Statul și Biserica

Trăsătura fundamentală – și de accentuat, mai cu seamă astăzi – a propovăduirii și acțiunii creștine în lume este non-violența. Iubirea, practicarea virtuților presupun libertatea. Pentru înțelegerea atitudinii ortodoxe față de stat este crucial să cunoaștem că acesta din urmă nu poate sprijini un grup din societate decât 1) transferându-i o parte din impozite sau/și 2) emițând reglementări în favoarea lui. Ambele modalități de a acționa în favoarea respectivului grup implică utilizarea constrângerii, principiu opus libertății și voluntarismului ortodox. Ideile de „biserica de stat” și de „stat creștin” trebuie respinse, ele încercând să reunească realități incompatibile din punct de vedere al acțiunii. Separarea bisericii de stat nu e decât recunoașterea faptului că iubirea și frumusețea nu pot fi nici decretate, nici subvenționate.

Motivul care ne-a determinat să așternem pe hârtie aceste rânduri nu este altul decât dorința de a expune într-un limbaj "secularizat" viziunea ortodoxă asupra relației dintre stat și biserică sau modul în care înțeleg ortodocșii să se raporteze la stat. Dat fiind spațiul pe care îl avem la dispoziție, este evident că numai precizarea contururilor generale ale acestei viziuni este posibilă.

Trebuie spus de la bun început – pentru a evita orice confuzie – că ideile din acest studiu nu aparțin unui "spectator neangajat", unui "observator neutru", ci unui adept al ortodoxiei.

1. Biserica

Înainte de a trece la tratarea propriu-zisă a temei este absolut necesară clarificarea modului în care utilizăm termenii de "biserică" și "stat". Majoritatea studiilor publicate asupra relației biserică-stat sunt aproape lipsite de orice valoare pentru că autorii lor se joacă efectiv cu cei doi termeni, rezultatul fiind meditații mai lungi sau mai scurte despre ceea ce cred ei că ar trebui să fie sau că este relația nu dintre biserică și stat, ci dintre ceea ce își închipuie ei că ar fi "biserica", respectiv "statul".

"Biserica – învață Sfântul Ioan Gură de Aur – este neamul omenesc mântuit în Hristos". Prin "biserică" deci înțelegem pe toți cei ce au aceeași credință (același set de valori) și care se comportă sau acționează într-un anumit fel. Creștinul poate fi recunoscut nu după haine, după mers sau după auto-caracterizare ("sunt creștin") ci după modul în care acționează sau se comportă.

Din perspectiva temei noastre, trei sunt planurile relevante în care acționează creștinul: planul dumnezeiesc (relația cu Sfânta Treime), planul bisericii (relația cu cei de aceeași credință) și planul societății (relația cu oamenii din lume, cu cei din afara bisericii). Ultimele două planuri sunt cele care ne interesează aici în mod deosebit.

Constrângerea fundamentală impusă acțiunii creștinului este dată de conceptul de dreptate. Nimic nu iubește creștinul mai mult decât lucrarea dreptății, aceasta fiind realitatea care îl unește cu Dumnezeu și cu oamenii. Dreptatea (acțiunea dreaptă, justă) are două sensuri după Sfinții Părinți:

a) "să nu iei dreptul altuia", adică respectarea "cu sfințenie" a proprietății (sens restrâns);

b) "să lucrezi toată virtutea" (sensul larg).

Deși termenii de "etică" și "morală" sunt considerați a fi sinonimi, vom face aici diferența între comportamentul (acțiunea) etic(ă) (sensul restrâns al dreptății) și comportamentul moral (sensul larg al dreptății). Aceste două concepte sunt indispensabile pentru a înțelege viziunea creștină despe societate.

Biserica pentru creștin este prin excelență spațiul relațiilor sau acțiunilor morale, spațiul în care se lucrează "toată virtutea". Biserica este și a fost întotdeauna o ușă deschisă pentru toți cu condiția să lucreze virtutea. Biserica este laboratorul în care omul lucrează dobândirea nemuririi. "Dumnezeu s-a făcut om – spune Sfântul Atanasie – pentru ca omul să se îndumnezeiască". Biserica a căutat întotdeauna să păstreze deschise cele două căi, să păstreze, altfel spus, intactă posibilitatea îndumnezeirii omului. Ereziile nu sunt altceva decât anularea legăturii mântuitoare cu Sfânta Treime și a legăturilor cu semenii prin blocarea (mai întâi intelectuală și apoi la nivelul acțiunii) a uneia din cele două căi. Atât despre relațiile (morale) din cadrul bisericii.

