Activitatea bancară, statele-naţiune şi politica internaţională

Hans-Hermann Hoppe Activitatea bancară, statele-naţiune şi politica internaţională: o reconstrucţie sociologică a ordinii economice actuale

Text disponibil şi în volumul:
Hans-Hermann Hoppe - Teoria socialismului şi a capitalismului [pdf]

Traducere Vlad Topan *

Banii şi activitatea bancară

Pentru a explica apariţia schimbului în natură nu este nevoie decât de postularea unui interes propriu strict definit. Dacă, şi în măsura în care, omul preferă mai multe posibilităţi de alegere şi mai multe bunuri, el va opta pentru barter şi diviziunea muncii în locul auto-suficienţei.

Apariţia banilor din condiţiile schimbului în natură (barter) urmează logica aceluiaşi interes propriu strict definit. Dacă, şi în măsura în care, omul este integrat într-o economie bazată pe schimbul în natură şi preferă un standard de viaţă ridicat unuia scăzut, el va opta pentru selectarea şi susţinerea unor mijloace comune de efectuare a schimburilor. Prin selectarea unei monede, el poate depăşi bariera fundamentală din calea unei economii bazate pe barter, adică aceea a necesităţii existenţei unei duble coincidenţe a nevoilor. O dată cu moneda, posibilităţile de schimb se extind. Fiecare bun poate fi schimbat contra oricărui alt bun, independent de dubla coincidenţă a nevoilor sau divizibilitatea imperfectă. Şi cu această posibilitate lărgită de a efectua schimburi, valoarea fiecărui bun pe care individul îl posedă creşte.

Cum omul este integrat într-o economie de schimb, interesul propriu îl obligă să caute anumite bunuri cu vandabilitate ridicată şi cu atribute monetare (dezirabile) precum divizibilitatea, durabilitatea, recognoscibilitatea, portabilitatea şi raritatea, şi să ceară astfel de bunuri nu pentru ele însele, ci pentru posibilitatea de a le utiliza ca mijloace de efectuare a schimburilor. Şi este în interesul său să aleagă ca mijloc de efectuare a schimburilor acea marfă care este, de asemenea, utilizată ca atare cel mai frecvent de către ceilalţi. În fapt, este funcţia banilor să faciliteze schimbul, să extindă aria posibilităţilor de schimb şi prin asta să mărească valoarea bunurilor unei persoane (în măsura în care sunt percepute ca fiind integrate într-o economie de schimb). Astfel, cu cât un bun este utilizat mai pe larg ca monedă, cu atât îşi va îndeplini mai bine funcţia monetară. Condus doar de propriul interes, omul va prefera întotdeauna un mijloc de efectuare a schimburilor mai general şi, dacă se poate, universal unuia mai puţin general şi non-universal. Aceasta întrucât, cu cât mai larg utilizată este o monedă, cu atât mai largă este piaţa în care individul este integrat, mai raţionale valorizările şi calculul costurilor (din punctul de vedere al cuiva care doreşte integrarea economică şi maximizarea bunăstării) şi mai mare beneficiul de pe urma diviziunii muncii[1].

Fără îndoială din punct de vedere empiric, bunul ales în trecut ca monedă, datorită faptului că era cel mai utilizat, a fost aurul. În lipsa constrângerii statului, aurul ar fi ales din nou (într-un viitor previzibil) ca bunul care îndeplineşte cel mai bine funcţia monetară. Propriul interes i-ar determina pe toţi să prefere aurul – ca mijloc universal acceptat de efectuare a schimburilor – oricărei alte monede. În măsura în care fiecare individ se percepe pe sine şi posesiunile sale ca fiind integrate într-o economie de schimb, va prefera calculul în termeni de monedă aur celui în oricare altă monedă, deoarece acceptarea universală a aurului face ca acest calcul să fie expresia cea mai completă a costurilor sale de oportunitate, fiind prin urmare cel mai bun ghid în încercările de maximizare a avuţiei. Toate celelalte monede ar fi înlăturate rapid, deoarece orice mai puţin decât o monedă strict universală şi internaţională precum aurul – naţională sau regională – ar contrazice din capul locului tocmai raţiunea de a fi a banilor. Aceştia au fost adoptaţi de către omul mânat de propriul interes cu scopul de a-şi spori bunăstarea prin integrarea într-o piaţă tot mai extinsă, în final universală. În urmărirea interesului propriu, banii naţionali sau regionali ar fi rapid înlăturaţi şi înlocuiţi de către aur, deoarece numai aurul favorizează integrarea economică completă şi extinderea la scară globală a pieţelor, îndeplinind astfel funcţia fundamentală a banilor ca mijloc de efectuare a schimburilor[2].

Apariţia banilor, a unor bani din ce în ce mai buni, şi în cele din urmă a unei monede universale, aurul, eliberează energii productive anterior frustrate şi nefructificate datorită restricţiilor provenind din dubla coincidenţă a nevoilor în procesul schimbului (cum ar fi existenţa unor monede în competiţie, cu rate de schimb care fluctuează liber). În condiţii de barter, piaţa de desfacere a bunurilor unui producător este limitată la cazurile de dublă coincidenţă a nevoilor. Cu preţuri exprimate în aur, piaţa producătorului este generalizată, iar cererea nu este restricţionată de absenţa dublelor coincidenţe la scară mondială. Prin urmare, producţia creşte – şi creşte mai mult cu aurul decât cu orice altă monedă. O dată cu creşterea producţiei, valoarea banilor creşte la rândul ei; şi puterea de cumpărare mai ridicată a monedei diminuează cererea de rezervare pentru ea, reduce rata efectivă a preferinţei de timp (rata originară a dobânzii) şi conduce la creşterea acumulării de capital. Un proces ascendent, în spirală, de dezvoltare economică este pus în mişcare.

Această dezvoltare pune bazele apariţiei băncilor ca instituţii specializate în manipularea banilor. Pe de o parte, băncile vin în întâmpinarea nevoii crescute de depozitare, transport şi compensare a banilor. Pe de altă parte, ele îndeplinesc rolul din ce în ce mai important de intermediar între capitalişti (cei care economisesc) şi întreprinzători (cei care investesc), făcând în fond posibilă o diviziune a muncii aproape completă între aceste categorii. Ca instituţii de depozit şi în special ca instituţii de economii şi credit, băncile devin rapid centrii nervoşi ai unei economii. Alocarea şi coordonarea spaţio-temporală a resurselor şi activităţilor au loc, din ce în ce mai mult, prin intermediul băncilor; iar prin facilitarea unei astfel de coordonări, apariţia băncilor înseamnă încă un stimulent pentru creşterea economică[3].

În timp ce existenţa unei singure monede universale şi a unei unităţi de cont unice este în interesul tuturor, şi omul – în eforturile sale de maximizare a bogăţiei – nu se va opri până ce acest deziderat nu va fi atins, existenţa unei singure bănci sau a unui sistem bancar monopolistic este contrară unui astfel de interes. Interesul propriu dictează mai degrabă ca toate băncile să utilizeze aceiaşi bani universali – aurul – şi astfel să nu existe o competiţie între diferitele monede; dar liberă concurenţă între bănci şi sisteme bancare, toate utilizând aurul, trebuie să existe. Doar atâta timp cât intrarea în activitatea bancară este liberă va exista în acest domeniu o eficienţă similară, sub aspectul costurilor, celorlalte sectoare; totuşi, numai atâta timp cât această competiţie are în vedere serviciile oferite în termenii uneia şi aceleiaşi monede-marfă va fi activitatea bancară liberă capabilă să îndeplinească principala funcţie a banilor şi băncilor -- aceea de a facilita integrarea economică mai degrabă decât dezintegrarea, de a lărgi piaţa şi a extinde diviziunea muncii mai degrabă decît a le restricţiona, de a face calculul valoric şi al costurilor mai raţional, prin asta crescând, mai degrabă decât diminuând, avuţia economică. Noţiunea de competiţie între monede este o contradictio in adjecto. Strict vorbind, un sistem monetar cu monede rivale, ale căror rate de schimb fluctuează liber, este încă un sistem (parţial) de barter, marcat de problema dublei coincidenţe a nevoilor pentru ca anumite schimburi să aibă loc. Existenţa unui astfel de sistem nu asigură realizarea funcţiei fundamentale a banilor[4]. Urmându-şi în mod liber propriul interes, omul l-ar abandona imediat – iar a privi piaţa liberă nu doar în termeni de competiţie între bănci, ci şi între monede, ar fi o neînţelegere fundamentală a esenţei banilor[5]. Monedele concurente nu sunt rezultatul acţiunii pe piaţa liberă, ci, invariabil, rezultatul constrângerii, al obstacolelor impuse de guvern în calea comportamentului economic raţional.

O dată cu activitatea bancară liberă bazată pe standardul universal aur, obiectivul de a realiza în cel mai eficient mod, sub aspectul costurilor, coordonarea şi facilitarea schimburilor interpersonale şi interspaţiale, în cadrul unei pieţe universal integrate, este îndeplinit. Preţurile serviciilor de depozitare, transport şi compensare a banilor, cât şi ale celor de creditare ar scădea până la nivelul minim posibil într-un regim al intrării libere pe piaţă. Şi din moment ce aceste preţuri ar fi exprimate în termenii unei monede universale, ele ar reflecta cu adevărat costurile minime ale furnizării serviciilor integratoare la nivelul pieţei.

În plus, competiţia între bănci, combinată cu faptul că banii trebuie să se constituie ca o marfă - aurul, de pildă – care, pe lângă valoarea monetară, are valoare proprie, neputând astfel fi produsă fără cheltuieli semnificative, furnizează de asemenea cea mai bună apărare împotriva activităţii bancare frauduloase.

Ca instituţii de depozitare a banilor, băncile – la fel ca alte instituţii de depozitare a bunurilor fungibile, ba chiar mai mult în cazul băncilor, datorită rolului special al mărfii monedă – sunt tentate să emită certificate de depozit „false”, i.e., neacoperite în bani reali, imediat ce aceste certificate încep să joace rolul de substitute monetare şi sunt tratate de participanţii la piaţă ca echivalente incontestabile ale banilor propriu-zişi, efectiv depozitaţi. În această situaţie, prin emiterea de bilete de bancă false (sau fiat), care nu se pot distinge fizic de substitutele monetare autentice, o bancă poate – în mod fraudulos şi pe cheltuiala altora – să-şi sporească propria avuţie. Ea poate cumpăra direct bunuri cu aceste bancnote false, îmbogăţindu-se astfel în maniera în care orice simplu falsificator o face. Averea reală a băncii şi cea a primilor beneficiari ai banilor fiat creşte prin aceste achiziţii şi, în acelaşi timp şi prin aceeaşi operaţiune, avuţia celor ce intră în posesia noilor bani mai târziu sau deloc se reduce, datorită consecinţelor inflaţioniste ale falsificării. Dar o bancă poate utiliza astfel de bani fiat şi pentru a expanda creditul şi a câştiga dobânzi de pe urma lui. Încă o dată, un venit fraudulos şi o redistribuţie în favoarea băncii au loc[6]. Şi în plus, un ciclu expansiune – contracţie este pus în mişcare: plasat cu o dobândă scăzută, creditul nou acordat duce la creşterea investiţiilor şi iniţial dă naştere unui boom ce nu poate fi diferenţiat de o expansiune economică sănătoasă; oricum, acest boom va fi în mod cert lichidat, deoarece creditul care l-a stimulat nu reprezintă economisire reală, ci „creaţie din nimic”. Ca urmare, o dată cu noua şi extinsa structură investiţională pe rol, survine în mod necesar o penurie de capital care face sistematic imposibilă realizarea tuturor proiectelor de investiţii, necesitând în schimb o contracţie, cu lichidarea investiţiilor eronate anterioare[7].

În condiţiile standardului aur, orice bancă sau sistem bancar (inclusiv unul monopolistic) ar fi temperate în propriile înclinaţii de a ceda unor astfel de tentaţii de două condiţii esenţiale pentru succesul fraudei. Pe de o parte, clientela bancară nu trebuie să fie suspicioasă în privinţa credibilităţii băncii – adică vigilenţa sa anti-fraudă trebuie să fie redusă – căci altminteri o panică bancară ar demasca rapid înşelăciunea comisă. Iar pe de altă parte, banca nu poate expanda substitutele monetare proprii într-un ritm care să conducă la pierderea încrederii clientelei în puterea lor de cumpărare, la reducerea cererii de rezervare pentru ele şi la fuga înspre valori „reale”, inclusiv bani „reali”, şi prin asta să împingă falsificatorul înspre faliment. Într-un sistem bazat pe activitatea bancară liberă în care nu există un mijloc de plată legal desemnat, iar moneda este aurul, apare o constrângere suplimentară asupra potenţialelor fraude bancare. Pentru că, în acest caz, fiecare bancă are de-a face cu non-clienţi sau cu clienţi ai altor bănci. Dacă substitutele monetare suplimentare frauduloase sunt puse în circulaţie de către o bancă, aceasta trebuie să se resemneze cu ideea că ele ar putea ajunge în mâinile non-clienţilor care ar cere lichidarea lor, pe care banca n-ar putea-o realiza fără o dureroasă contracţie a creditului. De fapt, o astfel de contracţie corectivă ar putea fi evitată numai dacă moneda discreţionară (fiat money) suplimentară ar ajunge exclusiv în deţinerile monetare ale propriilor clienţi ai băncii emitente şi ar fi utilizată de către aceştia exclusiv pentru tranzacţii cu alţi clienţi. Şi totuşi, din moment ce o bancă nu poate şti dacă o astfel de stare de lucruri poate fi obţinută sau nu, sau cum s-o obţină, ameninţarea unei contracţii ulterioare a creditului ar acţiona ca un impediment inevitabil pentru orice fraudă bancară[8].

