William F. Buckley: capcanele pragmatismului politic

William F. Buckley: capcanele pragmatismului politic

198

În acest articol (publicat într-o versiune diferită în revista Idei în dialog), Vlad Topan arată care sunt punctele comune și diferențele dintre conservatorism și liberalism/libertarianism, aducând în discuție distincția esențială dintre viziunea colectivistă și cea personalistă și felul în care cele două curente se raportează la ea, prin autori precum William F. Buckley, Jr., Frank Meyer, Nicolae Steinhardt, Murray Rothbard sau Walter Block.

[O versiune a acestui articol a apărut în revista Idei în dialog.]

Motto: „Oricine poate să slujească la nivelul vorbelor idealul libertății atâta vreme cât acest lucru nu are consecințe specifice în planul politic și al acțiunii. Principiile generale rămân verbiaj obscur dacă nu sunt sistematice și dacă nu sunt aplicate problemelor punctuale; iar răspunsurile la astfel de probleme sunt confuze fără speranță câtă vreme rămân ad-hoc și nu se subsumează unor principii diriguitoare”.[1]

În rândurile ID s-au publicat de curând câteva articole[2] despre (și ca omagiu pentru) William F. Buckley Jr., probabil personalitatea cea mai marcantă a conservatorismului american din a doua jumătate a secolului XX. De asemenea, scena publicistică și politică românească jonglează în ultima vreme cu idei de tipul unei fuziuni între doctrina liberală și cea conservatoare (eventual în cadrul PDL)[3].

Evident, sursa de inspirație pentru astfel de planuri și programe este arena politică americană a ultimilor cincizeci-șaizeci de ani, unde mișcarea conservatoare a încercat – la nivel de discurs cel puțin – o astfel de sinteză ideologic-doctrinară, al cărei episod de maxim succes este considerat dublul mandat de președinte al lui Ronald Reagan (1979-1988). Și cum atât la originea, cât și pe parcursul acestor evoluții îl regăsim cu influențe determinante pe William Buckley, poate că nu e deloc disproporționat a-i mai aloca – lui și mai ales ideilor de tipul celor expuse de el – încă un articol.

Vechea și noua dreaptă în SUA

Părintele Nicolae Steinhardt spunea că în tinerețe a optat pentru a studia dreptul constituțional deoarece îi plăcea să meargă la esențe. Iar esența tare din spatele dreptului constituțional este problema sa centrală, și anume: care este, în ultimă instanță, garanția libertății[4]? Răspunsul părintelui – curajul fizic în fața morții – ascunde mult mai mult decât lasă să se întrevadă la prima vedere. Căci repede se poate ridica întrebarea: ce-i trebuie unui om să aiba curaj în fața morții? Sau, altfel spus, ce-i trebuie unui om ca să nu se dea înapoi de la a înfrunta chiar moartea (implicit: izolarea, pușcăria, tortura) atunci când valorile la care ține sunt puse în pericol? Resorturile creștine ale răspunsului dat de părinte sunt, cred, de nepus în discuție.

E izbitor însă modul cum este pusă întrebarea. Se vede filiera anglo-saxonă și rara calitate (printre intelectualii români) a lui Steinhardt de a fi un bun cunoscător al acesteia și de a-i aprecia punctele forte. Ar zice cineva contemplând, de pildă, creația lui Antonie Iorgovan, Dumnezeu să-l ierte (și să ne ierte și pe noi), din 1991 (și totodată dezbaterile aferente), sau tratatul constituțional european cu sutele sale de pagini, că preocuparea lor principală este răspunsul la întrebarea cu privire la garanțiile libertății individuale? După părerea mea, nicidecum. Mai degrabă viziunea asupra constituției e una de genul „schelet” al ființei naționale, de ADN al statului (național sau supranațional), de lege a legilor, etc. Totul în logica unui organicism constructivist și holist pentru care individul este rotiță sau cărămidă în edificiul statal, ultimul fiind de fapt primordial.

Dacă părintele Steinhardt ne dă, până la urmă, începutul răspunsului fundamental la problema libertății, avem în istorie un exemplu de încercare de a scoate maximum posibil din soluția constituțională pe filieră secularizată: Statele Unite ale Americii. Odată cu Jefferson, în spațiul american ideea de constituție a fost înțeleasă – corect, după părerea mea – ca o botniță pusă statului: să punem limite statului, și să le prindem în coduri perene[5].

