Protecționismul nu este o soluție pentru deficitul comercial al SUA

Protecționismul nu este o soluție pentru deficitul comercial al SUA

La aproape trei ani după ce administrația Trump a declanșat războiul comercial contra Chinei, ostilitățile, departe de a se fi sfârșit, au intrat într-o stare de armistițiu odată cu semnarea Acordului de Primă Fază, semnat în ianuarie 2020.

Taxele vamale au fost și au rămas până astăzi crescute pentru bunuri chinezești în valoare de peste 360 de miliarde USD. Washingtonul a impus patru runde de creșteri de taxe în 2018 și 2019, majoritatea taxelor fiind mărite la 10% și 25% începând cu septembrie 2018 și septembrie 2019. Beijingul a contracarat cu creșteri graduale de taxe vamale, de la 5% la 25%, pentru produse americane în valoare de aproximativ 110 de miliarde USD. Diferența dintre volumul valoric al produselor țintite de războiul comercial reflectă dezechilibrul comerțului bilateral dintre cele două economii.

Pandemia Covid19 a mutat atenția opiniei publice dinspre războiul comercial, dar perturbările economice pe care le-a implicat au împiedicat China să îndeplinească condițiile acceptate în Acordul de Primă Fază, și anume, să cumpere bunuri americane în valoare adițională de 200 de miliarde de USD față de nivelul din 2017.

Recent, China a abordat administrația Biden pentru a relua tratativele comerciale, dar se pare că sunt slabe șanse ca politica lui Biden în privința Chinei să devieze semnificativ față de cea a predecesorului său. Mai concret, agenda comercială a lui Biden subliniază că „practicile comerciale coercitive și incorecte ale Chinei aduc prejudicii lucrătorilor americani, amenință avantajele noastre tehnologice, slăbesc reziliența lanțului nostru de furnizare și ne subminează interesele naționale.” În plus, războiul tehnologic continuă: multe companii chinezești care excelează în sectorul tehnologiei rămân pe lista neagră și, recent, Senatul SUA a legiferat acordarea de 250 de miliarde USD ca subvenții pentru sectoarele high-tech care concurează China.

Cu toate acestea, agenda protecționistă a lui Trump pare să-și fi ratat ținta, așadar de ce ar trebui continuată?

Deficitul comercial al SUA a continuat să crească

Creșterea abruptă a taxelor vamale americane pentru bunurile chinezești a dus la un declin semnificativ al deficitului comercial bilateral, cu aproximativ un sfert, sau 108 miliarde USD din 2018 până în 2020. În ciuda diminuării deficitului cu China, deficitul comerțului cu bunuri al SUA cu restul lumii a crescut, de fapt, cu aproximativ 35 de miliarde între 2018 și 2020, atingând un nivel record de 915 miliarde USD (Grafic 1). Dacă măsurile protecționiste ale administrației Trump[1] par să fi funcționat în cazul Chinei, cu siguranță nu au redus deficitul comercial total. Situația s-a înrăutățit în primul trimestru din 2021, când deficitul comercial cu China s-a mărit cu aproximativ 50% și cel total cu mai mult de o treime față de aceeași perioadă în 2020 (US Census Bureau). În același timp, surplusul balanței serviciilor s-a diminuat cu aproximativ 20% și se pare că SUA se îndreaptă către un deficit record de cont curent în 2021.

Grafic 1

Sursa: U.S. Census Bureau

Exporturile chinezești au intrat în SUA pe o rută indirectă

Pe măsură ce deficitul SUA cu China se micșora, se extindea în aproape același ritm cu alte economii asiatice. Între 2018 și 2020, deficitul comerțului de bunuri cu China s-a micșorat cu 108 miliarde USD, dar s-a mărit cu 90 de miliarde cu Vietnam, Taiwan, Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud, Malaysia și Thailanda. Mulți analiști au interpretat această evoluție ca pe o reajustare a lanțurilor valorice globale și externalizare a producției din China către Vietnam, Taiwan și alte țări asiatice. Totuși, datele sugerează altceva. Pe măsură ce importurile din alte țări asiatice au crescut, cu aproximativ 32 de miliarde USD în 2019 și cu încă 30 de miliarde USD în 2020, exporturile Chinei către aceleași economii asiatice[2] au crescut aproape în tandem (Grafic 2).