Statul şi monopolizarea banilor şi a activităţii bancare

Ordinea economică actuală se caracterizează prin existenţa monedelor naţionale în locul uneia universale; prin monedă discreţionară în locul uneia marfă, precum aurul; prin monopolul băncilor centrale în locul activităţii bancare libere; şi prin permanentizarea fraudei bancare, redistribuţia tot mai sistematică a veniturilor şi averilor, inflaţia permanentă şi pandantul său economic - ciclurile de afaceri (crizele) recurente, mai degrabă decât un sistem bancar bazat pe rezerve 100%, lipsit de toate aceste consecinţe.

Aşadar, în totală contradicţie cu interesul propriu al indivizilor de a-şi maximiza bunăstarea prin integrare economică, prevalenţa altor interese anti-economice asupra celor economice trebuie să fie răspunzătoare pentru instaurarea ordinii monetare contemporane.

Avuţia poate fi dobândită şi sporită fie prin homesteading (apropriere iniţială), producţie şi schimburi contractuale, fie prin exproprierea şi exploatarea homesteader–ilor (proprietarilor iniţiali), producătorilor sau contractanţilor. Nu există nici o altă cale. Ambele metode sunt naturale pentru omenire. Pe lângă interesul în a produce şi a contracta, a existat dintotdeauna şi un interes în achiziţionarea non-productivă şi non-contractuală de proprietate şi avuţie. Şi în decursul dezvoltării economice, aşa cum primul tip de interes poate duce la formarea de întreprinderi productive, firme şi corporaţii, cel de-al doilea tip poate duce la întreprinderi pe scară largă şi da naştere la guverne şi state[9].

Dimensiunea şi creşterea unei întreprinderi productive sunt controlate, pe de o parte, de cererea consumatorilor voluntari, iar pe de altă parte de competiţia cu ceilalţi producători, care obligă în mod continuu fiecare firmă să opereze cu cele mai mici costuri posibile, dacă doreşte să se menţină pe piaţă. Pentru ca o astfel de întreprindere să crească în dimensiune, cele mai urgente nevoi ale ale consumatorilor trebuie satisfăcute în cele mai eficiente moduri. Numai cumpărările voluntare ale consumatorilor îi susţin dimensiunea.

Constrângerile asupra celuilalt tip de instituţie – statul – sunt de un cu totul alt tip[10]. Pe de-o parte, este în mod evident absurd a spune că apariţia şi creşterea sa sunt determinate de cerere în acelaşi sens ca şi în cazul unei firme de pe piaţă. Nu se poate spune prin nici o gimnastică a imaginaţiei că proprietarii iniţiali, producătorii sau contractanţii angajaţi în schimburi voluntare, care trebuie să renunţe la (o parte din) ceea ce deţin în favoarea statului, au cerut un astfel de serviciu. Mai degrabă sunt constrânşi în a-l accepta, şi aceasta este dovada concludentă a faptului că serviciul nu este deloc cerut. Pe de altă parte, nici nu se poate spune că statul este îngrădit de competiţie aşa cum este o firmă. Pentru că, spre deosebire de aceasta, statul nu trebuie să-şi menţină costurile sub un anumit nivel, ci-l poate depăşi, deoarece este în măsură să transfere costurile mai mari către concurenţi prin impozitare sau reglementându-le comportamentul. Astfel, atunci când apare un stat, acest lucru se-ntâmplă în ciuda faptului că nu este nici cerut, nici eficient.

În loc să fie îngrădită de cost şi de cerere, creşterea unei firme exploatatoare se supune constrângerilor opiniei publice: achiziţiile non-productive şi non-contractuale de proprietate necesită coerciţie, iar coerciţia creează victime. E posibil ca rezistenţa să fie durabil suprimată în cazul unui individ (sau grup de indivizi) care exploatează unul sau poate doi, trei alţi indivizi (sau un grup de aproximativ aceeaşi mărime). E de neconceput însă să ne imaginăm că singură forţa poate da seama de anihilarea rezistenţei în cazurile destul de familiare când minorităţi restrânse expropriază şi exploatează populaţii de zeci, sute sau mii de ori mai numeroase. Pentru ca acest lucru să se întâmple, o firmă trebuie să aibă, pe lângă forţa coercitivă, sprijinul publicului. O majoritate a populaţiei trebuie să-i accepte operaţiunile ca legitime. Această acceptare poate varia de la entuziasmul activ până la resemnarea pasivă. Dar o acceptare trebuie să existe, înţelegând prin aceasta că o majoritate trebuie să fi renunţat la ideea de a rezista activ sau pasiv oricărei încercări de impunere a achiziţiilor non-productive şi non-contractuale de proprietate. În loc să-şi manifeste furia în legătură cu astfel de acţiuni, să-i dispreţuiască pe cei ce le comit şi să nu facă nimic pentru a le facilita succesul (ca să nu mai vorbim de a încerca să-i împiedice), o majoritate trebuie, în mod activ sau pasiv, să le sprijine. Opinia publică favorabilă trebuie să contrabalanseze rezistenţa proprietarilor victimizaţi, astfel încât orice împotrivire activă să apară ca deşartă, inutilă. Şi scopul statului, prin urmare, şi al oricărui angajat al statului care doreşte să contribuie la asigurarea şi îmbunătăţirea propriei poziţii în cadrul statului este şi trebuie să fie acela al maximizării avuţiei şi veniturilor procurate prin exploatare prin inducerea unei opinii publice favorabile şi crearea de legitimitate.

Două măsuri complementare stau la-ndemâna statului în încercarea de a realiza acest lucru. Întâi, propaganda ideologică. Mult timp şi efort se consumă pentru a convinge publicul că lucrurile nu sunt realmente aşa cum par: exploatarea este de fapt libertate; impozitele sunt de fapt voluntare; relaţiile non-contractuale sunt de fapt relaţii „conceptual” contractuale[11]; nimeni nu conduce pe nimeni şi toţi ne guvernăm laolaltă; fără stat nu există nici lege şi nici securitate; iar săracii ar pieri, etc.

În al doilea rând, redistribuţia. În loc să joace rolul unui simplu parazitar, consumator de bunuri pe care alţii le-au produs, statul redistribuie o parte din avuţia sa coercitiv însuşită unor oameni din afara aparatului de stat, încercând prin asta să-i corupă în a adopta o poziţie favorabilă faţă de el.

Dar nu orice fel de redistribuţie merge. Aşa cum ideologiile trebuie să servească unui scop – etatist – tot astfel şi redistribuţia. Presupunând costuri, redistribuţia necesită o justificare. Nu este iniţiată de stat pur şi simplu pentru a face ceva drăguţ pentru anumite persoane, cum se întâmplă, spre exemplu, atunci când cineva face un cadou altcuiva. Şi nici nu se face pentru a câştiga un venit cât mai mare din schimburi, ca în cazul companiilor obişnuite, care se angajează în acte de schimb. Se face pentru a asigura existenţa şi expansiunea ulterioară a exploatării şi exproprierii. Redistribuţia trebuie să servească acestui scop strategic. Costurile sale trebuie să se justifice în termeni de venituri şi avuţie sporite aduse statului. Întreprinzătorii politici aflaţi la cârma aparatului statal pot greşi în această privinţă la fel ca întreprinzătorii obişnuiţi, deoarece deciziile lor în legătură cu măsurile redistributive care servesc cel mai bine scopului menţionat mai sus trebuie făcute anticipativ. Iar dacă apar erori antreprenoriale, venitul statului poate mai degrabă să scadă decât să crească, posibil chiar periclitându-i existenţa. Este scopul primordial al politicii statale şi funcţia însăşi a antreprenoriatului politic să evite astfel de situaţii şi să aleagă în loc o politică prin care veniturile statului sporesc.

În timp ce nici formele particulare ale politicilor redistributive şi nici rezultatele lor concrete nu pot fi prezise, ci se schimbă în funcţie de circumstanţe, natura statului cere totuşi ca politica sa redistributivă să urmeze un curs anume şi să manifeste o anumită regularitate structurală[12].

Ca firmă angajată în maximizarea avuţiei procurate prin exploatare, primul şi cel mai important sector în care statul îşi pune-n aplicare măsurile redistributive este producţia de securitate, i.e. poliţia, apărarea (armata) şi sistemul judiciar. Statul se bazează în ultimă instanţă pe coerciţie şi nu poate funcţiona fără forţe armate. Orice astfel de forţe armate concurente – care ar apărea în mod natural pe piaţă pentru a satisface o cerere reală de servicii de protecţie şi securitate – sunt o ameninţare la adresa existenţei sale. Ele trebuie eliminate. A face acest lucru înseamnă a-şi aroga sieşi rolul cu pricina şi a deveni furnizorul monopolist şi redistribuitorul serviciilor de protecţie pe un teritoriu anume. În mod similar, un sistem judiciar concurent ar reprezenta o ameninţare imediată la adresa pretenţiei de legitimitate a statului. Şi iarăşi, de dragul propriei existenţe, sistemul judiciar trebuie de asemenea monopolizat, iar serviciile judiciare incluse în scheme redistributive.

Natura statului ca instituţie angajată în agresiune organizată explică de asemenea importanţa următorului domeniu de activităţi redistributive: acela al traficului şi comunicaţiilor. Nu poate exista exploatare sistematică fără controlul monopolist asupra râurilor, coastelor, căilor maritime, străzilor, căilor ferate, aeroporturilor, poştei şi sistemelor de telecomunicaţii. Astfel, aceste sectoare trebuie să facă, de asemenea, obiectul redistribuţiei.

De egală importanţă este domeniul educaţiei. Depinzând, aşa cum se şi întâmplă de altfel, de opinia publică şi de acceptarea de către aceasta a acţiunilor statului ca legitime, este esenţial pentru acesta să fie îndepărtată cât mai mult competiţia ideologică nefavorabilă, iar ideologiile etatiste să fie răspândite. Statul încearcă să realizeze acest lucru oferind servicii educaţionale pe bază redistributivă.

Promovat printr-un sistem de educaţie etatizat, următorul sector crucial al redistribuţiei este acela al puterii înseşi a statului, i.e., dreptul asumat de către stat de a expropria, exploata şi redistribui activele apropriate non-productiv. În loc să rămână o instituţie care restricţionează accesul în propria-i structură sau/şi în poziţii guvernamentale anume, statul, din motive strategice evidente, adoptă progresiv o structură organizaţională care în principiu lasă oricui deschisă posibilitatea de a ocupa orice funcţie şi acordă drepturi egale şi universale de a participa şi a concura la determinarea politicii statale. Toată lumea – nu doar o „elită” privilegiată – capătă o miză legală în stat, cu scopul de a se reduce rezistenţa la puterea acestuia[13].

O dată cu monopolizarea producţiei de securitate şi justiţie, a traficului, comunicaţiilor şi educaţiei, precum şi cu democratizarea autorităţii statale înseşi, au fost identificate toate trăsăturile statului modern, cu excepţia uneia: monopolizarea banilor şi a activităţii bancare. Pentru toate, în afară de aceasta, s-a explicat – cu toate că pe scurt – cum pot fi, şi trebuie să fie, înţelese ca îndeplinind funcţii strategice: de ce şi în ce fel aceste activităţi nu sunt contribuţii productive normale determinate de forţele cererii şi ofertei sau simple fapte bune, ci mai degrabă activităţi redistributive menite să stabilizeze şi, dacă e posibil, să sporească venitul şi avuţia statului, apropriate prin exploatare.

Monopolizarea banilor şi a activităţii bancare este cel din urmă pilon de sprijin al statului modern. În fapt, a devenit probabil cel mai preţuit instrument de sporire a veniturilor statului. Pentru că nicicum altfel statul nu poate face mai direct, mai rapid şi mai sigur conexiunea între cheltuielile redistributive şi veniturile din exploatare, decât monopolizând banii şi activitatea bancară. Şi nicăieri altundeva nu sunt procedurile sale mai puţin clar înţelese decât în acest sector.

Preferînd – ca toţi ceilalţi – un venit mai mare unuia mai mic, dar – spre deosebire de aceştia – activând în branşa achiziţiilor non-productive şi non-contractuale de proprietate, poziţia statului cu privire la bani şi activitatea bancară este evidentă: interesele sale sunt cel mai bine servite de o monedă pur discreţionară, controlată printr-un monopol de stat. Pentru că doar în acest fel sunt înlăturate toate barierele din calea fraudei (până la limita dezintegrării totale a sistemului monetar prin hiperinflaţie) iar statul îşi poate spori propriile venituri şi avuţii pe seama altora, practic fără costuri şi fără teama de faliment[14].

