi este incert. Prin urmare, dacă rata socială a preferinţei de timp ar creşte, s-ar putea anticipa că îndeosebi frecvenţa a acestor forme de comportament agresiv va spori, ceea ce s-a şi întâmplat. [32]

IV. Monarhie, democraţie şi ideea ordinii naturale - Cuvânt final

Din perspectiva, ce se bucură de întâietate, a teoriei economice elementare şi în lumina evidenţei istorice se impune, aşadar, o abordare revizionistă a istoriei moderne. Teoria istorică Whig, conform căreia omenirea se îndreaptă neîntrerupt către stadii tot mai înalte de progres, este incorectă. Din punctul de vedere al celor ce preferă un nivel mai redus de exploatare unuia mai ridicat şi care apreciază prevederea şi responsabilitatea individuală mai mult decât lipsa prevederii şi iresponsabilitatea, tranziţia istorică de la monarhie la democraţie nu reprezintă un progres, ci un declin al civilizaţiei. Concluzia nu se modifică dacă sunt incluşi mai mulţi sau alt tip de indicatori, dimpotrivă.

Cea mai importantă dovadă a exploatării şi a orientării către prezent ce nu a fost analizată anterior este, fără îndoială, războiul. Dacă acest indicator ar fi inclus, performanţa comparativă a guvernării democratice – republicane apare şi mai slabă, în nici un caz îmbunătăţită. În plus faţă de exploatarea intensificată şi dezintegrarea socială, tranziţia de la monarhie la democraţie a operat o schimbare dinspre conflictul limitat către războiul total, astfel că secolul XX, epoca democraţiei, trebuie să fie plasat şi printre cele mai sângeroase perioade ale întregii istorii. [33]

Se ivesc astfel, în mod inevitabil, două întrebări finale, în condiţiile în care situaţia actuală cu greu poate fi considerată „sfârşitul istoriei”: la ce ne putem aştepta şi ce putem face? În ceea ce priveşte prima întrebare, răspunsul este scurt. La sfârşitul secolului XX, democraţia republicană din Statele Unite şi cea prevalentă în lumea occidentală şi-au epuizat, după cum se poate constata, stocul de rezervă moştenit; timp de decenii, până la expansiunea economică artificială (boom) din anii ’90, veniturile reale au stagnat sau chiar s-au redus. [34] Datoria publică şi povara sistemelor de ajutor social au generat perspectiva unei prăbuşiri economice iminente. În acelaşi timp, dezintegrarea socială şi conflictul social au atins niveluri îngrijorătoare. Dacă tendinţa de intensificare a exploatării şi a orientării către prezent se va menţine pe actuala traiectorie, statele providenţiale ale Vestului democratic se vor prăbuşi asemenea republicilor populare socialiste din Europa de Est, la sfârşitul anilor ’80. Rămâne, prin urmare, doar cea de-a doua întrebare: ce putem face noi, acum, pentru a preveni ca procesul de declin al civilizaţiei să-şi epuizeze potenţialul într-o catastrofă economică şi socială?

În primul rând, trebuie să se renunţe la legitimitatea conceptului de democraţie şi de domnie a majorităţii, căci cursul istoriei este determinat, în ultimă instanţă, de idei, fie ele corecte ori eronate. Aşa cum regii nu-şi puteau exercita autoritatea decât dacă o majoritate a opiniei publice considera legitimă acea autoritate, tot astfel conducătorii în democraţie nu vor rezista fără un sprijin ideologic din partea opiniei publice. [35] În mod asemănător, tranziţia de la o conducere monarhică la una democratică trebuie să fie explicată ca nefiind, în mod esenţial, nimic altceva decât o schimbare a opiniei publice.

De fapt, până la sfârşitul primului război mondial, majoritatea covârşitoare a populaţiei din Europa acceptase legitimitatea autorităţii monarhice. [36] În prezent, cineva cu greu ar mai crede aşa ceva. Ideea guvernării monarhice este, din contră, considerată ridicolă; în consecinţă, o reîntoarcere la „vechiul regim” trebuie să fie văzută ca imposibilă, iar legitimitatea autorităţii monarhice pare pierdută pentru totdeauna. O asemenea revenire nu ar fi însă o soluţie reală căci, în pofida avantajelor comparative pe care le oferă, monarhiile practică exploatarea şi contribuie, de asemenea, la orientarea către prezent. Ideea autorităţii republican – democratice trebuie, mai degrabă, interpretată întotdeauna ca fiind la fel de ridicolă sau chiar într-o mai mare măsură şi, nu în ultimul rând, trebuie să fie identificată ca fiind sursa procesului neîntrerupt de declin al civilizaţiei.

