Statul și Biserica

Trăsătura fundamentală – și de accentuat, mai cu seamă astăzi – a propovăduirii și acțiunii creștine în lume este non-violența. Iubirea, practicarea virtuților presupun libertatea. Pentru înțelegerea atitudinii ortodoxe față de stat este crucial să cunoaștem că acesta din urmă nu poate sprijini un grup din societate decât 1) transferându-i o parte din impozite sau/și 2) emițând reglementări în favoarea lui. Ambele modalități de a acționa în favoarea respectivului grup implică utilizarea constrângerii, principiu opus libertății și voluntarismului ortodox. Ideile de „biserica de stat” și de „stat creștin” trebuie respinse, ele încercând să reunească realități incompatibile din punct de vedere al acțiunii. Separarea bisericii de stat nu e decât recunoașterea faptului că iubirea și frumusețea nu pot fi nici decretate, nici subvenționate.

Motivul care ne-a determinat să aşternem pe hârtie aceste rânduri nu este altul decât dorinţa de a expune într-un limbaj "secularizat" viziunea ortodoxă asupra relaţiei dintre stat şi biserică sau modul în care înţeleg ortodocşii să se raporteze la stat. Dat fiind spaţiul pe care îl avem la dispoziţie, este evident că numai precizarea contururilor generale ale acestei viziuni este posibilă.

Trebuie spus de la bun început – pentru a evita orice confuzie – că ideile din acest studiu nu aparţin unui "spectator neangajat", unui "observator neutru", ci unui adept al ortodoxiei.

1. Biserica

Înainte de a trece la tratarea propriu-zisă a temei este absolut necesară clarificarea modului în care utilizăm termenii de "biserică" şi "stat". Majoritatea studiilor publicate asupra relaţiei biserică-stat sunt aproape lipsite de orice valoare pentru că autorii lor se joacă efectiv cu cei doi termeni, rezultatul fiind meditaţii mai lungi sau mai scurte despre ceea ce cred ei că ar trebui să fie sau că este relaţia nu dintre biserică şi stat, ci dintre ceea ce îşi închipuie ei că ar fi "biserica", respectiv "statul".

"Biserica – învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur – este neamul omenesc mântuit în Hristos". Prin "biserică" deci înţelegem pe toţi cei ce au aceeaşi credinţă (acelaşi set de valori) şi care se comportă sau acţionează într-un anumit fel. Creştinul poate fi recunoscut nu după haine, după mers sau după auto-caracterizare ("sunt creştin") ci după modul în care acţionează sau se comportă.

Din perspectiva temei noastre, trei sunt planurile relevante în care acţionează creştinul: planul dumnezeiesc (relaţia cu Sfânta Treime), planul bisericii (relaţia cu cei de aceeaşi credinţă) şi planul societăţii (relaţia cu oamenii din lume, cu cei din afara bisericii). Ultimele două planuri sunt cele care ne interesează aici în mod deosebit.

Constrângerea fundamentală impusă acţiunii creştinului este dată de conceptul de dreptate. Nimic nu iubeşte creştinul mai mult decât lucrarea dreptăţii, aceasta fiind realitatea care îl uneşte cu Dumnezeu şi cu oamenii. Dreptatea (acţiunea dreaptă, justă) are două sensuri după Sfinţii Părinţi:

a) "să nu iei dreptul altuia", adică respectarea "cu sfinţenie" a proprietăţii (sens restrâns);

b) "să lucrezi toată virtutea" (sensul larg).

Deşi termenii de "etică" şi "morală" sunt consideraţi a fi sinonimi, vom face aici diferenţa între comportamentul (acţiunea) etic(ă) (sensul restrâns al dreptăţii) şi comportamentul moral (sensul larg al dreptăţii). Aceste două concepte sunt indispensabile pentru a înţelege viziunea creştină despe societate.

Biserica pentru creştin este prin excelenţă spaţiul relaţiilor sau acţiunilor morale, spaţiul în care se lucrează "toată virtutea". Biserica este şi a fost întotdeauna o uşă deschisă pentru toţi cu condiţia să lucreze virtutea. Biserica este laboratorul în care omul lucrează dobândirea nemuririi. "Dumnezeu s-a făcut om – spune Sfântul Atanasie – pentru ca omul să se îndumnezeiască". Biserica a căutat întotdeauna să păstreze deschise cele două căi, să păstreze, altfel spus, intactă posibilitatea îndumnezeirii omului. Ereziile nu sunt altceva decât anularea legăturii mântuitoare cu Sfânta Treime şi a legăturilor cu semenii prin blocarea (mai întâi intelectuală şi apoi la nivelul acţiunii) a uneia din cele două căi. Atât despre relaţiile (morale) din cadrul bisericii.