După mai bine de două secole, putem spune că ideea Părinților fondatori (sau, mai corect, a unei mari părți a acestora[6]) – adică ideea de constituție ca frână a puterii etatice – e în pragul falimentului: America e fără îndoială un imperiu, cu armate prezente peste tot în lume; puterea executivului (în special a președintelui) a sporit peste orice așteptări ale fondatorilor; statul asistențial e extins și, pe termen mediu și lung, falimentar; are o bancă centrală de aproape 100 de ani, după ce o altă sută de ani s-a ferit cât a putut de acest lucru; are o agenție secretă, CIA, ale cărei activități sunt greu controlabile chiar și de către membrii Congresului, agenție care este, iarăși, legată strâns de puterile sporite dobândite de președinție; federalismul originar, coextensiv cu dreptul statelor componente de a secesiona, cu alegerea senatorilor de către state și cu dreptul acelorași de a „nulifica” legislația federală considerată contrară intereselor locale, este astăzi mai mult o vorbă goală, iar Alabama, Texas sau Ohio, niște simple județe mai mari.

Dar dincolo de orice apreciere cu privire la succesul (sau insuccesul) proiectului constituțional american, m-aș opri să accentuez presupoziția implicită în elaborarea lui: că principalul pericol la adresa libertății omului nu este nici ignoranța, nici foametea, nici atât dușmanii externi, cât propriul stat. De altfel, și William Buckley pare să adere la acest punct de vedere, dacă ar fi să judecăm după introducerea pe care, ca editor, o face capitolului intitulat The Limitations of the State, cuprins în volumul American Conservative Thought in the Twentieth Century, unde vorbește de „the conservatives’ presumption against state activity”[7].

A nu se înțelege din cele de mai sus că proiectul politic american n-a avut, încă de la origini, problemele sale[8]. Totuși, relativ la experiențele europene, este semnificativ faptul că America n-a cunoscut plenar vicisitudinile Vechiului Regim, fiind practic degrevată de experiența feudalismului. De aici și o anumită notă distinctivă a conservatorismului în spațiul american, care are accente de liberalism clasic. A conserva doctrina politică a „Părinților fondatori” echivalează cu a pleda pentru un aranjament instituțional deja atent cu libertatea și proprietatea cetățenilor. De aici și posibilitatea unei apropieri între conservatorism și liberalism în spațiul politic și ideologic american.

*

Doctrina conservatoare este, de regulă, așezată la dreapta spectrului politic, motiv pentru care istoria conservatorismului (american, cel puțin) se suprapune în multe privințe peste o istorie a dreptei (americane). Buckley s-a considerat el însuși – și a fost perceput ca atare – un om de dreapta. De aceea cred că e util să creionăm succint evoluția dreptei americane în secolul XX. Forțând puțin, am putea spune: să analizăm perioada pre-Buckley și apoi pe cea post-Buckley[9].

„Vechea dreaptă” americană, în termenii lui Murray Rothbard – care acoperă grosso modo circa trei decenii, de la începutul anilor treizeci și până la cumpăna dintre deceniile șase și șapte –, este un important episod al istoriei ideilor politice în SUA secolului XX, de la care pornind, putem înțelege evoluția ulterioară a ideilor conservatoare și libertariene. Este vorba de un grup de intelectuali inspirați de un Albert Jay Nock sau un Henry L. Mencken[10], formând o coaliție mai degrabă laxă: Isabel Paterson, Rose Wilder Lane, John T. Flynn, Garet Garrett, Felix Morley, Robert McCormick[11], sau mai târziu Frank Chodorov, F.A. Harper, Leonard E Read și alții. Aceștia nu se considerau în mod conștient sau explicit conservatori.

Împărtășeau – în rândurile unor publicații că Analysis sau The Freeman, precum și-n operele lor – opoziția față de politicile intervenționiste de inspirație mussoliniană ale New Deal-ului inițiat de F.D. Roosevelt pe plan intern, și față de politica externă imixtionistă a acestuia și a succesorilor săi.

Pandantul politic al acestei mișcări intelectuale este așa-numita „Coaliție conservatoare”, iarăși informală, formată din membri ai Congresului, dintre care cei mai cunoscuți și mai importanți au fost senatorul de Ohio, Robert A Taft, senatorul de Georgia, Richard Russell Jr., și congresmenii de Virginia și Georgia, Howard Smith și, respectiv, Carl Vinson[12]. De asemenea, după război, se remarcă în preajma lui Taft, Howard Buffet și Frederick C. Smith.

