Un semn caracteristic al unui liberal este (sau ar trebui să fie) scepticismul permanent, bine dozat, dar neostentativ și îngăduitor cu nuanțele, în fața oricărui tip de intervenție a statului în viața indivizilor. De la indicele prețurilor de consum până la purtarea măștii sau concentrația optimă de CO2 în atmosferă. De la reglementarea prețului la energie electrică până la carduri de sănătate sau producția de vaccinuri.
Nimic din ceea ce se află pe agenda statului nu trebuie luat ca atare, ci se cuvine să ne îndoim, până la proba contrarie, de tot ceea ce se pretinde că statul poate realiza. Așadar să stăm strâmb, dar să judecăm drept. Este singura armă de apărare în fața unui Leviathan, singurul mod prin care poți să-l ții încătușat. Este bine deci ca, în spirit liberal, nici măcar atunci când statul pare că merge pe calea dreptății (dată fiind virtutea unora care-l compun, ce acționează în răspăr cu stimulentele perverse) să nu-i concedem deschis acest rol, ci să-l socotim doar o întâmplare fericită.
În psihoza pandemică pe care o traversăm, la care se adaugă în mod nefericit reverența seculară în fața științei – adesea ostentativă și prost dozată – specia aceasta de liberal pare că e pe ducă. Apărarea libertății personale și a proprietății private, în pandemie, e un moft care – se spune adesea pe un ton gălăgios și justițiar – riscă să pună în pericol specia umană însăși. Trăim deci o experiență de tipul homo homini lupus, dar în care intenția de prăduire, de distrugere nu e prezentă. Simpla prezență a omului îi este lui însuși fatală. Dreptul individului (ca drept de proprietate) pare că este substituit cu un drept al omului în sens abstract. Dreptul la sănătate în sens abstract (un non-drept, onest vorbind, în absența unor precizări privind regimul proprietății) devine obligația tuturor, prin același contract social prin care Leviathanul se spune că livrează în schimb bunuri publice. Iar dialectica devine dreptul tău de proprietate versus sănătatea mea. V-ați întâlnit cu așa ceva până acum?
Întâlnim și în economie tipul acesta de interpretare. Ea sună așa: piața liberă este ei însăși un dușman, eșuând în a produce bunuri publice și bine comun, are o tendință de concentrare a puterii în mâna cuiva (monopol), care apoi exploatează clientela și accentuează inegalitățile, produce prea puțin sau produce în exces, distruge mediul înconjurător etc., în fine, toate sugerând că organizarea spontană a indivizilor este în esență auto-distructivă. Economia – în ansamblu, judecată în mod agregat și abstract – prevalează în fața intereselor individuale ale agenților. Iar dialectica devine dreptul de proprietate al unor agenți economici versus bunăstarea socială. Cred că ați mai auzit asta.
Decurge de aici în mod firesc necesitatea unui Leviathan care să guverneze temperamentul auto-distructiv al pieței, adică în ultimă instanță al omului lăsat liber. Există – se pare – un punct în evoluția spontană a societății de la care mâna invizibilă devine suspectă (sau chiar o presupoziție scandaloasă când e vorba de probleme medicale, implicită în retorici de tipul: adică cum să se descurce indivizii singuri în fața unei pandemii?). Aș putea susține că atunci când nu mai crede nimeni că oamenii se pot descurca singuri în fața unei probleme, terenul e pregătit pentru tiranii de toate soiurile.
Multe minți la un loc care acționează spontan necunoscându-se una pe alta, fără coordonare prealabilă, sunt suspecte de consecințe neintenționate auto-distructive. Aceleași minți sau o parte din ele reunite într-un panel de experți arondați Guvernului sau comitetului de planificare a vaccinării sunt privite cu deferență, empatie și încredere că pot rezolva gripa organismului social, astăzi dată de coronavirus. Dacă sesizați contradicții deja, nu sunteți singuri.
Decurge de asemenea rolul mesianic al experților, a celor care pot stabili criteriul adevărului și al arbitrariului, în funcție – desigur – de preferințele majorității și de puterea tehnologiei de a colecta date. Față de aceasta din urmă, încrederea e nemărginită (în buna tradiție progresistă), și sunt deseori perplexat de tehno-entuziasmul convivilor mei. Voi trăi probabil momentul când nepoții lui Musk sau ai lui Zuckerberg vor scanda fericiți că au găsit soluția la problema socialismului – o „nouă” rețea smart de colectare de date – iar eu îi voi dezamăgi reamintindu-le de un bătrân liberal care spunea că oricâte date ai colecta, dacă legea înlocuiește to own cu to share, rezultatul e tot colhoz.
Odată cunoscute preferințele majorității, începe campania de „informare”, care, respectând fidel principiile propagandei, are ca scop managementul consensului. Cândva era o eroare de logică să spui că ceva este adevărat sau corect doar pentru că multă lume crede în acel lucru, astăzi pare o eroare să te îndoiești de un lucru atunci când atât de multă lume crede acel lucru, iar experții toacă bani liniștiți pentru a confirma temerile majorității. Dar cine mai are nevoie de logică, dacă asta nu aduce like-uri și gratificare personală? Până la urmă, nici Shakespeare nu mai e ce-a fost…
Moda vremii pe rețelele psiho-pato-sociale – pline, cum remarca cineva, de securiști, hackeri și troli – este etichetarea, stigmatizarea oricui iese din pluton. Exersarea logicii, a raționamentului, a gândirii critice independent de majoritate e foarte posibil să devină într-un anumit orizont de timp o formă de elitism fascist, discriminatoriu față de cei care nu cred în logică. Logical supremacy? Iar dacă o vei face față de o persoană de culoare, va fi un soi de white logical supremacy. Până la urmă Aristotel era alb, deci de aici va începe discuția.
Un soi de darwinism social se propagă cu viteză amețitoare. Rolul lui e de defensivă, stai în casă, poartă mască, păstrează distanța tocmai ca să nu-i elimini pe cei mai vulnerabili (bătrânii), acea parte din specie căreia Leviathanul îi dorește atât de mult binele, dar a cărei poziție socială și economică a erodat-o sistematic, planificat, prin politici economice distructive de sărăcire.
Sigur, poți alege să crezi că e o pură întâmplare că Leviathanul care dorește binele lumii azi, e – instituțional vorbind – același care nu poate preveni incendii în propriile spitale sau care n-a putut ridica un singur spital cu banii colectați via același contract social. Sau poți alege să-l investești cu încrederea că își poate schimba fața, pentru doar câteva declarații de bună intenție. Sau că virtutea unora care fac parte din el va fi suficientă pentru a lupta împotriva naturii sale.
Însă tot o alegere este și cea a îndoielii față de bunele intenții ale Leviathanului. Și, sper să nu greșesc, dar am impresia că un Leviathan temperat se obține mai degrabă cu multă îndoială din partea cetățeanului, decât cu entuziasm și deferență față de realizările sale.
Liberalismul este deci o haltă inevitabilă (și opțională) pe drumul către o societate în care puterea (politică, dar în special economică) se împarte, se difuzează la scară socială. A nu mai exersa îndoiala – pe motiv că pandemia este un caz special – e o formă de uitare a naturii Leviathanului, pentru care crizele sunt un moment bun de reclădire, reconsolidare a puterii sale asupra fiecăruia dintre subiecți.