Totuşi, există obstacole în calea atingerii acestei stări de lucruri de invidiat. Pe de o parte, este faptul inexorabil că banii pot apărea numai ca marfă. Apariţia banilor ca bani discreţionari este imposibilă[15]. Pe de altă parte, în timp ce îmbogăţirea prin falsificare este fără îndoială mai puţin vizibilă decât cea prin impozitare, este totuşi o măsură care nu poate trece neobservată, cu siguranţă nu de către bănci, mai ales dacă apare în mod regulat. Şi este deci de asemenea imposibil ca statul să ducă la bun sfârşit frauda instituţionalizată, dacă aceasta din urmă nu poate fi combinată cu măsuri redistributive, capabile să aducă o schimbare favorabilă în opinia publică.

Această problemă, laolaltă cu dorinţa naturală a statului, determină, în principiu, cursul acţiunilor lui.

Ca rezultat al proceselor pieţei libere, statul găseşte aurul instaurat ca monedă şi un sistem liber al activităţii bancare. Scopul său este distrugerea acestui sistem şi, în acelaşi timp, înlăturarea tuturor obstacolelor din calea fraudei. Tehnic (ignorând pentru moment toate dificultăţile psihologice pe care le implică), secvenţa paşilor care trebuie parcurşi pentru atingerea acestui obiectiv este dată. Ca prim pas, baterea monedelor de aur trebuie monopolizată de către stat. Aceasta serveşte scopului dezinternaţionalizării psihologice a aurului, prin mutarea accentului de pe denominarea acestuia în unităţi universale de masă pe denominarea în termeni de etichete discreţionare. Şi înlătură un prim obstacol important în calea fraudei, deoarece dă statului tocmai mijloacele instituţionale de a se îmbogăţi printr-o devalorizare sistematică a monedei.

În al doilea rând, utilizarea substitutelor monetare în locul aurului propriu-zis trebuie încurajată în mod sistematic şi sprijinită prin instituirea mijloacelor legale de plată. Prin aceasta, procesul de fraudă devine cu mult mai puţin costisitor. În loc de re-batere a aurului, trebuie tipărite doar bilete de hârtie.

Oricum, problema deja discutată mai devreme rămâne: şi anume că, atâta timp cât este operaţional un sistem bazat pe activitate bancară liberă, bancnotele fără acoperire nu pot fi împiedicate să revină la emitent pentru rambursare, acesta neputându-şi – cel puţin nu fără o contracţie corectivă – îndeplini obligaţiile. Pentru a depăşi acest obstacol, în etapa următoare, statul trebuie să monopolizeze sistemul bancar sau să forţeze cartelizarea băncilor aflate în competiţie sub tutela propriei bănci centrale. O dată ajuns la comanda unui sistem bancar monopolizat sau cartelizat, statul poate pune-n mişcare coordonat şi în comun procesul de expansiune frauduloasă, evitând riscul asociat cererilor de rambursare.

În pasul următor, aurul trebuie naţionalizat, i.e., statul trebuie să solicite tuturor băncilor să-şi depoziteze aurul la banca centrală şi să-şi desfăşoare activitatea utilizând exclusiv substitute monetare. În acest fel, aurul dispare de pe piaţă ca mijloc de schimb efectiv utilizat, şi în locul lui tranzacţiile zilnice sunt caracterizate din ce în ce mai mult de utilizarea biletelor emise de banca centrală.

În cele din urmă, cu aurul deja retras de la vedere şi în posesia exclusivă a statului, acesta trebuie să rupă ultima legătură cu metalul preţios, renegându-şi obligaţiile contractuale şi declarându-şi bancnotele nerambursabile. Construit pe ruinele etalonului aur, care, ca standard monetar marfă, a făcut iniţial posibilă dobândirea unei anumite puteri de cumpărare de către bancnotele de hârtie, un standard monetar pur discreţionar a fost astfel înfiinţat şi poate fi menţinut, acordând statului - într-un final îndelung aşteptat – puterea nelimitată de expansiune frauduloasă după care tânjea.

Obiectivul unei autonomii complete în procesul de fraudă dictează totodată şi strategia de urmat în plan psihologic. În mod evident, urmându-şi scopul ultim, statul creează victime şi are nevoie de opinie publică favorabilă. Atingerea puterii absolute de fraudă trebuie însoţită de măsuri redistributive, care să genereze sprijinul necesar pentru contracararea oricăror forţe de rezistenţă. Statul trebuie să caute aliaţi.

În ceea ce priveşte monopolizarea de către stat a legii şi ordinii, traficului, comunicaţiilor şi educaţiei şi democratizarea propriei structuri organizaţionale – în timp ce e clar că toate acestea sunt măsuri redistributive şi ca atare presupun favorizarea unei persoane pe seama alteia – e dificil, dacă nu chiar imposibil, de asimilat câştigătorii şi perdanţii anumitor clase sociale precise: pot exista câştigători (sau perdanţi) în clase diferite; în cadrul unei clase pot exista avantajaţi şi dezavantajaţi; iar schema redistributivă se poate modifica în timp. În toate aceste cazuri, conexiunea dintre cheltuielile redistributive ale statului şi efectele acestora este doar una indirectă; dacă anumite cheltuieli în domeniul educaţiei, de exemplu, dau rezultate în termeni de venituri sporite pentru stat sau nu, este observabil abia ulterior; şi chiar şi atunci va fi dificil de atribuit un astfel de rezultat unei cauze precise. În cazul monopolizării banilor şi activităţii bancare, pe de altă parte, e limpede din capul locului cine vor fi beneficiarii politicilor redistributive şi cine perdanţii; şi, din punct de vedere sociologic, beneficiarii pot fi cu uşurinţă asimilaţi unei clase sociale anume. În acest caz, conexiunea între oferirea de către stat a unor favoruri redistributive şi propria sa îmbogăţire este directă şi de tip circuit închis; iar atribuirea cauzelor, evidentă: statul este nevoit să facă din bănci şi clasa socială a bancherilor nişte complici, permiţându-le să ia parte la operaţiunile sale frauduloase şi astfel să se îmbogăţească laolaltă cu el.

Bancherii ar fi primii care şi-ar da seama de încercările de fraudă ale statului. Fără a fi special motivaţi, aceştia n-ar avea nici un interes să sprijine astfel de acţiuni, ci toate motivele să le demaşte şi să le stopeze cât mai repede posibil. Şi statul nu s-ar lovi în acest caz de o opoziţie pur şi simplu: bancherii, datorită poziţiei lor importante în viaţa economică şi în special datorită interconexiunilor ample care-i caracterizează ca grup profesional şi care rezultă din natura activităţii lor de a facilita schimburile interspaţiale şi intertemporale, ar fi cea mai formidabilă opoziţie pe care cineva ar putea-o întâlni. Stimulentul necesar pentru a transforma astfel de potenţiali opozanţi în aliaţi naturali este oferta statului de a-i face părtaşi la propriile maşinaţiuni frauduloase. Familiarizaţi cu ideea de fraudă şi cu potenţialul ei enorm de a îmbogăţi pe cineva, dar ştiind de asemenea că în condiţiile activităţii bancare libere, competitive şi a etalonului aur şansele de angajare într-o astfel de fraudă fără riscul imediat al falimentului sunt nule, bancherii sunt puşi în faţa unei tentaţii aproape irezistibile. Complicitatea la politica statală de monopolizare a banilor şi a activităţii bancare înseamnă în acelaşi timp împlinirea viselor de îmbogăţire rapidă. Nu numai statul îşi vede interesul servit de instituirea unui standard monetar pur discreţionar. În măsura în care statul le acordă provilegiul de a expanda creditul peste propria-i expansiune monetară în cadrul unui regim bazat pe rezerve bancare obligatorii mai mici de 100% şi cu banca centrală funcţionând fraudulos ca creditor de ultimă instanţă, băncile pot fi cu foarte mare uşurinţă convinse în a privi instituirea unui astfel de sistem monetar ca pe propriul scop primordial şi ca pe un panaceu universal[16].

Din punct de vedere economic, această coaliţie între stat - ca partener dominant – şi sistemul bancar – ca afiliat – duce la inflaţie permanentă (limitată doar de imperativul de a nu inflaţiona peste măsură şi a cauza astfel dezintegrarea întregului sistem monetar), la expansiunea creditului şi la recurenţa regulată a ciclurilor expansiune-contracţie (a crizelor), precum şi la o redistribuţie subtilă şi neîntreruptă a veniturilor şi avuţiei în favoarea statului şi a băncilor.

Şi chiar mai importante sunt implicaţiile sociologice ale acestei alianţe: o dată cu formarea ei, o clasă conducătoare, ale cărei interese sunt strâns legate de cele ale statului, îşi face apariţia în cadrul societăţii civile. Prin cooperarea cu aceasta, statul îşi poate acum extinde puterea coercitivă în practic toate domeniile.

Înainte de constituirea alianţei etatist-bancare, separaţia sociologică între stat şi societate, i.e., între o clasă conducătoare exploatatoare şi o clasă de producători exploataţi, este aproape complet şi clar identificabilă. Pe de o parte, societatea civilă, care produce întreaga avuţie economică; pe de altă parte, statul şi reprezentanţii săi, care absorb parazitar din ceea ce alţii au produs. Oamenii sunt fie membrii ai societăţii civile, fie ai statului, şi-şi percep interesele ca situându-se fie de-o parte, fie de cealaltă. Fără îndoială, există activităţi redistributive în curs care favorizează anumite părţi ale societăţii în dauna altora şi care servesc la devierea interesului dinspre urmărirea integrării economice înspre sprijinirea exploatării. Şi totuşi, pervertirea socială e nesistematică în acest stadiu. Nu e vorba de pervertirea unor clase ce străbat societatea de la un capăt la altul, ci mai degrabă de cea a diferiţilor indivizi, sau grupuri de indivizi, dispersaţi. Şi aceste interese sunt în legătură cu cele ale statului mai degrabă la modul imperceptibil, prin anumite activităţi redistributive specifice, decât printr-o legătură bănească directă.

O dată cu formarea alianţei etatist-bancare, toate aceste lucruri se schimbă. Există o legătură bănească între părţi ale societăţii civile şi stat – şi nimic nu uneşte oamenii mai mult decât interesele financiare comune. Mai mult, această conexiune se realizează între stat şi ceea ce poate fi identificat nu doar ca o clasă socială bine consolidată în interior, ci ca una dintre cele mai influente şi puternice. De fapt, nu doar băncile îşi asociază interesele cu cele ale statului şi ale politicii sale de exploatare. Cei mai importanţi clienţi ai băncilor, mediile de afaceri şi capii sectoarelor industriale sunt puternic integraţi în schemele frauduloase etatiste. Pentru că ei sunt – pe lângă stat şi bănci – cei care se bucură cel mai curând de banii suplimentari creaţi în mod fraudulos. Primindu-i înainte ca aceştia să se propage treptat în întregul sistem economic, să modifice preţurile relative şi să crească nivelul general al preţurilor, şi beneficiind de credite cu dobânzi în mod artificial reduse, ei, de asemenea, se îmbogăţesc pe seama tuturor celor ce economisesc şi a tuturor celor care intră mai târziu, sau deloc, în posesia banilor suplimentari[17].

Mai mult, această coaliţie financiară între establishment-ul industrial, bănci şi stat tinde să se consolideze o dată cu derularea evenimentelor. Expansiunea creditului duce la investiţii sporite şi – cum acestea n-au acoperire într-o creştere a economisirii reale – are ca rezultat inevitabil o contracţie corectivă. Pentru a evita pierderile sau chiar falimentul, clienţii (bancari) vor asalta sistemul bancar cu o cerere sporită pentru lichidităţi (i.e., bani). Bineînţeles, pentru a evita pierderile, băncile sunt mai mult decât dispuse să-şi ajute clienţii – cu atât mai dispuse, cu cât clienţii sunt mai importanţi. Neputând să facă asta pe cont propriu, solicită sprijinul statului şi al băncii sale centrale. Şi statul, oferindu-i-se încă o şansă de a se îmbogăţi, acceptă şi asigură sistemului bancar, şi prin extensie sectorului de afaceri, lichiditatea necesară printr-o nouă expansiune frauduloasă. Alianţa este reînnoită, iar statul îşi reafirmă rolul dominant prin faptul de a fi salvat elita bancară şi de afaceri existentă de sucombarea în faţa competiţiei şi de a-i fi permis în schimb conservarea status-quo – ului sau chiar sporirea avuţiei deja concentrată în mâinile ei. Există, prin urmare, motive de recunoştinţă şi reciprocitate sub forma sprijinului public pentru stat şi propaganda lui.