La fel de importantă însă este și acțiunea creștinului în societate. Lucrurile aici sunt mai complicate și tratamentul trebuie făcut cu mult discernământ. Trei sunt după noi problemele principale și asupra lor ne vom concentra pe scurt în cele ce urmează.

1) Problema extinderii bisericii în societate. Este evident că în afara bisericii nu pot exista decât relații violente sau relații etice. Extinderea bisericii echivalează cu transformarea acestor relații în relații morale. Întrebarea care se pune este: este permisă angajarea în relații violente pentru promovarea acestui scop? "Scopul scuză mijoacele"; Marele Inchizitor dostoievskian este sau nu un adevărat creștin?

Creștinul își iubește semenii, dar în același timp înțelege că acela care nu e în Hristos e în moarte. Din această iubire și din această înțelegere a naturii lucrurilor derivă vocația universală a bisericii, dorința ei ca toți să ajungă la aceeași credință care să-i determine să lucreze virtutea, să-i transforme în oameni cu comportament moral. "Aș dori ca toți oamenii să fie ca mine", spune Apostolul. De aceea pretutindeni creștinii Îl propovăduiesc pe Hristos celor din afară, fie explicit (prin discurs sau scrieri), fie implicit (prin felul în care se comportă, dovadă a credinței lor).

Trăsătura fundamentală – și de accentuat, mai cu seamă astăzi – a propovăduirii și acțiunii creștine în lume este non-violența. Iubirea, practicarea virtuților presupun libertatea. Relația de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii este prea frumoasă și are prea multe de oferit pentru a fi nevoie de violență. Biserica nu cheamă în ea (adică în Hristos) decât pe aceia care au părerea cuvenită despre măreția darurilor lui Dumnezeu. Părinții aseamănă încercarea de a transforma (converti) pe cineva prin violență cu încercarea de a pleca un pom cu vârful spre pământ: când violența încetează, pomul (omul) revine la poziția inițială; când violența este prea mare, se rupe!

2) Atitudinea creștinului față de relațiile violente în care se angajează cei din afara bisericii. Dacă extinderea bisericii se face prin duhul sfatului și prin exemplul personal, comportamentul creștinului se schimbă radical atunci când relațiile dintre oamenii din societatea în care trăiește nu mai satisfac nici criteriul minim al eticii. Creștinul trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a împiedica acțiunile violente îndreptate împotriva persoanei și proprietății aproapelui, iar în cazul în care efortul său ar fi inutil din cauza forței agresorului trebuie să-și afirme explicit poziția de dezaprobare prin orice mijloace.

3) Când violența este exercitată asupra sa și a avutului său, atitudinea creștină este aceea de suportare a nedreptății; el are însă dreptul de a se împotrivi.

Trăsăturile acțiunii creștine în societate pe care le-am identificat mai sus sunt derivate din două surse:

– din Scriptură și din operele Sfinților Părinți;

– din modul în care s-au comportat creștinii în istorie.

E necesar să precizăm acest lucru pentru că situația în lumea ortodoxă e de așa natură că se confundă învățătura bisericii cu ce are fiecare în cap, cu ce a auzit el la televizor sau cu ce a auzit acasă de la mama cu patru clase sau de la bunica analfabetă. În afara unei cunoașteri aprofundate (directe sau indirecte, prin preot) a surselor menționate nu există posibilitate de discuție serioasă despre ortodocși și ortodoxie.

2. Statul

Termenul "stat" are două sensuri fundamentale, care nu trebuie confundate: primul este acela de "guvern", "aparat guvernamental", "sector public"; al doilea este sinonim cu întreaga societate. Statul ca "acțiune guvernamentală" apare în titlul acestui eseu.

Așa cum am văzut la punctul precedent, criteriul fundamental după care recunoaștem un anumit lucru, acel "ceva" care îi manifestă natura, este modul în care se comportă sau acționează, tipul de relație în care se angajează. În afara relației nu există nici un fel de societate sau grup, ci doar indivizi izolați.