În acelaşi timp, şi ceea ce este şi mai important, o alternativă preferabilă în acelaşi timp monarhiei şi democraţiei – ideea ordinii naturale – trebuie să fie descrisă şi înţeleasă. Pe de o parte, aceasta presupune recunoaşterea faptului că nu exploatarea, fie monarhică ori democratică, ci proprietatea privată, producţia şi schimbul voluntar constituie sursele ultime ale civilizaţiei umane. Pe de altă parte, ea implică recunoaşterea unei intuiţii sociologice fundamentale, ce în subsidiar ajută, de asemenea, la identificarea cu precizie a momentelor în care opoziţia istorică la adresa monarhiei a eşuat. Această intuiţie se referă la faptul că menţinerea şi prezervarea unei economii de schimb bazate pe proprietatea privată necesită, ca presupoziţie sociologică, existenţa unei elite naturale acceptate în mod voluntar – o nobilitas naturalis. [37]

Consecinţa firească a tranzacţiilor voluntare dintre diferiţii proprietari privaţi este, în mod indiscutabil, non-egalitară, ierarhică şi elitistă. Ca rezultat al diversităţii considerabile a aptitudinilor umane, în orice societate, indiferent de gradul de complexitate, doar câţiva indivizi vor accede rapid la statutul de elită. Graţie acumulării superioare pe planul avuţiei, înţelepciunii, curajului ori unei combinaţii a acestora, anumiţi indivizi ajung să posede o „autoritate naturală”, iar părerile şi discernământul lor se bucură de o largă apreciere. Mai mult, ca urmare a selectivităţii căsătoriilor şi a parteneriatelor alternative acesteia, precum şi a legilor genetice şi a acelora referitoare la moştenirea civilă, poziţiile de autoritate naturală sunt susceptibile să rămână în cadrul câtorva familii distinse. Către decanii acestor familii cu o îndelungată tradiţie a realizărilor superioare, a prevederii şi a comportamentului personal exemplar se va îndrepta populaţia pentru rezolvarea conflictelor şi a nemulţumirilor reciproce; aceşti adevăraţi lideri ai elitei naturale sunt cei ce acţionează, în mod caracteristic, în calitate de judecători şi negociatori ai disputelor, adeseori fără o contraprestaţie, ca urmare a unui simţ al responsabilităţii cerute şi anticipate din partea unei persoane cu prestigiu ori chiar dintr-o preocupare principială pentru dreptatea socială, oferind astfel un „bun public”, rezultat al iniţiativei private. [38]

De fapt, originea endogenă a monarhiei, spre deosebire de cea exogenă prin cuceriri, [39] nu poate fi înţeleasă decât pe fundalul unei ordini anterioare a elitelor naturale. Pasul mic, dar decisiv, în tranziţia la autoritatea monarhică – „păcatul originar” – a constat tocmai în monopolizarea funcţiei judecătorului şi a negociatorului conflictelor. Pasul a fost făcut în momentul în care un singur membru al elitei naturale voluntar acceptate, şi anume regele, a susţinut, în pofida opoziţiei altor membri ai elitei sociale, ca toate conflictele dintr-un teritoriu delimitat să fie aduse înaintea lui, iar părţile aflate în conflict să nu mai recurgă la un alt judecător sau negociator cu excepţia lui.

Din acest moment, legea şi aplicarea legii au devenit mai costisitoare: în loc să fie oferite gratuit sau contra unei plăţi voluntare, ele au fost finanţate cu ajutorul unei taxe obligatorii, coercitive. În acelaşi timp, calitatea hotărârilor judecătoreşti s-a deteriorat: în loc să susţină legea existentă şi să aplice principiile universale şi imuabile ale dreptăţii, un judecător, ca deţinător al privilegiului de monopol, ce nu s-a temut că-şi pierde clienţii ca urmare a judecăţii sale părtinitoare, a putut să altereze treptat şi să pervertească legea în folosul propriu.