La fel de importantă însă este şi acţiunea creştinului în societate. Lucrurile aici sunt mai complicate şi tratamentul trebuie făcut cu mult discernământ. Trei sunt după noi problemele principale şi asupra lor ne vom concentra pe scurt în cele ce urmează.

1) Problema extinderii bisericii în societate. Este evident că în afara bisericii nu pot exista decât relaţii violente sau relaţii etice. Extinderea bisericii echivalează cu transformarea acestor relaţii în relaţii morale. Întrebarea care se pune este: este permisă angajarea în relaţii violente pentru promovarea acestui scop? "Scopul scuză mijoacele"; Marele Inchizitor dostoievskian este sau nu un adevărat creştin?

Creştinul îşi iubeşte semenii, dar în acelaşi timp înţelege că acela care nu e în Hristos e în moarte. Din această iubire şi din această înţelegere a naturii lucrurilor derivă vocaţia universală a bisericii, dorinţa ei ca toţi să ajungă la aceeaşi credinţă care să-i determine să lucreze virtutea, să-i transforme în oameni cu comportament moral. "Aş dori ca toţi oamenii să fie ca mine", spune Apostolul. De aceea pretutindeni creştinii Îl propovăduiesc pe Hristos celor din afară, fie explicit (prin discurs sau scrieri), fie implicit (prin felul în care se comportă, dovadă a credinţei lor).

Trăsătura fundamentală – şi de accentuat, mai cu seamă astăzi – a propovăduirii şi acţiunii creştine în lume este non-violenţa. Iubirea, practicarea virtuţilor presupun libertatea. Relaţia de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii este prea frumoasă şi are prea multe de oferit pentru a fi nevoie de violenţă. Biserica nu cheamă în ea (adică în Hristos) decât pe aceia care au părerea cuvenită despre măreţia darurilor lui Dumnezeu. Părinţii aseamănă încercarea de a transforma (converti) pe cineva prin violenţă cu încercarea de a pleca un pom cu vârful spre pământ: când violenţa încetează, pomul (omul) revine la poziţia iniţială; când violenţa este prea mare, se rupe!

2) Atitudinea creştinului faţă de relaţiile violente în care se angajează cei din afara bisericii. Dacă extinderea bisericii se face prin duhul sfatului şi prin exemplul personal, comportamentul creştinului se schimbă radical atunci când relaţiile dintre oamenii din societatea în care trăieşte nu mai satisfac nici criteriul minim al eticii. Creştinul trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a împiedica acţiunile violente îndreptate împotriva persoanei şi proprietăţii aproapelui, iar în cazul în care efortul său ar fi inutil din cauza forţei agresorului trebuie să-şi afirme explicit poziţia de dezaprobare prin orice mijloace.

3) Când violenţa este exercitată asupra sa şi a avutului său, atitudinea creştină este aceea de suportare a nedreptăţii; el are însă dreptul de a se împotrivi.

Trăsăturile acţiunii creştine în societate pe care le-am identificat mai sus sunt derivate din două surse:

– din Scriptură şi din operele Sfinţilor Părinţi;

– din modul în care s-au comportat creştinii în istorie.

E necesar să precizăm acest lucru pentru că situaţia în lumea ortodoxă e de aşa natură că se confundă învăţătura bisericii cu ce are fiecare în cap, cu ce a auzit el la televizor sau cu ce a auzit acasă de la mama cu patru clase sau de la bunica analfabetă. În afara unei cunoaşteri aprofundate (directe sau indirecte, prin preot) a surselor menţionate nu există posibilitate de discuţie serioasă despre ortodocşi şi ortodoxie.

2. Statul

Termenul "stat" are două sensuri fundamentale, care nu trebuie confundate: primul este acela de "guvern", "aparat guvernamental", "sector public"; al doilea este sinonim cu întreaga societate. Statul ca "acţiune guvernamentală" apare în titlul acestui eseu.

Aşa cum am văzut la punctul precedent, criteriul fundamental după care recunoaştem un anumit lucru, acel "ceva" care îi manifestă natura, este modul în care se comportă sau acţionează, tipul de relaţie în care se angajează. În afara relaţiei nu există nici un fel de societate sau grup, ci doar indivizi izolaţi.

