Lecția pandemiei la Arafat: mai mult socialism medical

Lecția pandemiei la Arafat: mai mult socialism medical

Raed Arafat a învățat lecția pandemiei: avem nevoie de mai mult stat în sănătate. Spitalele de stat nu mai trebuie să fie ghidate de principiul eficienței și sistemul etatic în sănătate trebuie să fie pus în contrast și mai bine izolat de cel privat, prin oprirea medicilor de a mai lucra concomitent în ambele sisteme. Să-l cităm:

„Noi trebuie să ne gândim la un aspect foarte clar: spitalele nu sunt ca să fie făcute cost eficiente, ca fabricile. Spitalele trebuie să fie considerate ca entități de infrastructură critică, care trebuie să fie funcționale, trebuie să aibă rezervă, trebuie să aibă rezervă de resursă umană, rezervă de spațiu și să fie pregătite pentru orice situație neașteptată, orice situație anormală. Spitalele nu sunt numai pentru cazurile de zi cu zi, spitalele sunt și pentru ce se întâmplă astăzi, în pandemie.”

„Sectorul privat are rolul lui. Eu nu sunt împotriva sectorului privat, dar trebuie spitalele publice să fie întărite și trebuie, părerea mea, rupte de această legătură prin personalul care se plimbă între cele două.”

Ca și cum spitalele de stat au fost vreodată ghidate după sistemul eficienței! Ca și cum funcționarea la limita capacității și chiar dincolo de ea a fost vreodată altceva decât un alt simptom al socialismului medical, alături de mizeria cronică, infecțiile nosocomiale, personalul brutal și iresponsabil, lipsa medicamentelor, diluarea dezinfectanților sau costurile fără vreo legătură cu piața. Ca și cum Arafat nu avea lecția etatismului deja învățată de acum nouă ani, când, să ne aducem aminte, a băgat sistemul privat de ambulanță în deja proverbialul sac funerar și i-a făcut vânt în groapa unde zbate și acum. Arafat știa foarte bine de atunci lecția prioritizării sistemului etatic, lecția conferirii de privilegii monopoliste, lecția izolării și trimiterii sistemului privat să joace un rol cu totul marginal. Azi nu face decât să ne-o repete ca un tocilar asigurat de evaluarea maximă ce o va primi de la profesorii sau colegii de etatism de prin cancelariile Cotroceniului, Victoriei și altor palate ale puterii.

Dar, să presupunem pentru câteva momente că Arafat nu avea lecția învățată și că nu face această eroare grosolană. Că spitalele de stat s-au ghidat într-adevăr după criteriul eficienței.

Atunci, am și eu o curiozitate. Ce ar fi trebuit să se întâmple, cum ar fi trebuit să decurgă pandemia pentru ca domnul Arafat să ajungă la o concluzie contrară?

*

Haideți să facem un exercițiu de imaginație.

Este anul 2020. România are un sistem de sănătate de stat. Spitale mai mari și mai mici, într-o rețea bine distribuită peste patrie; doctori, doctorițe, asistente și brancardieri, personal administrativ, cu toții plătiți foarte bine și oricum ieșiți pe porțile unui sistem educațional, tot de stat, care i-a format ca eroi și chiar sfinți – gata să accepte, pe timp nedeterminat, rolul de doctor fără de arginți, la o adică.

Managementul spitalelor? Genial. Oameni puși de partidele la putere în luminatul stat, în urma unor concursuri exigente și ingenioase. Adevărați manageri antreprenoriali, care n-au somn noaptea din pasiune pentru pacienți și nu pot fi decât într-o permanentă stare de alertă orientată spre noile căi de optimizare a serviciilor medicale. Care sunt tendințele viitorului în privința serviciilor de sănătate? Ce tehnologii și tratamente de ultimă generație mai pot ei oare aduce azi pentru pacienții din România? Unde să mai vâneze cei mai buni oameni din medicină pentru spitalul lor?