Grafic 2

Sursa: U.S. Census Bureau și UN Comtrade Database

Acest lucru sugerează că producția Chinei nu a fost relocată în alte țări asiatice din cauza creșterii taxelor vamale ale SUA, ci că exporturile și-au găsit o cale indirectă către piața americană. În timpul războiului comercial, antreprenorii au fost evident alerți în găsirea unor portițe pentru evitarea taxelor exorbitante fără a trebui să mute producția, iar unul din mijloacele folosite a fost transbordarea (transhipment), i.e. o minimă procesare a exporturilor chinezești pe durata unei scurte escale într-un port terț și re-exportarea ca produs non-chinezesc. Autoritățile SUA au identificat și au încercat să reducă această practică, dar se pare că fără prea mare succes.

Câteva argumente susțin acest punct de vedere:

  1. în ciuda unei scăderi a exporturilor către SUA de 87 miliarde USD în 2019 și a încă uneia de 16 miliarde în 2020, exporturile totale din China spre economia mondială au continuat să crească cu 13 miliarde în 2019 și cu încă 92 de miliarde în 2020;
  2. structura exporturilor chinezești pe principalele produse a rămas în mare neschimbată în 2019 față de 2018, nefiind detectabile mari perturbări cauzate de războiul comercial (potrivit Observatory of Economic Complexity) și
  3. reorientarea importurilor americane dinspre China spre alte economii asiatice a avut loc foarte rapid, durând luni mai degrabă decât ani, timp insuficient pentru a muta capacitățile de producție dintr-o țară în alta. Ar fi, de asemenea, naiv să credem că economii asiatice mult mai mici, precum Vietnamul, ar putea să înlocuiască China în calitate de nucleu al producției mondiale. China încă se bucură de mari avantaje comparative în privința dimensiunii și calificării forței de muncă, a infrastructurii, mediului de afaceri și capacității pieței interne.

Dacă a avut loc strămutarea producției din China către alte economii asiatice ieftine, aceasta s-a întâmplat în principal în cazul bunurilor de tehnologie și valoare adăugată scăzute și nu a afectat prea mult producția și exporturile Chinei. Producția de bunuri manufacturate a continuat să crească cu aproape 6% în 2019 și cu 4% în 2020, în timp ce producția bunurilor de înaltă tehnologie a avansat chiar mai rapid, cu 9% în 2019 și 7% în 2020. Și, cu toate că surplusul comercial al Chinei cu SUA s-a diminuat cu 108 miliarde USD, a crescut în schimb cu mai mult de 180 de miliarde cu toți partenerii ei comerciali din 2018 până în 2020 (Grafic 3).

Această tendință s-a accentuat în continuare în primele 4 luni din 2021, când exporturile Chinei au crescut cu 40% în medie față de aceeași perioadă a anului precedent, iar surplusul comercial a crescut de aproape 3 ori, până la 160 de miliarde USD. Impactul economic negativ al carantinării stricte și al stimulării masive a creșterii din SUA și din alte economii avansate a contribuit, fără îndoială, la recuperarea rapidă a exporturilor Chinei față de vara anului 2020.

Această ultimă observație ne conduce la miezul problemei deficitelor mari și persistente ale contului curent al SUA.