În mod cert, această coaliţie între stat şi elita celor economic puternici nu implică nicidecum o identitate totală de interese. Diferitele întreprinderi ale establishment-ului industrial pot avea interese divergente sau chiar contrare; acelaşi lucru este valabil şi pentru bănci. Similar, interesele acestora şi ale clienţilor lor pot, în multe privinţe, să difere. Nici interesele elitei de afaceri şi nici ale băncilor nu coincid complet cu cele ale statului. Pentru că, până la urmă, băncile, la fel ca şi întreprinderile, sunt angrenate în activitatea normală de afaceri care presupune obţinerea de venituri băneşti prin producţie şi schimburi – dincolo de toate celelalte surse de venit ce le-ar sta la îndemână. Şi în această calitate, interesele lor s-ar putea foarte bine ciocni cu dorinţa statului de a percepe taxe, de pildă. Fără îndoială, înfiinţarea şi consolidarea unui sistem monopolist al banilor şi activităţii bancare creează un interes comun pentru toţi cei menţionaţi mai sus: miza prezervării aparatului statal şi deci a instituţiei mijloacelor politice (i.e., exploatative) ca atare de procurare a veniturilor. Nu numai că statul şi banca sa centrală ar putea distruge orice bancă comercială şi, în mod indirect, practic orice afacere; această ameninţare e cu atât mai serioasă, cu cât afacerea e mai consolidată. Statul le-ar putea de asemenea ajuta pe oricare dintre ele, sau chiar pe toate, să se îmbogăţească şi asta cu atât mai mult, cu cât sunt deja bogate. Prin urmare, cu cât sunt mai multe lucruri de pierdut de pe urma opoziţiei şi de câştigat de pe urma conformării, cu atât mai intense vor fi încercările elitelor economice de a se infiltra în aparatul de stat şi de a-i determina pe liderii acestuia să-şi asume interese financiare în lumea afacerilor. Bancherii şi oamenii de afaceri devin politicieni; iar politicienii ocupă poziţii în sectorul bancar şi în afaceri. Rezultatul îmbracă forma unui sistem social, caracteristic într-o tot mai mare măsură lumii moderne, în care statul şi o clasă de apropiaţi din sectoarele bancar şi al afacerilor îi exploatează pe toţi ceilalţi[18], [19].

Politica internaţională şi ordinea monetară internaţională

Interesele economice ale individului, i.e. sporirea venitului şi avuţiei sale prin producţie şi schimb, favorizează apariţia unei monede-marfă universal acceptată – aurul – şi a unui sistem al activităţii bancare libere.

Interesele politice ale individului, i.e. sporirea veniturilor şi avuţiei sale prin exploatare – pe seama producătorilor şi a contractanţilor – conduc la formarea statelor, la distrugerea standardului aur şi la monopolizarea producţiei de bani şi a activităţii bancare.

Totuşi, o dată ce statul s-a consolidat ca deţinător al monopolului asupra exploatării şi fraudei, apar noi probleme. Deoarece, chiar dacă poziţia monopolistă este asigurată într-un anumit teritoriu, competiţia între state care operează pe teritorii diferite continuă să existe. Această competiţie este cea care impune limite severe asupra puterilor exploatatoare ale oricărui guvern. Dintr-o dată, apare posibilitatea ca oamenii să voteze împotriva guvernului „cu picioarele” şi să părăsească teritoriul acestuia, dacă percep alte teritorii ca oferind condiţii de trai mai puţin exploatatoare. Ori, dacă alte state sunt percepute ca fiind mai puţin opresive, creşte probabilitatea colaborării între supuşii unui stat şi astfel de competitori externi în dorinţa celor din urmă de cucerire. Amândouă aceste posibilităţi pun o problemă crucială oricărui stat. Pentru că fiecare stat subzistă practic pe seama unei populaţii, şi orice pierdere de polupaţie înseamnă o pierdere a unor venituri potenţiale. De asemenea, interesul oricărui stat în afacerile interne ale altuia trebuie interpretat ca o ameninţare, în special dacă are sprijinul supuşilor ultimului, deoarece în branşa exploatării prosperitatea este posibilă numai în măsura în care există ceva care poate fi exploatat şi, în mod evident, orice sprijin acordat altui stat de către proprii supuşi ar reduce propriile oportunităţi.

Pe de altă parte, când există mai multe state aflate în competiţie, puterea de expandare frauduloasă (a creditului) a fiecăruia este sever limitată. De fapt, la nivel internaţional apare o problemă similară celei referitoare la piedicile în calea expansiunii frauduloase existente într-un sistem bazat pe activitatea bancară liberă şi pe care statele au rezolvat-o pe plan intern prin monopolizarea sau cartelizarea activităţii bancare. Situaţia este caracterizată de existenţa diferitelor monede naţionale de hârtie cu rate de schimb care fluctuează liber. Dacă un anumit stat expandează mai mult decât altul, propria-i monedă este sortită deprecierii în raport cu a aceluia, iar pentru un stat acest lucru înseamnă (indiferent ce-ar însemna pentru diferiţi supuşi) că venitul său a scăzut în termeni relativi. Şi-n acelaşi timp şi puterea sa. Devine mai vulnerabil la atacurile (militare sau economice) ale statelor concurente. În mod natural, nu e în interesul nici unui stat ca acest lucru să se întâmple, şi astfel dorinţa de expandare trebuie în mod corespunzător temperată. Frauda continuă permanent, binaînţeles, deoarece e-n interesul fiecărui stat; dar nici unul nu este cu adevărat autonom în propriile decizii cu privire la dimensiunea inflaţiei, trebuind, în schimb, să fie atent tot timpul la politicile expansive ale concurenţilor şi, în consecinţă, să-şi ajusteze în mod flexibil acţiunile.

Pentru a-şi maximiza veniturile obţinute prin exploatare, este în interesul natural al unui stat să depăşească ambele tipuri de restricţii externe asupra puterii sale interne. Cartelizarea ar părea o posibilă soluţie. Totuşi, ea este sortită eşecului deoarece – datorită lipsei unei agenţii monopoliste de control şi reglementare – cartelurile interstatale ar putea fi doar voluntare şi ar apărea cu atât mai puţin atractive, cu cât mai puternic ar fi un stat şi cu cât mai puţin inflaţionistă politica sa. Prin angrenarea într-un astfel de cartel, un stat s-ar autoprejudicia în folosul altor state mai puţin competitive şi mai inflaţioniste. Prin urmare, există o singură soluţie a problemei: statul trebuie să urmărească extinderea propriului teritoriu, eliminarea competitorilor şi, ca obiectiv ultim, să se consolideze ca guvern mondial. În paralel cu aceasta, el trebuie să încerce să extindă aria de utilizare a propriei monede de hârtie şi-n cele din urmă s-o impună pe aceasta ca monedă globală controlată de propria-i bancă centrală. Doar o dată cu atingerea acestor obiective statul îşi va fi împlinit menirea. Sunt însă multe obstacole în această direcţie, care se pot dovedi atât de dure, încât să impună acceptarea unei soluţii mult sub cea ideală. În orice caz, atâta timp cât există stat, un asemenea interes este operaţional şi trebuie înţeles ca atare dacă se doreşte interpretarea corectă a evoluţiilor trecute, precum şi a tendinţelor viitoare (până la urmă le-au trebuit câteva secole statelor până să ajungă la puterea internă actuală de fraudă).

Mijlocul de realizare a primului dintre cele două obiective strâns legate este războiul. Războiul şi statul sunt inextricabil legate[20]. Nu numai că statul este o firmă exploatatoare şi reprezentanţii săi de frunte nu pot avea nici o obiecţie de principiu împotriva achiziţiilor non-productive şi non-contractuale de proprietate – alminteri n-ar face ceea ce fac şi statul s-ar nărui pur şi simplu şi s-ar dizolva. Şi nu poate fi surprinzător, prin urmare, ca ei să nu aibă nici o obiecţie fundamentală la adresa expansiunii teritoriale prin intermediul războiului. De fapt, războiul este precondiţia logică a unui armistiţiu ulterior; şi propriul sistem intern, instituţionalizat, de exploatare al statului nu e decât un armistiţiu legitimizat, i.e., rezultatul cuceririlor anterioare. În plus, ca reprezentanţi ai statului, ei deţin de asemenea tocmai mijloacele care fac mai probabilă punerea-n practică a dorinţelor de agresiune. Având la dispoziţie instrumentul impozitării şi, chiar mai potrivită pentru acest scop, puterea internă absolută de fraudă, statul poate purta războaie plătite de alţii. Şi, în mod natural, atunci când cineva nu trebuie să-şi finanţeze aventurile riscante, ci poate să-i forţeze pe alţii s-o facă, sau poate crea pur şi simplu din nimic fondurile necesare, acel cineva tinde să rişte mai mult şi să aibă o atitudine mai militaristă decât altminteri.

Independent de o cerere şi, ca urmare, o instituţie prin natură mai agresivă decât orice companie normală care ar fi nevoită să-şi finanţeze războaiele cu venituri câştigate exclusiv prin tranzacţii voluntare şi care s-ar confrunta cu repercursiuni financiare imediate atunci când un singur client şi-ar reduce achiziţiile, exprimându-şi insatifacţia în legătură cu politica de război a companiei, statul tot nu este degrevat în întregime de toate constrângerile în urmărirea propriilor agresiuni externe. La fel cum statele apar, cu toate că nu există o cerere pentru ele, aşa şi războaiele survin fără a fi fost solicitate. Dar aşa cum apariţia şi extinderea statelor este limitată de opinia publică, aşa sunt, de asemenea, şi eforturile lor războinice. Deoarece, în mod evident, pentru a face faţă cu succes unui război, un stat trebuie să aibă la dispoziţie suficiente resurse economice – în termeni relativi – singurele care conferă sustenabilitate acţiunilor lui. În orice caz, aceste resurse pot fi furnizate doar de o populaţie productivă. Astfel, pentru asigurarea mijloacelor necesare câştigării războaielor şi evitarea confruntării cu scăderea producţiei în timpul acestora, opinia publică se dovedeşte încă o dată a fi variabila decisivă în temperarea politicii externe a unui stat. Numai dacă există sprijin popular pentru războaiele statului pot ele fi purtate şi, eventual, câştigate. Sprijinul establishment-ului bancar şi de afaceri poate fi obţinut cu uşurinţă, în măsura în care agresiunea externă promite a se-ncheia cu un succes, iar costurile sale pot fi suficient de precis stabilite anticipativ. Bineînţeles, nu toţi membrii acestei clase vor fi gata să se alăture, datorită intereselor pe care le-ar putea avea în teritoriile vizate şi care ar putea fi negativ afectate în eventualitatea unui conflict interstatal; sau unii poate ar dori ca mai degrabă ţara C decât ţara B să fie atacată; sau, în fine, unii ar putea fi din principiu împotriva războiului. În general însă, anticiparea conform căreia, în acelaşi timp cu victoria propriului stat, elita industrială şi bancară s-ar instaura în postura de clasă dominatoare asupra unui teritoriu mai extins, cu posibilităţi corespunzătoare extinse de exploatare financiară, este unul dintre cele mai puternice motive pentru elita economică – în special cea bancară – de a acorda o atenţie deosebită opţiunii războiului.

Dar sprijinul membrilor acestei clase nu este nici pe departe suficient. Pe timp de război, chiar mai mult decât pe timp de pace, statul depinde de disponibilitatea fiecărei persoane în parte de a munci şi a produce (nu se mai admit „pierde-vară” pe timp de război). Pentru a asigura un entuziasm generalizat, toate statele trebuie să depună eforturi pentru crearea şi sprijinirea ideologiilor naţionaliste. Trebuie să se-nveşmânte în hainele statului-naţiune şi să se erijeze în purtătorii de stindarde şi protectorii valorilor superioare ale propriilor naţiuni ca distincte de cele ale altora, pentru a genera identificarea populaţiei cu ele însele. Acest lucru este necesar pentru spulberarea ulterioară a independenţei din ce în ce mai multor naţiuni distincte şi grupuri etnice, lingvistice şi culturale separate.

Totuşi, este nevoie de ceva mai substanţial pentru a menţine populaţia muncind şi producând resursele necesare războiului: până la urmă şi celelalte state se presupune că au sprijinul elitei lor de afaceri; şi, de asemenea, şi ele au creat un spirit naţionalist în teritoriile lor. Presupunând, mai departe, că statele aflate în conflict controlează iniţial populaţii comparabile ca număr şi teritorii cu înzestrări naturale similare, variabila decisivă ce determină victoria sau înfrângerea devine avuţia materială relativă a acestora; adică gradul lor relativ de dezvoltare economică şi acumulare de capital. În războaiele interstatale tind să câştige acele state care se pot grefa parazitar pe o bunăstare economică superioară. Este limpede însă că, pentru a se afla într-o astfel de poziţie, pe teritoriile respectivelor state trebuie să fi existat anterior condiţii relativ favorabile acumulării de avuţie şi capital. Iar statele nu contribuie în mod efectiv la asta. Dimpotrivă, ca instituţii angajate în achiziţii non-productive şi non-contractuale de proprietăţi, existenţa lor însăşi distruge prosperitatea şi acumularea de capital. Totuşi, ele pot aduce o contribuţie negativă. Avuţia şi capitalul se creează şi acumulează numai prin apropriere iniţială, producţie şi schimb contractual; iar un grad relativ redus de exploatare a homesteader-ilor, producătorilor şi contractanţilor înseamnă o – relativă – stimulare a acumulării capitalului care, în următorul ciclu de exploatare, poate oferi statului resursele suplimentare necesare succesului militar asupra competitorilor externi. Astfel, necesar câştigării războaielor este un grad relativ ridicat de libertate internă.