Dacă ar fi să detaliem puțin, pe plan intern respingeau: măsurile din cadrul New Deal-ului (sporirea taxelor; controlul prețurilor și al producției în sute de ramuri industriale și în agricultură; intervenția masivă în piața muncii prin stabilirea de salarii minime legale și prin potențarea fără precedent a puterii sindicatelor; statul asistențial născut gata dezvoltat ca Atena din capul lui Zeus prin Social Security Act; reformarea Curții Supreme până la punctul la care a devenit instrument de girare a inițiativelor executivului, nicidecum cenzor); protecționismul impus prin tariful Smoot-Hawley; politicile în domeniul concurenței – legislația antitrust – sau chiar din cel al educației.

Totul în numele unei pledoarii pentru libertatea persoanei și pe baza acelei prezumții că statul este, în ultimă instanță, principalul ei inamic. Bineînțeles, respingerea nu era una simplu viscerală, ci bazată pe argumente coerente împotriva ideii că marea criză ar fi fost cauzată de funcționarea sistemului pieței, și în favoarea celei conform căreia la baza crizei stau diferite forme de intervenție guvernamentală (intervențiile „corectoare” neputând decât să agraveze problema)[13].

Pe plan extern, în logică similară, vechea dreaptă dezavua: intervenționismul militar extern (și chiar practica alianțelor – asta în lumina recomandărilor lui Washington de a întreține cu celelalte state ale lumii doar relații comerciale, nu și politice) de tipul războiului din Coreea; Doctrina Truman; NATO; serviciul militar obligatoriu.

O schimbare de accent anunțată de vânătoarea de comuniști din anii cincizeci – efectuată prin mijloace etatice a lui McCarthy (sau de apariția volumului The Conservative Mind, a lui Russell Kirk în 1953) avea să aducă publicația National Review, înființată în 1955 în principal prin eforturile lui William Buckley[14]. Deși, pe filiera tatălui său, Buckley cunoscuse și aprecia ideile lui Albert Jay Nock – având prin asta afinități cu vechea gardă a dreptei, din rândurile căreia provenea oarecum – noua publicație avea să creioneze o viziune diferită, care apoi l-a și consacrat.

Această viziune se regăsește în articolul intitulat „A Young Republican’s View”, publicat în Commonweal (ianuarie, 1952). După cum arată Rothbard, articolul are două părți. Amintind de fuzionismul dezvoltat ulterior de Frank Meyer, în prima parte Buckley are o poziție cvasi libertariană, pentru ca în a doua s-o pună în paranteză în favoarea conștientizării caracterului preeminent al amenințării sovietice.

Astfel, dacă în prima parte tânărul republican – în barca republicanilor s-a deversat până azi, mișcarea conservatoare, după o încercare fără mari șanse de reușită de a propulsa un propriu partid conservator (1962) – se revendică de la Herbert Spencer acceptând odată cu acesta că statul este „născut din agresiune și prin agresiune” (begotten of aggression and by aggression) și face trimiteri favorabile la Mencken și Nock, totodată criticând partidul republican că nu oferă o alternativă reală la etatismul tot mai împovărător al establishmentului, în a doua parte schimbă macazul. Invincibila agresivitate a URSS reprezintă o amenințare iminentă la adresa securității americane și, prin urmare, americanii trebuie să accepte un guvern extins, un stat mare, pe timpul confruntării cu aceasta.

Căci un război – defensiv sau agresiv – nu poate fi purtat decât prin intermediul unei birocrații totalitare la intern (nu pot să mă abțin să nu redau și tușa ironică a lui Rothbard la acest punct: pesemne să ne scape de imensul pericol venit din partea unei alte birocrații totalitare!).[15] În consecință, noul program înseamnă: legislație fiscală adecvată nevoilor unei politici externe anti-comuniste viguroase; armată numeroasă, forțe aeriene asemenea, energie nucleară, servicii secrete, consilii de planificare a producției ca-n război și în general aferenta centralizare a puterii în Washington (necesară, firește). In nuce, aici este cuprins profilul „noii drepte”, de regăsit în politicile lui Nixon, Reagan, Bush senior sau junior. Aș adăuga că după 1990, consolidarea neoconservatorismului coincide cu debarasarea de orice rămășițe de retorică libertariană sau specifică vechii drepte.

Pe fond, Buckley propune o viziune amplă, dar prea puțin sistematică, și suferindă tocmai la acele inflexiuni argumentative esențiale pentru a o face acceptabilă. Dacă pe de o parte își face un titlu de glorie din inabilitatea sa de a lămuri vreodată audiențele cu care s-a confruntat ce înseamnă conservatorismul[16], pe de alta propune viziuni inutilizabile de tipul: “Conservatism is the politics of reality”[17]. Dar poate cel mai deranjant lucru este că presupune, fără argument, ca indiscutabil adevărat, tocmai lucrul pe care ar trebui mai abitir să-l justifice.