Grafic 3

Sursa: U.S. Census Bureau și UN Comtrade Database

Expansiunea monetară și fiscală cauzează deficitul comercial al SUA

Nu e deloc rău că afacerile private au găsit căi de a ocoli măsurile protecționiste ale Președintelui Trump. Economiștii austrieci au pledat întotdeauna cu insistență contra taxelor vamale, care nu fac decât să favorizeze niște grupuri de interese speciale în timp ce înrăutățesc situația pentru restul societății. Industriile protejate de concurența străină sunt susținute de către consumatorii interni și de către alți producători, care-și văd vânzările și piețele de export diminuate în acest fel. Efectul general este că restricționarea importurilor duce la scăderea salariilor reale și nu are un efect cert de scădere a șomajului intern, dar modifică structura de producție în beneficiul afacerilor mai puțin eficiente, atât locale cât și străine. Hazlitt a susținut că „o taxă vamală nu este irelevantă pentru problema salariilor. Pe termen lung, are întotdeauna efectul de a reduce salariile reale, pentru că reduce eficiența, producția și bunăstarea.”

Rothbard a criticat argumentele protecționiste care erau aduse în primul rând contra Japoniei pe vremea sa. A susținut și că „în era monedei discreționare deficitele balanței comerciale sunt lipsite complet de sens” pentru că nu mai declanșează scurgeri externe de aur. Deficitele sunt complet acoperite de către străinii care investesc în active americane și în instrumente de credit cu dolarii pe care îi primesc în schimbul exporturilor.

Însă, alți economiști austrieci au păreri mai nuanțate despre consecințele deficitelor comerciale americane. Salerno a respins la rândul său isteria neomercantilistă a deficitelor SUA, dar a afirmat că deficitul bugetului federal este problema reală, pentru că deturnează intrările de capital străin dinspre utilizări productive către ineficientele cheltuieli guvernamentale. Thornton a subliniat că politicile expansioniste americane cauzează nesfârșitele deficite comerciale și că relaxarea fiscală inițiată de Trump nu poate decât să înrăutățească situația. Concluzia sa a fost că statutul dolarului de monedă de circulație și rezervă mondială a ruinat responsabilitatea fiscală și a pledat pentru o întoarcere la etalonul aur clasic, ca unică modalitate de soluționare a deficitului comercial cronic al SUA.

Într-adevăr, datele arată că expansiunea monetară a fost accelerată semnificativ de când SUA a abandonat etalonul aur în 1971 și curând după aceea contul curent al balanței de plăti (CC) a trecut pe un deficit cronic (Grafic 4). Mai mult, fluctuațiile anuale ale deficitului CC au oglindit în mare schimbările anuale ale masei monetare (M3). Creșterea monetară accelerată din finalul anilor 1970 și începutul anilor 1980 și apoi în câteva rânduri de la sfârșitul anilor 1990 este corelată atât cu o mărire a deficitelor CC, cât și cu o intensificare a ciclurilor economice.

Grafic 4

Sursa: fred.stlouisfed.org

Se poate vedea o legătură similară între creșterea masivă a datoriei federale și o Poziție a Investițiilor Internaționale Nete (PIIN)[3] (Grafic 5). Față de anii 1970, SUA s-a transformat treptat din cel mai mare creditor în cel mai mare datornic al lumii, PIIN atingând o valoare record de aproximativ 14 trilioane USD, sau 66% din PIB în 2020. Datoria publică totală s-a ridicat aproape la dublul acestei valori și partea sa deținută de investitori străini a depășit 7 trilioane USD în 2020. Datoria publică deținută de străini era modestă, în jur de 5% din datoria publică totală în perioada etalonului aur, dar s-a ridicat la peste 30% în medie începând din 2010 și, de asemenea, și-a dublat cota până la aproximativ 20% din pasivele externe ale SUA în cursul ultimelor două decenii. În ansamblu, fluxurile străine de dolari care finanțează cheltuielile publice în loc să fie direcționate către acumularea de capital privat au fost în creștere.

Grafic 5

Sursa: fred.stlouisfed.org

Statutul dolarului american de monedă principală de rezervă mondială este doar aparent o binecuvântare, pentru că elimină câteva restricții asupra implementării de politici macroeconomice expansive.