Preţul umflat al justiţiei şi pervertirea legii vechi de către regi au constituit, în mare parte, cauzele ce au alimentat opoziţia istorică faţă de monarhie. Cu toate acestea, asupra cauzelor acestui fenomen domneşte confuzia. Au existat câteva persoane ce au identificat corect problema ca fiind legată de monopol, iar nu de elite sau de aristocraţie. [40] Acestea erau însă cu mult depăşite numeric de cei ce, în mod eronat, blamau monarhia pentru caracterul elitist al conducerii şi care, în consecinţă, se străduiau să menţină monopolul asupra legii şi aplicării acesteia, doar cu înlocuirea regelui şi a fastului regal perceptibil cu „poporul”, cu modestia şi decenţa atribuite „omului obişnuit”. De aici, succesul istoric al democraţiei.

În mod ironic, monarhia a fost ulterior distrusă de aceleaşi forţe sociale, activate iniţial de către regi, în momentul în care aceştia au început să excludă din funcţia de judecător elitele naturale concurente. Pentru a le înfrânge rezistenţa, regii s-au aliat, în mod caracteristic, cu poporul, cu omul de rând. [41] Mizând pe sentimentul dintotdeauna răspândit al invidiei, regii au promis populaţiei în schimb o justiţie mai bună şi mai ieftină prin taxarea şi denigrarea propriilor superiori (concurenţii regelui). În momentul în care, aşa cum se putea anticipa, promisiunile regelui s-au dovedit lipsite de conţinut, aceleaşi sentimente egalitariene pe care se sprijiniseră anterior s-au unit împotriva lor. În cele din urmă, regele însuşi era un membru al nobilimii, iar, ca rezultat al excluderii tuturor celorlalţi judecători, poziţia sa a devenit doar mai impozantă şi mai elitistă, iar comportamentul său, mai arogant. Părea logic, prin urmare, ca regii să fie doborâţi şi ca politicile egalitariene, iniţiate (şi promovate) de către monarhi, să fie duse la concluzia lor ultimă: controlul monopolist al justiţiei de către omul de rând.

După cum se poate anticipa şi în conformitate cu explicaţiile şi ilustrările detaliate anterior, democratizarea legii şi a aplicării legii – adică substituirea regelui de către popor – a înrăutăţit situaţia.

Preţul dreptăţii şi al păcii a crescut astronomic şi pretutindeni calitatea legii s-a deteriorat constant, până în punctul în care ideea de lege ca şi corp al principiilor universale şi imuabile ale dreptăţii aproape că a dispărut din conştiinţa publică, înlocuită fiind de conceptul de lege ca şi legislaţie (legea făcută de stat). În acelaşi timp, democraţia a reuşit acolo unde monarhia nu făcuse decât un început timid: distrugerea definitivă a elitelor naturale. Averile marilor familii s-au risipit, iar tradiţia acestora, aceea a unei culturi a independenţei economice, a prevederii raţionale şi a spiritului conducător moral şi spiritual, a fost uitată. Oameni bogaţi există şi în prezent, dar, de cele mai multe ori, ei îşi datorează averea, direct sau indirect, statului. Ei sunt, aşadar, uneori mai dependenţi de favorurile neîntrerupte ale statului decât persoanele cu o avere mult mai modestă. Ei nu mai sunt, în mod caracteristic, liderii familiilor cu tradiţie în conducere, ci „noii îmbogăţiţi”. Comportamentul lor nu se remarcă printr-o virtute deosebită, prin demnitate ori bun-gust, ci este o reflectare a aceleiaşi culturi de masă proletare a orientării către prezent, a oportunismului şi hedonismului, împărtăşite în prezent de cel bogat laolaltă cu toţi ceilalţi. În consecinţă, părerile lor nu valorează pentru opinia publică mai mult decât ale oricui altcuiva.