În mod paradoxal, cum s-ar putea părea la prima vedere, cu cât mai liberal[21] este un stat la intern, cu atât este mai probabil să se angajeze în agresiune externă. Liberalismul intern face ca o societate să fie mai bogată; o societate mai bogată de exploatat face ca statul să fie mai bogat; iar un stat mai bogat duce la tot mai multe războaie expansioniste încununate de succes. Această tendinţă a statelor mai bogate înspre intervenţia externă este mai mult potenţată dacă acestea reuşesc să creeze un naţionalism „eliberator” în rândurile opiniei publice, i.e., ideologia conform căreia mai presus de toate, în numele şi din consideraţie pentru libertăţile interne şi standardele relativ mai ridicate de viaţă ale populaţiei, războaiele trebuie purtate şi expediţiile externe întreprinse.

De fapt, ceva încă şi mai specific se poate afirma despre liberalismul intern ca cerinţă necesară şi mijloc pentru imperialismul de succes. Nevoia de a avea o economie productivă, caracteristică statului războinic explică, de asemenea, de ce, ceteris paribus, statele care şi-au ajustat politicile redistributive interne, astfel încât să reducă importanţa reglementărilor economice relativ la cea a impozitării, tind să prevaleze în faţa competitorilor în arena politică internaţională. Reglementările prin care statele fie obligă, fie interzic anumite schimburi între două sau mai multe persoane private, precum şi prelevarea de taxe şi impozite implică o expropriere non-productivă şi/sau non-contractuală de venituri şi deci, ambele prejudiciază homesteader-ii, producătorii sau contractanţii. Totuşi, deşi nu sunt nicidecum mai puţin distructive la adresa output-ului productiv decât impozitarea, reglementările au o trăsătură particulară prin aceea că necesită pentru implementare controlul statului asupra resurselor economice, fără a spori în acelaşi timp resursele aflate la dispoziţia sa. În practică, cu alte cuvinte, necesită controlul statului asupra taxelor, deşi nu-i aduc acestuia nici-un câştig monetar (în schimb satisfac dorinţa pură de putere, ca în cazul în care un individ A, fără vreun câştig material care să-i revină, le interzice indivizilor B şi C să se angajeze în schimb reciproc avantajos). Pe de altă parte, impozitarea şi redistribuirea veniturilor colectate conform principiului „luat de la Petru, dat lui Pavel” sporesc mijloacele economice aflate la dispoziţia guvernului cel puţin cu „sarcina operaţională” aferentă actului redistributiv. Din moment ce o politică a impozitării, şi taxarea fără reglementare, aduc venituri monetare mai mari pentru stat (şi-n acelaşi timp mai multe resurse alocabile eforturilor de război) decât o politică bazată pe reglementare şi reglementarea cu taxare, statele trebuie să se mişte în direcţia unei economii relativ dereglementată şi a unui stat relativ bazat pe taxare pentru a evita înfrângerile în arena internaţională[22].

În lumina acestor consideraţii teoretice cu privire la natura statului şi a politicii internaţionale, mare parte din istorie devine inteligibilă. Colorând secolele, serii practic neîntrerupte de războaie interstatale ilustrează în mod viu cele ce s-au afirmat cu privire la natura intrinsec agresivă a statelor. În mod similar, istoria ilustrează dramatic tendinţa către o sporită concentrare relativă a statelor ca rezultat al unor astfel de războaie: expansionismul agresiv a dus la ferecarea tuturor frontierelor şi la declinul constant al numărului de state, în paralel cu o creştere la fel de importantă a dimensiunii teritoriale a acelora care au reuşit să supravieţuiască. N-a apărut încă un stat mondial global, dar o tendinţă în acest sens îşi face simţită prezenţa în mod incontestabil.

Mai precis, istoria aruncă lumină asupra poziţiei centrale a liberalismului intern pentru creşterea imperiului: întâi, ridicarea statelor Europei Occidentale la o poziţie dominantă pe scena internaţională poate fi explicată în acest fel. Europa de Vest este zona în care, având la bază vechile tradiţii intelectuale ale filozofiei greceşti şi stoice, precum şi ale dreptului roman, au apărut ideologia drepturilor naturale şi a liberalismului[23]. Aici, în această zonă – asociate unor nume precum Sf. Toma d’Aquino, Luis de Molina, Francisco Suarez şi scolasticii spanioli ai sfârşitului de secol şaisprezece, Hugo Grotius, Samuel Pufendorf şi John Locke – şi-au câştigat o influenţă din ce în ce mai mare în rândul opiniei publice; şi tot aici, puterea de exploatare internă a diferitelor state a fost, în mod corespunzător, slăbită. Şi această putere a fost şi mai mult diminuată de faptul că Europa premodernă s-a caracterizat printr-un sistem internaţional extrem de competitiv, aproape anarhic, constând într-o multitudine de state de mici dimensiuni şi principate feudale. În această stare de lucruri îşi are originile capitalismul[24]. Datorită puterii reduse a statelor, homesteader-ii, producătorii şi contracanţii au început să acumuleze din ce în ce mai mult capital; s-au înregistrat rate de creştere economică nemaiîntîlnite până atunci; pentru prima dată, o populaţie aflată într-o continuă creştere putea fi susţinută; şi, în particular, o dată cu stabilizarea creşterii populaţiei, standardul general de viaţă a început să crească gradual şi continuu, ducând în cele din urmă la ceea ce e îndeobşte denumit Revoluţia Industrială. Beneficiind de această bunăstare sporită a societăţilor capitaliste, plăpândele state liberale ale Europei de Vest au devenit cele mai bogate de pe planetă. Iar bogăţia sporită din mâinile lor a dat naştere unei explozii de aventuri imperialiste care, pentru prima dată-n istorie, au consacrat statele europene ca veritabile puteri mondiale, extinzându-şi hegemonia asupra tuturor continentelor.

În mod similar poate fi explicat rolul de excepţie al Angliei printre statele vest-europene. Cea mai liberală ţară dintre toate, ea a devenit şi cel mai de succes imperiu[25]. Iar declinul său relativ (şi al Europei de Vest) şi ridicarea Statelor Unite la rangul de primă putere imperială a lumii corespund, de asemenea, cadrului teoretic. Fără un trecut feudal şi cu imperialismul britanic înlăturat, liberalismul a fost mai pronunţat în Statele Unite decât oriunde în Europa. Puterea statului era mai redusă ca niciodată, aproape de neobservat în viaţa de zi cu zi a oamenilor. În consecinţă, creşterea economică era mai mare decît în toate celelalte ţări; nivelul de trai a crescut, la fel şi populaţia; iar standarul de viaţă şi dimensiunea populaţiei le-au depăşit încet pe cele ale ţărilor din Europa Occidentală. În acelaşi timp, începând cu sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, Anglia şi Europa Occidentală erau afectate de revigorarea etatismului intern, efect al apariţiei ideologiilor socialiste. Prosperitatea economică superioară – produsă de o societate civilă puţin exploatată – a fost cea care a permis aparatului guvernamental, slab pe plan intern, al Statelor Unite să devină, încet-încet, cel mai bogat şi mai dotat cu resurse stat şi să direcţioneze aceste resurse către agresiunea externă, iar cu timpul să se consolideze ca primă putere mondială, cu baze pe întregul glob, dominând militar şi controlând hegemonic, direct sau indirect, o mare parte a lumii (cu excepţia Uniunii Sovietice, a Chinei şi respectiv, a sateliţilor acestora)[26]. Secolul al nouăsprezecelea deja aducea cu sine un expansionism agresiv, nemaiîntâlnit până atunci, al statului – liberal – american. Încă din 1801, când Marina Statelor Unite a fost trimisă într-o misiune punitivă în zona îndepărtată a oraşului Tripoli, practic n-a trecut nici un singur an fără ca guvernul SUA să nu intervină în diferite locuri pe mapamond[27]. Au fost purtate trei mari războaie: împotriva Angliei (1812); împotriva Mexicului (1846-1848), în care acesta a pierdut jumătate din teritoriu; şi împotriva Spaniei (1898), soldat cu ocuparea de către Statele Unite a Cubei şi a Filipinelor. Contrar mitologiei general acceptate, Războiul Civil a fost de asemenea un război esenţialmente expansionist al Nordului relativ mai liberal împotriva Confederaţiei statelor din Sud. Totuşi, pasul decisiv către dominaţia mondială n-a fost făcut decât în secolul XX, când Statele Unite s-au implicat în cele două războaie mondiale. Acestea au dovedit dramatic, ambele, superioritatea puterii americane în raport cu cea a statelor europene. Statele Unite au decis atât învingătorii, cât şi învinşii, cele două războaie încheindu-se cu victoria guvernului relativ mai liberal al SUA – sprijinit de o economie mai puţin taxată şi reglementată – în raport cu mai socialist-autoritarele state europene (inclusiv Uniunea Sovietică) cu economiile lor mai împovărate de taxe şi reglementări. O dată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite deţineau hegemonia asupra Europei şi, ca moştenitor al imperiilor coloniale ale statelor europene, asupra unor teritorii întinse pe întreg globul. După război, SUA şi-au continuat şi chiar intensificat expansiunea fără egal prin intermediul unor intervenţii militare mai mult sau mai puţin ample în Grecia, Iran, Coreea, Guatemala, Indonezia, Liban, Cuba, Congo, Guyana Britanică, Republica Dominicană, Vietnam, Chile, Grenada şi Nicaragua[28].

În cele din urmă, istoria ilustrează de asemenea în mod viu legătura directă dintre puterea internă de fraudă (expansiune frauduloasă inflaţionistă) a statului şi politica sa de agresiune externă, precum şi conspiraţia dintre acesta şi elitele bancare şi de afaceri în virtutea dorinţelor expansioniste ale primului. Punctul de cotitură în procesul care a dus la ridicarea SUA în postura de primă putere a lumii a fost primul război mondial. Guvernul Statelor Unite n-ar fi putut intra în acest război, iniţial intra-european, şi nu l-ar fi putut câştiga fără puterea de expansiune absolută, dobândită o dată cu crearea Sistemului Federal de Rezerve, în 1913. I-ar fi lipsit resursele necesare. Dar cu un sistem bazat pe o bancă centrală, s-a putut face „pe nesimţite” tranziţia la o economie de război şi a devenit posibil pentru SUA să se implice mai consistent în război, transformându-l într-unul dintre cele mai devastatoare ale istoriei. Şi la fel cum înfiinţarea prealabilă a Fed-ului a fost sprijinită cu entuziasm de elita bancară (în special famiile Rockefeller, Morgan, şi Kuhn, Loeb&Co), în acelaşi mod politica Statelor Unite de a intra în război de partea Aliaţilor şi-a găsit suporterii cei mai fervenţi în rândurile elitei economice (de remarcat fiind compania J.P. Morgan&Co., ca agent fiscal al Băncii Angliei, deţinătoare a monopolului asupra subscrierii obligaţiunilor guvernamentale engleze şi franceze şi, în acelaşi timp, important producător de armament, reprezentată în carul administraţiei preşedintelui Wilson de forţe puternice precum William G. McAdoo, Secretar al Trezoreriei şi ginerele lui Wilson; colonelul Edward M. House, consilierul personal al lui Wilson pe probleme de politică externă; şi Benjamin Strong, guvernator al Băncii Federale de Rezerve din New York)[29].

Un singur element important mai lipseşte pentru a avea o reconstrucţie completă a ordinii internaţionale actuale: moneda. Ţine de interesul natural al statelor să-şi extindă teritoriul pe cale militară; prin urmare, este de aşteptat o tendinţă de concentrare relativă a acestora. Ţine iarăşi de interesul statelor să se angajeze în „imperialism monetar”, i.e., să-şi extindă posibilităţile de fraudă asupra unor teritorii mai extinse; astfel, este de aşteptat o tendinţă către o monedă globală unică de hârtie. Atât interesele, cât şi tendinţele se potenţează reciproc. Pe de o parte, orice pas în direcţia unui cartel internaţional al fraudei este sortit eşecului dacă nu e însoţit de consolidarea unei ierarhii şi hegemonii militare. Presiunile economice dinăuntru şi dinafară ar tinde să submineze cartelul. O dată cu superioritatea militară însă, un cartel inflaţionist devine posibil. Pe de altă parte, când dominaţia militară creează condiţiile apariţiei unui astfel de cartel, statul dominant îşi poate extinde puterea exploatatoare asupra altor teritorii fără războaie de cucerire. De fapt, cartelizarea internaţională a expansiunii creditului permite statului dominant să urmărească prin mijloace mai sofisticate (i.e., mai puţin vizibile) ceea ce prin simple războaie şi cuceriri i s-ar refuza.

Într-o primă fază, statul dominant (adică cel care ar putea zdrobi militar orice alt stat şi este perceput ca fiind capabil să facă asta) îşi va folosi forţa superioară pentru impunerea unei politici internaţionale inflaţioniste coordonate. Propria sa bancă centrală impune ritmul procesului de expansiune, iar băncilor centrale ale statelor dominate li se ordonă să inflaţioneze în ritm cu statul dominant. Practic, moneda de hârtie a celui din urmă este impusă ca valută de rezervă pentru băncile centrale străine, acestea fiind presate s-o utilizeze ca bază pentru propriile lor măsuri inflaţioniste.