De pildă ca atunci când spune (incidental vizându-l și pe Murray Rothbard): “The defensive strategic war [războiul rece] in which we have been engaged over a number of years on myriad fronts cannot be prosecuted by voluntary associations of soldiers and scientists and diplomats and strategists, and when this obtrusive fact enters into the reckoning of our state-haters, the majority, sighing, yield to reality, whereas the small minority, obsessed by their antagonism to the state, refuse to give it the powers necessary to safeguard community”[18].

Or tocmai lucrurile astea sunt în discuție: dacă “războiul rece” a fost propriu-zis un război; dacă intervențiile militare întreprinse au avut caracter defensiv; dacă n-ar fi putut fi realizate altfel; dacă neputând fi realizate altfel, ar mai fi fost cazul să fie întreprinse; că statul salvgardează în vreun fel comunitatea; și așa mai departe. De asemenea, este uneori greu de înțeles în ce măsură este el dedicat libertății individuale și prețuiește viața, ca atunci când spune, referindu-se la o anumită evoluție din perioada războiului din Vietnam: “Still another indication [that the indices in Vietnam are good] is the relative rise in South Vietnamese casualties and decrease in American casualties, which shows that they are beginning to shoulder even more of the human burden of war”[19]. Și exemplele pot continua.

O ultimă precizare la acest punct: Rothbard și Gottfried consideră că în două rânduri a corectat Buckley conservatorismul american ca mișcare politică: a învățat din experiența McCarthy că e nevoie de o mișcare instituționalizată, formal structurată; iar din experiența proprie a candidaturii la primăria New York-ului și mai ales din cea a candidaturii lui Barry Goldwater la președinție (învins fără drept de apel de Johnson în 1964) s-a lecuit de „vandabilitatea” electorală a elementelor radicale ale doctrinei conservatoare marcată încă de „fuzionism”. Pe viitor a fost vorba nu atât de o luptă de idei, cât de una pentru putere. Și n-a fost vorba de o încercare de a propaga idei considerate bune în rândul oamenilor, cât de a le câștiga acestora grațiile în arena democratică. De aici și succesele politice ulterioare (culminând cu Reagan) ale republicanilor la care mișcarea conservatoare a contribuit din plin.

„Fuzionismul” și exigențele pragmatismului politic

Teoreticianul „fuzionismului”, al combinării între viziunea libertariană și cea conservatoare, este considerat a fi Frank Meyer. În Recrudescent American Conservatism[20], el precizează succint nucleul de idei care stă la baza conservatorismului fuzionist: „Conservatorismul asumă existența unei ordini morale obiective bazate pe fundamente ontologice…Oricum, aspectul esențial este acela că un conservator privește problemele politice și sociale cu presupoziția că există standarde obiective ale comportamentului uman și criterii obiective pentru judecarea/evaluarea/aprecierea teoriilor și instituțiilor, pe care este datoria oamenilor să le înțeleagă cât mai profund cu putință și în funcție de care trebuie să-și ghideze acțiunile”[21].

Prin contrast, poziția „liberalilor” în sens american – adică a socialiștilor, etatiștilor, colectiviștilor – este „esențialmente operațională și instrumentală. Dacă lumea conservatorului este, după formularea lui Richard Weaver, o lume a esențelor de care trebuie să ne apropiem (a world of essences to be approximated), lumea Liberalului [în sens american] este una plină de probleme de rezolvat”[22]. (Atrag atenția asupra faptului că Meyer dă aici, după părerea mea, o imagine care se potrivește de minune modului în care Buckley însuși avea să abordeze problematica politico-economico-socială; adică acel pragmatism ironic la adresa principiilor).

Credința într-o ordine morală obiectivă are drept corolar – în termenii aceluiași Meyer – ideea conform căreia „în limitele [acestei] ordini morale obiective, referința primordială a gândirii și acțiunii politice și sociale conservatoare este persoana individuală”[23]. Practic, prin această opțiune, Meyer cel puțin, dacă nu întregul conservatorism care-l acceptă ca purtător de cuvânt, mărturisește o poziție aproape indistinctă în raport cu ideologia libertariană[24].

Ultimul element pe care Meyer ține să-l precizeze în legătură cu conservatorismul fuzionist este – cum era de altfel de așteptat – cel legat de amenințarea comunistă: „În devoțiunea lor pentru civilizația Vestului și patriotismul lor spontan și lipsit de sfială, conservatorii văd Comunismul ca pe o amenințare înarmată și mesianică la adresa însăși a existenței civilizației occidentale și a Statelor Unite.