Prin urmare, în momentul în care autoritatea democratică îşi va fi epuizat, în final, legitimitatea, problema apărută va fi mult mai dificilă decât atunci când regii şi-au pierdut autoritatea. În acel moment, ar fi fost suficient să fie abolit monopolul regal asupra legii şi aplicării acesteia şi să fie înlocuit cu ordinea naturală a concurenţei jurisdicţionale, întrucât încă mai existau reprezentanţi ai elitelor naturale ce ar fi putut prelua această sarcină. Acest lucru nu ar mai fi suficient în prezent. Dacă este dizolvat monopolul asupra legii şi aplicării acesteia, deţinut de către statele democratice, se pare că nu există nici o autoritate către care cineva să se orienteze pentru a i se face dreptate, iar haosul apare ca inevitabil. Astfel, în plus faţă de pledoaria pentru abdicarea democraţiei, acordarea unui sprijin ideologic tuturor forţelor sociale adepte ale descentralizării ori ale secesiunii capătă acum o importanţă strategică centrală. Cu alte cuvinte, tendinţa spre centralizare politică, ce a caracterizat lumea occidentală timp de multe secole, prima dată sub autoritatea monarhică şi apoi sub auspiciile democraţiei, trebuie să fie sistematic inversată. [42] Chiar dacă, rezultând dintr-o tendinţă separaţionistă, un nou stat, democratic sau nu, ar răsări, statele cu teritorii mai mici şi concurenţa politică sporită vor tinde să încurajeze moderaţia în privinţa exploatării. Şi, în orice caz, numai în regiuni de dimensiuni reduse (comunităţi sau districte) va fi din nou posibil pentru câţiva indivizi ca, pe baza recunoaşterii generale a independenţei lor economice, a realizărilor profesionale remarcabile, a vieţii personale impecabile din punct de vedere moral şi a raţionamentului şi gustului superioare, să se ridice la rangul de autorităţi naturale, voluntar identificate şi să acorde legitimitate ideii de ordine naturală a judecătorilor concurenţi şi a jurisdicţiilor intersectante – o societate a legii private „anarhiste” – ca alternativă atât la monarhie, cât şi la democraţie.

Note


1. Despre teoria statului vezi Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1978); idem. The Ethics of Liberty (New York: New York University Press, 1998); idem, Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen,: Westdeutscher Verlag, 1987); idem, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1993); idem, The Economics and Ethics of Private Property (Boston: Kluwer, 1993); de asemenea, Albert J. Nock, Our Enemy, the State (Delevan, Wisc.: Hallberg Publishing, 1983); Franz Oppenheimer, The State (New York: Vanguard Press, 1914); idem, System der Soziologie, vol. Der Staat (Stuttgart: Gustav Fischer, 1964).

2. Vezi şi Bertrand de Jouvenel, On Power: The Natural History of its Growth (New York: Viking, 1949), îndeosebi p. 9-10.

3. Vezi Rothbard Power and Market, p. 188-189; de asemenea, Managing the Commons, Garret Hardin şi John Baden, ed. (San Francisco: W.H. Freeman, 1977); şi Mancur “Olson, Dictatorship, Democracy, and Development”, American Political Science Review 87, nr. 3 (1993).

4. Despre fenomenul şi teoria preferinţei de timp, vezi în special Ludwig von Mises, Human Action: A Treatise on Economics, Scholar’s Edition (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1998), cap. 18 şi 19; de asemenea William Stanley Jevons, Theory of Political Economy (New York: Augustus M. Kelley, 1965); Eugen von Bohm-Bawerk, Capital and Interest, 3 vol. (South Holland, Ill.: Libertarian Press, 1959); Frank Fetter, Capital, Interest, and Rent (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); Murray Rothbard, Man, Economy, and State, 2 vol. (Auburn Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1993).

5. Despre aceasta, vezi Guglielmo Ferrero, Peace and War (Freeport, N.Y.: Books for Libraries Press, 1969), îndeosebi cap.3; idem, Macht (Bern: A. Francke, 1944); Erik von Kuehnelt-Leddihn, Leftism Revisited (Washington D.C.: Henry Regnery, 1990); Reinhard Bendix, Kings or People (Berkeley: University of California Press, 1978).

6. Pentru o documentare amănunţită, vezi Peter Flora, State, Economy, and Society in Western Europe 1815-1975 (Frankfurt/ M.: Campus, 1983), vol. 1, cap.3; de asemenea, Robert R. Palmer şi Joel Colton, A History of the Modern World (New York: Alfred Knopf, 1992), îndeosebi cap. 14 şi 18.

7. Despre caracterul aristocratic (nedemocratic) al Statelor Unite la începutul acestora, vezi Lord Acton, “Political Causes of the American Revolution” în idem, The Liberal Interpretation of History (Chicago: University of Chicago Press, 1967); de asemenea, Chris Woltermann, “Federalism, Democracy and the People”, Telos 26, nr. 1 (1993).

