Leul „greu” și inflația

Obiectivul articolului este acela de a elucida, în cadrul teoretic al Școlii austriece de economie, câteva dintre misterele ce înconjoară noul instrument de politică monetară – denominarea. Este denominarea monedei mijlocul adecvat pentru stoparea creșterii generalizate a prețurilor? Ce sunt anticipările inflaționiste, care este cauza apariției lor și în ce măsură sunt responsabile de creșterea prețurilor? Răspunsurile la aceste întrebări ne vor convinge că autoritatea monetară mizează, o dată în plus, pe rezolvarea problemelor prin accident istoric.

Principalul argument pe care BNR fundamentează introducerea unui leu „greu” pe piață este acela de reducere a inflației, printr-o temperare a anticipărilor inflaționiste ale populației. Articolul de față își propune să investigheze în ce măsură mijlocul utilizat de BNR (denominarea leului) este adecvat scopului propus, și anume acela de reducere a creșterii prețurilor. Să precizăm că problema teoretică pe care ne propunem să o elucidăm aici este independentă de aplicarea ei în practică de BNR, la un anumit moment.

În primul rând, prin simpla denominare nu se reduce rata creșterii prețurilor în raport cu un moment anterior. Pentru a explica, ne vom referi la variația procentuală a prețului unui anumit bun pe piață. Să presupunem că azi acesta este de 100 000 lei, iar peste un an și în urma denominării este de 13 lei „grei”. A crescut prețul, a scăzut?

Pentru a calcula un indice de variație a prețului – P1/P0*100 – este necesar să stabilim dacă leul „vechi” este același bun cu leul „greu” sau să găsim o legătură între cele două bunuri. Cum ni se spune foarte clar că 10 000 lei vechi înlocuiesc 1 leu nou, este evident că nu putem considera cele două bunuri (leul vechi și leul nou) ca fiind identice (legea utilității marginale ne spune că o cantitate mai mare dintr-un bun – 10 000 lei vechi – are o utilitate mai mare (ocupă o poziție superioară) pe scara de valori a individului decât o cantitate de dimensiuni mai reduse din același bun (1 leu vechi)). Așadar, trebuie operată convertirea leilor noi în lei vechi sau invers pentru calculul simplu al unui indice individual al prețurilor. Simpla denominare nu a diminuat creșterea prețului bunului în cauză, tot astfel cum exprimarea masei unei persoane în tone în loc de kilograme nu înseamnă în mod automat că aceasta a slăbit.

Rămâne de cercetat, în cele ce urmează, dacă trecerea la un leu greu afectează în viitor, în mod sistematic variația prețurilor, printr-o modificare a anticipărilor inflaționiste ale populației. Așadar, ne propunem să răspundem, în cele ce urmează, următoarelor întrebări: Sunt anticipările inflaționiste un factor independent al creșterii prețurilor?

Dacă nu, cine sau ce este responsabil pentru creșterea prețurilor? Care este importanța relativă a anticipărilor inflaționiste în schema creșterii prețurilor? Dacă soluția-miracol a denominării se dovedește teoretic a fi o iluzie, cu ce altceva o putem înlocui?

Ce este inflația?

Definiția larg acceptată a inflației în momentul actual are în vedere creșterile continue, generalizate ale prețurilor. În încercarea de a diferenția cauza unui fenomen de efectele acestuia, vom utiliza, în schimb, o altă definiție (a Școlii Austriece de economie ) a inflației. În sistemul actual cu monedă fiduciară, inflația reprezintă creșterea masei monetare în sens larg, înfăptuită, așadar, fie printr-o tipărire de bancnote, fie prin acordarea de credite fiduciare (mărimea creditelor ce depășesc economisirea anterioară realizată de populație și încredințată băncilor în depozitele la termen, precum și fondurile proprii ale băncii, destinate acordării de împrumuturi – credite a căror apariție se datorează practicării de către bănci a rezervelor fracționare). Sporirea masei monetare conduce la creșteri non-proporționale și neconcomitente ale prețurilor, în urma afectării diferite a veniturilor diverselor persoane în economie.

Din perspectiva acestei definiții date inflației, rămâne de demonstrat că o creștere de acest gen a prețurilor – generalizată și continuă – poate fi cauzată doar de sporiri ale masei monetare, așadar, că explicațiile non-monetare date creșterilor de prețuri sunt eronate.

Trei dintre acestea – creșterea prețului unui factor de producție cu o arie largă de utilizare (într-o mică măsură specific), sporirea salariilor, lăcomia producătorilor/vânzătorilor – au la bază o teorie greșită a valorii. Raționamentul lor este următorul: creșterea prețului unui factor de producție (un bun de capital și/sau munca) sau simpla dorință a vânzătorilor conduce, în mod automat, la sporirea prețului de vânzare al bunurilor, sugerându-se astfel că prețul unui bun este determinat de costul său de producție sau că vânzătorul poate impune consumatorului orice preț dorește, printr-o mărire a așa-numitei marje a profitului, incluse în prețul de vânzare.

Vom arăta în cele ce urmează că relația dintre prețul unui bun și prețul factorilor ce au contribuit la producerea sa este inversă, adică întreprinzătorul-capitalist întâi anticipează prețul viitor al bunului pe piață, și numai apoi licitează (cumpără) factori de producție în limita acestui preț anticipat. De exemplu, nu va fi dispus să ofere pentru un factor de producție 1 milion de lei în prezent, dacă propria anticipare a prețului de vânzare al bunului este, ceteris paribus (considerând neschimbată puterea de cumpărare a banilor), de 0,8 milioane lei. Ar însemna că, în cunoștință de cauză, își aruncă banii pe fereastră.

Că este obligat să procedeze astfel rezultă din aceea că factorii de producție și bunul rezultat din combinarea tehnologic validă a lor se găsesc praxeologic într-o relație mijloc – scop. Valoarea (monetară a) mijloacelor utilizate (factorii de producție) este în mod necesar mai scăzută decât valoarea scopului de atins cu acestea (a bunului produs). De asemenea, dimensionarea concretă a cantității de factori de producție de achiziționat necesită anticiparea contribuției lor monetare viitoare la veniturile rezultate din utilizarea lor (a produsului lor marginal actualizat).

Cu toate că nu respectă secvența temporală cauză – efect, agreată în cercetarea economică mainstream, prețurile factorilor de producție depind de prețul de vânzare anticipat al bunului.

Bunul-plac al vânzătorului în „fixarea” prețului este îngrădit. (Calea prin care acesta încearcă să obțină un preț și un venit superior — ex-post, după obținerea producției — este prin restrângerea cantității oferite, sperând că oferta sa va întâlni o cerere inelastică. O asemenea politică nu poate fi însă decât urmarea unei erori antreprenoriale. Ar fi fost mai ieftin să fi cumpărat de la bun început factori de producție doar pentru producerea cantității mai reduse, ce se dovedește mai remunerativă. Și această situație se încadrează perfect în schema noastră: anume, rezultatul încercării sale de atingere a unui preț și a unor venituri totale superioare depinde de configurația preferințelor cumpărătorilor. Nu încercăm aici să incriminăm această decizie a producătorului – proprietar de bunuri, ci doar să reafirmăm subordonarea logică, natura lă a producției față de consum.)

Să ne amintim că prețul nu este altceva decât cantitatea dintr-un bun numit monedă, acceptată de comun acord de cumpărător și de vânzător în schimbul unui alt bun. Pe o piață liberă, așadar în condiții non-agresive, de respectare a drepturilor de proprietate, singurul mijloc pe care îl poate utiliza vânzătorul în pledoaria sa pentru un preț superior este persuasiunea. Cumpărătorul posedă o anumită proprietate (banii) la care e dispus să renunțe conform propriilor preferințe (propriei scări de valori).

Dacă afirmația că vânzătorul poate pur și simplu transfera creșterile prețurilor factorilor de producție, dată fiind cantitatea oferită și date fiind preferințele consumatorilor, acestora din urmă este adevărată, problema stabilirii prețului nu este rezolvată. Ar fi echivalent cu a spune că vânzătorii pot impune prețuri cât de mari doresc: dar cât anume sunt aceste prețuri? Care este limita lor superioară? Încercarea unui vânzător de a obține un preț cât mai ridicat pentru bunul său și cea a unui cumpărător de a plăti un preț cât mai scăzut sunt temperate de dorința amândurora de încheiere a tranzacției. Așadar, prețul nu poate depăși cea mai ridicată sumă de bani pe care e dispus să o dea cumpărătorul și nici nu poate fi inferior sumei celei mai scăzute pe care e dispus să o accepte vânzătorul.

De aici rezultă că simpla creștere a prețului unui factor de producție nu conduce în mod automat, ceteris paribus, la creșterea prețului bunului produs cu acel factor.

Clarificarea acestui ceteris paribus, și anume care sunt condițiile presupuse a fi constante, ne indică și elementul care duce la creșterea prețului. În primul rând, resursele monetare ale producătorului sunt considerate constante. Cu acestea el poate achiziționa o cantitate mai redusă din factorul de producție al cărui preț a crescut. În consecință, cantitatea de bunuri pe care o aduce pe piață este mai mică decât altminteri. Competiția dintre cumpărători pentru achiziția bunului în cauză, acum mai acerbă, îi va elimina, în mod natural, pe cumpărătorii potențiali marginali. Așadar, prețul va fi mai ridicat deoarece oferta tranzacționată este mai redusă. Să remarcăm și faptul că pentru producător creșterea prețului factorului de producție nu este o plăcere, chiar dacă scăderea cantității oferite conduce la o sporire a prețului. Veniturile totale pe care le încasează acum sunt mai reduse, altfel ar fi scăzut de la bun început cantitatea oferită pe piață, înainte de sporirea prețului factorului.

Nu numai resursele monetare ale producătorului sunt constante, dar și cele ale consumatorilor sunt astfel. Dacă dorim să cercetăm o relație cauzală independentă între creșterea prețului unui factor de producție și creșterea generalizată a prețurilor, va trebui să considerăm nemodificată masa monetară. Așadar, cu venituri monetare constante, consumatorii (supra-marginali) care plătesc acum un preț mai ridicat decât altminteri pentru bunul luat în discuție sunt nevoiți să-și reducă cererea pentru alte bunuri și servicii. În consecință, prețurile acestora vor scădea, ceteris paribus.

Concluzia este că, în condițiile unei mase monetare nemodificate, nu este posibilă creșterea generalizată a prețurilor, dată fiind cererea de monedă a indivizilor.

O altă explicație dată creșterii generalizate a prețurilor face apel la diminuarea cererii de bani a populației, ca urmare a anticipărilor inflaționiste ale acestora. (Uneori se face referire la creșterea vitezei de circulație a banilor, dar acest concept este lipsit de orice semnificație economică relevantă pentru acțiunea individului, nu este decât un construct macroeconomic derivat din ecuația schimburilor.)

Pe o piață liberă, scăderea cererii de dețineri monetare ar însoți diminuarea incertitudinii viitorului, așa cum este ea percepută de indivizi, în urma sporirii cantității de bunuri și servicii (urmare firească a cooperării sociale), a dezvoltării unor servicii financiare etc. Condițiile în care s-ar manifesta scăderea cererii de monedă sunt compatibile cu o tendință de diminuare a prețurilor, nu de creștere continuă a acestora[1].

Vom lua în discuție, în cele ce urmează, legătura dintre anticipări și formarea prețurilor.

Rolul anticipărilor inflaționiste în creșterea prețurilor

Teorema misesiană a regresiei[2], utilizată pentru a arăta că în mod necesar banii au apărut pe o piață liberă, dintr-o marfă cu o cerere anterioară, non-monetară, permite totodată descifrarea unui element definitoriu al cererii de monedă în sens restrâns (cererea pentru dețineri monetare). Cererea de bani își găsește în evoluția anterioară a prețurilor un punct de plecare necesar pentru anticiparea prețurilor viitoare. De accentuat în această frază atât sintagma „punct de plecare”, cât și calificativul „necesar”, căci, anticipând prețurile viitoare, nu există nici un motiv constrângător ca individul să se comporte ca un automat lipsit de capacitatea învățării și a anticipării. Pe de altă parte, absența cunoașterii prețurilor anterioare îl pune pe individ în imposibilitatea de a-și forma o opinie cu privire la cât să ceară și să dețină din acest bun – banii—care nu-i oferă nici satisfacție directă în consum, nici mulțumire indirectă prin participarea, în calitate de factor de producție, la obținerea bunului de consum.

Renunțarea la adevărul exprimat în teorema regresiei ne-ar pune în situația de a nu putea explica de ce indivizii manifestă o anumită cerere monetară. Cu atât mai mult nu am mai putea dovedi legătura dintre anticipările inflaționiste și cererea de bani.

Prețuri trecute în creștere față de un moment anterior influențează, bineînțeles, anticipările indivizilor, care își vor adapta schimburile noilor condiții, inițial printr-o sporire a cererii de monedă, în speranța că totul va reveni la normal în curând, apoi printr-o scădere a cererii de monedă (a deținerilor monetare). Anticiparea creșterii prețului viitor al unui bun va transforma achiziționarea prezentă a bunului — la un preț mai ridicat decât cel care ar fi fost în absența acestei cereri suplimentare, dar mai scăzut decât prețul viitor anticipat (ținând cont și de considerentele legate de dobândă) — într-o afacere rentabilă pentru individ. Aceste anticipări demonstrate în acțiune duc, evident, la o sporire prezentă a prețului bunului, fără ca aceasta să însemne însă că noul preț se suprapune perfect pe anticiparea cumpărătorului. Formarea prețului este supusă unor influențe obiective (cantitate, acțiunile celorlalți vânzători și cumpărători pe piață etc.) independente de acțiunea sa. Este firesc, așadar, ca prețul viitor să difere de anticiparea cumpărătorului nostru. Neconcordanța dintre prețul viitor al bunului și anticiparea sa va fi luată în calcul în formarea următoarelor așteptări cu privire la prețuri.

Vorbim aici, bineînțeles, despre anticipări operaționalizate, i.e. manifestate în acțiune, care necesită mijloace pentru a influența, într-un mod sau altul, datele pieței. Reducerea cererii de dețineri monetare îi furnizează individului mijloace suplimentare – limitate însă — pentru cumpărarea de bunuri prezente și/sau bunuri viitoare, care ar explica, cel mult, creșterea la un moment dat a prețurilor.

Trebuie, de asemenea, să distingem între cererea ex-ante și cererea ex-post de monedă a indivizilor. Prima se manifestă înainte de obținerea veniturilor, a doua desemnează deținerile monetare (cererea propriu-zisă de monedă). Creșterea prețurilor ca rezultat al inflației masei monetare determină sporirea primei – indivizii încearcă să obțină venituri superioare fie prin mijloace economice, prin oferirea unei cantități mai mari de bunuri și servicii, fie prin mijloace politice, prin revendicările salariale sindicale. Dacă recurgerea la mijloacele economice creează condițiile favorabile unei scăderi a prețurilor, presupunând că masa monetară încetează să mai fie augmentată, al doilea tip de acțiune perpetuează inflația. Lupta (politică) pentru obținerea unor venituri superioare dă falsa impresie – dacă se confundă cele două tipuri de cereri de monedă – că dezechilibrul monetar se manifestă la nivelul deținerilor monetare și că o cantitate suplimentară de bani este suficientă pentru refacerea echilibrului. Cererea de dețineri monetare, dimpotrivă, s-a diminuat. Indivizii devin din ce în ce mai puțin „clienți” ai mijlocului legal de plată. Cer mai mulți bani sub formă de venit pentru a scăpa apoi cât mai repede de ei prin achiziționarea de bunuri și servicii. Dacă aceste anticipări inflaționiste își găsesc în sporirea continuă a masei monetare mijlocul pentru a se manifesta în acțiune, se ajunge la hiperinflație, la încetarea utilizării monedei respective ca mijloc de efectuare a schimburilor.

Așadar, formarea și demonstrarea în acțiune a anticipărilor inflaționiste – adică a anumitor așteptări privind creșterea viitoare a prețurilor – se datorează în întregime creșterii masei monetare. Încetarea inflaționării banilor, cel puțin pe o perioadă semnificativă, calmează aceste anticipări inflaționiste.

O dovadă empirică?

Un experiment – mental, date fiind condițiile – ne-ar putea convinge că zerourile din „coada” prețurilor nu sunt responsabile ca atare de variația procentuală a acestor prețuri. Circulația paralelă, pe o durată nelimitată ex ante și cu un raport de schimb liber, a leului vechi cu cel nou, în condițiile încetării tipăririi de bancnote vechi și a acordării de credite fiduciare (posibile grație practicării de către bănci a unei rezerve fracționare) exprimate în această monedă, ne-ar convinge că anticipările inflaționiste ale populației pot fi temperate prin încetarea pe o durată relevantă a inflaționării masei monetare. O astfel de măsură ar demonstra dacă într-adevăr anticipările inflaționiste ale populației poartă povara responsabilității creșterii prețurilor, sau dacă nu cumva aceste anticipări inflaționiste sunt, la rândul lor, rezultatul unei sporiri anterioare a prețurilor, imputabile exclusiv sporirii masei monetare.

Tot istoric, să ne aducem aminte că a existat o perioadă în care aceste zerouri nu existau în coada tuturor prețurilor, și totuși aceasta nu a împiedicat rate ale inflației de 300%.

Sau, mai bine, de ce nu se renunță la legal tender law (impunerea leului ca mijloc legal de plată) și la controlul cursurilor de schimb, în așa fel încât rezultatul selecției de pe piață – anume moneda cu o putere de cumpărare mai stabilă/cu un curs în creștere față de celelalte – să fie oficial acceptat?

Poate am asista chiar la revenirea monedei-marfă aur, cu un sistem bancar cu acoperire de 100% a depozitelor – ce ar impune în mod natural, prin sistemul proprietății și al rarității ridicate a ofertei de aur, limite creșterii prețurilor.

Denominarea monedei – neutră?

Neutralitatea denominării o putem judeca din două perspective complementare. Din punct de vedere etic, denominarea reprezintă o intervenție suplimentară pe piață a statului, prin agentul său monetar – Banca Centrală. Ca orice amestec al statului pe piață, nici această măsură nu este și nu poate fi „neutră” în raport cu piața. Indiferent de forma concretă pe care o îmbracă și de justificarea sa, orice intervenție a statului reprezintă o încălcare a drepturilor de proprietate legitime ale unei părți a indivizilor, însoțită de un proces de redistribuție a avuției. Alegerile marginale ale indivizilor vor fi diferite în noul context, comparativ cu opțiunile lor în absența acestei agresiuni suplimentare. Abordarea etică pune accent pe condițiile – voluntare ori agresive – în care are loc acțiunea individului.

De ce să includem însă denominarea în rândul agresiunilor? Este încălcată cumva proprietatea legitimă a cuiva? Întrebarea relevantă este următoarea: renunță Banca Centrală, prin această măsură, la vreuna dintre atribuțiile sale, ce sunt asociate, în calitate de instituție a statului, agresiunii? Desigur că nu. Renunță Banca Centrală la monopolul asupra tipăririi de bani? Ia măsuri de reafirmare, dacă nu chiar de restabilire a distincției naturale dintre contractul de depozit și cel de împrumut, ce ar pune capăt legitimării practicării rezervelor fracționare și, implicit, expansiunii creditului? Renunță măcar la impunerea leului ca mijloc legal de plată? Sau lasă absolut liberă formarea cursurilor de schimb? În nici un caz. Oficial, Banca Centrală se înfățișează ca o victimă, ce poartă povara principală a acestei măsuri, anume costurile legate de tipărirea banilor. Nu este greu de imaginat cum vor fi acoperite aceste cheltuieli: fie din taxele percepute, fie prin tipărirea de monedă – ambele, mijloace agresive.

În general, neutralitatea banilor a fost analizată mai degrabă dintr-o perspectivă pur economică, anume impactul direct asupra prețurilor pe care îl are o sporire a masei monetare (realizată prin diverse procedee). Economiștii austrieci – menționându-i aici pe Ludwig von Mises, Murray Rothbard, Joseph Salerno, Hans-Hermann Hoppe, Jörg Guido Hülsmann – susțin non-neutralitatea banilor, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, adică momentul în care cantitatea suplimentară de bani se va fi „împrăștiat” în toată economia. Difuzarea cantității adiționale de bani însoțește schimburile de bunuri și servicii: posesorii acestor bani vor avea posibilitatea achiziționării unei cantități mai mari de bunuri și servicii decât altminteri, pe seama celor ale căror venituri nu au sporit încă. Așadar, sporirea relativă a veniturilor unor indivizi este cea care explică „revoluția prețurilor”. Date fiind scările de valori ale indivizilor, unii dintre ei vor putea atinge mai multe scopuri, alții mai puține, decât le-ar fi fost cu putință în absența creșterii masei monetare.

Non-neutralitatea banilor exprimă, așadar, impactul exercitat de distribuția diferită a veniturilor pe piață asupra sistemului prețurilor. (Să menționăm aici că cel puțin băncile comerciale vor redirecționa resursele ce sunt cheltuite, în prezent, cu manipularea sumelor mari.)

Se menține această analiză economică în cazul denominării monedei?

Presupunând nemodificate scările de valori ale indivizilor, denominarea s-ar apropia probabil cel mai mult de o măsură monetară neutră, i.e. prețurile relative ale bunurilor ar rămâne neschimbate. Cum procesul înlocuirii monedei vechi cu cea nouă este treptat, este relevant să presupunem o modificare a scărilor de valori ale indivizilor, ceea ce ar susține și economic observația cu privire la non-neutralitatea denominării, pe care anterior o deduceam etic. Mai mult, nu avem nici o garanție că raportul de schimb 1: 10000 va fi respectat. Este foarte posibil ca acesta, în realitate, să fie de 3: 10000, adică să avem încă de la început o inflație în lei noi.

Ce deducem din non-neutralitatea denominării? Redistribuția avuției, asemenea cazurilor de inflație și deflație confiscatorie, și o posibilă, nu necesară, creștere temporară a cererii de monedă. (14 ani de inflație vor fi lăsat urme adânci în memoria concetățenilor noștri, ce nu sunt atât de ușor de șters, printr-o simplă tăiere de zerouri.)

Denominarea și economisirea

Se afirmă că o consecință a denominării este sporirea economisirii, văzută, în acest context, ca o premisă a scăderii ratelor dobânzii și a creșterii economice viitoare. Nu neg legătura dintre scăderea voluntară a preferinței temporale a indivizilor, cu urmarea firească a scăderii ratelor dobânzii (originară și de piață) și investirea în procese de producție mai capitaliste (mai productive). Veriga cauzală care lipsește în raționamentul actual este dacă în mod necesar denominarea, chiar și cea eficientă (din punctul de vedere al BNR) – soldată cu creșterea cererii de monedă – conduce la modificarea (la scăderea) preferinței de timp a indivizilor sau cel puțin la o redistribuție a avuției în favoarea celor ce au o preferință de timp mai scăzută. Ambele situații nu ar fi decât niște accidente. Asemenea mizei principale – sporirea cererii de monedă – și creșterea economisirii se încadrează în același scenariu al întâmplării ridicate la rangul de teorie.

Inconsecvențe?

Banca Națională mizează pe o sporire a cererii de monedă în sens restrâns (cererea de dețineri monetare) a indivizilor, ce ar duce, ceteris paribus, la o scădere a prețurilor. Să-și fi depășit guvernanții „teama” de scăderea în masă a prețurilor? Sau aceasta apare doar când strategia o impune?! Nu ar trebui totuși să ne „îngrijorăm”: cantitatea de lei noi nu este fixă, în sistemul bancar în continuare se va practica rezerva fracționară. Leul va reîncepe, cât de curând, să sufere de pe urma aceluiași proces inflaționist de creștere a masei monetare.

Teoreticienii unui sistem al liberei întreprinderi bancare cu rezervă fracționară se alătură poziției mainstream în pledoaria pentru o sporire a ofertei de monedă în vederea echilibrării unei creșteri a cererii de monedă. În acest mod este sprijinită, cu argumente ce se doresc teoretice, value free (neutre față de valori), necesitatea unei creșteri a masei monetare care să echilibreze sporirea cererii monetare. Economiștii austrieci misesieni susțin, în tradiție clasică, din contră, echilibrarea naturală pe piață a cererii (efective, demonstrate în acțiune) cu oferta de monedă, pe două căi convergente: prin sporirea ofertei de bunuri și servicii și/sau prin reducerea consumului și a economisirii-investirii.

Din perspectiva acestei controverse, pare foarte probabil ca o eventuală sporire a cererii de monedă să fie întâmpinată, cât de curând, de o creștere a masei monetare (exprimate în lei denominați), pentru realizarea „echilibrului” monetar.

În concluzie, este interesant de remarcat că, prin această propunere, Banca Națională recunoaște implicit că o masă monetară nominal mai redusă nu are un efect depresiv asupra activității economice, că derularea schimburilor de bunuri și servicii pe piață contra monedă poate fi realizată de o cantitate oarecare de monedă, cu alte cuvinte că orice cantitate de monedă este optimă, echivalent cu a spune că într-un sistem cu monedă fiduciară sporirea masei monetare – prin orice mijloace s-ar înfăptui ea – nu are nici o justificare economică. 

Concluzie

Relevanța teoretică a dovezilor empirice aduse în favoarea denominării monedei este redusă. Prețurile și evoluția lor istorică reprezintă fenomene sociale complexe, supuse unor multiple influențe. În realitate, condiția de ceteris paribus nu se mai păstrează; o creștere a cererii de bunuri poate să fie întâmpinată, pe piață, de o ofertă sporită. Cum anume va evolua prețul într-o asemenea situație, în comparație cu perioada anterioară, teoria economică nu poate spune cu certitudine. Prin urmare, scăderea ratei inflației în țările care au recurs la această măsură poate fi rezultatul unor alte evenimente, eventual din sfera ofertei.

Nu susțin aici că este imposibil ca denominarea monedei să sporească cererea de monedă, i.e. să atenueze anticipările inflaționiste ale populației. Este important însă să clarificăm sursa reală, obiectivă a creșterii generalizate, continue a prețurilor, în loc să recurgem (eventual periodic) la o culpabilizare a populației pentru anticipările inflaționiste (subiective) pe care le-a dezvoltat (fără să fi avut motive?).

Chiar dacă denominarea va avea rezultatul pe care mizează Banca Națională, acesta va fi de scurtă durată. Inflaționarea ulterioară a masei monetare – prin tipărirea de bancnote și expansiunea creditului – va duce, din nou, la creșterea prețurilor și la crearea unor anticipări inflaționiste (dacă acestea au avut răgazul necesar să dispară).

Denominarea este, așadar, un mijloc agresiv pentru atingerea, îndoielnică, a unui obiectiv – diminuarea anticipărilor inflaționiste – dificil de izolat.


[1] Vezi George Reisman, Capitalism: A Treatise on Economics, Jameson Books, Ottawa, 1998, p 915-916.

[2] Vezi Ludwig von Mises, Acțiunea umană, cap. XVII, www.misesromania.org, traducere Dan Cristian Comănescu.

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România.

Scris de
Diana Elena Costea
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!