Ei cred că întreaga noastră politică externă și militară trebuie să se bazeze pe recunoașterea acestei realități. Prin opoziție cu vagul internaționalism și gândirea volitivă (wishful thinking) legată de «înmuierea» (mellowing) Comunismului sau de valoarea Națiunilor Unite care caracteizează gândirea și acțiunea Liberală [în sens american], ei consideră apărarea Vestului și a Statelor Unite ca fiind imperativul primordial al politicii publice”[25].

Dacă standardele obiective de judecare a acțiunii umane, inclusiv a celei politice, și devoțiunea față de persoana umană apropie viziunea conservatorismului fuzionist de libertarianism, elementul ultim – identificarea Comunismului ca primă și maximă amenințare la adresa culturii vestice și a SUA – le separă iremediabil. Este interesant de observat că tonul se schimbă imediat atunci când vine vorba de acest ultim aspect al doctrinei. Aici persoana nu mai pare să stea în centru. Importantă a devenit „civilizația occidentală”, ființa SUA, patriotismul implicit în devotamentul față de acestea. Oare în numele persoanei sunt iubite acestea?

Din poziția fuzionistă așa cum este ea exprimată de Meyer în acest loc pur și simplu nu rezultă. La acest punct se deschide discuția prin care vom putea da răspunsuri mai clare la întrebările sugerate până acum în acest text: este posibilă o coaliție libertarianism-conservatorism? Sub ce formă poate ea subzista? S-a realizat ea în SUA în perioada postbelică? Este, până la urmă, exemplul lui Buckley unul de urmat?

Mărul discordiei: politica externă

Din folclorul meu personal face parte de ani buni o povestioară pe care tata mi-o spune când și când, laolaltă cu altele, despre bunicul meu. Și anume că pe când era el (tata) mic de numai câțiva ani (începutul anilor ’50), l-a văzut pe bunicul săpând cu osteneală un drumeag pe coasta dealului din spatele casei, de folos pentru aducerea de piatră de construcție în gospodărie.

Întrebându-l ce face, acesta i-a răspuns: „Drum să vie americanii!” Cu ingenuitatea caracteristică, copilul a ieșit apoi pe uliță, trâmbițând noile informații primite. Noroc cu un vecin mai binevoitor care l-a luat deoparte și l-a potolit, făcând apoi același lucru și cu bunicul, reamintindu-i un lucru pe care de bună seamă că-l știa foarte bine: în așa vremuri, nu faci de-astea.

Să fie, așadar, vorba de o întâlnire în gând între badea Ioan (bunicul) și William Buckley? Adică dorind, practic, o intervenție americană în România, exprima cel dintâi aceeași viziune asupra politicii externe postbelice – amenințarea primordială e cea comunistă; prin urmare prioritatea numărul unu este lupta constantă împotriva URSS peste tot în lume, chiar sub forma finală a intervențiilor militare – ca și cel de-al doilea? Mira-m-aș!

Dacă i-ar fi explicat cineva bunicului ce-ar fi presupus o intervenție militară mai convențională (ca să nu ne legăm acum de varianta nucleară) – de parcă n-ar fi știut; doar a luptat contra rușilor până la Cotul Donului – vieți de oameni nevinovați, case, proprietăți și tot felul de alte resurse distruse, înăsprierea pe timp de război a represiunii pe considerentul că trebuie contracarați trădătorii și sabotorii etc., probabil că „americanii” nu s-ar fi ales decât cu suduieli din partea lui.

Cum se rezolvă tensiunea dintre așa-zisa necesitate a unei cruciade anticomuniste – azi am putea zice „anti-teroriste” – și respectul față de persoană? Dacă avem în vedere acțiuni militare, întreprinse în logică etatică (finanțate prin taxe; cu acceptarea de principiu a victimelor și pagubelor colaterale), de tipul celei din Iugoslavia, Iraq, Afganistan, răspunsul e simplu: nu se poate. Or, asta și-ar fi dorit Buckley, Meyer și ceilalți conservatori asociați cu National Review. Acțiune forte, imediată și fără prea multe scrupule[26].

Răspunsul libertarian este imediat și trimite (cel puțin) la principiile războiului just: războiul trebuie să aibă caracter defensiv; distincția între combatanți și non-combatanți și între obiectivele militare și cele civile trebuie făcută, și trebuie să fie posibilă cel puțin la nivel de principiu și vizată cu maximă exigență pe teren – erorile pe această direcție căzând în seama celui care „intervine” la fel ca orice pagubă materială sau vătămare fizică produsă în mod obișnuit în societate.