Nefiind constrâns de cererea efectivă, ci doar de opinia publică, acest obiectiv este relativ uşor de îndeplinit de către un stat dominant. Cucerirea teritorială directă şi impunerea directă a monedei proprii în teritorii străine se pot dovedi contraproductive, datorită opiniei publice, naţionale şi internaţionale. Totuşi, dată fiind puterea de a distruge orice alt guvern – chiar dacă este insuficientă pentru o preluare totală – mai e nevoie de foarte puţin ca statul dominant să reuşească în imperialismul monetar.

Pe plan intern, este cel mai probabil că nu se va întâmpina nici o rezistenţă. Guvernul însuşi va fi satisfăcut de această soluţie. Pentru că, o dată ce propria-i monedă este utilizată ca valută de rezervă de către băncile străine care-şi expandează piramidal propriile monede naţionale de hârtie peste aceasta, devine posibilă angajarea într-o expropriere aproape lipsită de costuri a proprietarilor şi producătorilor externi, fără teama de consecinţe contractive. De asemenea, elita bancară şi industrială a statului dominant este dispusă să accepte un astfel de aranjament, deoarece datorită acestuia poate participa şi ea fără riscuri la exploatarea străinilor. Băncile, în special, dau dovadă de entuziasm. Iar populaţia nu conştientizează, în mare parte, ceea ce se întâmplă sau consideră problema exploatării externe ca fiind minoră în comparaţie cu problemele interne.

În plan extern, problemele sunt doar puţin mai complicate. Ca o consecinţă a acestui regim monetar, statul dominat pierde resurse în favoarea celui dominant. Dar confruntat cu posibilitatea de a pierde cu totul controlul asupra situaţiei interne, preferă în mod natural să accepte o schemă care nu doar că îi permite să rămână la putere, ci chiar să-şi continue exproprierea frauduloasă a propriei populaţii prin inflaţionarea monedei sale peste, şi-n acelaşi ritm cu, cea a statului dominant. Practic pentru aceleaşi motive, elitele bancare şi de afaceri, primele care intră în posesia banilor suplimentari frauduloşi ai statului respectiv, sunt dispuse să accepte această situaţie. Iar marea masă a populaţiei din teritoriile dominate, care prin intermediul acestui aranjament este supusă unei duble exploatări – de către statele şi elitele externe în plus faţă de propriul stat şi elitele interne – este iarăşi în mare măsură inconştientă de acest fapt şi nu-l percepe ca una dintre cauzele importante ale propriei dependenţe economice prelungite şi relativei stagnări în raport cu naţiunea dominantă.

Acest prim pas nu reprezintă însă o soluţie perfectă. Sistemul monetar internaţional este caracterizat prin existenţa unei monede-hârtie dominante şi a unei multitudini de monede naţionale de hârtie expandate piramidal peste aceasta, precum şi prin cursuri de schimb flotante între toate aceste monede. Pe de-o parte, această situaţie este mai puţin convenabilă pentru statul dominant, deoarece în aceste circumstanţe există posibilităţi sporite de depreciere a propriei monede în raport cu celelalte, o astfel de turnură a lucrurilor punându-i în pericol poziţia de putere dominantă. Şi asta deoarece ratele de schimb nu sunt determinate exclusiv de politicile inflaţioniste ale diferitelor bănci centrale. În ultimă instanţă, şi ceteris paribus, acestea sunt determinate de paritatea puterii de cumpărare[30]. Şi chiar în cazul în care o bancă centrală a unui stat dominat expandează în ritm cu banca centrală dominantă, alţi factori (un nivel mai redus de impozitare şi/sau reglementare, de pildă) pot face ca moneda primului stat să se aprecieze totuşi în raport cu a celui de-al doilea.

Pe de altă parte, existenţa unei multitudini de monede care fluctuează liber una faţă de cealaltă este, după cum s-a explicat mai devreme, potrivnică scopului însuşi al existenţei banilor. E un sistem de barter parţial. Creează haos informaţional, face imposibil calculul economic raţional şi, în consecinţă, creează ineficienţe în chiar sistemul productiv pe care se bazează, în mod parazitar, statul dominant.

Astfel, pentru a-şi asigura poziţia dominantă şi a-şi maximiza venitul acaparat prin exploatare, într-o a doua fază un stat dominant va încerca invariabil să impună o monedă internaţională – şi-n cele din urmă universală – controlată şi emisă monopolistic fie direct, de către banca sa centrală, fie indirect, de către o bancă internaţională sau mondială dominată de banca sa centrală.

Există însă anumite obstacole în calea atingerii acestui obiectiv. Totuşi, o dată ce prima etapă a fost dusă la îndeplinire, nici unul nu pare de nedepăşit. Bineînţeles, statele dominate şi-ar pierde parte din puterile discreţionare în cadrul unui astfel de aranjament. Acest lucru ar fi însă compensat de funcţionarea mai eficientă a propriei economii, o dată ce haosul calculaţional la nivelul comerţului internaţional ar fi redus. În plus, elitele bancare şi de afaceri ale ambelor ţări ar sprijini cu îndârjire un astfel de regim monetar şi şi-ar utiliza strânsele legături cu propriile guverne şi contactele la nivel internaţional pentru a-i promova adoptarea. Pentru că, până la urmă, băncile şi companiile fac bani din activitatea de producţie şi schimb. Ratele de schimb flotante sunt un impediment artificial în calea acestui interes economic. Şi vor fi percepute ca disfuncţionale mai ales de către marile afaceri, deoarece în special pentru acestea comerţul internaţional joacă un rol mai important.

De fapt, cea mai dură rezistenţă la adoptarea unei monede internaţionale este de aşteptat nu din partea statelor şi elitelor economice, ci din partea marii mase a populaţiei. Din moment ce o monedă internaţională presupune renunţarea la cea tradiţională, ea vine tocmai împotriva acelui naţionalism pe care statele l-au cultivat cu asiduitate atâta vreme. Problemele ar fi şi mai mari dacă li s-ar cere ţărilor dominate să adopte – cu nume şi toate cele – direct moneda statului dominant, deoarece natura imperialistă subiacentă unui astfel de sistem monetar ar deveni periculos de vizibilă. Dar, cu un dram de diplomaţie şi o propagandă răbdătoare, această problemă pare, de asemenea, rezolvabilă. O nouă monedă trebuie creată, cu nume nou, definită în raport cu monedele naţionale (care la rândul lor sunt definite în raport cu noua monedă) pentru a le scoate pe acestea – conform legii lui Gresham – din circulaţie[31]. Aceste acţiuni trebuie însoţite de apelul constant al statelor şi elitelor economice la intuiţiile economice sănătoase ale marelui public, conform cărora – dincolo de toate sentimentele naţionaliste – mai multe monede naţionale fluctuând liber constituie un cadru instituţional anacronic care viciază calculul economic raţional, şi este în interesul tuturor să existe o monedă internaţional (dacă este posibil, universal) acceptată, de tipul celei pe care sistemul bancar internaţional sub conducerea băncii centrale a statului dominant este gata s-o furnizeze. Blocată fiind orice schimbare drastică a opiniei publice în direcţia proprietăţii private, a monedei sănătoase şi a unei vigilenţe sporite corespunzătoare în urmărirea acţiunilor statului, nimic nu va mai împiedica statul dominant să obţină o completă autonomie internaţională de fraudă. Şi o dată cu adoptarea unei monede mondiale şi instituirea unei bănci mondiale, controlate de către banca centrală a statului dominant, s-a făcut pasul decisiv înspre consolidarea acestuia în poziţia de veritabil guvern mondial, deţinând controlul nu doar asupra inflaţiei la nivel global, ci şi asupra impozitării şi a reglementărilor legale.

În lumina acestei explicaţii a imperialismului monetar şi a funcţiei sale de complement „natural” (dintr-o perspectivă etatistă) al expansionismului militar, devine inteligibil şi restul istoriei politice internaţionale. Mână-n mână cu ridicarea Marii Britanii la rangul de cea mai puternică naţiune imperialistă, s-a impus şi imperialismul lirei sterline. La vremea respectivă încă temperate de obstacole interne în calea fraudei inflaţioniste, ţările dominate de Imperiul Britanic erau obligate să-şi ţină rezervele sub formă de depozite în lire sterline la Londra, cu angajamentul Băncii Angliei de a le răscumpăra contra aur la cerere. Astfel, aceste ţări puteau să inflaţioneze piramidal monedele lor naţionale peste lira sterlină, iar Marea Britanie putea expanda lira peste aur fără a se teme de ieşirea aurului din ţară. O dată cu declinul Marii Britanii şi ascensiunea guvernului Statelor Unite la rangul de primă putere militară a lumii, imperialismul lirei sterline a făcut treptat loc imperialismului dolarului. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când dominaţia SUA s-a extins asupra celei mai mari părţi a lumii, dolarul a devenit valuta de rezervă internaţională, peste care toate celelalte state îşi expandau diferitele lor monede naţionale de hârtie, fapt în mod esenţial consfinţit prin Acordul de la Bretton Woods[32]. Pentru o vreme, Statele Unite şi-au menţinut pretenţia oficială de a răscumpăra, la cerere, cu aur dolarii băncilor centrale străine şi acest lucru a limitat într-o oarecare măsură propriul lor potenţial inflaţionist. Totuşi faptul n-a împiedicat emiterea constantă de dolari fără acoperire în aur. Poziţia de putere militară internaţională dominantă a Statelor Unite (concretizată oficial printr-un număr de pacte militare, cel mai important fiind NATO) le-a dat posibilitatea să constrângă guvernele străine să-şi exercite doar sporadic, dacă nu deloc, dreptul de a solicita răscumpărarea dolarilor, astfel încât propria inflaţie cu dolari se putea desfăşura fără a pune în mişcare consecinţe contractive. Iar când politica lor inflaţionistă a dus la o prea mare îndrăzneală a guvernelor străine în încercările lor de a obţine aur la preţuri negociate, puterea militară superioară a Statelor Unite a fost cea care, până la urmă, le-a permis să renunţe la toate angajamentele şi să-şi declare bancnotele non-convertibile. Din acest moment Sistemul Federal de Rezerve a dobândit poziţia de falsificator autonom de ultimă instanţă pentru întregul sistem bancar internaţional[33].

Natura imperialistă a acestui standard-dolar devine efectivă în special prin instrumente precum Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Banca Internaţională a Reglementelor (BIR)[34]. Bani şi credite suplimentare, create prin simple înscrisuri, sunt transferate dinspre aceste instituţii dominate de SUA înspre guvernele străine care-şi expandează peste acestea moneda naţională şi transferă mai departe aceşti bani suplimentari propriilor lor sisteme bancare cartelizate, care, adăugând o doză suplimentară expansiunii, îi trec diferitelor stabilimente de afaceri agreate de către stat, de unde se propagă până la periferia economiei. În paralel cu acest flux monetar, are loc un proces de sens contrar de redistribuţie a veniturilor şi avuţiei dinspre periferie înspre elitele bancare şi industriale naţionale şi guverne, precum şi dinspre teritoriile dominate înspre guvernul SUA şi establishment-ul bancar şi de afaceri al acestora, ca centru ultim al finanţelor mondiale.

Din punct de vedere sociologic, dacă aceste două procese integrate sunt aplicate societăţilor feudale pre-moderne, concluziile sunt deosebit de interesante. Astfel de societăţi, în special de prin Africa, Asia, America Centrală şi de Sud, sunt în mod tipic caracterizate prin existenţa unei clase de stăpâni feudali de pământuri sau seniori feudali reconvertiţi în magnaţi financiari sau industriali şi care controlează aparatul statal, avându-şi, în cea mai mare parte, reşedinţa în capitală, oraş care-n acelaşi timp găzduieşte guvernul; de asemenea, aceste spaţii se mai caracterizează prin existenţa unei clase de ţărani dependenţi, în cea mai mare parte fără pământ, dispersaţi în zonele rurale şi care susţin statul, elita feudală şi capitala ţării prin plata rentelor[35]. Imperialismul dolarului înseamnă aici sprijinirea regimului feudal, suportul pentru şi participarea la exploatarea unei populaţii şi zone rurale ruinate de către o castă feudală parazitară şi oraşul capitală, precum şi contribuţia la suprimarea de către ultimele a oricărei mişcări eliberatoare şi de reformă funciară. În fapt, ciclul tipic al Lumii a Treia – opresiune guvernamentală fără scrupule, mişcări revoluţionare, războaie civile, opresiune reînnoită, dependenţă economică prelungită şi sărăcie în masă – este în bună măsură cauzat şi susţinut de sistemul monetar internaţional dominat de SUA.

