Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare

Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare

252

Banca nu trebuie să augmenteze cantitatea de mijloace fiduciare în așa măsură și cu asemenea viteză încât clienților săi să li se formeze convingerea că creșterea prețurilor va continua la nesfârșit și în ritm accelerat. Într-adevăr, dacă publicul își formează această credință, atunci oamenii își vor reduce deținerile monetare, se vor precipita asupra valorilor “reale” și vor provoca o panică financiară. Apropierea unei astfel de catastrofe este imposibil de imaginat dacă nu se admite că prima sa manifestare constă în pierderea încrederii. Cu siguranță, publicul va prefera să-și preschimbe mijloacele fiduciare în bani, mai degrabă decât să se precipite asupra valorilor reale, adică să cumpere nediferențiat diverse bunuri. În aceste condiții banca trebuie să dea faliment. Dacă guvernul intervine pentru a elibera banca de obligația de a-și rambursa bancnotele și de a înapoia depozitele, conform termenilor contractuali, atunci mijloacele fiduciare devin fie monedă credit, fie monedă discreționară. Suspendarea plăților de metal prețios schimbă în întregime starea de lucruri. De acum înainte nu se mai pune problema mijloacelor fiduciare, a certificatelor monetare și a substitutelor monetare. În scenă intră guvernul cu legile sale de reglementare a mijloacelor de plată. Banca își pierde existența independentă, devenind un instrument al politicilor guvernamentale, un oficiu aflat în subordinea trezoreriei.

[Secțiunea 12 din capitolul XVII: Schimbul indirect, al tratatului Acțiunea umană.]

Oamenii tratează substitutele monetare ca și cum ar fi bani pentru că sunt pe deplin încredințați că va fi posibil să le preschimbe oricând în bani, neîntârziat și fără alte costuri. Îi putem numi pe cei care împărtășesc această încredere, și care sunt deci gata să trateze substitutele monetare ca și când ar fi vorba de bani, clienți ai băncii, bancherului sau autorității emitente. Nu are importanță dacă instituția emitentă este gestionată conform practicilor curente în industria bancară. Însemnele monetare emise de trezoreria unei țări sunt și ele substitute monetare, deși trezoreria nu contabilizează de regulă suma emisă în registrele sale ca pe un [p.435] pasiv și nici nu privește această sumă ca pe o parte a datoriei naționale. Nu este mai puțin irelevant dacă posesorul unui substitut monetar are sau nu o creanță care îi conferă un drept legal la rambursare. Ceea ce contează este dacă substitutul monetar poate fi efectiv preschimbat în bani, neîntârziat și fără alte costuri. [16]

Emiterea de certificate monetare este o operațiune costisitoare. Bancnotele trebuiesc tipărite, însemnele monetare trebuiesc bătute; trebuie organizat un sistem complicat de menținere a contabilității pentru depozite; rezervele trebuie păstrate în siguranță; în fine, există riscul fraudelor comise prin întrebuințarea de bancnote și cecuri contrafăcute. Pentru a diminua toate aceste cheltuieli nu există decât șansa redusă ca unele dintre bancnotele emise să fie distruse și posibiliatatea încă și mai redusă ca unii depozitari să uite de depozitele lor. Emiterea de certificate monetare este o întreprindere ruinătoare, dacă nu este corelată cu emiterea de mijloace fiduciare. În istoria timpurie a activităților bancare sunt consemnate bănci a căror unică activitate era emiterea de certificate monetare. Dar aceste bănci erau indemnizate de clienții lor, pentru a putea suporta costurile corespunzătoare. În orice caz, catalactica nu se preocupă de problemele pur tehnice ale băncilor care nu emit mijloace fiduciare. Singurul interes pe care îl prezintă certificatele fiduciare pentru catalactică ține de legătura dintre emiterea lor și emiterea de mijloace fiduciare.

În vreme ce cantitatea de certificate monetare este catalactic lipsită de importanță, o creștere sau o descreștere de mijloace fiduciare afectează determinarea puterii de cumpărare a banilor în același mod în care o fac și variațiile cantității de monedă. De aceea, întrebarea dacă există sau nu o limită în calea creșterii cantității de mijloace fiduciare este de o importanță vitală.

Dacă printre clienții unei bănci se numără toți membrii economiei de piață, atunci limita existentă în calea emiterii de mijloace fiduciare coincide cu cea existentă în calea augmentării cantității de monedă. O bancă aflată în situația de a fi singura instituție emitentă de mijloace fiduciare într-o țară izolată sau în întreaga lume, și în a cărei clientelă se numără toți indivizii și toate firmele trebuie să respecte în desfășurarea activităților sale două reguli: [p.436]

În primul rând, trebuie să evite orice acțiune care ar putea trezi suspiciunea clienților săi, adică a publicului. Îndată ce clienții încep să-și piardă încrederea, ei încep să solicite rambursarea bancnotelor și își retrag depozitele. Cât de departe poate merge o bancă în direcția augmentării emisiunilor sale de mijloace fiduciare fără a genera neîncredere, ține de factori psihologici.