Ce este atunci guvernul, puterea publică? Nici clădirea în care lucrează şi nici hainele pe care le poartă o persoană nu ne dau marca distinctivă a apartenenţei ei la structurile puterii. "Guvernul" este un grup de oameni dintre cei ce trăiesc pe un anumit teritoriu, grup care beneficiază de următoarele privilegii (monopoluri sau drepturi exclusive):

a) privilegiul de a impozita. Statul îşi derivă veniturile din sumele cedate de producătorii privaţi obligatoriu, în caz contrar ei fiind deposedaţi în mod violent de acele resurse. Se poate replica aici că unii nu plătesc impozitele din obligaţie, ci în mod voluntar, "pentru că sunt conştienţi că aşa trebuie". Cinste lor! Numai că acest lucru nu transformă statul într-o organizaţie voluntară, aşa cum este biserica. Adepţii teoriei "voluntariste" a guvernului ar trebui să reflecteze la aceste două probleme: 1. oare câte persoane ar mai plăti respectivele sume dacă ar fi doar rugate (fără a mai fi vizitate de poliţie sau de Garda Financiară)? şi 2. ce împiedică statul să se transforme într-o organizaţie voluntară, colectând doar banii cedaţi de bună voie de producătorii privaţi?

b) privilegiul de a reglementa. Statul are puterea de a hotărî în mod arbitrar tot felul de constrângeri asupra acţiunilor non-violente ale oamenilor. Din nou, acestea nu sunt recomandări, ci ordine a căror respectare este garantată în ultimă instanţă prin apelul la violenţă.

Ar fi necesară aici o observaţie. Generaţia actuală este considerată a fi una din cele mai non-conformiste din câte au trăit în istorie; fiecare vrea – cel puţin aşa se afirmă – să-şi trăiască viaţa aşa cum consideră de cuviinţă. Dogmele "învechite", poruncile arbitrare, "predicile moralizatoare", “prostii” precum postul, rugăciunea, milostenia trebuie să dispară în această epocă a libertăţii absolute. S-ar părea, într-adevăr, că trăim o epocă înălţătoare, că niciodată nu a mai existat pe pământ o asemenea dragoste de libertate. Dar iată că aceia care etichetează drept absurde dogmele (fără a le cunoaşte, desigur, conţinutul sau rostul) nu au nimic de spus când impozitele sar de la 10% la 40 sau 60% (li se confiscă efectiv cea mai mare parte din muncă, lăsând la o parte faptul că sunt obligaţi să le plătească), când sunt obligaţi să meargă la şcoală un număr de ani (deşi pe cei mai mulţi nu-i interesează decât alfabetul şi operaţiile aritmetice elementare), obligaţi să meargă 6 luni sau 1 an în armată, obligaţi să nu cumpere decât maxim 0,1% din acţiunile S.I.F, când li se interzice să cumpere maşini străine sau aproape orice bun produs în străinătate, când – într-un cuvânt – li se impune drept bine suprem nechezolul, salamul cu soia, ţigările Carpaţi şi închinarea la un cizmar analfabet sau la un preşedinte de colhoz cam de aceeaşi statură intelectuală. "Dogmele", predicile şi biserica ştiu respectul faţă de persoană şi lasă acesteia un spaţiu al libertăţii (poţi alege oricând să rămâi în afara lor), statul modern şi legile sale, nu.

c) privilegiul constrângerii. Colectarea impozitelor şi aplicarea reglementărilor sunt asigurate prin recurgerea la constrângere; în plus, fiecare cetăţean este obligat să plătească guvernului pentru serviciile de securitate pe care acesta i le oferă (protecţie faţă de agresori din interior sau din exterior). Nimănui nu-i este permis să se adreseze altui producător de asemenea servicii – de exemplu, alt guvern.

Statul desemnează teritoriul asupra căruia se extinde activitatea unui guvern (cele trei privilegii). Prin urmare, orice stat în acest sens cuprinde două tipuri extrem de diferite de relaţii: cele guvernamentale şi cele ce alcătuiesc societatea (voluntare, non-violente). Ar fi de dorit ca aceia care discută despre stat să spună limpede ce au în minte când folosesc acest termen şi să nu treacă de la un sens la altul pe parcursul discuţiei.

3. Biserica şi statul

Două aspecte trebuie examinate: primul ţine de sprijinul pe care statul îl poate oferi bisericii, al doilea de atitudinea bisericii faţă de anumite activităţi ale statului.

Sprijinul statului

În lumea aceasta biserica se confruntă şi ea cu o serie de probleme: are nevoie de resurse pentru întreţinerea preoţilor, a călugărilor, a locaşurilor de cult, are nevoie de resurse pentru ajutorarea celor în nevoie, are de făcut faţă continuu unor provocări dogmatice, provocări ce apar atât din interior cât şi din exterior şi care necesită o continuă precizare a învăţăturii sale, doreşte şi ea să-şi răspândească învăţătura şi să dobândească noi credincioşi.

Atunci când se discută despre separarea sau nu a statului de biserică, ceea ce se are în vedere este de fapt modalitatea concretă de a rezolva toate aceste probleme. Nu există însă decât două modalităţi de rezolvare: una care presupune strângerea resurselor necesare din contribuţiile voluntare ale credincioşilor (iar pentru milostenie – ajutorarea săracilor – pot fi acceptate şi fonduri de la persoane din afara bisericii) şi precizarea învăţăturii exclusiv în interiorul bisericii, ceea ce implică în mod evident o separare totală a bisericii de stat; şi o alta în care statul este acela care furnizează cel puţin în parte resursele şi este prezent în discuţiile dogmatice.

Poziţia tradiţiei intelectuale a bisericii, spre marea dezamăgire a adversarilor separării, este limpede în această privinţă: biserica şi statul trebuie să existe separat, în sensul că biserica nu acceptă nici un sprijin din partea acestuia. Nădejdea bisericii este Hristos, nu statul.

Este suficient să amintim, din miile de exemple care se pot aduce în sprijinul afirmaţiei făcute, doar modul în care a început şi s-a răspândit propovăduirea creştină: totul porneşte din sânul societăţii, în mod voluntar, şi se răspândeşte exclusiv prin convingere. "Mergând, propovăduiţi" spune Hristos celor doisprezece (Matei 10,7). "Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea…" (id., 10,14)."Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor" (10, 16). Cât despre ajutorul material necesar creştinilor e suficient cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur: "Iar răsplata unei astfel de vieţi (virtuoase- n.n.) nu e nici statui în parcuri, nici cununi de lauri, nici întreţinere pe seama statului, ci viaţa veşnică". (Omilia I la Matei). Sf. Ioan Damaschin ar trebui recitit (împreună cu Pavel, Maxim, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama ş.a.) pentru a vedea cam ce cred ortodocşii despre amestecul statului în stabilirea dogmelor dreptei credinţe; de multe ori blândeţea e lăsată cu totul de o parte.

Pentru înţelegerea atitudinii ortodoxe este crucial să înţelegem că guvernul nu poate sprijini un grup din societate decât 1) transferându-i o parte din impozite sau/şi 2) emiţând reglementări în favoarea lui. Ambele modalităţi de a acţiona în favoarea respectivului grup implică utilizarea constrângerii, principiu opus libertăţii şi voluntarismului ortodox. Dacă sunt corecte concluziile noastre, atunci ideile de "biserică de stat" şi de "stat creştin" trebuie respinse, ele încercând să reunească realităţi incompatibile din punct de vedere al acţiunii.

Într-un limbaj mai simplu, respingerea fuziunii cu statul nu înseamnă altceva decât că ortodocşii nu au de gând să-şi construiască biserici şi să plătească preoţii din banii şi eforturile catolicilor sau protestanţilor, nici nu cred că adevărurile lor sunt atât de slabe încât să nu poată fi susţinute în faţa oricăror alte religii sau confesiuni şi că e nevoie de decretele statului pentru a menţine ortodoxia într-un anumit spaţiu. Separarea bisericii de stat nu e decât recunoaşterea faptului că iubirea şi frumuseţea nu pot fi nici decretate, nici subvenţionate.

În ceea ce priveşte relaţia istorică a statului cu Biserica e bine să se ştie că foarte puţini sfinţi au fost scutiţi de neplăceri. Una din marile legende ale timpului nostru este aceea că ortodoxia este obedientă faţă de putere. Nu putem răspunde la aceasta decât arătând că Pavel a fost decapitat în Roma, Petru a fost răstignit tot acolo, Sf. Atanasie a fost alungat de cinci ori din scaunul de episcop şi şi-a petrecut viaţa mai mult în exil, Sf. Ioan Gură de Aur s-a sfârşit tot în exil după ce a fost depus din scaun, Sf. Maxim i s-au tăiat mâna dreaptă şi limba la 82 de ani, sf. Ioan Damaschin a vieţuit în alt teritoriu tot de teama puterii (iconoclaste de această dată), Sf. Teodor Studitul a fost arestat o perioadă îndelungată, Sf. Grigorie Palama a cunoscut şi el închisoarea. La noi, de curând, două personalităţi ale ortodoxiei – părintele Stăniloae şi părintele Galeriu – au trecut prin închisori. Toată istoria ortodoxiei este o luptă continuă pentru păstrarea cu orice preţ a curăţeniei credinţei şi vieţuirii.

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România.

Scris de
Marius Spiridon
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!