Doresc aici să deschid o paranteză: acceptarea de principiu chiar și a unei singure victime colaterale certe (subînțeles fiind faptul că dacă e victimă, e nevinovată) deja plasează acțiunea în sfera unui impersonalism periculos, după părerea mea. Din păcate politica modernă – dar nu numai – a trecut demult (poate dintotdeauna) dincolo de acest prag.

După cum precizează autorul textului Machiavelli and the Moral Dilemma of Statecraft[27], până la urmă tocmai aceasta este datoria unui om de stat – diferențiindu-l de ipostaza sa ca persoană privată – să fie pregătit la nevoie să suprime un nevinovat pentru binele obștesc. Și exemplul dat în materialul menționat nu este altul decât cel al lui Caiafa față cu problema (din punctul lui de vedere) lui Hristos și a menținerii bunei-voințe a stapânirii romane în condițiile în care acesta ar fi putut fi perceput ca subversiv la adresa establishmentului politic (iudeu și roman).

Le spune Caiafa celor din sinedriu, care tocmai ridicaseră această problemă (Ioan, 11): „(49)…Voi nu știți nimic; (50) Nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. Până la urmă acceptăm ca legitim argumentul lui Caiafa? Aș zice că e greu de acceptat, dacă n-aș crede că e inadmisibil.

De observat însă că, la baza politicilor care nu sunt dispuse să-și asume integral exigențele respectului față de persoană în acțiunile militare, asistențiale, educaționale sau de orice alt tip, stă – volens, nolens – principiul lui Caiafa.

Interesant este și faptul că unul dintre colaboratorii lui Buckley la National Review (și-n aventura conservatoare postbelică în general; fost profesor al său la Yale), Willmoore Kendall, ajunge exact în acest punct atunci când argumentează, de pe poziții asumat conservatoare, că atenienii aveau tot dreptul (ba chiar datoria) să-l execute pe Socrate, și bine au făcut că l-au executat.

Pe de altă parte, răspunsul libertarian prompt la problema aceasta îl dă, printre alții, Walter Block, care înțelege imediat că în ultimă instanță respectarea persoanei (prin respectarea expresiei sale integrale, deci a proprietății sale private legitime) implică, în cazul în care niște prezumtivi extratereștri ar amenința pamântul cu distrugerea dacă oamenii nu ucid un nevinovat (un non-agresor, în jargonul libertarian), un răspuns negativ și asumarea dispariției umanității din univers. (Să zicem că am închis aici paranteza deschisă acum trei paragrafe.)

Nu doar cu acest răspuns principial vin însă libertarienii împotriva politicii externe de tipul celei propuse de Buckley. Dincolo de problemele – imediat vizibile pentru cine vrea să le vadă – pe care orice intervenție armată peste granițe le implică, nu trebuie uitate consecințele pe plan intern.

O ilustră tradiție, pe care și conservatorilor de toate felurile le place s-o invoce, avertizează că războiul – chiar cel victorios – este cea mai scurtă și sigură cale spre tiranie pe plan intern[28]. Într-o enumerare sumară ar fi vorba de: sporiri de taxe; hățiș de reglementări, multe vizând direct libertățile cetățenilor (vezi Patriot Act); sporirea birocrației (vezi departamentul Homeland Security); sporirea marjelor de manevră și a bugetelor serviciilor secrete, a căror putere astfel sporește; tendința de a evita finanțarea războiului prin taxe (sunt nepopulare) și de a recurge la inflație și expansiunea creditului (de unde și redistribuție masivă sau chiar crize economice).

Apoi libertarienii dezavueză destul de tranșant armele nucleare (vârfurile de lance în cadrul războiului rece) prin aceea că nu oferă posibilitatea discriminării între combatanții inamici și victimele colaterale, fiind prin aceasta inerent agresive. De asemenea, un argument pe care n-am să-l mai dezvolt aici[29], spune că o societate socialistă bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție nu este viabilă economic, prăbușindu-se până la urmă datorită imposibilității de a se lansa în mod calculat, economicos în proiecte investiționale.

Nu în ultimul rând, e de prisos să utilizăm termeni ca „război” în mod lax – ca-n sintagma „război rece”. În măsura în care comunismul impunea în primul rând o confruntare ideologică, războiul stricto sensu, era încă departe.

Et caetera

A rămas oarecum în suspensie, la punctul despre fuzionism, întrebarea dacă există o contradicție între ideea de morală obiectivă și cea de respectare a libertății persoanei. Prin urmare dacă un conservator (adept al primeia) are un diferend ireductibil cu un libertarian (adept al celei din urmă). Cred că este o falsă problemă.