În al doilea rând, banca nu trebuie să augmenteze cantitatea de mijloace fiduciare în așa măsură și cu asemenea viteză încât clienților săi să li se formeze convingerea că creșterea prețurilor va continua la nesfârșit și în ritm accelerat. Într-adevăr, dacă publicul își formează această credință, atunci oamenii își vor reduce deținerile monetare, se vor precipita asupra valorilor “reale” și vor provoca o panică financiară. Apropierea unei astfel de catastrofe este imposibil de imaginat dacă nu se admite că prima sa manifestare constă în pierderea încrederii. Cu siguranță, publicul va prefera să-și preschimbe mijloacele fiduciare în bani, mai degrabă decât să se precipite asupra valorilor reale, adică să cumpere nediferențiat diverse bunuri. În aceste condițiibanca trebuie să dea faliment. Dacă guvernul intervine pentru a elibera banca de obligația de a-și rambursa bancnotele și de a înapoia depozitele, conform termenilor contractuali, atunci mijloacele fiduciare devin fie monedă credit, fie monedă discreționară. Suspendarea plăților de metal prețios schimbă în întregime starea de lucruri. De acum înainte nu se mai pune problema mijloacelor fiduciare, a certificatelor monetare și a substitutelor monetare. În scenă intră guvernul cu legile sale de reglementare a mijloacelor de plată. Bancă își pierde existența independentă, devenind un instrument al politicilor guvernamentale, un oficiu aflat în subordinea trezoreriei.

Problemele cele mai importante din punct de vedere catalactic, legate de emiterea de mijloace fiduciare de către o singură bancă, sau de mai multe bănci care acționează concertat, a căror clientelă înglobează toți indivizii, nu sunt cele legate de limitarea cantităților emise. Le vom analiza în capitolul XX, care este consacrat legăturilor dintre cantitatea de monedă și rata dobânzii.

Ajunși în acest punct al investigațiilor noastre, trebuie să cercetăm problema coexistenței mai multor bănci independente. Independența înseamnă că fiecare bancă își urmează propriul ei curs în ce privește emisiunea de mijloace fiduciare și nu acționează în înțelegere cu alte bănci. Coexistența înseamnă că fiecare bancă are o clientelă în care nu se numără toți membrii sistemului de piață. Pentru simplificare, vom presupune că nici un individ sau firmă nu sunt clienți ai mai mult decât unei singure bănci. Rezultatul raționamentului nu s-ar modifica dacă am presupune că există și persoane care sunt clienți ai mai mult decât unei singure bănci și persoane care nu sunt clienți ai nici unei bănci.

Întrebarea care se pune este dacă există sau nu o limită [p.437] în calea emiterii de mijloace fiduciare de către asemenea bănci care coexistă în mod independent. Deoarece există limite chiar și pentru emisiunea de mijloace fiduciare de către o singură bancă, a cărei clientelă include toți indivizii, este evident că asemenea limite există și pentru o multitudine de bănci, care coexistă în mod independent. Ceea ce dorim să arătăm este că pentru o asemenea multitudine de bănci care coexistă independent, limitele sunt mai severe decât cele existente în cazul unei singure bănci cu o clientelă nelimitată.

Presupunem că, în cadrul unui sistem de piață, au fost înființate mai multe bănci independente în trecut. După ce, în prealabil, nu s-au utilizat decât bani, aceste bănci au introdus utilizarea substitutelor monetare, o parte dintre acestea fiind mijloace fiduciare. Fiecare bancă posedă o clientelă și a emis o anumită cantitate de mijloace fiduciare, care sunt păstrate, în calitate de substitute monetare, în deținerile monetare ale diverșilor clienți. Cantitatea totală de mijloace fiduciare emisă astfel de către bănci și absorbită de deținerile monetare ale clienților lor a modificat structura prețurilor și puterea de cumpărare a unității montare. Dar efectele acestea s-au consumat deja și, în prezent, piața nu mai este perturbată de mișcări provenite din această expansiune trecută a creditelor.

Presupunem în continuare că, în prezent, o singură bancă se lansează în emiterea de noi mijloace fiduciare, în vreme ce celelalte nu procedează la fel. Clienții băncii expansioniste – foști clienți sau clienți noi, dobândiți prin intermediul expansiunii – primesc credite suplimentare, își extind activitățile economice, intervin pe piață cu o cerere suplimentară de bunuri și servicii, determinăcreșterea prețurilor. Persoanele care nu se numără printre clienții băncii expansioniste nu-și pot permite să cumpere la aceste prețuri mai ridicate; ele sunt nevoite să-și restrângă cumpărăturile. Astfel, pe piață se manifestă un transfer al bunurilor, de la nonclienți la clienții băncii expansioniste. Clienții cumpără mai mult de la nonclienți decât le vând acestora; ei au posibilitatea de a le plăti nonclienților mai mult decât primesc de la ei. Dar substitutele monetare emise de banca expansionistă nu sunt mijloace de plată adecvate pentru nonclienți, deoarece acești oameni nu le atribuie caracterul de substitute monetare. Pentru a-și reglementa plățile către nonclienți, clienții trebuie întâi să preschimbe substitutele monetare emise de propria lor bancă — banca expansionistă — în bani. Banca expansionistă trebuie să-și ramburseze bancnotele și să înapoieze depozitele. Rezerva sa scade (presupunând că numai o parte din substitutele monetare pe care le emisese aveau caracterul de mijloace fiduciare). Se apropie momentul în care – după epuizarea rezervei sale monetare – banca nu va mai fi în măsură să-și ramburseze substitutele monetare aflate încă în circulație. Pentru a evita insolvabilitatea, ea trebuie să se întoarcă în cel mai scurt timp [p.438] posibil la o politică de consolidare a rezervei sale monetare. Ea trebuie să-și abandoneze metodele expansioniste.

Această reacție a pieței la expansiunea creditului, venită din partea unei bănci cu o clientelă limitată, a fost descrisă strălucit de Școală Monetară (Currency School). Cazul particular analizat de Școala Monetară se referea la coincidența expansiunii creditului de către banca centrală privilegiată a unei țări, sau de către toate băncile unei țări, cu politica nonexpansionistă practicată de băncile altor țări. Demonstrația noastră se referă la cazul mai general al coexistenței unei multitudini de bănci cu clientele diferite, precum și la cazul cel mai general, al existenței unei singure bănci cu clientelă limitată, într-un sistem în care restul populației nu patronează nici o bancă și nu acordă nici unui fel de creanțe statutul de substitute monetare. Bineînțeles că nu contează dacă presupunem că clienții unei bănci trăiesc net separat de geografic de cei ai altor bănci dintr-un anumit district sau dintr-o anumită țară, sau dacă cele două categorii de clienți trăiesc laolaltă. Acestea nu sunt decât diferențe de date care nu privesc problemele catalactice la care ne referim.

O bancă nu poate niciodată emite mai multe substitute monetare decât cele pe care le pot păstra clienții săi în deținerile lor de monedă. Un client individual nu poate păstra niciodată sub formă de substitute monetare o parte mai mare din deținerea sa de monedă decât cea corespunzătoare proporției dintre tranzacțiile sale cu alți clienți ai băncii la care este afiliat și tranzacțiile sale totale. Din considerente practice el se va fixa, de regulă, mult sub această proporție maximală. Astfel se definește o limită în calea emiterii de mijloace fiduciare. Putem admite că, în tranzacțiile curente, toți actorii sunt dispuși să accepte fără discriminare bancnote și cecuri emise de orice bancă. Dar fiecare actor depozitează neîntârziat, la propria sa bancă, atât cecurile cât și bancnotele băncilor al căror client personal nu este. În continuare, banca sa își reglează conturile cu cealaltă bancă. Astfel se pune în mișcare procesul descris mai sus.

S-au scris o mulțime de absurdități despre o așa-zisă predilecție perversă a publicului pentru bancnotele emise de bănci dubioase. Adevărul este că, în afara unui mic număr de oameni de afaceri capabili să distingă între băncile sănătoase și cele nesănătoase, bancnotele au fost întotdeauna privite cu neîncredere. Ceea ce a făcut ca aceste suspiciuni să dispară treptat au fost statutele speciale (special charters) acordate de guverne băncilor privilegiate. Argumentul frecvent avansat, că bancnotele de valoare mică ar fi ajuns în mâinile oamenilor săraci și ignoranți, care erau incapabili de a distinge între bancnotele sănătoase și cele nesănătoase, nu poate fi luat în serios. Cu cât este mai sărac și mai puțin familiarizat cu operațiunile bancare cel ce intră în posesia unei bancnote, cu atât el o va cheltui mai repede, astfel încât ea se va întoarce mai repede, [p.439] prin intermediul comerțului cu amănuntul și cu ridicata, la banca emitentă sau la persoane familiarizate cu situațiile bancare.

Pentru o bancă este foarte ușor să sporească numărul persoanelor dispuse să accepte împrumuturi acordate prin expansiunea creditelor și plătite în substitute monetare. Dar, pentru orice bancă este foarte dificil să-și mărească clientela, adică numărul de persoane dispuse să atribuie acestor creanțe calitatea de substitute monetare și să le păstreze ca atare în deținerile lor de monedă. Mărirea clientelei este un proces dificil și lent, asemenea tuturor proceselor care se bazează pe câștigarea bunăvoinței. Pe de altă parte, o bancă își poate pierde clientela foarte rapid. Dacă dorește să și-o păstreze, ea nu trebuie să permită niciodată apariția vreunor îndoieli în legătură cu capacitatea și disponibilitatea sa de a–și onora toate datoriile, cu respectarea strictă a termenilor contractuali. Ea trebuie să mențină o rezervă suficient de mare pentru a rambursa toate bancnotele pe care le poate prezenta vreun purtător în acest scop. De aceea, nici o bancă nu se poate limita doar la emiterea de mijloace fiduciare; ea trebuie să păstreze o rezervă corelată cu volumul total de substitute monetare emise, combinând astfel emiterea de mijloace fiduciare cu cea de certificate monetare.

A fost o mare eroare să se creadă că rostul rezervelor este de a furniza mijloacele de rambursare pentru acele bancnote ale căror deținători și-au pierdut încrederea în bancă. Încrederea de care se bucură o bancă și substitutele monetare emise de ea este indivizibilă. Ea fie este prezentă la toți clienții săi, fie dispare cu totul. Dacă unii dintre clienți își pierd încrederea, atunci și-o pierd și ceilalți. Nici o bancă ce emite mijloace fiduciare și acordă credit de circulație nu-și poate îndeplini obligațiile asumate în momentul emiterii de substitute monetare dacă toți clienții își pierd încrederea în ea și solicită rambursarea bancnotelor și restituirea depozitelor lor. Aceasta este o caracteristică sau o slăbiciune esențială a emiterii de mijloace fiduciare și a acordării de credit de circulație. Ea nu poate fi remediată de nici un sistem de politici de gestionare a rezervelor și de nici un fel de cerință de acoperire cu rezerve reglementată prin lege. Tot ce se poate obține prin menținerea unei rezerve este posibilitatea ca banca să-și retragă de pe piață excesul de mijloace fiduciare emise. Dacă banca a emis mai multe bancnote decât pot întrebuința clienții săi în tranzacțiile cu alți clienți, ea trebuie să ramburseze acest exces.

Legile care au constrâns băncile să mențină rezerve corespunzătoare unei anumite fracțiuni din depozitele și bancnotele emise au fost eficace în măsura în care au limitat creșterea volumului de mijloace fiduciare și de credit de circulație. Ele au fost inutile în măsura în care au urmărit asigurarea rambursării prompte a bancnotelor și a înapoierii prompte a depozitelor, în eventualitatea unei pierderi a încrederii.

Școala Bancară (Banking School) a eșuat complet în ce privește analizarea acestor probleme. [p.440] Ea a fost indusă în eroare de ideea greșită că necesitatea desfășurării afacerilor limitează rigid cantitatea maximă de bancnote convertibile pe care le poate emite o bancă. Reprezentanții săi nu au realizat faptul că cererea publicului pentru credit este o mărime dependentă de disponibilitatea băncii de a împrumuta și că băncile care nu se preocupă de propria lor solvabilitate au posibilitatea de a expanda creditul de circulație, prin reducerea ratei dobânzii sub valoarea ei de piață. Nu este adevărat că suma totală pe care o poate împrumuta o bancă, dacă își limitează împrumuturile la scontarea efectelor de comerț cu scadență rapidă, rezultate din vânzarea și cumpărarea de materiale și bunuri semifinite, este o cantitate unic determinată de mersul afacerilor și independentă de politicile băncii. Această cantitate crește sau scade odată cu scăderea sau creșterea ratei de scont. Scăderea ratei dobânzii este echivalentă cu augmentarea cantității a ceea ce se consideră în mod eronat a fi cerințele normalepentru desfășurarea afacerilor.

Școala Monetară (Currency School) a oferit o explicație în întregime corectă a crizelor recurente care perturbau situația economică din Anglia în anii treizeci și patruzeci ai secolului al XIX-lea. Banca Angliei și alte bănci și bancheri britanici practicau expansiunea creditului, în vreme ce în țările cu care făcea negoț Marea Britanie nu exista expansiune a creditului, sau cel puțin nu în același grad. Scurgerea în exterior survenea ca o consecință necesară a acestei stări de lucruri. Toate argumentele avansate de Școala Bancară pentru a respinge această teorie au fost eronate. Din nefericire, Școala Monetară a greșit în două privințe. Ea n-a realizat niciodată că remediul pe care-l sugera — anume legiferarea limităriistricte a cantității de bancnote emise în surplus față de rezervele de metal prețios – nu era singurul posibil aici. Ea n-a acordat nici un fel de atenție ideii de liberă competiție bancară (free banking). A doua greșeală a Școlii Monetare a fost incapacitatea sa de a recunoaște faptul că depozitele rambursabile la vedere reprezintă substitute monetare și, în măsura în care volumul lor depășește rezervele existente, reprezintă mijloace fiduciare și, în consecință, sunt vehicule ale expansiunii creditului, la fel ca și bancnotele. Faptul de a fi recunoscut că ceea ce se numește monedă-depozit (deposit currency) este un substitut monetar, la fel ca și bancnotele, a fost singurul merit al Școlii Bancare. Dar în afara acestui aspect, toate doctrinele Școlii Bancare erau viciate. Ea se ghida după idei contradictorii referitoare la neutralitatea monedei, încerca să respingă teoria cantitativă a banilor prin invocarea unui deus ex machina – mult pomenitele tezaurizări – și denatura complet problemele legate de rata dobânzii.

Trebuie subliniat faptul că problema restricțiilor legale impuse asupra emiterii de mijloace fiduciare n-a putut apărea decât datorită faptului că guvernele [p.441] acordaseră privilegii uneia sau mai multor bănci, împiedicând astfel libera dezvoltare a activităților bancare. Dacă guvernele nu s-ar fi amestecat niciodată în beneficiul anumitor bănci, dacă nu ar fi scutit niciodată unele bănci de obligația, care le revine tuturor indivizilor și firmelor dintr-o economie de piață, de a-și achita datoriile în deplină concordanță cu termenii contractuali, nu s-ar fi ivit niciodată o problemă bancară. Limitele care stau în calea expansiunii creditului ar fi funcționat cu eficacitate. Fiecare bancă ar fi fost constrânsă de considerații legate de propria ei solvabilitate să dea dovadă de reținere în emiterea de mijloace fiduciare. Băncile care nu s-ar fi conformat acestor reguli indispensabile ar fi fost condamnate la faliment, iar publicul, avertizat datorită pagubelor, ar fi devenit de două ori mai suspicios și mai rezervat.

Atitudinea guvernelor europene cu privire la activitățile bancare a fost dintru început lipsită de sinceritate și înclinată către mistificare. Pretinsa solicitudine față de binele națiunii, față de public în general și față de sărmanele mase ignorante în particular n-a fost decât un paravan. Guvernele doreau inflație și expansiune a creditului, doreau boom-uri și bani ieftini. Americanii aceia care au reușit în două rânduri să se debaraseze de banca centrală erau conștienți de pericolul pe care-l reprezentau asemenea instituții; regretabil a fost numai că ei n-au sesizat faptul că răul pe care-l combăteau era prezent în toate tipurile de amestec guvernamental în activitățile bancare. Astăzi, nici chiar cei mai fanatici etatiști nu pot nega că pretinsele deficiențe ale liberei competiții bancare sunt minore în comparație cu efectele dezastruoase ale inflațiilor gigantice provocate de băncile privilegiate și controlate de guvern.

Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a reduce emiterea de mijloace fiduciare și a împiedica expansiunea creditului este un mit. Guvernele au fost ghidate, dimpotrivă, de atracția pentru inflație și pentru expansiunea creditului. Ele au privilegiat băncile deoarece doreau să lărgească limitele pe care le impune piața neobstrucționată expansiunii creditului, sau pentru că erau dornice să obțină o sursă de venit pentru trezorerie. De cele mai multe ori, aceste considerații au constituit ambele o motivație pentru autorități. Acestea împărtășeau convingerea că mijloacele fiduciare sunt un mijloc eficient de reducere a ratei dobânzii și le cereau băncilor să expandeze creditul, în beneficiul atât al economiei cât și al trezoreriei. Abia atunci când au devenit vizibile efectele nedorite ale expansiunii creditului s-au adoptat legi menite să reducă emisiunea de bancnote – iar uneori și de depozite – neacoperite în metal prețios. Instituirea liberei competiții bancare nu a fost luată niciodată serios în considerație, tocmai pentru că ar fi fost prea eficientă în ce privește limitarea expansiunii creditului. Într-adevăr, conducătorii, scriitorii și publicul împărtășeau în unanimitate credința că mediile de afaceri [p.442] posedă un drept bine întemeiat la o cantitate “normală” și “necesară” de credit circulant, și că această cantitate nu putea fi asigurată în regim de liberă competiție bancară. [17]

Multe guverne n-au privit niciodată emiterea de mijloace fiduciare din alt punct de vedere decât cel al fiscalității. În ochii lor, principala sarcină a băncilor era de a împrumuta bani trezoreriei. Substitutele monetare erau privite favorabil, ca înaintemergătoare ale banilor de hârtie emiși de stat. Bancnota convertibilă nu era decât primul pas pe calea către bancnota neconvertibilă. Odată cu progresul statolatriei și cu politica intervenționismului aceste idei s-au generalizat, încetând de a mai fi puse la îndoială de către cineva. Astăzi nici un guvern nu-și mai pune problema de a lua în considerație programul adepților liberei competiții bancare, deoarece nici un guvern nu dorește să renunțe la ceea ce consideră o sursă comodă de venit. Ceea ce se numește astăzi pregătire financiară pentru război nu este decât capacitatea de a obține prin mijlocirea băncilor privilegiate și controlate de către stat, toate sumele de bani de care ar putea avea nevoie o țară aflată în război. Cu toate că acest lucru nu este admis în mod explicit, inflaționismul radical este o caracteristică esențială a ideologiei economice din epoca în care trăim.

Însă chiar și pe vremea când liberalismul se bucura de cel mai înalt prestigiu pe care l-a avut vreodată, și guvernele erau mai înclinate să păstreze pacea și bunăstarea decât să stârnească războaie, moarte, distrugere și mizerie, oamenii priveau problemele legate de activitatea bancară cu idei preconcepute. În afara țărilor anglo-saxone, opinia publică era convinsă că una din principalele sarcini ale bunei guvernări este de a reduce rata dobânzii și că expansiunea creditului este mijlocul potrivit pentru atingerea acestui obiectiv.

Marea Britanie nu era afectată de aceste erori când, în 1844, și-a reformat legislația bancară. Dar această lege faimoasă a fost viciată de cele două neajunsuri de care suferea Școala Monetară. Pe de o parte se păstra sistemul amestecului guvernamental în activitatea bancară. Pe de altă parte nu se limita decât emiterea de bancnote neacoperite în metal prețios. Mijloacele fiduciare n-au fost suprimate decât în măsura în care luau forma bancnotelor. Ele puteau prolifera sub forma monedei depozit.

În vederea dezvoltării ideii implicate în teoria Școlii Monetare până la ultimele sale concluzii logice, s-ar putea sugera ca toate băncile să fie forțate prin lege să dețină o rezervă monetară de 100%, pentru acoperirea cantității totale de substitute monetare (bancnote plus depozite la cerere). Acesta este nucleul planului de adoptare a rezervelor 100%, al profesorului Irving Fisher. Însă profesorul Fisher și-a combinat planul cu propunerea sa de adoptare ca etalon [p.443] a unui index numeric (inde-number standard). Am arătat deja de ce o asemenea schemă este iluzorie și echivalentă cu aprobarea în mod deschis a puterii statului de a manipula puterea de cumpărare în funcție de apetitul celor mai puternice grupuri de presiune. Dar chiar și dacă planul de legiferare al rezervelor 100% ar fi adoptat pe baza unui etalon aur neadulterat, el nu ar îndepărta cu totul dezavantajele inerente oricărui tip de amestec guvernamental în activitățile bancare. Pentru a evita orice nouă expansiune a creditelor este necesar ca activitatea bancară să fie așezată sub jurisdicția regulilor generale ale dreptului comercial și civil, care silesc pe fiecare individ și pe fiecare firmă să-și îndeplinească toate obligațiile, în sensul respectării depline a termenilor contractuali. Dacă se perpetuează caracterul de organisme privilegiate al băncilor, care sunt supuse unor prevederi legislative speciale, atunci nu dispare instrumentul pe care guvernele îl pot întrebuința pentru obiective fiscale. Atunci orice restricție impusă emisiunii de mijloace fiduciare depinde de bunele intenții ale guvernului și ale parlamentului. Acestea pot limita emisiunea în timpul perioadelor considerate normale. Însă restricția va fi ridicată oridecâteori un guvern socotește că recursul la asemenea măsuri extraordinare este justificat de vreo stare de urgență. Dacă o administrație și partidul care o susține doresc să-și sporească cheltuielile fără a-și periclita popularitatea prin impunerea de impozite mai ridicate, ei vor fi întotdeauna gata să declare că impasul în care se află este o stare de urgență. Recursul la tiparniță și la complezența servilă a responsabililor bancari grăbiți să dea satisfacție autorităților prin felul în care-și gestionează activitățile, este instrumentul preferat al guvernelor dornice să cheltuiască bani pentru care contribuabilii nu sunt dispuși să suporte impozite mai ridicate.

Libera competiție bancară este singura metodă disponibilă pentru prevenirea pericolelor inerente expansiunii creditelor. Este adevărat că ea nu ar împiedica o expansiune lentă a creditelor, menținute în limite foarte înguste, practicată de bănci precaute, care ar furniza publicului toate informațiile necesare despre statutul lor financiar. Dar în regim de liberă competiție bancară ar fi fost imposibil ca expansiunea creditelor, cu toate consecințele sale inevitabile, să capete proporțiile unei caracteristici obișnuite – am fi tentați să spunem chiar normale – a sistemului economic. Numai libera competiție bancară ar fi putut feri economia de piață de crize și de presiuni.

Privind în urmă la istoria ultimelor două secole, nu putem să nu observăm că erorile comise de liberalism în domeniul problemelor legate de activitățile bancare au reprezentat o lovitură fatală pentru economia de piață. Nu exista nici un motiv să se abdice de la principiul liberei inițiative în domeniul activităților bancare. Majoritatea politicienilor liberali au dezarmat pur și simplu în fața ostilității populare, îndreptate împotriva acordării de bani [p.444] cu împrumut și a perceperii de dobânzi. Ei n-au reușit să înțeleagă că rata dobânzii este un fenomen de piață, care nu poate fi manipulat ad libitum de autorități sau de vreun alt organism. Ei și-au însușit superstiția că reducerea ratei dobânzii este benefică și că expansiunea creditelor este mijlocul potrivit în vederea obținerii unor asemenea bani ieftini. Nimic nu a dăunat mai mult cauzei liberalismului decât revenirea aproape regulată a boom-urilor febrile și a prăbușirii piețelor dominate de optimism cu privire la creșterea cursului, urmate de crize prelungite. Opinia publică a căpătat convingerea că astfel de fenomene sunt inevitabile pentru o economie de piață neobstrucționată. Oamenii nu realizau că ceea ce îi deranja erau consecințele necesare ale politicilor menite să reducă rata dobânzii, prin mijlocirea expansiunii creditelor. Ei s-au cramponat cu încăpățânare de aceste politici și au încercat zadarnic să combată consecințele nedorite ale unui amestec guvernamental tot mai pronunțat.

Observații referitoare la discuțiile despre libera competiție bancară

Școala Bancară considera că emiterea unei cantități prea mari de bancnote este imposibilă atâta vreme cât banca se limitează la acordarea de împrumuturi pe termen scurt. [18] Când un împrumut este înapoiat la scadență, bancnotele reintră în posesia băncii și dispar astfel de pe piață. Însă lucrul acesta nu se întâmplă decât dacă banca reduce volumul creditelor acordate. (Dar chiar și atunci, prin aceasta nu se neutralizează efectele precedentei expansiuni a creditului. Efectelor acesteia i se adaugă, pur și simplu, efectele unei contracții ulterioare a creditului.) Scenariul obișnuit este cel în care banca înlocuiește efectele expirate și achitate prin scontarea unor noi efecte de schimb (bills of echange). În acest caz, cantității de bancnote retrase de pe piață prin onorarea unui împrumut prealabil îi corespunde o cantitate de bancnote nou emise.

Concatenarea care limitează expansiunea creditului într-un sistem de liberă competiție bancară funcționează diferit. Ea nu are nici un fel de legătură cu procesul avut în vedere de acest așa-zis Principiu al lui Fullarton, ci este provocată de faptul că expansiunea creditelor nu mărește prin ea însăși clientela băncii, adică numărul de persoane care le atribuie creanțelor la cerere asupra băncii caracterul de substitute monetare. Deoarece emiterea de către o bancă de mijloace fiduciare în exces augmentează, după cum am văzut mai sus, suma care trebuie plătită de clienții băncii expansioniste către alte persoane, ea sporește concomitentcererea de rambursare a substitutelor sale monetare. În felul acesta ea forțează banca expansionistă să dea dovadă de reținere.

Faptul acesta n-a fost niciodată pus în discuție în ce privește depozitele rambursabile la cerere. Este evident că banca expansionistă ar ajunge rapid într-o poziție dificilă în privința operațiunilor de clearing cu alte bănci. [p.445] Însă uneori s-a susținut că lucrurile se prezintă diferit în ce privește bancnotele.

În tratarea problemelor legate de substitute monetare, catalactica afirmă că creanțele respective sunt privite de un număr de oameni ca și cum ar fi bani, că sunt date și primite în tranzacții și păstrate în dețineri monetare, ca și banii. Tot ce afirmă catalactica cu privire la substitutele monetare presupune această stare de lucruri. Însă ar fi ridicol să credem că orice bancnotă emisă de o bancă devine într-adevăr un substitut monetar. Ceea ce conferă unei bancnote statutul de substitut monetar este un anumit tip de bunăvoință de care se bucură banca emitentă. Cea mai mică îndoială cu privire la capacitatea sau disponibilitatea unei bănci de a rambursa orice bancnotă fără întârziere, în orice moment și fără nici o cheltuială pentru purtător subminează tipul acesta special de bunăvoință și înlătură caracterul de substitute monetare al bancnotelor. Putem admite că toată lumea este nu numai dispusă să primească asemenea bancnote îndoielnice cu împrumut, ci și că preferă să le primească în calitate de plăți, mai degrabă decât să mai aibe de așteptat. Însă dacă există îndoieli cu privire la caracterul lor ireproșabil, oamenii se vor grăbi să scape de ele cât mai rapid cu putință. Ei vor păstra în deținerile lor monetare bani și substitute monetare pe care le consideră întru totul sigure, renunțând la bancnotele suspecte. Aceste bancnote vor fi comercializate cu un rabat, iar această împrejurare va face ca ele să se îndrepte din nou către banca lor emitentă, singura care este obligată să le răscumpere la întreaga valoare nominală înscrisă pe ele.

Chestiunea poate fi clarificată și mai bine dacă aruncăm o privire asupra condițiilor de desfășurare a activităților bancare din Europa continentală. Aici băncile comerciale nu erau supuse nici unei limite în ce privește cantitatea depozitelor rambursabile la vedere. Ele ar fi fost în măsură să acorde credit de circulație, și astfel să expandeze creditul, prin adoptarea metodelor aplicate de băncile din țările anglo-saxone. Însă publicul nu s-a arătat dispus să trateze asemenea depozite bancare ca pe niște substitute monetare. O persoană care primea un cec îl convertea de regulă imediat în bani, retrăgând astfel de la bancă suma respectivă. Pentru o bancă comercială era imposibil să acorde împrumuturi prin deschiderea de credite în contul debitorului, cu excepția unei sume neglijabile. Îndată ce un debitor plătea cu un cec urma retragerea sumei respective de la bancă. Numai firmele mari priveau depozitele ca pe niște substitute monetare. Deși băncile centrale din majoritatea acestor țări nu erau supuse nici unor restricții legale care să le afecteze gestionarea depozitelor, ele au fost împiedicate să întrebuințeze acest instrument ca pe un vehicul de expansiune a creditelor pe scară mare, deoarece clientela monedei-depozit era prea redusă. Practic singurul instrument al creditului circulant și al expansiunii creditelor erau bancnotele.

În anii optzeci ai secolului al XIX-lea guvernul austriac s-a lansat într-un proiect de popularizare a monedei-cec prin înființarea unui departament de conturi de cecuri în cadrul Serviciului de Economii al Oficiului Poștal. Inițiativa a fost într-o anumită măsură încununată de succes. Depozitele din cadrul acestui departament [p.446] al Oficiului Poștal erau tratate ca substitute monetare de către o clientelă mai largă decât cea a departamentului conturilor de cecuri din cadrul Băncii Centrale de Emisiune a țării. Sistemul a fost păstrat de noile state, care i-au succedat imperiului habsburgic în 1918. El a fost adoptat de asemenea de numerose alte țări europene, cum ar fi Germania. Este important să observăm că acest tip de monedă depozit a fost o inițiativă pur guvernamentală, iar creditul de circulație acordat de acest sistem a fost destinat exclusiv guvernelor. Este grăitor faptul că numele instituției austriece de economii din cadrul Oficiului Poștal, ca și cel al majorității replicilor sale din străinătate, nu a fost Bancă de Economii, ci Oficiu de Economii (Amt). În afara acestor depozite la cerere gestionate de sistemul poștal de stat, în majoritatea țărilor non-anglo-saxone principalele vehicule ale creditului circulant sunt bancnotele și, într-o măsură mai redusă, depozitele de la Bancă Centrală de Emisiune controlată de stat.

În Statele Unite mulți patroni plătesc indemnizații și chiar salarii prin emitere de cecuri. În măsura în care beneficiarii preschimbă imediat cecurile în bani lichizi și retrag întreaga sumă de la bancă, această metodă nu înseamnă decât că povara oneroasă a manipulării de monede și bancnote este transferată de la casieria patronului la casieria băncii. Ea nu are implicații catalactice. Dacă toți cetățenii ar proceda în felul acesta cu cecurile pe care le primesc, depozitele nu ar fi substitute monetare și nu ar putea fi utilizate ca instrumente ale creditului circulant. Ceea ce face ca depozitele să fie ceea ce se numește îndeobște monedă-cec sau monedă depozit este doar faptul că o parte considerabilă a opiniei publice le privește ca substitute monetare.

Este o greșeală să se asocieze noțiunii de liberă competiție bancară imaginea unei stări de lucruri în care toată lumea este liberă să emită bancnote și să înșele publicul ad libitum. Se invocă adesea dictonul unui american anonim, citat de Tooke: “Liberul schimb în domeniul bancar înseamnă liber schimb în activitatea de escrocare” (“Free trade in banking is free trade in swindling”). Cu toate acestea, libertatea de a emite bancnote ar fi redus considerabil întrebuințarea acestora, dacă nu ar fi suprimat-o complet. Aceasta este ideea pe care a avansat-o Cernuschi, cu prilejul audierilor comisiei franceze de anchetă asupra activitățior bancare din 24 octombrie 1865: “Cred că ceea ce se numește libertate bancară ar avea drept rezultat dispariția completă a bancnotelor din Franța. Doresc să acord tuturor dreptul de a emite bancnote, astfel încât nimeni să nu le mai accepte.” [19]

Se poate susține opinia după care bancnotele sunt mai comode decât moneda metalică, astfel încât întrebuințarea lor este recomandată de considerente practice. În măsura în care lucrurile stau astfel, publicul ar fi dispus să plătească o primă pentru evitarea inconvenientelor legate de transportul de greutăți mari de monede în buzunare. Astfel, bancnotele emise [p.447] de bănci a căror solvabilitate era nepusă la îndoială se tranzacționau cândva cu un mic adaos față de moneda metalică. Astfel, cecurile de călătorie sunt destul de populare, deși băncile care le emit percep un comision pentru această operație. Dar nimic din toate acestea n-are legătură cu problema care ne preocupă. Lucrurile acestea nu justifică politicile care urmăresc să convingă publicul să recurgă la utilizarea bancnotelor. Guvernele nu au favorizat întrebuințarea bancnotelor pentru a le scuti de inconveniente pe doamnele care fac cumpărături. Ideea lor era de a reduce rata dobânzii și de a deschide o linie ieftină de credit pentru trezoreriile lor. În ochii lor, augmentarea cantității de mijloace fiduciare era un mijloc de promovare a bunăstării.

Bancnotele nu sunt indispensabile. Toate reușitele economice ale capitalismului ar fi existat și dacă ele n-ar fi apărut niciodată. În plus, moneda depozit poate furniza toate serviciile pe care le furnizează bancnotele. Iar amestecul statului în gestionarea depozitelor băncilor comerciale nu poate fi justificat prin pretextul ipocrit că sărmanii salariați și fermieri ignoranți trebuie să fieprotejați împotriva bancherilor cei răi.

Însă, se pot întreba unii, cum rămâne cu posibilitatea cartelizării băncilor comerciale? Oare n-ar putea băncile să se înțeleagă între ele în vederea expansiunii nelimitate a emisiunilor lor de mijloace fiduciare? Obiecția aceasta este ridicolă. Câtă vreme publicul nu este lipsit, prin intervenții guvernamentale, de dreptul de a-și retrage depozitele, nici o bancă nu-și poate risca bunăvoința de care dispune prin înțelegeri cu bănci a căror reputație nu se ridică la același nivel. Nu trebuie să uităm că orice bancă care emite mijloace fiduciare se află într-o poziție mai degrabă precară. Atuul său cel mai prețios este reputația. Ea este condamnată la faliment îndată ce se nasc îndoieli cu privire la credibilitatea și solvabilitatea ei ireproșabilă. Pentru o bancă care se bucură de un bun renume ar fi o sinucidere să-și lege numele de acelea ale altor bănci cu o reputație mai proastă. Într-un sistem de liberă competiție bancară, un cartel bancar ar distruge întregul sistem bancar al țării. El nu ar sluji interesele nici unei bănci.

Cel mai adesea băncilor cu o bună reputație li se reproșează conservatorismul și îndărătnicia de care dau dovadă când este vorba de expansiunea creditelor. În ochii celor care nu merită credite, această abstinență apare ca un viciu. Însă ea este prima și cea mai importantă regulă pentru gestionarea operațiunilor bancare în regim de liberă competiție bancară.

Pentru contemporanii noștri este extrem de dificil să-și imagineze o situație de liberă competiție bancară, deoarece ei iau amestecul guvernului în activitățile bancare drept de la sine înțeles și necesar. Însă trebuie să ne amintim că acest amestec guvernamental s-a bazat pe presupoziția eronată că expansiunea creditelor este mijlocul potrivit de reducere permanentă a ratei dobânzii, fără a dăuna nimănui cu excepția capitaliștilor cei lipsiți de scrupule. Guvernele s-au amestecat tocmai pentru că știau că libera competiție bancară asigură menținerea expansiunii creditelor în limite reduse.

Economiștii pot avea dreptate atunci când afirmă că actuala situație a băncilor face ca intervenția guvernamentală în activitățile bancare să fie recomandabilă. [p.448] Însă această situație actuală a băncilor nu este rezultatul funcționării economiei de piață neobstrucționate. Ea este produsul tentativelor diverselor guverne de a crea condițiile necesare pentru expansiunea creditelor pe scară largă. Dacă guvernele nu s-ar fi amestecat niciodată, atunci utilizarea bancnotelor și a monedei-depozit ar fi fost limitată la acele segmente ale populației care știu foarte bine cum să distingă între băncile solvabile și cele insolvabile. În acest caz nu ar fi fost posibilă vreo expansiune a creditelor pe scară mare. Numai guvernele sunt responsabile pentru răspândirea extazului superstițios cu care omul de rând privește fiecare bucățică de hârtie pe care trezoreria sau agențiile pe care le controlează aceasta au tipărit cuvintele magice: mijloc legal de efectuare a plăților (legal tender).

Amestecul guvernului în actuala configurație a întreprinderilor bancare s-ar putea justifica, dacă obiectivul său ar fi de a pune capăt situației nesatisfăcătoare, împiedicând, sau cel puțin reducând orice expansiune suplimentară a creditelor. În fapt, principalul obiectiv alamestecului guvernamental contemporan este intensificarea noilor expansiuni ale creditelor. Politica aceasta este destinată eșecului. Mai devreme sau mai târziu ea trebuie să conducă la o catastrofă.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!