Pavăza intelectuală a socialismului

Dacă dorim să respingem socialismul, trebuie să respingem, înainte de orice, erorile intelectuale absurde ale empirismului. Iar dacă dorim să înfrângem socialismul, trebuie să elaborăm o argumentație principială, bazată pe logica acţiunii umane şi pe legile imuabile ale economicului.

Traducere de Dan Cristian Comănescu[*]

În comparaţie cu nivelul de trai din țările occidentale, în care sectorul socialist este considerabil, viaţa în ţările foste-socialiste era mizerabilă. Nivelul de trai era atât de scăzut încât, în 1961, guvernul socialist Est-german a construit un zid, întărit cu sârmă ghimpată, garduri electrice, culoare minate, dispozitive automate de mitraliere, foișoare, câini de pază și patrule înarmate, pe o lungime de aproape 900 de mile [peste 1400 de km – n.red.] pentru a împiedica populația să fugă de socialism.

Experienţa empirică arată că socialismul a fost un faliment răsunător. Şi motivul falimentului socialist este cum nu se poate mai limpede: este vorba de un regim care a abolit aproape complet proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, şi în care aproape toţi factorii de producţie se aflau în proprietate comună, exact ca serviciile poştale sau şcolile publice din America.

Dacă aşa stau lucrurile, cum se explică faptul că anumite persoane, aparent serioase, încă mai susţin socialismul? Şi de ce mai există încă mii de oameni de ştiinţă care doresc să supună tot mai mulţi factori de producţie controlului „social” de stat, mai degrabă decât celui privat? Pe de o parte, unii socialişti sunt pur şi simplu animați, probabil, intenţii rele. Poate că aceştia n-au nici o obiecţie de ridicat împotriva mizeriei, mai ales dacă este doar mizeria altora, iar ei sunt însărcinaţi s-o administreze, în vreme ce propriile lor condiţii de trai rămân cu adevărat plăcute.

Însă aici mă refer în primul rând la acei socialişti care pretind, chipurile, că socialismul poate fi mai „producător de valoare” decât capitalismul. Aceştia susţin că experienţa care a arătat altminteri, de pildă în Germania de Est, este irelevantă sau, eventual, pur şi simplu accidentală.

Dar cum este cu putinţă să mai nege cineva că experiența Est-germană, sau cea sovietică, a adus probe zdrobitoare împotriva socialismului? Cum este cu putinţă să-și mai păstreze cineva credibilitatea, după ce articulează pretenția absurdă că eșecul experimentelor socialiste ar trebui socotit pur şi simplu o întâmplare?

Răspunsul se găseşte în filosofia empiristă aparent respectabilă promovată de Karl Popper și de adepţii săi. Empirismul este acela care imunizează socialismul împotriva falsificărilor empirice produse de prăbuşirea sa, şi conferă discursurilor socialiste credibilitatea de care încă se mai bucură.

De aceea, critica misesiană a socialismului respinge atât socialismul cât şi empirismul. (Vezi, pentru o discuţie mai amplă a celor ce urmează, H.-H. Hoppe, „A Theory of Socialism and Capitalism„, Mises Institute, Auburn, Ala., 2007)[Teoria socialismului şi capitalismului, versiune în limba română de Emanuel-Mihail Socaciu]. Ea demonstrează existența unei legături cauzale necesare între socialism şi nivelurile mai reduse de trai şi faptul că tentativa empiriștilor de a escamota această necesitate sub aparenţele unui simplu accident se bizuie pe o eroare intelectuală.

Empirismul porneşte de la două ipoteze fundamentale: mai întâi, nimeni nu poate ști nimic despre
realitate cu certitudine a priori; în al doilea rând, experienţa nu poate demonstra niciodată definitiv existenţa sau inexistenta unui raport de cauzalitate între două sau mai multe evenimente.

Adoptând aceste două postulate ca punct de plecare, falsificările empirice ale teoriilor socialiste pot fi oricând îndepărtate cu ușurință. Socialistul empirist nu neagă faptele acestea. Ba, chiar admite (după multe ezitări), că nivelul de trai din Rusia şi din estul Europei a fost deplorabil.

Însă el adaugă, că aceste experiențe nu constituie probe serioase împotriva socialismului. Dimpotrivă, continuă el, condiţiile mizerabile sunt rezultatul unor circumstanțe trecute cu vederea şi neglijate în trecut (de pildă, alegerea nedemocratică a planificatorilor, care ar fi împiedicat afirmarea competențelor în domeniu, sau controlul prea rigid al prețuri lor, care ar fi împiedicat „utilizarea informațiilor dispersate” – n.tr.), dar aceste scăpări vor fi remediate în viitor, după care va deveni limpede ca lumina zilei că socialismul înseamnă, într-adevăr, ridicarea nivelului de trai.

Cu ajutorul empirismului, chiar şi relevanţa diferenţelor izbitoare manifestate între Germania de Est şi cea de Vest a putut fi minimalizată.

Căci empiristul le atribuie, de pildă, faptului că Germania de Vest s-a bucurat de Planul Marshall, în vreme ce Germania de Est a trebuit să plătească reparaţii de război Uniunii Sovietice; sau faptului că Germania de Est era alcătuită din provincii rurale, mai puţin dezvoltate; sau faptului că În Est mentalitatea servilă n-a fost discreditată decât mult mai târziu etc.

Nici chiar cele mai riguros controlate experimente nu pot modifica această situație, deoarece este imposibil să controlăm toate variabilele imaginabile, care ar putea influența variabila pe care dorim s-o explicăm. Nici măcar nu avem cunoştinţă de toate variabilele din Univers, împrejurare care garantează că toate problemele rămân permanent deschise tuturor experimentelor nou descoperite.

Conform filosofiei empiriste, orice eveniment poate fi, în principiu, cauza altuia — şi nu există nici un mijloc de a elimina această posibilitate.

Chiar şi cele mai absurde lucruri — atâta vreme cât s-au petrecut mai devreme în timp — sunt posibile cauze. Şirul scuze lor este fără de sfârşit.

Socialistul-empirist poate respinge orice acuză adusă socialismului, atâta vreme cât ea nu se bazează decât pe probe empirice. El poate pretinde oricând că, de vreme ce nu știm care vor fi rezultatele politicilor socialiste în viitor, trebuie să le experimentăm pentru a da rezultatelor posibilitatea să vorbească nemijlocit. Şi indiferent cât de nefaste ar fi acestea, socialistul-empirist se poate desolidariza din nou de ele, aruncând vina pe cutare altă variabilă, mai mult sau mai puțin plauzibilă, dar neglijată până în prezent. Apoi avansează o versiune revizuită a ipotezei sale, pe care noi ceilalți suntem ținuți s-o testăm la infinit.

Empiristul pretinde că experiența îi poate spune că un anumit mix particular de politici socialiste nu
şi-a atins ţelul, de a produce mai multă avuţie. Dar ea nu-l poate nicidecum convinge că un altul, uşor diferit, nu va produce rezultate mai bune. De asemenea, experienţa nu-l poate convinge nici că producţia de bunuri şi servicii nu poate fi ameliorată sau, că niveluriIe de trai nu pot fi ridicate apelând la politici socialiste, oricare ar fi acestea.

Iată, aşadar cât de dogmatică este în realitate filosofia empiristă. In ciuda pretinsei sale „deschideri” şi a chemări lor sale repetate la experimentare, empirismul este un instrument de imunizare completă împotriva criticilor şi a experienţei. Este mijlocul ideal al ipocriziei intelectuale, paravanul de protecţie al socialismului împotriva adevărului manifest al falimentului său.

Economia politică „austriacă”, elaborată şi dezvoltată pe urmele lui Ludwig von Mises, arată că eşecul socialismului se datorează nesocotirii de către acesta a unor legi economice imuabile — cum ar fi legea schimburilor, legea utilităţii marginale descrescătoare, legea ricardiană a asocierii, legea controlului prețurilor, sau teoria cantitativă a banilor — care pot fi deduse din axioma acţiunii prin mijloacele logicii aplicate. Aşa se face că putem cunoaşte — dinainte şi apodictic — consecinţele socialismului, oriunde şi ori de câte ori va fi experimentat.

Dacă dorim să respingem socialismul, trebuie să respingem, înainte de orice, erorile intelectuale absurde ale empirismului. Iar dacă dorim să înfrângem socialismul, trebuie să elaborăm o argumentație principială, bazată pe logica acţiunii umane şi pe legile imuabile ale economicului.

 


[*] Traducere și adaptare după Hans-Hermann Hoppe, The Intellectual Cover for Socialism, The Free Market (Februarie 1988).

Scris de
Hans-Hermann Hoppe
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!