8. Despre implicarea Statelor Unite vezi John F.C. Fuller, The Conduct of War (New York: Da Capo, 1992), cap. 9; despre rolul lui Woodrow Wilson şi politica sa favorabilă “transformării lumii într-un loc sigur pentru democraţie”, vezi Murray N. Rothbard, “World War I as Fulfillment: Power and the Intellectuals”, Journal of Libertarian Studies 9, nr. 1 (1989); Paul Gottfried, “Wilsonianism: The Legacy that Won’t Die”, Journal of Libertarian Studies 9, nr. 2 (1990); Kuehnelt-Leddihn, Leftism Revisited, cap. 15

9. Interesant este faptul că republica elveţiană, prima ţară care a introdus sufragiul universal masculin, în 1848, a fost ultima ce a extins dreptul de vot pentru populaţia feminină (în 1971). Republica franceză a procedat în mod similar, extinzând dreptul de vot pentru femei de abia în 1945, în timp ce sufragiul universal masculin exista din 1848.

10. “ancien régimes” în text.

11. Vezi, pentru date referitoare la Anglia, Prusia şi Austria, Hans Joachim Schoeps, Preussen. Geschichte eines Staates (Frankfurt/M.:Ullstein, 1981), p. 405

12. Carlo M. Cipolla, Before the Industrial Revolution: European Society and Economy, 1000-1700 (New York: W.W. Norton, 1980), p.48.

13. Ibid., cap.8

14. Ibid. , cap.5. De fapt, proporţia curentă a ocupării în sectorul de stat de 15% din forţa de muncă trebuie să fie apreciată ca subestimată în mod sistematic, deoarece, în afară de faptul că exclude întregul personal militar, ea exclude de asemenea personalul angajat în spitale, în instituţiile statului asociate programelor asistenţiale, în agenţiile de asigurări sociale şi în industriile naţionalizate.

15. Vezi Murray N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money? (Auburn, Ala: Ludwig von Mises Institute, 1990), Traducere în limba română de Marius Spiridon “Ce a făcut statul cu banii noştri?”, www. misesromania.org; Henry Hazlitt, From Bretton Woods to World Inflation (Chicago: Regnery, 1984); Hans-Hermann Hoppe, “Banking, Nation States, and International Politics: A Sociological Reconstruction of the Present Economic Order”, Review of Austrian Economics 4 (1990); idem, “How is Fiat Money Possible? Or, The Devolution of Money and Credit”, Review of Austrian Economics 7, nr. 2 (1994).

16. Vezi B.R. Mitchell, Abstract of British Historical Statistics (Cambridge: Cambridge University Press, 1962), p. 468 şi următoarele.

17. B.R. Mitchell, European Historical Statistics 1750-1970 (New York: Columbia University Press, 1978), p. 388 şi următoarele.

18. Milton Friedman şi Anna Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867-1960 (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1963), p. 704-722; şi Economic Report of the President, 1992.

19. Sidney Homer şi Richard Sylla, A History of Interest Rates (New Brunswick, N.J.: Rutgers University Press, 1991), p. 188 şi 437.

20. Vezi Jonathan Hughes, American Economic History (Glenview, Ill.: Scott, Foresman, 1990), p. 432, 498 şi 589.

21. De Jouvenel, Sovereignty, p. 172-173 şi 189; de asemenea, Fritz Kern, Kingship and Law in the Middle Ages (Oxford: Blackwell 1948), îndeosebi p. 151; Bernhard Rehfeld, Die Wurzeln des Rechts (Berlin, 1951), îndeosebi p. 67.

22. Bertrand de Jouvenel, Sovereignty, p. 189; vezi şi Nisbet, Community and Power, cap.5.

23. Vezi de asemenea T. Alexander Smith, Time and Public Policy (Knoxville: University of Tennessee Press, 1988).

24. Vezi Homer şi Sylla, A History of Interest Rates, p. 557-558.

25. Ibid., p. 554-555.

26. Vezi Cipolla, “Before the Industrial Revolution”, p.39

27. Ibid. , p. 54-55; Flora, State, Economy, and Society in Western Europe, cap. 8 şi p. 454.

28. Vezi Mitchell, European Historical Statistics 1750-1970, p. 16.

29. Allan C. Carlson, Family Questions: Reflections on the American Social Crises (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1988); idem, The Swedish Experiment in Family Politics (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1990); idem, “What has Government done to Our Families?” Essays in Political Economy 13 (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1991); Charles Murray, Losing Ground (New York: Basic Books, 1984); pentru o abordare anterioară, Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy (New York: Harper, 1942), cap 14.