În primul rând, prin ruperea legăturii dintre dolar și aur, s-a pierdut capacitatea de a ține în frâu nu doar deficitul comercial, ci și expansiunea artificială a creditului practicată de sistemul bancar cu rezerve fracționare, prin mecanismul scurgerilor externe de aur.

În al doilea rând, în cazul monedelor discreționare ordinare, expansiunea excesivă a creditului declanșează deficitele comerciale, o depreciere a cursului valutar și o creștere a prețurilor interne, exercitând presiune asupra băncii centrale pentru a crește ratele dobânzii și a reduce expansiunea creditului. În calitate de principală monedă a economiei mondiale, dolarul este parțial ferit de aceste mecanisme de corecție și este menținut în mod artificial la un curs supraevaluat.

În al treilea rând, ratele scăzute ale dobânzii și creșterea cererii externe pentru instrumente financiare emise de guvernul SUA facilitează deficite fiscale mai mari, finanțate prin expansiune monetară.

Chiar dacă deficitele comerciale ale SUA sunt finanțate integral cu dolari care se întorc sub forma intrărilor de capital în economia SUA, ele pot rămâne nocive din cauza „privilegiului exorbitant” al dolarului, care face posibilă tipărirea excesivă de monedă și rate mici ale dobânzii menținute în mod artificial. Potrivit teoriei austriece a ciclului economic, acest lucru duce la faze recurente de avânt și prăbușire, malinvestiții și supraconsum. Acesta din urmă, alături de deficitele bugetare crescute, duce la un impact negativ asupra acumulării de capital și creșterii productivității.

Ceea ce pare a fi avantajul de a primi cadouri de la străini ar putea fi de fapt o rețetă sigură pentru crearea unui stat supradimensionat, pentru supraîndatorare și pentru erodarea treptată a structurii de producție.

În același timp, dacă politicile SUA devin prea expansioniste în raport cu unul dintre partenerii săi externi, o pierdere a încrederii în dolar ar putea să-i amenințe statutul special. Dar, atât timp cât factorii geopolitici continuă să joace un rol important și SUA este capabilă să-și „exporte” politicile expansioniste în restul lumii, starea de fapt nu va fi schimbată decât printr-o înrăutățire semnificativă a condițiilor economice.

În concluzie, măsurile protecționiste ale Președintelui Trump contra Chinei și altor parteneri externi nu au dus la o reducere a deficitului comercial total al SUA. Acesta din urmă a crescut, de fapt, și mai mult, în timp ce exporturile Chinei și-au găsit canale indirecte de pătrundere pe piețele americane care au fost ținta unor măsuri masive de stimulare artificială.

Deficitul comercial cronic al SUA este un rezultat direct al statutului dolarului de monedă de circulație și rezervă mondială și al unei expansiuni monetare și fiscale neîntrerupte. Recurgerea la protecționism pentru soluționarea deficitului comercial al SUA este atât inutilă, cât și nocivă din cauza distorsiunilor economice suplimentare pe care le implică.

Note:

  1. Atitudinea protecționistă nu a vizat doar China. Administrația Trump a crescut taxele vamale pentru oțel, aluminiu și panouri solare pentru aproape toți partenerii comerciali, a renegociat NAFTA cu Mexicul și Canada, a încheiat noi acorduri comerciale cu Japonia și Coreea de Sud și s-a retras din Parteneriatul Trans-Pacific.
  2. Atât exporturile SUA, cât și cele ale Chinei către Hong Kong au scăzut din cauza tulburărilor politice și economice suferite de cea din urmă.
  3. PIIN măsoară poziția financiară a unei țări față de economia globală și rezultă din suma pozițiilor contului curent și din schimbările în valoarea de piață a activelor și pasivelor străine.
Scris de
Mihai Macovei
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!