În special începând cu 1971, s-au făcut eforturi sporite în direcţia celui de-al doilea pas al procesului de expansionism monetar. Nu toate cele aproximativ 160 de monede cu rate de schimb flotante ridică probleme, deoarece cele mai multe nu sunt în pericol – din motive interne – să se aprecieze în raport cu dolarul şi să întărească prin acest fapt poziţia statelor respective faţă de Statele Unite, sau deţin un rol atât de puţin important în comerţul internaţional, încât haosul calculaţional datorat existenţei lor este în mare măsură nesemnificativ. Totuşi, datorită forţei relative a monedelor lor şi rolului lor important în comerţul internaţional, principalele state vest-europene şi Japonia pun astfel de probleme. Prin urmare, aceste state şi monedele lor au fost special vizate de încercările, cu SUA la cârmă, de a crea o monedă globală care să faciliteze raţionalitatea calcului economic şi în acelaşi timp să conserve dominaţia Statelor Unite şi sporirea ulterioară continuă a puterii lor inflaţioniste. Crearea Drepturilor Speciale de Tragere (DST), definite iniţial pe baza a 16 şi ulterior a 5 monede ale liderilor exportului mondial şi emise de FMI, a fost o mişcare în direcţia unei monede globale şi a unei bănci centrale mondiale dominate de SUA[36]. Un alt impuls important înspre atingerea acestor obiective a fost oferit prin activităţile Comisiei Trilaterale, fondate în 1973 ca ramură a Consiliului pentru Relaţii Externe înfiinţat de David Rockefeller. Constând din circa 300 de foarte influenţi oameni politici, bancheri, oameni de afaceri, precum şi intelectuali şi jurnalişti din America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, Trilaterala a făcut din înfiinţarea unei monede globale principalul său obiectiv[37]. S-au făcut paşi importanţi în alinierea frontului monetar european, ca scop intermediar, cu sprijinul fervent atât al Trilateralei, cât şi al altor asociaţii politice, bancare, industriale şi de afaceri, cu mulţi membri comuni cu Trilaterala, şi devotate aceloraşi obiective, cum ar fi Comitetul de Acţiune pentru Europa, Asociaţia pentru Uniunea Monetară Europeană, Federaţia Bancară a Comunităţii Europene, Asociaţia Bancară a ECU, Comitetul Basel şi Wilton Park Group. În 1979 a apărut pentru prima dată nou creata ECU (European Currency Unit - Unitatea Europeană de Cont), emisă sub auspiciile CEE. Definită ca medie ponderată a zece monede europene şi asistată de structuri precum Sistemul Monetar European, Banca Europeană de Investiţii, SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications) şi FECOM (Fondul European de Cooperare Monetară), ECU şi-a asumat un rol din ce în ce mai important. Din moment ce, medie fiind, este mai puţin volatil decât diferitele monede naţionale, băncile şi corporaţiile multinaţionale în special l-au considerat din ce în ce mai atractiv ca unitate de cont şi mijloc de compensare: calculul economic este mai puţin arbitrar cu trei monede – ECU, yenul şi dolarul – decât cu o duzină. În conformitate cu acordurile oficiale interguvernamentale, se doreşte înfiinţarea unei Bănci Centrale Europene – cel mai probabil succesoare a actualului FECOM – iar ECU va deveni moneda întregii Europe, înlocuind toate monedele naţionale[38].

O dată cu rezolvarea problemei haosului calculaţional în spaţiul european, şi în special cu neutralizarea ţărilor europene cu monedă sănătoasă şi slăbirea acestora printr-un cartel care prin natura lui favorizează statele mai inflaţioniste în dauna celorlalte, conservând şi prelungind hegemonia SUA asupra Europei, a mai rămas, într-adevăr, puţin de făcut. Cu doar trei bănci centrale şi trei monede şi cu dominaţia SUA asupra Europei şi Japoniei, cei mai probabili candidaţi pentru poziţia de Bancă Centrală Mondială dominată de Statele Unite sunt FMI sau BIR; şi sub egida acesteia, iniţial definită ca un coş format din dolar, ECU şi yen, „phoenix”-ul, sau oricare ar fi numele său, se va afirma ca unică monedă-hârtie globală – dacă nu cumva totuşi opinia publică, în postura sa de unică stavilă în calea creşterii guvernului, suferă o schimbare substanţială, iar populaţia începe să înţeleagă lecţiile explicate în această lucrare: anume că atât raţionalitatea economică, cât şi justiţia şi moralitatea necesită un etalon-aur global şi activitate bancară liberă, bazată pe rezerve 100%, precum şi o piaţă liberă la nivel mondial; şi că un guvern mondial, o bancă centrală şi o monedă-hârtie globale – contrar impresiei înşelătoare că reprezintă valori universale – nu înseamnă decât universalizarea şi intensificarea exploatării, fraudei expansioniste şi distrugerii economice[39].



* Hans-Hermann Hoppe este profesor şi predă economie la Universitatea din Nevada, Las Vegas. Această lucrare va apărea în Money and Nation State, volum care urmează să fie lansat de Independent Institute.

Articolul a apărut în The Review of Austrian Economics, Vol. 4, 1990, p. 55-87, sub titlul „Banking, Nation States and International Politics: A Sociological Reconstruction of the Present Economic Order”.

Translated into Romanian and e-published with the author's permission.

© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România pentru versiunea în limba română.

[1] În legătură cu apariţia monedei pe piaţa liberă, vezi Carl Menger, Principles of Economics (New York: New York University Press, 1976), p. 257-285; „Geld” în Carl Menger, Gesammelte Werke, vol. 4 (Tübingen: Mohr, 1970).

[2] Asupra standardului aur vezi The Gold Standard, An Austrian Perspective, Lewellyn H. Rockwell, Jr., ed. (Lexington, Mass.: D.C. Heath, 1985); şi Ron Paul cu Lew Lehrman, The Case for Gold (San Francisco: Cato Institute, 1983).

[3] Asupra activităţii bancare şi în particular asupra funcţiilor diferite ale depozitelor şi împrumuturilor, vezi Murray N. Rothbard, The Mystery of Banking (New York: Richardson and Snyder, 1983).

[4] Vezi Murray N. Rothbard, The Case for a 100 Percent Gold Dollar (Meriden, Conn.: Cobden Press, 1984), p. 32-34.

[5] Un exemplu proeminent în acest sens este Friedrich A. Hayek, Denationalization of Money (London: Institute of Economic Affairs, 1976); pentru o critică vezi Murray N. Rothbard, „Hayek’s Denationalization of Money”, Libertarian Forum 15, nr. 5-6 (august 1981 şi ianuarie 1982).

[6] Asupra procesului de fraudă descris vezi Rothbard, The Mystery of Banking, cap. 4; de asemenea Elgin Groseclose, Money: The Human Conflict (Norman: University of Oklahoma Press, 1934), p. 178 şi 273.

[7] Pentru teoria austriacă a ciclurilor de afaceri vezi Ludwig von Mises, Theory of Money and Credit (Irvington, N.Y.: Foundation for Economic Education, 1971); Mises, Human Action, cap. 20 (Chicago: Henry Regnery, 1966); Friedrich A. Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle (New York: Augustus M. Kelley, 1967); Richard v. Strigl, Kapital und Produktion (Wien, J. Springer Verlag, 1934); Murray N. Rothbard, Man, Economy and State, vol. 2, cap. 12 (Los Angeles: Nash, 1970), p. 832-849.

[8] Dar cartelurile? N-ar putea băncile competitoare forma un cartel şi cădea de acord să emită substitute monetare fără acoperire concertată? Încă o dată, în condiţiile activităţii bancare libere acest lucru este extrem de improbabil, deoarece un astfel de sistem se caracterizează prin absenţa completă a oricăror stimulente în sensul cartelizării. În lipsa barierelor la intrare, orice astfel de cartel s-ar înscrie în categoria celor voluntare şi ar suferi de pe urma aceloraşi deficienţe ca orice cartel voluntar. În faţa ameninţării celor din afară şi/sau a noilor veniţi, şi a înţelegerii faptului că, asemeni tuturor cartelurilor, un cartel bancar ar favoriza membrii cei mai puţin eficienţi în dauna celor mai eficienţi, nu există pur şi simplu nici un fundament economic pentru o acţiune de succes, şi orice încercare de cartelizare s-ar pulveriza rapid ca ineficientă economic. Mai mult, în măsura în care banii fără acoperire ar fi utilizaţi pentru expandarea creditului, acţiunea concertată a băncilor ar pune în mişcare un amplu ciclu expansiune-contracţie. Acest lucru, de asemenea, ar frâna cartelizarea. A se vedea, pentru teoria activităţii bancare libere Mises, Human Action, p. 434-448; Rothbard, The Mystery of Banking, cap. 8.

[9] Contrar afirmaţiilor şcolii Public Choice, statele şi firmele private nu fac, în principiu, acelaşi tip de afaceri, ci mai degrabă se angajează în tipuri de operaţiuni categorial diferite. Cele două tipuri de instituţii sunt rezultatul unor interese diferite, antagoniste. Interesul „politic” în exploatare şi expropriere care subîntinde formarea statelor necesită şi presupune în mod evident existenţa avuţiei şi, prin urmare, a unui interes „economic” al cel puţin unei persoane în a produce această avuţie înainte (reciproca nefiind adevărată). Dar, în acelaşi timp, cu cât sunt mai pronunţate şi de succes interesele politice, cu atât mai distructivă va fi situaţia pentru interesele economice. Şcoala Public Choice are perfectă dreptate atunci când arată că oricine – un angajat al unei firme şi nu mai puţin un funcţionar guvernamental – preferă în mod normal un venit mai ridicat unuia mai scăzut şi că acest interes explică de ce ar fi de aşteptat ca guvernele să aibă o tendinţă de a se extinde la fel ca orice altă firmă. În orice caz, această descoperire – că politicienii şi birocraţii nu sunt mai altruişti sau preocupaţi de „binele public” decât cetăţenii din celelalte sfere de activitate – nu este nicidecum nouă, chiar dacă a fost uneori trecută cu vederea. Şi totuşi, ceea ce aduce de fapt nou şcoala pomenită – inferenţa dedusă din această intuiţie corectă, că toate instituţiile ar trebui prin urmare privite ca rezultate ale unor forţe motivaţionale identice şi tratate analitic în acelaşi mod – este fals. Indiferent de credinţele subiective ale unei persoane, integrarea propriilor acţiuni în cadrul instituţional al statului sau al unei întreprinderi economice „obişnuite” şi urmărirea intereselor de maximizare a avuţiei într-o parte sau alta duc la rezultate categorial diferite. Pentru o afirmaţie reprezentativă a şcolii Public Choice în legătură cu ideea „statului ca firmă” şi a „schimbului politic” ca fundamental identic cu „schimbul economic”, a se vedea J. Buchanan şi Gordon Tullock, The Calculus of Consent (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1965), p. 19; pentru o critică a acestei viziuni şi pentru diferenţa fundamentală între mijloacele politice şi cele economice, a se vedea Franz Oppenheimer, The State (New York: Vanguard Press, 1914), p. 24-27; Murray N. Rothbard, Power and Market (Kansas City, Kans.: Sheed Andrews and McMeel, 1977), cap. 2.

[10] Pentru teoria asupra statului care urmează, a se vedea Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1978); Rothbard, The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands, N.J.: Humanities Press, 1982); Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen: Westdeuscher Verlag, 1987); Hoppe, Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1988); Anthony de Jasay, The State (Oxford: Basil Blackwell, 1985).

[11] Asupra confuziei semantice răspândite prin intermediul termenului „acord conceptual” în special de James Buchanan, vezi Hans-Herman Hoppe, „The Fallacies of the Public Goods Theory and the Production Security”, Journal of Libertarian Studies 9, nr. 1 (Winter 1989): 27-46.

[12] Vezi Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, cap. 5.3; Hoppe, Theory of Socialism and Capitalism, cap. 8.

[13] Despre democratizare ca mijloc de extindere a puterii statului a se vedea Bertrand de Jouvenel, On Power (New York: Viking Press, 1949), p. 9-10.

[14] Asupra tendinţei inerente a statului de a ajunge la un monopol nerestricţionat al falsificării, a se vedea Rothbard, The Mystery of Banking; Murray N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money (San Rafael, Calif.: Libertarian Publishers, 1985).

[15] Despre imposibilitatea apariţiei banilor ca bani discreţionari, vezi teorema regresiei: Mises, Theory of Money and Credit, p. 97-123; Mises, Human Action, p. 408-410; Rothbard, Man, Economy and State, vol. 1, p. 231-237.

[16] Asupra participării entuziaste a elitei bancare la crearea Fed – ului vezi Rothbard, Mystery of Banking, cap. 15 şi 16.

[17] Asupra formării coaliţiei stat-bănci-business, vezi Gabriel Kolko, The Triumph of Conservatism (Chicago: Free Press, 1967); Kolko, Railroads and Regulations (Princeton: Princeton University Press, 1965); James Weinstein, The Corporate Ideal in the Liberal State (Boston: Beacon Press, 1968); Ronald Radosh şi Murray N. Rothbard, ed., A New History of Leviathan (New York: Dutton, 1972).

[18] În tradiţia marxistă acest stadiu al dezvoltării sociale este denumit „capitalism monopolist”, „capitalism financiar” sau „capitalism monopolist de stat”. Partea descriptivă a analizei marxiste nu este în principiu lipsită de valoare. Prin scoaterea la lumină a conexiunilor personale şi financiare dintre stat şi sectorul afacerilor, aceasta creionează mult mai realist ordinea economică prezentă decât majoritatea economiştilor „burghezi” de factură naiv – entuziastă. Din punct de vedere analitic însă, marxiştii pricep aproape totul pe dos.