30. J. Philippe Rushton, Race, Evolution, and Behavior (New Brunswick, NJ: Transaction Publishers, 1995); Michael Levin, Why Race Matters (Westport, Conn.: Praeger, 1998).

31. Wilson şi Herrnstein, Crime and Human Nature, p.411.

32. Despre relaţia dintre preferinţa de timp mare şi agresiune, Edward C. Banfield, The Unheavenly City Revisited (Boston: Little, Brown, 1974) îndeosebi cap. 3 şi 8; idem, “Present-Orientedness and Crime”, în Assessing the Criminal, Randy E. Barnett şi John Hagel, ed. (Cambridge, Mass.: Ballinger, 1977).

33. Despre diferenţele dintre conflictele militare în timpul conducerii monarhice şi cele din perioada democraţiei, vezi îndeosebi cap. I şi II; idem, “War and Western Civilization” (Freeport, N.Y.: Books for Libraries, 1969); Michael Howard, “War in European History” (Oxford: Oxford University Press, 1978), îndeosebi cap. 6; idem, “War and the Liberal Conscience” (New Brunswick, N.J.: Rutgers University Press, 1978); de Jouvenel, “On Power”, cap.8: William A. Orton, “The Liberal Tradition” (Port Washington, Wash.: Kennikat Press, 1969), p. 25 ff.; Ferrero, “Peace and War”, cap.1.

34. Pentru o analiză relevantă a datelor cu privire la S.U.A., vezi Robert Batemarco, “GNP, PPR, and the Standard of Living”, Review of Austrian Economics 1 (1987).

35. Despre relaţia dintre stat şi opinia publică, vezi expunerea clasică a lui Etienne de Boetie, “The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude” (New York: Free Life Editions, 1975); David Hume, “Essays: Moral, Political, and Literary” (Oxford: Oxford University Press, 1963), îndeosebi Eseul 4: “Of the First Principle of Government”.

36. Nu mai devreme de 1871, de exemplu, Adunarea Naţională a Republicii Franceze includea, pe baza unui sufragiu masculine universal, doar circa 200 de republicani din mai mult de 600 de deputaţi. Iar revenirea monarhiei a fost împiedicată doar de disensiunile dintre susţinătorii familiilor Bourbon şi Orleans.

37. Vezi şi Wilhelm Ropke, “A Humane Economy” (Indianapolis, Ind.: Liberty Fund, 1971), p. 129-36; de Jouvenel, “On Power”, cap.17.

38. Vezi şi Marvin Harris, “Cannibals and Kings: The Origins of Culture” (New York: Vintage Books, 1977), p. 104 ff., despre furnizarea privată a bunurilor publice de către “mari oameni”.

39. Pentru o evaluare comparativă a teoriilor privind originea endogenă versus exogenă a statului şi pentru o critică din perspectivă istorică a celor din urmă ca fiind incorecte ori incomplete, vezi Wilhem Mulhmann, “Rassen, Ethnien, Kulturen” (Neuwied: Luchterhand, 1964), p. 248-319, îndeosebi p. 291-96.

Dintre susţinătorii teoriilor cu privire la originea exogenă a statului, vezi Friedrich Ratzel, “Politische Geographie” (Munich, 1923); Oppenheimer, “Der Staat”; Alexander Rustow, “Freedom and Domination” (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1976).

40. Vezi, de exemplu, Gustave de Molinari, “The Production of Security” (New York: Center for Libertarian Studies, 1977), publicat în original în limba franceză în 1849.

41. Vezi, pe acest subiect, Henri Pirenne, “Medieval Cities” (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1974). Vezi şi p.227f. şi de Jouvenel, “On Power’, cap. 17.

42. Despre aspectele economice ale centralizării politice şi despre argumentul descentralizării şi secesiunii, vezi Hans-Hermann Hoppe, “The Economic and Political Rational for European Secessionism”, în Secession, State, and Liberty, David Gordon, ed. (New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers, 1998); Jean Baechler, The Origins of Capitalism (New York: St. Martin’s Press, 1976), cap. 7

*. Titlul original: The Political Economy of Monarchy and Democracy, and the Idea of a Natural Order, Journal of Libertarian Studies 11:2, p. 94-121

© 1995 Center for Libertarian Studies

© 2002 Institutul Ludwig von Mises - România pentru ediţia în limba română.


© Institutul Ludwig von Mises - România