Protecționismul ecologic al Uniunii Europene nu va face planeta mai curată

Protecționismul ecologic al Uniunii Europene nu va face planeta mai curată

Recent, vicepreședintele CE, Frans Timmermans (membru al Partidului Socialiștilor Europeni) anunța măsuri ferme – în traducere liberă, sancțiuni comerciale – împotriva statelor care au standarde ecologice scăzute (ex. permit emisii de CO2 peste cotele prevăzute de așa zisul consens științific internațional). Statele vizate sunt în primul rând cele slab dezvoltate (din zona Americii de Sud, Africii și Asiei de Sud-Est), dar și cele mai dezvoltate (cum este SUA, acuzată că nu ține pasul cu mințile ecologiste luminate ale UE, încăpățânându-se să joace la standarde mai joase).

Ultima noutate vizează ambiția CE de a crea un mecanism de sancțiuni comerciale (taxe vamale) – Carbon Border Adjustment Mechanism, CBAM – împotriva bunurilor care sunt produse în statele slab dezvoltate la standarde ecologice joase. Este asta o măsură care va genera o planetă mai curată? Sau doar o UE mai curată, mai puțin poluată? Sau va da un imbold și statelor slab dezvoltate de a se ajusta? Nici vorbă, nimic din toate acestea.

Standardele ecologice reprezintă standarde în privința poluării și a degradării mediului înconjurător acceptate într-un stat. Mai concret, intervenționism ecologic pe baza opiniei unor expertize mai mult sau mai puțin controversate. Cum aceste standarde au devenit obiect de negociere pe agenda internațională (ale cărei teme sunt propuse de organizații mari precum Organizația Mondială a Comerțului, dar și de acorduri precum cel de la Paris) vorbim deci de un intervenționism la scară internațională.

Așa cum în zona militară, securitatea colectivă a furnizat mijlocul perfect de cartelizare al hegemonilor în lupta împotriva agresorilor (făcând – așa cum punctează Rothbard – din război, o permanentă luptă pentru pace), și aici, CBAM sau acordul de la Paris sunt pași în direcția unui cartel ecologic care va impune reguli privind poluarea de sus în jos.

Există câteva efecte nu tocmai dezirabile ale unui astfel de sistem ecologic constrângător pentru statele slab dezvoltate (adică aproape trei sferturi din membrii OMC).

Primul efect este că aceste sancțiuni vor afecta industriile exportatoare ale statelor slab dezvoltate, de regulă acele sectoare care se bucură de o relativă productivitate și venituri mai mari. Exporturile lor scad, deci și investițiile și locurile de muncă în sectoarele complementare. Dezvoltarea acestor state – înțelegând prin asta o mai mare acumulare de capital, productivitate și investiții în tehnologizare – este periclitată. PIB-ul acestor state (în măsura în care exportul e unul considerabil) va fi și el în scădere.

La pachet cu aceste probleme mai punem și altele, ce țin de instabilitate politică, corupție și drepturile omului. Care este legătura dintre toate acestea și un mediu mai curat? Ne spune, spre exemplu, un studiu realizat în 2001 de către Daniel Griswold, cercetăror al Institutului Cato din SUA.

Pe măsură ce într-o țară crește nivelul de trai prin liberalizare economică și intensificarea comerțului, industriile sale își pot permite mai ușor să controleze emisiile. Cetățenii săi dispun de mai multe resurse pentru consum, peste nivelul de subzistență, deci vor cheltui mai mult și pe un „bun de lux” precum cel al calității îmbunătățite a mediului. Și pe măsură ce creșterea economică creează o clasă de mijloc în expansiune, mai bine educată, crește cererea politică pentru reducerea poluării. Asta explică de ce cele mai stricte legi privind mediul înconjurător din lume se găsesc astăzi în țările dezvoltate, care sunt relativ deschise comerțului.

Corelația pozitivă între bunăstare economică și calitatea mediului nu a dispărut, ea e prezentă și întărită an de an în rapoartele privind Indicele de Sustenabilitate a Mediului. Ultima raportare, pe 2020, confirmă acest fapt.

Așadar, impunându-le taxe acestor state planeta nu va deveni mai curată, pentru că ele vor polua mai mult în termeni relativi. Iar asta se va întâmpla atât timp cât li se refuză arogant participarea la comerțul internațional, sursa lor esențială de venituri. Spun că este o anume aroganță aici deoarece liderii acestor state prospere par să fi uitat că propriile state nu au ajuns la standarde ecologice înalte prin măsuri punitive din partea comunității internaționale, ci tocmai prin dezvoltare economică, prin comerț. La începutul erei industriale nu s-a pus problema calității aerului, ci problema hrănirii mai multor guri, altfel decât prin pomana statului sau a stăpânului feudal.