Viziunea tradiţională pre-marxistă, corectă, asupra exploatării este aceea a liberalilor radicali (adepţi ai laissez-faire - ului) precum cea expusă, de exemplu, de Charles Comte şi Charles Dunoyer. Conform acestora, nu există divergenţe de interese între capitalişti ca proprietari de factori de producţie şi muncitori, ci între cei productivi din societate, i.e. homesteader-i, producători şi contractanţi, inclusiv oameni de afaceri şi muncitori, pe de o parte, şi cei care acaparează avuţie non-productiv şi/sau non-contractual, i.e., statul şi grupurile privilegiate de el, precum stăpânii feudali de pământuri. Această distincţie a fost mai întâi prost înţeleasă de Saint-Simon, care fusese la un moment dat influenţat de Comte şi Dunoyer, şi care a clasificat oamenii de afaceri, laolaltă cu nobilii feudali şi alte grupuri privilegiate de către stat, ca exploatatori. Marx a preluat această confuzie de la Saint-Simon şi a amplificat-o, desemnând ca exploatatori doar pe capitalişti şi ca exploataţi întreaga clasă muncitoare, justificând această viziune printr-o teorie a valorii muncă de sorginte ricardiană şi prin propria teorie a plus-valorii. În mod fundamental, această viziune a rămas tipică pentru marxism până-n prezent – în ciuda criticii zdrobitoare a lui Böhm-Bawerk la adresa teoriei marxiste a exploatării şi a explicării de către acesta a diferenţei între preţurie factorilor şi cele ale bunurilor finale prin preferinţa de timp (dobândă). Chiar şi în prezent, ori de câte ori vorbesc de caracterul exploatator al capitalismului monopolist, ei văd rădăcina problemelor în persistenţa nestingherită a proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Chiar dacă admit un oarecare grad de independenţă a aparatului de stat în raport cu clasa capitaliştilor monopolişti (ca în versiunea „capitalismului monopolist de stat”), pentru ei nu statul este cel care face posibilă exploatarea capitalistă; mai degrabă faptul că statul este un agent al capitalismului, o organizaşie care transformă interesele înguste al capitaliştilor individuali în interesul unui capitalist universal ideal („ideelle Gesamtkapitalist”), explică existenţa exploatării.

În fapt, după cum am explicat, lucrurile stau exact pe dos: statul este cel care, prin însăşi natura sa, este o organizaţie exploatatoare, iar capitaliştii se pot angaja în exploatare numai în măsura în care încetează să mai fie capitalişti şi, în schimb, se aliază cu statul. Decât a vorbi de capitalism monopolist de stat, prin urmare, ar fi mai potrivit a denumi sistemul actual „socialism monopolist finanţat prin stat” sau „socialism burghez”.

Pentru studii marxiste reprezentative, vezi Rudolf Hilferding, Finance Capital (London: Routledge and Kegan Paul, 1981); V. I. Lenin, Imperialism: Last Stage Capitalism (Moscow: Foreign Languages Publishing House, 1974); Paul M. Sweezy, The Theory of Capitalist Development (New York: Monthly Review Press, 1942); P. A. Baran şi Paul M. Sweezy, Monopoly Capital (New York: Monthly Review Press, 1966); E. Mandel, Marxist Economic Theory (London: Merlin, 1962); Mandel, Late Capitalism (London: New Left Books, 1975); H. Meissner, ed. Buergerliche Oekonomie ohne Perspektive ([East] Berlin: Dietz, 1976). Asupra pervertirii analizei clasice liberale a claselor prin marxism, vezi Murray N. Rothbard, „Left and Right”, in Egalitarianism As a Revolt Against Nature and Other Essays (Washington, D.C.: Libertarian Review Press, 1974); despre respingerea teoriei marxiste a exploatării, vezi Eugen von Böhm-Bawerk, Karl Marx and the Close of His System, Paul M. Sweezy, ed. (New York: Augustus M. Kelley, 1948).

[19] A recunoaşte existenţa unei comuniuni de interese cu bătaie lungă între stat şi elita economică, datorată monopolizării banilor şi activităţii bancare, nu înseamnă a spune că nu pot apărea conflicte în cadrul acestei coaliţii. După cum am menţionat mai devreme, statul este caracterizat, de exemplu, şi de necesitatea democratizării propriei constituţii. Iar procesul democratic ar putea foarte bine scoate la iveală sentimente egalitariste sau populiste, opuse tratamentului favorabil aplicat de stat băncilor şi marilor magnaţi. Oricum, tocmai natura financiară a legăturii etatist – corporatiste face ca acest lucru să fie improbabil. Deoarece n-ar fi vorba doar de o ameninţare imediată la adresa elitei economice; ar implica, de asemenea, pierderi financiare severe în veniturile statului, chiar dacă n-ar fi ameninţată stabilitatea acestuia ca atare. Ca urmare, există motivaţii puternice de ambele părţi pentru unirea forţelor în vederea eliminării unor astfel de atitudini din spectrul politic, înainte de a căpăta o audienţă largă şi de a se asigura prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie ca plaja alternativelor politice admise discuţiilor publice să fie atât de restrânsă, încât să fie exclusă în mod sistematic orice analiză a „combinaţiei” lor frauduloase.

A se vedea, de asemenea, în legătură cu aceasta – în ciuda neînţelegerilor lor stângiste caracteristice – studii ca C.W. Mills, The Power Elite (New York: 1965); W. Domhoff, Who Rules America? (New York, 1967); E. Schattschneider, The Semi-Sovereign People (New York, 1960); Bachrach şi Baratz, Power and Poverty (New York, 1970); C. Offe, Strukturprobleme des kapitalistischen Staates (Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1972).

[20] Despre corelaţia strânsă între stat şi război, vezi studiul important al lui E. Krippendorff, Staat und Krieg (Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1985); de asemenea Charles Tilly, „War Making and State Making as Organized Crime” în P. Evans şi alţii, Bringing the State Back In (Cambridge: Cambridge University Press, 1985); Robert Higgs, Crisis and Leviathan (New York: Oxford University Press, 1987).

[21] Termenul liberal este folosit aici şi în cele ce urmează în sensul său European tradiţional şi nu în sensul american al zilelor noastre, ca sinonim pentru socialist sau social-democrat!

[22] Un model emblematic al acestei conexiuni între o politică internă bazată pe dereglementare şi o agresivitate externă sporită este oferit de administraţia Reagan.

[23] Pentru cele ce urmează vezi şi Hans-Hermann Hoppe, „The Economics and Sociology of Taxation”, in Taxation: An Austrian View, Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed. (Auburn, Ala.: The Ludwig von Mises Institute, în curs de apariţie).

[24] Asupra importanţei „anarhiei politice” pentru apariţia capitalismului vezi J Baechler, The Origins of Capitalism (New York: St. Martin’s Press, 1976), cap. 7.

[25] Despre imperialismul britanic vezi L.E. Davis şi R.A. Huttenback, Mammon and the Pursuit of Empire: The Political Economy of British Imperialism 1860-1912 (Cambridge: Cambridge University Press, 1986).

[26] Vezi, pentru aceasta şi următoarele, Krippendorff, Staat und Krieg, p. 97-116.

[27] Vezi tabelul din E. Krippendorff, Die amerikanische Strategie (Frankfurt am Main: Suhrkamp, 1970), p. 43 ş. u.

[28] Asupra politicii externe americane în secolul XX, vezi Leonard P. Liggio, „American Foreign Policy and National Security Management” în Radosh şi Rothbard, A New History of Leviathan; Rothbard, For A New Liberty, cap. 14.

[29] Vezi Rothbard, Mystery of Banking, p. 230-247; asupra rolului clanului Morgan în determinarea lui Wilson să implice America în război, vezi în special Charles Tansill, America Goes to War (Boston: Little, Brown and Co., 1938), cap. 2-4.

[30] Asupra teoremei parităţii puterii de cumpărare, vezi Mises, Human Action, p. 452-458; Rothbard, Man, Economy and State, p. 715-722.

[31] Asupra legii lui Gresham vezi Mises, Theory of Money and Credit, p. 75 şi 77; Mises, Human Action, p. 781-783; Rothbard, Power and Market, p. 29-31.

[32] Asupra standardului dolar-aur înfiinţat la Bretton Woods vezi Henry Hazlitt, From Bretton Woods to World Inflation (Chicago: Henry Regnery, 1984).

[33] Din 1971, momentul în care standardul aur a fost definitiv desfiinţat, s-a emis mai multă monedă decât fusese anterior acumulată de către toate naţiunile de-a lungul istoriei.

[34] Asupra naturii imperialiste a acestor instituţii, vezi de asemenea, G. Kolko, The Politics of War, the World and United States Foreign Policy 1943-1945 (New York: Random House, 1968), pp. 242-340.

[35] A se vedea Paul A. Baran, Political Economy of Growth (New York: Monthly Review Press, 1957), cap. 5-6.

[36] Vezi Henry Hazlitt, From Bretton Woods to World Inflation.

[37] O listă a proeminenţilor membri din partea Statelor Unite în Trilaterală ar include pe: David M. Abshire, consilier prezidenţial; Frank C. Carlucci, fost consilier pe probleme de securitate naţională; J.C. Whitehead, secretar de stat adjunct; Alan Greenspan, preşedinte al Fed; Winston Lord, ambasador în China; George Bush, preşedinte; Paul A. Volcker, fost preşedinte al Fed-ului; Alexander Haig, fost secretar de stat; Jeanne Kirkpatrik, fost ambasador la Naţiunile Unite; David Stockman, fostul şef OMB; Caspar Weinberger, fost secretar al apărării; W. Michael Blumenthal, fost secretar al Trezoreriei; Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate naţională; Harold Brown, fost secretar al apărării; James E. (Jimmy) Carter, fost preşedinte; Richard N. Cooper, fost subsecretar de stat pe probleme economice şi monetare; Walter Mondale, fost vice-preşedinte; Anthony M. Solomon, fost subsecretar al Trezoreriei pe probleme monetare; Cyrus Vance, fost secretar de stat; Andrew Young, fost ambasador la Naţiunile Unite; Lane E. Kirkland, şeful AFL-CIO; Flora Lewis, New York Times; Thomas Johnson, Los Angeles Times; George Will, ABC television and Newsweek.

[38] În legătură cu acestea a se vedea Jeffrey A. Tucker, „The Contributions of Menger and Mises to the Foundations of Austrian Monetary Theory together with One Modern application” (lucrare prezentată la ce de-a 13-a conferinţă anuală a Association for Private Enterprise Education, Cleveland, Ohio, 1988); şi Ron Paul, „The Coming World Monetary Order” (a Special Report from the Ron Paul Investment Letter, 1988).

Printre personalităţile europene proeminente care sprijină ideea unei Bănci Centrale Europene, ECU, şi-n cele din urmă o monedă globală, se numără: G. Agnelli, preşedinte al FIAT; J. Deflassieux, preşedinte al BIR; G. FitzGerald, fost prim-ministru al Irlandei; L Solana, preşedinte al Compania Telefonica National de Espana; G. Thorn, preşedinte al Comunităţii Europene şi fost prim-ministru al Luxemburg-ului; N. Thygesen, profesor de economie la Universitatea din Copenhaga; U. Agnelli, vice-preşedinte FIAT; E. Balladour, Ministru de Finanţe al Franţei; N. Brady, Dillon Read Investments; J Callaghan, fost prim-ministru al Marii Britanii; K. Carstens, fost preşedinte al Germaniei de Vest; P. Coffey, profesor de economie la Universitatea din Amsterdam; E. Davignon, fost comisar european; J. Delors, fost preşedinte al Comunităţii Europene; W. Dusenberg, preşedinte al BIR; L. Fabius, fost prim-ministru al Franţei; J.R. Fourtou, preşedinte al Rhone-Poulenc; R.d. La Jemere, fost guvernator al Banque de France; Valery Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei; Ch. Goodhart, profesor de finanţe la LSE; P. Guimbretiere, director al proiectului ECU al Comunităţii Europene; W. Guth, preşedinte al Deutsche Bank; E. Heath, fost premier britanic; M. Kohnstamm, fost preşedinte al European University Institute, Florenţa; N. Lawson, cancelar britanic al Ministerului de Finanţe; J.M. Leveque, preşedinte al Credit Lyonnais; L. Lucchini, preşedinte al Confindustria, Italia; F. Maude, ministru britanic pentru Corporate and Consumer Affairs; P. Mentre, preşedinte al Credit National, Franţa; H.L. Merkle, preşedinte al Bosch Gmbh, RFG; F. Mitterand, preşedinte al Franţei; J. Monet, fondator al Comunităţii Europene; F.X. Ortoli, preşedinte al Total Oil şi fost comisar european; D. Ambure, Credit Lyonnais; H. Schmidt, fost cancelar al RFG şi editor al Die ZEIT; P. Sheehy, preşedinte al BAT Industries; J. Solvay, preşedinte al Solvay, Belgia; H.J. Vogel, preşedinte al Partidului Social Democrat German; J. Zijlstra, fost preşedinte al Nederlandse Bank.

[39] Jeffrey A. Tucker de la Institutul Ludwig von Mises a influenţat semnificativ înţelegerea mea asupra dinamicii sistemului monetar internaţional – prin discuţii frecvente, precum şi prin accesul la propriile sale cercetări legate de această temă. Este de prisos să precizez că toate neajunsurile mi se datorează în întregime.


© Institutul Ludwig von Mises - România