Pentru că sistemul este de stat, a fost proiectat să funcționeze cu capacitate neutilizată pentru situații de urgență. Priviți aceste saloane și paturi ATI. Strălucesc. Judecând după numărul mult mai mic de pacienți, ar trebui să se aștearnă praful pe o bună parte din ele, dar ele sclipesc pentru că o armată de angajați de mentenanță au grijă să le șteargă de praf, să le mențină în stare de funcționare, gata să intubeze și să readucă la viață lebăda neagră, care așa nu mai moare la sfârșit. După un timp, echipamentele sunt înlocuite fără a fi fost vreodată folosite, pentru simplul fapt că sunt uzate moral. Noile tehnologii sunt imediat adoptate în sistemul smart-etatic.

Priviți acești medici și aceste asistente. Sunt radianți, odihniți, fericiți și debordează de compasiune. De ani de zile sunt plătiți pentru normă întreagă dar ei nu lucrează decât cu timp parțial, pentru că sistemul arafatian așa funcționează. Cu ocupare a resursei umane mult sub cea deplină, pentru a fi gata să facă față unor situații neprevăzute. Catastrofele și pandemiile pot lovi când nu ne așteptăm, așa că statul se va aștepta pentru noi toți. Între timp, medicii se perfecționează continuu, la cursuri și stagii în țară și în străinătate acoperite de sistem. Ei sunt la curent cu cele mai noi tendințe în specializarea lor.

Bineînțeles, când virusul ucigaș vine, sistemul etatic face față cu brio. Acolo unde privatul nu poate găsi resorturile de infrastructură și personal pentru a răspunde pandemiei – pentru că a fost de regulă meschin, orientat către eficiență și profituri ignobile și lovit de o cecitate caracteristică dezordinii pieței libere – sistemul de stat, pus la punct de tenacitatea unor vizionari ai birocrației precum Raed Arafat, a preluat impetuos pe cei loviți de virusul ucigaș.

În acest război, dușmanul era învins dinainte. Oamenii sunt atenți la cel mai mic simptom și se grăbesc către impecabilul sistem de stat, care îi primește cu generozitatea făcută posibilă de impozitele modice și totuși suficiente pentru a face posibil acest arhipelag paradiziac al sănătății. Pentru cei care ajung să aibă nevoie de terapie intensivă, capacitatea neutilizată își joacă acum rolul mult așteptat. Este momentul crucial, neprevăzutul care a fost totuși prevăzut de către oamenii sistemului, bunii organizatori, dibacii planificatori care se află la cârma și în centrul acestui conglomerat flexibil și scalabil pe direcții multilaterale.

Saloanele goale s-au umplut cu oameni bolnavi și cu personalul medical și cel auxiliar care aștepta de mult pe margine evenimentul. Bolnavii au fost vindecați și au plecat din spitale pentru a-și vedea de viețile lor lungi și prospere, mortalitatea a fost remarcabil de mică, mult mai mică decât în scumpul și mai mizerul sistem privat, pandemia a trecut, lucrurile au revenit în făgașul normal.

Dar, totuși, capacitatea nu a fost utilizată în totalitate. Jumătate din capacitatea neutilizată în mod obișnuit a rămas neutilizată chiar și în acest caz excepțional.

Ne uităm spre Arafat, Raed Arafat. Care va fi oare reacția lui la acest efect? Va veni el să spună că pacienții vor fi mai bine serviți în viitor prin recalibrarea serviciilor la o capacitate mai mică, scăzând costul sistemului și economisind astfel impozitele cetățenilor pentru a fi alocate către altele din multele și diversele lor scopuri concurente cu cel de îngrijire a sănătății?

Sau va veni vizionarul să prevadă o pandemie, o catrastofă și mai mare și să ceară, contraintuitiv și genial, o creștere și mai mare a capacității etatice nefolosite? Dacă aceasta a fost o lebădă neagă mai mică, așa? Dacă ceea ce voi nu știți dar Arafat vede în viitor este o lebădă neagră mai mare? Care va fi lecția pe care o va învăța el atunci? Oare nu va cere ca sistemul să pregătească cea mai mare capacitate nefolosită care s-a văzut vreodată?

*

Sigur că soluția va fi aceasta din urmă! Oricine gândește ca Arafat, dând la o parte principiul eficienței, ideea de cost, preț, profit, calcul economic, nu va face decât să urmărească maniacal creșterea capacității de atingere a propriilor obiective (asta ca să nu vorbim acum de cele nedeclarate) și să ignore orice alt obiectiv pe care oamenii l-ar putea alege prin calculul costurilor de oportunitate.