Ce este atunci guvernul, puterea publică? Nici clădirea în care lucrează și nici hainele pe care le poartă o persoană nu ne dau marca distinctivă a apartenenței ei la structurile puterii. "Guvernul" este un grup de oameni dintre cei ce trăiesc pe un anumit teritoriu, grup care beneficiază de următoarele privilegii (monopoluri sau drepturi exclusive):

a) privilegiul de a impozita. Statul își derivă veniturile din sumele cedate de producătorii privați obligatoriu, în caz contrar ei fiind deposedați în mod violent de acele resurse. Se poate replica aici că unii nu plătesc impozitele din obligație, ci în mod voluntar, "pentru că sunt conștienți că așa trebuie". Cinste lor! Numai că acest lucru nu transformă statul într-o organizație voluntară, așa cum este biserica. Adepții teoriei "voluntariste" a guvernului ar trebui să reflecteze la aceste două probleme: 1. oare câte persoane ar mai plăti respectivele sume dacă ar fi doar rugate (fără a mai fi vizitate de poliție sau de Garda Financiară)? și 2. ce împiedică statul să se transforme într-o organizație voluntară, colectând doar banii cedați de bună voie de producătorii privați?

b) privilegiul de a reglementa. Statul are puterea de a hotărî în mod arbitrar tot felul de constrângeri asupra acțiunilor non-violente ale oamenilor. Din nou, acestea nu sunt recomandări, ci ordine a căror respectare este garantată în ultimă instanță prin apelul la violență.

Ar fi necesară aici o observație. Generația actuală este considerată a fi una din cele mai non-conformiste din câte au trăit în istorie; fiecare vrea – cel puțin așa se afirmă – să-și trăiască viața așa cum consideră de cuviință. Dogmele "învechite", poruncile arbitrare, "predicile moralizatoare", “prostii” precum postul, rugăciunea, milostenia trebuie să dispară în această epocă a libertății absolute. S-ar părea, într-adevăr, că trăim o epocă înălțătoare, că niciodată nu a mai existat pe pământ o asemenea dragoste de libertate. Dar iată că aceia care etichetează drept absurde dogmele (fără a le cunoaște, desigur, conținutul sau rostul) nu au nimic de spus când impozitele sar de la 10% la 40 sau 60% (li se confiscă efectiv cea mai mare parte din muncă, lăsând la o parte faptul că sunt obligați să le plătească), când sunt obligați să meargă la școală un număr de ani (deși pe cei mai mulți nu-i interesează decât alfabetul și operațiile aritmetice elementare), obligați să meargă 6 luni sau 1 an în armată, obligați să nu cumpere decât maxim 0,1% din acțiunile S.I.F, când li se interzice să cumpere mașini străine sau aproape orice bun produs în străinătate, când – într-un cuvânt – li se impune drept bine suprem nechezolul, salamul cu soia, țigările Carpați și închinarea la un cizmar analfabet sau la un președinte de colhoz cam de aceeași statură intelectuală. "Dogmele", predicile și biserica știu respectul față de persoană și lasă acesteia un spațiu al libertății (poți alege oricând să rămâi în afara lor), statul modern și legile sale, nu.

c) privilegiul constrângerii. Colectarea impozitelor și aplicarea reglementărilor sunt asigurate prin recurgerea la constrângere; în plus, fiecare cetățean este obligat să plătească guvernului pentru serviciile de securitate pe care acesta i le oferă (protecție față de agresori din interior sau din exterior). Nimănui nu-i este permis să se adreseze altui producător de asemenea servicii – de exemplu, alt guvern.

Statul desemnează teritoriul asupra căruia se extinde activitatea unui guvern (cele trei privilegii). Prin urmare, orice stat în acest sens cuprinde două tipuri extrem de diferite de relații: cele guvernamentale și cele ce alcătuiesc societatea (voluntare, non-violente). Ar fi de dorit ca aceia care discută despre stat să spună limpede ce au în minte când folosesc acest termen și să nu treacă de la un sens la altul pe parcursul discuției.

3. Biserica și statul

Două aspecte trebuie examinate: primul ține de sprijinul pe care statul îl poate oferi bisericii, al doilea de atitudinea bisericii față de anumite activități ale statului.

Sprijinul statului

În lumea aceasta biserica se confruntă și ea cu o serie de probleme: are nevoie de resurse pentru întreținerea preoților, a călugărilor, a locașurilor de cult, are nevoie de resurse pentru ajutorarea celor în nevoie, are de făcut față continuu unor provocări dogmatice, provocări ce apar atât din interior cât și din exterior și care necesită o continuă precizare a învățăturii sale, dorește și ea să-și răspândească învățătura și să dobândească noi credincioși.