A pune problema moralei independent de orice idee de libertate este fie nonsens, fie contradicție în termeni. Căci orice agent moral trebuie, implicit, să fie liber atunci când alege. Prin urmare posibilitatea însăși a acțiunilor morale presupune o preexistentă libertate.

Cu alte cuvinte, adeptul moralității conservatoare, cum bine observă Hoppe[30], trebuie să fie mai întâi și teoretician al libertății, inclusiv al celei sociale. Mai mult, având în vedere că principiul libertarian al inviolabilității proprietății private legitime („axioma non-agresiunii”) este un veritabil prag minim, conservatorul consecvent trebuie să fie nu un „antilibertarian”, ci un „libertarian-plus”, ca să zic așa.

Adică după ce acceptă că singura utilizare a forței și coerciției este cea defensivă – de restaurare al acelui prag minimal al non-agresiunii, de unde se poate pune apoi pentru toată lumea problema acțiunilor morale – să se lanseze în campanii bazate pe persuasiune, exemplu sau cel mult boicot privat în vederea apropierii semenilor săi de standardele morale sau valorilor obiective pe care le prețuiește (familie, comunitate, heterosexualitate, creștinism etc.).

Dacă adeptul conservatorismului consideră că e necesară acțiunea statului – implicit încălcătoare, prin însăși natura sa, a proprietății private legitime a persoanei (nume mai tehnic și mai operațional pentru „libertatea persoanei”) – atunci acesta cade într-o scizionistă contradicție: vrea să restaureze elemente de civilizație umană care sunt presupus valoroase tocmai pentru că pot cataliza adeziunea liberă și deliberată a persoanei, prin constrângere agresivă. (Devine inteligibilă astfel și poziția libertariană care invocă principiul libertății apărând comportamente imorale ca prostituția, fără ca asta să însemne că este numaidecât fie relativist, necrezând în valori obiective, fie demoniac, crezând că există valori și non-valori obiective și optând pentru cele din urmă).

Așadar, la final, este posibilă o fuziune libertarian conservatoare? Dacă privim conservatorismul ca pe un „libertarianism-plus”, da. Dacă este vorba de un conservatorism cât de puțin etatic, nu. Este o astfel de apropiere posibilă în România? La nivelul dezbaterilor de idei nu văd de ce nu, în termenii de mai sus. La nivel politic, problema nu se pune. Că nici măcar nu avem surogate de liberalism clasic/libertarianism și conservatorism față cu care să ridicăm chestiunea. Trăim în epoca social-democrației generalizate. Și aici sfârșește, după părerea mea, și viziunea lui Buckley, consecvent urmată.

[1] „…anyone can pay lip-service to liberty if it entails no specific consequences in policy or action. General principles remain cloudy verbiage if they are not made systematic and applied to specific problems; and responses to such problems must stay hopelessly confused if they remain ad hoc and unsubsumed under guiding principle.” (The General Line, editorialul primului număr al jurnalului Left and Right, 1965, primăvara; http://mises.org/journals/left-right.asp)

[2] Mihail Neamțu, În linie dreaptă: William F Buckley, Jr. (I), Cultura libertății: William F Buckley, Jr. (II), Triumful și amurgul unui senior: William F Buckley, Jr. (III), publicate în februarie, martie și aprilie 2008 în revista Idei în Dialog.

[3] Dragoș Paul Aligică, Valeriu Stoica, Reinventarea dreptei, articol publicat în august 2008 în Idei în Dialog.

[4] Am aici în vedere libertatea socială, a omului în raport cu semenii săi, și nu cea metafizică, a omului în raport cu limitările lui ontologice. Și deși cele două nu sunt fără legătură, distincția e în multe privințe de folos.

[5] În introducerea la The Costs of War: America’s Pyrrhic Victories (Transaction Publishers, New Brunswick (USA) and London (UK), 1999), John V. Denson redă viziunea lui Jefferson: “Thomas Jefferson captured the spirit of the times in stating, «In questions of power, then, let no more be heard of confidence in man, but bind him down from mischief with the chains of the Constitution»”.

[6] Alexander Hamilton, de pildă, era un adept al creării unui stat centralizat și puternic.

[7] William F. Buckley, Jr., editor, American Conservative Thought in the Twentieth Century, The American Heritage Series, The Bobbs-Merrill Company, Inc., Indianapolis and New York, 1970, p. 102.

[8] Precum instituția sclaviei în statele din Sud-ul preponderent agrar. De asemenea, merită menționat aici că în opinia unor autori (Rothbard, de pildă) Constituția este deja un pas înapoi în fața etatismului modern, o versiune mai radicală și mai bună fiind anterioarele Articole Confederative (Articles of Confederation) care presupuneau un grad de centralizare mai redus.