Și problema nu este doar cea a unei alegeri între sănătate și alte scopuri. Sau între spitale de stat și cele private. Problema va fi și una de alegere între tratarea Covid și cea a multor altor boli. Pentru că nu se va ști cu siguranță ce specializări și ce echipamente vor fi necesare pentru următoarea situație de urgență – care poate fi provocată de alt tip de agent patogen, cu alte afecțiuni – logica arafatiană va cere să maximizăm diverse tipuri de rezerve, pentru diverse tipuri de probleme, în același timp. 

Dar, să nu ne amăgim: socialismul nu va fi nici atunci mai puțin dezastruos. De fapt, iluzia rezervei de capacitate în unele părți va fi compensată cu lipsa crasă a capacității în alte părți, care se va revela exact la momentul critic. Este o caracteristică a unui sistem dirijat de la centru – lipsit de ghidajele mai laxe ale unei structuri corecte de stimulente și cele mai stricte ale unui sistem de prețuri reale, ambele bazate pe proprietatea privată – să fie haotic și neadaptat. Supra-capacitat în anumite privințe, sub-capacitat în altele, un haos planificat care consumă irațional resurse și care trage prosperitatea într-o gaură neagră, lăsând în urmă sărăcie, mizerie, brutalitate, boală, moarte grăbită.

Cred că mai trebuie lămurit un lucru: acest text nu este despre o persoană. Arafat simbolizează sistemul planificării centralizate a unui sector (care, prin mecanismele specifice dinamicii intervenționismului, va ajunge să se extindă asupra întregii economii, dar despre asta altă dată). Un birocrat poate fi un om plăcut, cultivat, rafinat. Poate avea cele mai bune intenții. Poate fi propus și susținut de partide cu o platforme liberale care sună foarte onorabil, cel puțin pe alocuri.

De vină pentru ceea ce se întâmplă în această criză de sănătate publică nu e ideologia declarată a unui partid, ci faptul că sănătatea este gestionată în regim de serviciu public, adică socialist (aceasta fiind preferința ideologică demonstrată a decidenților, indiferent de cea pe care o afișează). Iluzia gratuității pentru pacient este compensată cu certitudinea lucrătorilor că veniturile lor nu depind de calitatea serviciilor pe care le oferă. Șpaga mai rezolva, imperfect, problema stimulentelor. Iar când nu există șpaga, pentru că pacienții sunt intubați și aparținătorii alungați, se relevă tot iadul.

În ultimă instanță, nu e o problemă de oameni, nu e de administrare, nu e de bugete, nu e de guvernare, nu e de moralitate, ci de proprietate. Regimul socialist, planificarea centrală, gratuitatea iluzorie asta produc. Nu e o excepție, e consecință cât se poate de firească. Nefiresc e ca actul medical sa fie de calitate în condițiile acestea. Și faptul că se găsesc mulți oameni buni în sistem, de la funcționari, la doctori și personalul auxiliar, nu este decât o mărturie a potențialului negat de regimul planificării centrale.

Planificatorii, cu ale lor comitete, hotărâri și decrete, vor să rezolve cuadratura cercului si tot încearcă fără succes, ca nebunii. Spun că toate experimentele socialiste nu au fost socialism adevărat. De data asta va fi mai bine, pentru că acum vom pune la cârmă oamenii potriviți sau pentru că cei puși la cârmă au învățat lecția.

Nu, n-au învățat! Lecția e că socialismul, inclusiv cel medical, e imposibil. Știm acest lucru, e demonstrat de Ludwig von Mises încă de acum 100 de ani, la fel de implacabil precum problema de geometrie amintită mai sus. E valabilă la nivel de economie sau de sector. Lecția e că suntem prea săraci pentru a ne permite sănătate gratuită de stat. Lecția e că trebuie ca serviciile de sănătate să fie oferite în regim de piață liberă și proprietate privată, de calcul economic în urmărirea profitului. Doar atunci vom avea garanția maximizării raționale a calității actului medical și a disponibilității capacității de tratare în acord și justă proporție cu alte lucruri pe care și le doresc și permit membrii productivi ai societății.

Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!