Atunci când se discută despre separarea sau nu a statului de biserică, ceea ce se are în vedere este de fapt modalitatea concretă de a rezolva toate aceste probleme. Nu există însă decât două modalități de rezolvare: una care presupune strângerea resurselor necesare din contribuțiile voluntare ale credincioșilor (iar pentru milostenie – ajutorarea săracilor – pot fi acceptate și fonduri de la persoane din afara bisericii) și precizarea învățăturii exclusiv în interiorul bisericii, ceea ce implică în mod evident o separare totală a bisericii de stat; și o alta în care statul este acela care furnizează cel puțin în parte resursele și este prezent în discuțiile dogmatice.

Poziția tradiției intelectuale a bisericii, spre marea dezamăgire a adversarilor separării, este limpede în această privință: biserica și statul trebuie să existe separat, în sensul că biserica nu acceptă nici un sprijin din partea acestuia. Nădejdea bisericii este Hristos, nu statul.

Este suficient să amintim, din miile de exemple care se pot aduce în sprijinul afirmației făcute, doar modul în care a început și s-a răspândit propovăduirea creștină: totul pornește din sânul societății, în mod voluntar, și se răspândește exclusiv prin convingere. "Mergând, propovăduiți" spune Hristos celor doisprezece (Matei 10,7). "Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea…" (id., 10,14)."Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor" (10, 16). Cât despre ajutorul material necesar creștinilor e suficient cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur: "Iar răsplata unei astfel de vieți (virtuoase- n.n.) nu e nici statui în parcuri, nici cununi de lauri, nici întreținere pe seama statului, ci viața veșnică". (Omilia I la Matei). Sf. Ioan Damaschin ar trebui recitit (împreună cu Pavel, Maxim, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama ș.a.) pentru a vedea cam ce cred ortodocșii despre amestecul statului în stabilirea dogmelor dreptei credințe; de multe ori blândețea e lăsată cu totul de o parte.

Pentru înțelegerea atitudinii ortodoxe este crucial să înțelegem că guvernul nu poate sprijini un grup din societate decât 1) transferându-i o parte din impozite sau/și 2) emițând reglementări în favoarea lui. Ambele modalități de a acționa în favoarea respectivului grup implică utilizarea constrângerii, principiu opus libertății și voluntarismului ortodox. Dacă sunt corecte concluziile noastre, atunci ideile de "biserică de stat" și de "stat creștin" trebuie respinse, ele încercând să reunească realități incompatibile din punct de vedere al acțiunii.

Într-un limbaj mai simplu, respingerea fuziunii cu statul nu înseamnă altceva decât că ortodocșii nu au de gând să-și construiască biserici și să plătească preoții din banii și eforturile catolicilor sau protestanților, nici nu cred că adevărurile lor sunt atât de slabe încât să nu poată fi susținute în fața oricăror alte religii sau confesiuni și că e nevoie de decretele statului pentru a menține ortodoxia într-un anumit spațiu. Separarea bisericii de stat nu e decât recunoașterea faptului că iubirea și frumusețea nu pot fi nici decretate, nici subvenționate.

În ceea ce privește relația istorică a statului cu Biserica e bine să se știe că foarte puțini sfinți au fost scutiți de neplăceri. Una din marile legende ale timpului nostru este aceea că ortodoxia este obedientă față de putere. Nu putem răspunde la aceasta decât arătând că Pavel a fost decapitat în Roma, Petru a fost răstignit tot acolo, Sf. Atanasie a fost alungat de cinci ori din scaunul de episcop și și-a petrecut viața mai mult în exil, Sf. Ioan Gură de Aur s-a sfârșit tot în exil după ce a fost depus din scaun, Sf. Maxim i s-au tăiat mâna dreaptă și limba la 82 de ani, sf. Ioan Damaschin a viețuit în alt teritoriu tot de teama puterii (iconoclaste de această dată), Sf. Teodor Studitul a fost arestat o perioadă îndelungată, Sf. Grigorie Palama a cunoscut și el închisoarea. La noi, de curând, două personalități ale ortodoxiei – părintele Stăniloae și părintele Galeriu – au trecut prin închisori. Toată istoria ortodoxiei este o luptă continuă pentru păstrarea cu orice preț a curățeniei credinței și viețuirii.

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România.

Scris de
Marius Spiridon
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins