Mercurialul, speculatorii şi prosperitatea noastră

Mercurialul, speculatorii şi prosperitatea noastră

Autorităţile române au de gând să încerce iarăşi un aşa-zis intrument economic pe care l-au mai utilizat fără succes în perioada comunistă: mercurialul sau fixarea preţurilor de către stat. Dincolo de faptul că ideile economice care stau la baza unei astfel de măsuri sunt eronate (teoria greşită conform căreia costurile determină preţurile, sau cea care consideră că intermediarul şi speculatorul nu fac decât să umfle costurile în dauna consumatorului final) şi că impunerea de către autorităţi a unor preţuri încalcă proprietatea privată a participanţilor paşnici la schimb (fiind astfel o măsură nedreaptă şi, în treacăt fie spus, neconstituţională), mercurialul nu se poate solda decât cu reducerea cantităţii de produse oferite pe pieţele agro-alimentare simultan cu dezvoltarea pieţei negre, cea care va încerca să mai remedieze pe cât se poate – dar cu costuri mai mari – situaţia creată. Ca să nu mai vorbim de noi pretexte de intervenţie a statului pentru a remedia consecinţele nedorite.

Autorităţile ne-au anunţat zilele trecute prin vocea întâiului bărbat al ţării că vom avea parte de puţin tratament socialist-comunist, sub forma mercurialului. În cele ce urmează, ne propunem să lămurim problemele pe care le-ar ridica o astfel de măsură, în speranţa de a o putea vedea pe viitor corect plasată acolo unde îi este locul: la groapa de gunoi a istoriei.

Ce este mercurialul?

Mercurialul este un nume nici măcar pretenţios pentru o eroare economică mai veche: fixarea preţurilor de către stat. Ce presupune el? În forma în care doresc să ni-l servească domnii Năstase şi Blănculescu (oare a cui o fi fost ideea?[1]) mercurialul apare în varianta sa „sofisticată”: stabilirea de limite maxime şi minime pentru preţurile diferitelor produse, furnizându-se astfel un interval în care este permisă fluctuarea preţurilor pieţei. La limită, şi în forma sa cea mai barbară, mercurialul îmbracă pur şi simplu forma decretării preţurilor: produsul x costă atâţia lei, produsul y atâţia lei, etc.

Mercurialul de tip sofisticat poate apărea (oarecum învăluit) şi sub forma indicării doar a unor preţuri minimale sau doar a unora maximale. Salariul minim pe economie, sprijinit de lege, nu este decât un exemplu persistent de mercurial de care avem parte.

De asemenea, pragurile tarifare adoptate prin legea taximetriei tot în categoria mercurial se încadrează. Salariile tuturor bugetarilor, nefiind determinate de piaţă, constituie un vast şi ubicuu mercurial de care ne lovim zi de zi, fie că plătim gazele, fie că ne încasăm salariile ca profesori, medici sau lucrători în administraţia publică. Salariile domnilor Blănculescu şi Năstase (în calităţile lor oficiale) intră tot la categoria mercurial, ba chiar un mercurial pentru prestaţii care pe piaţă nici măcar nu s-ar vinde, pentru că nu le-ar cumpăra nimeni.

Prin urmare, dincolo de disponibilitatea cuiva de a întrebuinţa termenul sau nu, mercurialul cuprinde, până la urmă, toate preţurile care se exprimă în monedă dar care nu sunt rezultatul pieţei libere, al aşa-numitului joc liber al cererii şi ofertei. El cuprinde toate preţurile fixate (sau îngrădite prin limite maximale, minimale sau de ambele tipuri) de către stat[2]. Tot la categoria mercurial ar trebui trecut controlul preţurilor, de orice tip ar fi şi orice obiective ar viza acesta. (Probabil gândind în aceşti termeni a ajuns domnul Blănculescu să considere că problema este de competenţa domniei sale.)

Ce sunt preţurile?

După cum credem că reiese de mai sus, opinia noastră este cu totul contrară ideii de mercurial – de fixare sau control al preţurilor de către autorităţi. Şi asta pentru că efectele acestuia sunt nefaste şi împing, în multe privinţe, lucrurile în direcţia contrară celei pe care chiar iniţiatorii măsurii par să o fi vizat, înrăutăţind (şi nu numai atât) situaţia aprovizionării consumatorilor cu produse din pieţele agroalimentare.

Pentru a înţelege cât mai clar natura mercurialului, credem că este util să rememorăm puţin natura acelor elemente pe care el practic le dezlocuieşte, şi anume a preţurilor.

Ce sunt preţurile? În condiţiile unei economii primitive bazate pe barter, de fiecare dată când se schimbă x bucăţi din bunul a pe y bucăţi din bunul b putem spune că preţul unei bucăţi din a este y/x bucăţi din bunul b. Sau invers, ca preţul unei bucăţi din bunul b este de x/y bucăţi din bunul a. Într-o economie modernă, complexă, lucrurile capătă o notă specifică. Un anumit bun, devenit monedă datorită anumitor calităţi precum rezistenţa, divizibilitatea, portabilitatea etc., intervine („mijloceşte”) în majoritatea covârşitoare a schimburilor (De aceea spunem şi că o economie modernă sau complexă este monetarizată). Prin urmare, este util să vorbim de preţuri monetare. Preţul monetar al unui bun este cantitatea de monedă pe care se schimbă cantităţi din bunul respectiv la piaţă. Dacă această definiţie nu ridică în general probleme şi poate fi considerată un adevăr comun, în schimb adagio-ul din coada definiţiei, acel „la piaţă”, este cel care trece cel mai adesea neobservat. Ba mai mult, am putea spune că nu este înţeles. Pentru unii – cei care până la urmă rămân străini de ştiinţa economică – el poate chiar să lipsească.

Ce înseamnă, aşadar, acel „la piaţă”? Că sunt preţuri doar numerele de pe tăbliţele din Piaţa Moghioroş, sau Piaţa Amzei, sau Piaţa Cotroceni? În mod evident nu, căci altminteri ar însemna că sumele de bani pe care cumpărăm noi produse din Unirii sau de la McDonald’s nu sunt preţuri. Absurd. Atunci la ce anume ne gândim când spunem „la piaţă”?

Ne gândim (sau aşa ar trebui!) în principal la două lucruri: că acel preţ monetar trebuie să fie rezultatul unui schimb voluntar şi că el trebuie să aibă loc între proprietari legitimi. Caracterul voluntar presupune consimţământul liber al ambilor participanţi la schimb. Întrunirea acestei condiţii ne permite să concluzionăm că schimbul a fost reciproc avantajos[3], altminteri e de neînţeles (cu excepţia erorii) de ce părţile (sau partea considerată perdantă) s-au angajat în schimb. Prin urmare, sub aspectul eficienţei, doar schimbul voluntar este demonstrat avantajos (numai ex-ante în mod necesar, omul nefiind atotştiutor), benefic pentru ambele părţi implicate. Când schimbul nu este voluntar, nu mai putem vorbi de beneficii (în timp ce neajunsul de a fi constrâns e clar) ale părţii constrânse, împotriva propriei voinţe, să facă schimbul.

Necesitatea ca schimbul să se realizeze între proprietarii legitimi pentru ca preţul să fie preţ veritabil apare imediat ce ridicăm problema rarităţii. Pe piaţă, preţurile exprimă raritatea relativă a resurselor în raport cu nevoile indivizilor. Cele cu preţuri monetare mai mari sunt, relativ, mai rare; cele cu preţuri monetare mici, sunt relativ mai abundente (de fiecare dată în raport cu nevoile). Dar problema aceasta a rarităţii nu interesează independent de contextul în care se ridică. Căci una este să-mi pun problema rarităţii pe piaţă, şi alta în junglă. Pe piaţă preţurile exprimă raritatea relativă a resurselor dată fiind prevalenţa covârşitoare a relaţiilor interpersonale voluntare. Înţeleg din preţurile pieţei cam ce şi cât pot obţine/vinde „în pace”. Când preţurile survin în urma unor schimburi între proprietari nelegitimi (între doi hoţi, de pildă; dar lucrurile stau la fel şi în cazul schimburilor non-voluntare) relevanţa lor contextuală dispare. Pot pricepe eventual cam care sunt preferinţele celor doi în ceea ce priveşte bunurile efectiv schimbate, dar cam atât.

Concluzia celor de mai sus ar fi aceea că atunci când nu avem de-a face cu schimburi voluntare între proprietari legitimi, nu avem de-a face nici cu preţuri. Ori mercurialul are menirea de-a interzice o sumă de schimburi voluntare (dar care se petrec la nivele ale preţului pe care autorităţile, din varii motive, nu le agrează), prin scoaterea acestor schimburi în afara legii, şi prin menţinerea în legalitate doar a schimburilor la preţuri oficial agreate. Prin urmare mercurialul fie distruge o parte din schimburi, fie le modifică în aşa hal, încât în cazul lor nu mai avem de-a face cu preţuri, ci cu nişte veritabile non-preţuri. Ba mai mult, anti-preţuri. Căci la asta se reduce mercurialul: lupta împotriva pieţei şi a proprietăţii private[4]. Iar prin piaţă nu trebuie să înţelegem cine ştie ce realitate abstractă străină de noi, ci chiar pe noi înşine, membrii societăţii care cooperăm zi de zi inclusiv prin schimb. Finalmente, mercurialul ne atacă pe noi; este statul în ofensivă împotriva noastră, a societăţii paşnice.

Cum se formează preţurile?

Erorile din erori se nasc. La fel şi cu mercurialul. Una dintre erorile importante care stau la baza unei astfel de gimnastici mentale este opinia conform căreia preţurile sunt determinate de costuri. Dacă costul indică totodată şi preţul rezonabil al unui bun, apare limpede de ce unor oameni precum domnii Blănculescu sau Năstase le mai vine ideea că întreprinzătorii (sau „pieţarii”) care se îndepărtează, prin preţurile pe care le propun, de costuri trebuie împiedicaţi s-o facă.

Trebuie spus de la bun început că, chiar dacă lucrurile ar sta aşa, din punct de vedere etic împiedicarea unor schimburi voluntare la preţuri aşa-zis „ne-economice” n-ar fi legitimă. Tot ce-ar fi permis din acest punct de vedere (adică etic) ar fi persuasiunea, lămurirea părţilor (sau a unei părţi) că schimbul nu e „eficient”, nu e „economic”. Dincolo de persuasiune, nimic. Nicidecum legislaţie „heirupistă”. În cele ce urmează însă, vom încerca să arătăm că, din punct de vedere economic, cei care cred că preţul se determină pe baza costului sunt în eroare.

Să presupunem că, într-adevăr, costurile determină preţurile. Şi să pornim în a analiza modul cum a luat naştere preţul de, să zicem, 10.000 de lei al unui creion. Pentru a fi consecvenţi, ar trebui să identificăm toate costurile cu factorii care au concurat la fabricarea creionului, şi suma acestora ar trebui să ne dea 10.000. Simplificând, să considerăm că respectivul creion a ieşit din combinarea următorilor factori: prefabricate din lemn, grafit (cărbune) şi muncă. Prefabricatele din lemn (pentru fiecare creion) au costat, să zicem 2000 lei; grafitul 3000 lei; iar munca restul de 5000 de lei. Este problema rezolvată? Nicidecum. Căci se ridică o întrebare firească: aceste costuri, care par a fi la rândul lor nişte preţuri, cum se determină? Consecvenţa ne-ar îndrepta iarăşi către un răspuns de tipul: tot pe baza costurilor. Aşadar trebuie s-o luăm de la capăt cu analiza, pentru fiecare din cei trei factori care contribuie la producţia creionului. Prefabricatele din lemn sau obţinut din lemn brut şi muncă de tipul M1, să spunem (ignorăm problema bunurilor de capital, deoarece nu afectează raţionamentul de faţă); grafitul din cărbune brut şi muncă M2; iar munca (să-i zicem M0)… A apărut deja prima problemă fundamentală: costul muncii. Şi această problemă nu apare doar la acest stadiu; şi tipurile de muncă M1 şi M2 ridică aceeaşi problemă. E limpede că nu putem identifica, pentru un anumit individ, costul muncii consultându-i actele de identitate: nu e trecut nicăieri în aceste acte. O soluţie „aşa, în general” iarăşi nu putem da, căci vă provoc – care-i costul muncii?

Împinşi tot de consecvenţă unii ar putea replica, afirmând că nu-i mare lucru să determini costul muncii tot pe bază de costuri. Adică muncitorul cutare poate fi considerat „produsul” a x ani de educaţie, a y tone de alimente, z tone îmbracăminte etc. Dincolo de problemele practice ale unei astfel de încercări, trebuie spus că ea are un viciu logic major. Încercând să determinăm mai departe costurile educaţiei care l-au format pe muncitor, vom ajunge la concluzia că printre factorii necesari obţinerii produsului educaţie se regăsesc şi creioanele. Prin urmare, preţul creionului se determină pe baza unor alte costuri (le-am amalgamat pentru simplificare) plus costul creionului. Raţionament circular. Adică n-am făcut nimic, căci ne-am întors de unde am pornit fără a rezolva problema. Iar dacă am insista, printr-un curat meşteşug de tâmpenie, să aplicăm mai departe metoda determinării preţurilor pe bază de costuri, am intra în ceea ce logicienii numesc „regres la infinit”: am încărunţi încercând să calculăm preţul unui banal creion.

Dacă în ceea ce priveşte munca mai poate încăpea vorba de suciri ale minţii precum cea de mai sus, în privinţa resurselor naturale brute – cum sunt lemnul brut şi cărbunele brut – lucrurile sunt mai imediate, dacă-mi permiteţi. E clar că tăietorul de lemne nu găseşte la rădăcina fiecărui buştean pe care-l taie o tăbliţă pe care e înscris costul acestuia. La fel şi minerul. Deci „lanţul costurilor” ori se rupe (în cazul resurselor primare), ori continuă la infinit (cazul muncii). Prin urmare, problema preţurilor trebuie abordată altfel. Cum anume? (Atragem atenţia cititorului că am lăsat la o parte multe alte probleme ale acestei teorii greşite a formării preţurilor: de pildă imposibilitatea de a explica profitul.)

Punctul de pornire al formării preţurilor îl reprezintă consumatorii cu preferinţele şi cu disponibilităţile lor monetare, a căror disponibilitate de a cheltui se manifestă la piaţă prin cumpărare şi abţinere de la cumpărare. Un moment crucial în formarea ulterioară a structurii preţurilor îl constituie anticipările pe care întreprinzătorii le fac cu privire la această disponibilitate de a cumpăra sau nu a consumatorilor. Ce anticipează, propriu-zis, producătorii? Preţurile pe care consumatorii ar fi dispuşi să le plătească. Etapa logic următoare este cea în care aceşti întreprinzători, păstrând în minte nivelul anticipat al încasărilor, licitează mai departe pentru factori de producţie: muncă, materii prime, locaţie, maşini etc. Pentru a rămâne cu profit, ei sunt constrânşi în aceste licitări de preţurile anticipate. Deci costurile sunt cele care depind de preţuri, şi nu invers.

Abia aşa ajungem să înţelegem cum poate tăietorul de lemne să-şi dea seama de preţul monetar al buştenilor pe care îi taie. Dacă nu se bazează pe noroc, încă înainte de a-i tăia se „uită” în piaţă pentru a vedea cam cu cât i-ar putea vinde. Dacă perspectiva încasărilor monetare îl satisface, se apucă de treabă, dacă nu, caută să facă altceva.

Cititorul va zice poate că am zăbovit prea mult asupra acestor lucruri. Am făcut-o pentru că opinia aceasta eronată conform căreia preţul se determină pe bază de cost este omniprezentă în discuţiile savante despre „valoarea adăugată”, ba chiar instituţionalizată în TVA, de pildă.

Este „speculatorul” un personaj odios?

Unul din motivele pentru care autorităţile consideră că se impune introducerea mercurialului este necesitatea „stârpirii speculanţilor”, această „mafie a pieţelor”. Vom încerca să arătăm pe scurt, în cele ce urmează, că utilizarea grosieră a termenului „speculant” fără a gândi – şi cam în felul în care comuniştii foloseau „chiabur”, „burghez” sau „moşier” – nu numai că nu serveşte le nimic, ci chiar dăunează, mai ales prin tipul de acţiune pe care-l induce.

Problema care întunecă de astă dată minţile cu zel nu pe măsura înţelepciunii, este cea a intermediarului[5]. Căci speculantul este un intermediar. Iar intermediarii sunt percepuţi – de cei care nu înţeleg ştiinţa economică – ca nişte indivizi care nu au altceva mai bun de făcut decât să încarce costurile produselor care ajung în final la consumator. (E oarecum paradoxal că autorităţile publice şi-au ales intermediarii ca ţintă, deoarece ele însele îşi justifică activitatea inclusiv în termeni de intermediere între diversele grupuri sociale. Ba uneori chiar impun anumiţi intermediari, ca în cazul asigurării obligatorii auto. Deci se pare că autorităţilor le-a căşunat pe intermediarii din agricultură.) Ştiinţa economică are însă şi aici o surpriză pentru neavizaţi: intermediarul reduce costurile.

Cum aşa? Producătorul are la dispoziţie două modalităţi de a-şi comercializa produsele: calea directă (C1) şi calea indirectă (C2). În cazul C1, suportă el însuşi cheltuielile şi eforturile aferente desfacerii mărfii; în cazul C2, apelează la un intermediar. Acum, dacă producătorul e în toate minţile, va prefera calea mai puţin costisitoare pentru el. Dacă îl costă mai puţin să desfacă produsele singur decât să apeleze la intermediar, o va face; dacă îl costă mai puţin să apeleze la intermediar decât să desfacă produsele de unul singur, iarăşi o va face. Cei care deplâng existenţa intermediarilor deplâng, pradă unei iluzii, însăşi existenţa acestor costuri ale desfacerii mărfii. Se revoltă împotriva naturii.

Când „speculatorii” intervin pe piaţă şi cumpără marfa de la producători pentru a o vinde ulterior „la un preţ mai mare”, problema care se ridică e dacă ei realizează acest lucru prin schimburi voluntare sau nu.

Dacă da, totul se rezumă la povestea standard a intermediarului expusă mai sus. Nimeni nu i-a forţat pe cei ce i-au vândut sau cumpărat produsele s-o facă. Producătorii puteau să nu vândă, iar cumpărătorii să nu cumpere. În plus, speculantul îşi riscă – prin „speculaţiile” pe care le face – propriile resurse, propria bunăstare. Nu de nebun încearcă să arbitreze preţul, ci pentru că identifică o oportunitate mai bună de desfacere a mărfii (un preţ mai mare), facilitând distribuirea bunurilor către cei care în ultimă instanţă sunt dispuşi să plătească cel mai mult[6]. Pe piaţă, asta înseamnă a fi eficient. (Unii consideră că speculanţii „agravează” problema aprovizionării cu alimente cauzată de inundaţiile care au dus la reducerea producţiei agricole. Dar dacă nu atunci când cantitatea oferită scade, când ar avea voie preţul să crească, mă rog? Şi apoi preţurile ar creşte oricum şi-n absenţa „speculanţilor”, prin concurenţa între cumpărătorii confruntaţi cu o piaţă mai puţin bogată. Speculanţii sunt doar cei mai iuţi în a aşeza piaţa la nivelul corespunzător. Evident, sunt şi ei supuşi erorii.)

Dacă nu, şi „speculantul” a pus mâna pe bâtă pentru a obţine produsele de la producători sau a le vârî pe gât cumpărătorilor, atunci nu a făcut acest lucru în virtutea faptului că e speculant (deoarece nu e!) ci pentru că e agresor. Dar problema aceasta nu mai e una economică, ci ţine de drept. Nicidecum soluţia la această problemă nu e mercurialul, ci aplicarea unor legi bune. Dacă autorităţile nu se descurcă aici, poate ar fi mai bine ca, în loc să compună incompetenţa cu încă una (mercurialul), să lase piaţa să rezolve şi problema justiţiei.

Până la urmă, situaţia de pe pieţele alimentare nu în speculă îşi are cauza. Dincolo de evenimentele naturale care au redus pur şi simplu producţia şi cantitatea de produse disponibilă (lucru care nu poate rămâne prin firea lucrurilor fără consecinţă la piaţă, ceea ce autorităţile nu înţeleg), piaţa agroalimentară funcţionează defectuos şi pentru că spaţiile în care lucrează sunt în general administrate de stat; sistemul de protecţie care ar trebui să-i împiedice pe şarlatani să le ia prin violenţă mărfurile producătorilor nu funcţionează; dacă producătorii cinstiţi nu mai încap în pieţe de borfaşii care i-au mituit pe administratorii acestora (afirmaţia nu e valabilă dacă pieţele sunt private; dar realmente private), nu pot să-şi desfacă produsele în altă parte (pe stradă, pe trotuar, în parc etc.) deoarece atunci autoritatea publică însăşi îi ia în şuturi cu poliţia şi jandarmeria.

Apropiindu-ne de final, se mai impune o precizare. Orice intervenţie a statului asupra pieţei dă naştere în cele din urmă la o pleiadă de alte consecinţe pe care de cele mai multe ori (şi dacă e de o minimă bună credinţă) statul însuşi le consideră de nedorit[7]. În cazul mercurialului, controlul preţurilor (temperarea lor prin plafoane maxime, în special) va accentua lipsa de produse la piaţă, deoarece nu va mai fi rentabil (nici pentru speculanţi, nici pentru producători) să vinzi la preţurile mici impuse. Autorităţile ar putea încerca să lupte împotriva slabei aprovizionări, încercând să introducă un nou mercurial (să fixeze preţurile, adică) şi pentru factorii de producţie ale căror costuri sunt prohibitive pentru producătorii de produse agro-alimentare care intră sub incidenţa mercurialului iniţial. Şi din aproape în aproape, ne-am putea trezi cu majoritatea (sau, mai rău, toate) preţurilor fixate. Adică înapoi în socialism.

Pe de altă parte, e de neînţeles de ce acei „speculatori” feroce care îi agresează pe producătorii cinstiţi sau îi mituiesc pe administratorii pieţelor s-ar tempera, sfioşi, de îndată ce noua reglementare s-ar adopta, chiar cu înfiinţarea poliţiilor pieţelor. De parcă un mercurial nu poate fi ocolit, sau poliţiştii şi alţi oficiali mituiţi, sau chiar ameninţaţi. Cu siguranţă, aceiaşi speculatori pe care mercurialul voia să-i lovească în plin, se vor regăsi pe nou născutele pieţe negre, unde preţul produselor agroalimentare va fi chiar mai mare decât ar fi fost în absenţa mercurialului, şi asta pentru a-i compensa pe speculanţi pentru riscul suplimentar de a ocoli şi reglementarea asta.

În loc de încheiere

Acelaşi domn Blănculescu a replicat, atunci când presa l-a taxat (pe dânsul şi pe toţi cei implicaţi) pe bună dreptate ca propunător de măsuri comuniste învechite, că această măsură de control al preţurilor nu este nicidecum învechită, ci un instrument economic modern folosit şi în Uniunea Europeană, în cadrul politicii agricole comunitare. Păcat că dânsul nu a putut să recunoască o măsură comunistă, neeficientă şi nedreaptă pentru simplul fapt că europenii o aplică. Din păcate, pe viitor, aleşii noştri ne vor vârî multe broaşte pe gât pe motivul că Uniunea Europeană o face şi ea sau chiar o cere. Partea şi mai tristă e că Uniunea Europeană chiar e viciată de o serie de probleme complicate de ordin economic, politic şi spiritual, iar noi ne aruncăm cu capul înainte în ea fără să judecăm. Dar despre asta într-un alt articol…



[1] În treacăt fie spus, este cunoscut faptul că Traian Băsescu – un socialist consecvent, dacă se poate spune aşa ceva – este cel care a vehiculat ideea de control al preţurilor imediat după ce a fost reales. Asta aşa, ca să le treacă repede celor care au crezut că participarea la vot la alegerile locale chiar a contat în vreun fel!

[2] A se vedea Murray N. Rothbard, Power and Market, Institute for Humane Studies, 1970, cap. 3, pag. 24 şi urm. (http://www.mises.org/rothbard/power&market.pdf )

[3] Teorema fundamentală a schimbului spune: A, deţinând bunul sau prestaţia a, se va angaja în schimb cu B, deţinând bunul sau prestaţia b, dacă şi numai dacă A apreciază bunul b ca fiind mai important pentru el decât bunul A, iar B apreciază bunul a ca mai valoros pentru el decât bunul b. Astfel, ambii participanţi la schimb câştigă. Evident, afirmaţia de mai sus este cu necesitate adevărată doar ex-ante, deoarece omul nefiind atotştiutor poate greşi sau îşi poate revizui părerile în legătură cu acţiunile trecute.

[4] Nu că am pune prea mare preţ pe argument, dar, dat fiind faptul că, mai nou, Constituţia României garantează proprietatea privată, mercurialul – care impietează asupra liberei utilizări paşnice tocmai a proprietăţii private – ar fi neconstituţional!

[5] Vezi Walter Block, Pledoarii imposibile, Editura Nemira, 1998, pag. 187 şi urm.

[6] Vezi şi Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State, Nash Publishing, Los Angeles, 1962, pag. 112 şi urm. (sau la http://www.mises.org/rothbard/mes/chap2c.asp )

[7] Vezi Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, 1998, cap. III, pag. 51 şi urm. (sau http://www.misesromania.org/carti/mis_capitalism/Interventionismul.htm )

Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!