Un alt efect al taxării importurilor cu amprenta mare de carbon este că va elimina produse ce ar fi putut fi obținute de către producătorii europeni la prețuri mai mici, deci mai eficient economic. Costul vieții în Europa este în felul acesta ținut sus în mod artificial, spre bucuria producătorilor europeni „curați”, care via programele publice „smart” de finanțare, vor prospera.

Cu puțină relaxare monetară dozată bine, tehnocratic, europenii își vor putea susține o perioadă cheltuielile, autoiluzionându-se că lucrurile se mișcă în direcția potrivită.

Salvează asta planeta? Numai dacă nu ținem seama că oamenii au și alte nevoi decât cea a unui mediu mai curat. Acele nevoi se vor satisface cu costuri mai mari. Unii vor spune că sunt dispuși la prețuri mai mari pentru mașini, bilete de avion, sticle de plastic etc. – dacă scopul e o planetă mai curată – și vor accepta docil sabia deasupra capului. Alții, poate nu la fel de înstăriți ca primii, vor spune că nu sunt dispuși. Cum se va arbitra? Tot așa cum „arbitrează” statul între susținătorii și opozanții unei teme publice, atunci când miza discuției e deja hotărâtă, se știe dinainte verdictul. Iar în cazul ecologiei, se discută de mize pe întreg secolul XXI.

Mai putem vorbi și de un efect de anulare sau reducere a stimulentelor înspre reforme și politici economice sănătoase în țările vizate de sancțiuni comerciale pe baza amprentei de carbon.

De regulă contactul cu mediul exterior de afaceri atunci când ai un avantaj comparativ aduce nu doar capital și productivitate în interior ci și idei noi, mentalități mai puțin sau tot mai puțin dispuse să accepte politici economice de sărăcire prin redistribuție. Acest fapt poate da un imbold schimbării, poate genera o anumită presiune pe elita politică locală.

Când într-un stat puterea economică a indivizilor crește, puterea politică începe să se împartă, la ea au acces grupuri tot mai largi și mai diverse. Cum ar spune Mises, începe să funcționeze (și) o democrație a pieței, furnizorul autentic de libertate. Mai puțină ipocrizie din partea liderilor europeni n-ar strica. Nu te poți aștepta ca Bangladesh-ul să facă reforme și să-și scadă amprenta de carbon, dacă îi reduci fondurile cu care ar putea face asta.

Să nu ne iluzionăm, țările slab dezvoltate nu sunt nici ele ușă de biserică, cum s-ar zice. În OMC au parte deseori de tratament preferențial, ceea ce în termeni mai concreți înseamnă că li se acceptă perioade de tranziție mai lungi în reforme către liberalizare și politici economice adecvate dezvoltării. Adică protecționism.

Aceste state au propriile grupuri protecționiste care încearcă să tragă OMC-ul spre propria agendă, trebuie să fim conștienți de asta. Poate că europenii turează motoarele ecologiei în relația cu statele slab dezvoltate tocmai pentru că li se permit multe concesii pe alte părți, nu e exclus. Însă nu e nici pe departe mijlocul corect sau eficient prin care poți obține angajamente, politic vorbind. Poluarea lor nu dispare, iar protecționismul în UE se intensifică. Pe frontul teoretic protecționismul a pierdut de mult în fața liberului schimb, motiv pentru care caută astăzi resorturi în ecologie, standarde de muncă, cultură sau altele. Iar istoria sa e un catastif al eșecurilor răsunătoare la capitolul condiții de trai mai bune.

Sancțiunile comerciale cu scopul protecției planetei reprezintă, de fapt, protecționism în baza unor argumente ecologice. Un fel de da, e mai ieftin și mai eficient să cumpărăm de la ei, dar ei taie pădurile, așa că nu o vom face.

Coborând discuția la nivel individual, asta ar echivala cu situația în care refuzi să cumperi pătrunjel de la o băbuță, fiindcă arde lemne iarna ca să se încălzească. Râdem-glumim, nu facem asta, dar o face elita politică în locul nostru în ping-pong-ul ecologist internațional și avem sentimentul că E OK! pentru că o facem cu alții.

Iar logica protecționistă este cam așa: pentru că ne vine greu să spunem că vrem să protejăm propria elită eco-industrială europeană în fața concurenței străine (onestitatea e costisitoare politic), căci ar fi prea pe față, invocăm așa zisul consens științific privind încălzirea globală și apelăm la sensibilitățile ecologiste ale unui public care uită tot mai des că ecologia s-a născut după ce am putut să ne hrănim și îmbrăcăm mai bine.

Protecționismul ecologic (dar și cel social) ar fi probabil elementele așa zisului contract social nou, invocat în urmă cu câțiva ani de același Timmermans, nu tocmai un fan al pieței libere și capitalismului, dar asta e altă discuție în sine. După noi însă, e doar fantoma mercantilismului secolelor XVI-XVIII deghizată astăzi în straie verzi, dar la fel de avidă de taxe mari, birocrație și guvern puternic.

Scris de
Andreas Stamate-Ștefan
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!