[9] Voi folosi cu precădere Murray Rothbard, The Betrayal of the American Right, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007, disponibilă on-line la http://mises.org/books/betrayal.pdf; Rothbard, The Transformation of the American Right, publicată inițial în Continuum, 1964 (vara), pp. 220-231, disponibilă la http://mises.org/etexts/transformation.pdf; Paul Gottfried, The Conservative Movement, Revised Edition, Twayne Publishers, New York, 1993.

[10] Aceștia, la rândul lor, revendicându-se de la o ilustră tradiție individualistă: Locke, Jefferson, Paine, Cobden, Bright, Bastiat, Tocqueville, Thoreau, Spooner, Spencer, Acton, ca să-i menționăm pe câțiva din exponenți.

[11] Ideile lor se regăsesc expuse în lucrări precum: Albert Jay Nock, Our Enemy, the State (1935; disponibil on-line la http://www.mises.org/etexts/ourenemy.pdf); Isabel Paterson, The God of the Machine (1943; http://mises.org/books/godofmachine.pdf); Rose Wilder Lane, The Discovery of Freedom (1943; http://mises.org/books/discovery.pdf); John T. Flynn, As We Go Marching (1944; http://mises.org/books/aswegomarching.pdf); Garet Garrett, People’s Pottage (1953; http://mises.org/books/pottage.pdf)

[12] Este interesant că această coaliție informală a fost transpartinică, cum se spune. Taft era republican iar ceilalți democrați. De unde se vede că sistemul partinic nu dă seama de adevăratele mize ale arenei politice. Rareori se identifică binele, eficiența, dreptatea cu vreun partid anume. Partidele tind să se cimenteze în establishment, adoptând într-o logică previzibilă poziții tot mai intervenționiste, rolul de a apăra cetățeanul de inerția întregului sistem revenind până la urma aproape întotdeauna unei ariegarde a libertății cuprinzând oameni politici încă insufucient pervertiți, adevărate anomalii ale scenei politice (cum este în prezent Ron Paul; din păcate nu am un exemplu pentru România).

[13] Teorii de tipul celor împărtășite de Mises, Hazlitt, Robbins sau, ulterior, Rothbard.

[14] Alte persoane importante implicate în National Review au fost: Russell Kirk, Willmoore Kendall, Brent Brozell, James Burnham, Whittaker Chambers.

[15] Redau în română după citatele oferite de Rothbard în Betrayal…, p. 159.

[16] “I have never failed, I am saying, to dissatisfy an audience that asks the meaning of conservatism”, American Conservative Thought…, p. xviii.

[17] William F Buckley, interviu în revista Playboy, în mai, 1970, republicat în Inweighing We Will Go, G.P. Putnams’ Sons, New York, 1972, p.37.

[18] Buckley, American Conservatite Thought…, p. xxiv.

[19] Buckley, Inveighing…, p. 24.

[20] Disponibil în Buckley (editor), American Conservative Thought in the Twentieth Century, operă la care am făcut trimitere într-o notă anterioară.

[21] Frank S. Meyer, Recrudescent American Conservatism, în Buckley (ed.), op cit., pag. 81. Traducerea – ca și în cazul citatelor următoare – îmi aparține.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Vezi Murray Rothbard, Frank S. Meyer: The Fusionist as Libertarian Manqué, http://mises.org/rothbard/fusion.pdf.

[25] Frank S. Meyer, op.cit., p. 83.

[26] Rothbard povestește undeva chiar de discuțiile tipice între unul dintre conservatorii de la National Review și soția sa, în care acesta punea problema dacă SUA ar trebui să lanseze un atac nuclear imediat asupra URSS, sau dacă ar trebui mai întâi să-i dea un ultimatum.

[27] http://www.friesian.com/machiav.htm

[28] John V. Denson, op. cit., p. xiv: “…victorious wars have been the primary method by which power has been centralized into the Federal government.” (idee exprimată și de Bruce Porter, în War and the Rise of the State: The Military Foundations of Modern Politics, New York, Free Press, 1994, p. 278). În același loc e citat Tocqueville: “All those who seek to destroy the liberties of a democratic nation ought to know that war is the surest and the shortest means to accomplish it.” (p. xxi)

[29] Vezi Ludwig von Mises, Birocrația și imposibilitatea planificării raționale în regim socialist, Institutul Ludwig von Mises – România, București, 2007.

[30] Hans-Hermann Hoppe, Incoerența intelectuală a conservatorismului, http://misesromania.org/432/.

Scris de
Mihai-Vladimir Topan
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins