Laserul a murit. Trăiască laserul!

Laserul de la Măgurele s-a poticnit. Un accident? O pură întâmplare? O mână rău intenționată? Neștiință? Categoric, neștiință! E vorba, desigur, de neștiința bunului mers al treburilor economice și sociale, al tipului de instituții favorabile cercetării științifice și dezvoltării. Nu de neștiința de a folosi laserul.

În România nu există o piață a cercetării științifice. O cerere și o ofertă de cercetare, cu consumatori autentici de producție științifică și producători pe măsură. Există însă o planificare centralizată a cercetării științifice, care consumă vaste resurse și atrage în sector mulți oameni cu idei crețe. Nu mai amintesc de celebrele consilii care finanțează cercetarea în România, sunt cunoscute. Există un sistem de învățământ controlat de stat, statul trasează direcțiile mari de cercetare, cercetătorii dacă vor bani se pliază, dacă nu, stau acasă. Nu-i de mirare că nimeni nu vrea să muște mâna care-l hrănește – la ce bun? – de vreme ce e o pâine bună de mâncat. Ce șanse sunt să ai o cercetare relevantă pentru piață, pentru dezvoltare și inovație în general, atât timp cât ea este majoritar finanțată de către stat? Șanse zero.

Cercetarea și inovarea sprijinite de stat – ca orice alte industrii, devin pretext pentru ocupare și alocări publice (al căror traseu e îmbibat de mizele personale ale stakeholderilor mici și mari din sector). Locuri de muncă și cheltuială guvernamentală. Sigur, e posibil să obții cantitativ niște lucruri. Mai trimiți niște sateliți în spațiu, câțiva oameni pe lună sau, vorba lui Paul Krugman (într-o aluzie la război) cauți să te aperi de invazia unor „extratereștri” despre care descoperi că vor să te atace, stimulând astfel economia prin cheltuieli militare.

Dar sunt ele utile? Pentru cine? Pentru umanitate? Nu ține argumentul. Umanitatea n-are scopuri convergente. Unii vor mai mult usturoi, alții vor mai multe doze de vaccin anti-Covid de la Pfizer. Să iei taxele plătite de cei care vor usturoi și să susții cercetarea anti-Covid a companiei Pfizer nu e chiar fair. Unii vor rechizite pentru copii la școală, alții poate visează să proiecteze submarine care să poată și zbura.

Într-un mod mai elegant spus, putem face o distincție între cercetarea și inovarea tehnică și cercetarea și inovarea economică. Prima poate produce orice, a doua poate produce numai ceea ce urmează principiul eficienței și al utilității pentru consumatori.

Profesorul Peter G. Klein, într-un articol în care critică teza că o mare parte din cercetarea științifică în SUA a fost posibilă ca urmare a intervenției guvernamentale, spune că:

Sunt mai multe probleme cu acest argument. În primul rând, confundă inovația tehnologică (impresionantă pentru ingineri) cu inovația economică (valoroasă pentru consumatori). În al doilea rând, confundă beneficiul brut cu cel net – desigur, când guvernul face X, obținem mai mult X, dar este oare mai valoros decât Y pe care altfel l-am fi putut avea? … În al treilea rând … guvernul finanțează de obicei proiecte științifice care oricum ar fi fost întreprinse, astfel încât principalul beneficiu al cheltuielilor guvernamentale pentru știință și tehnologie este creșterea salariilor lucrătorilor din domeniul știință și tehnologie (…)

Într-un fel, în cazul Măgurele cred că am putea invoca un blestem al laserului, după modelul blestemului ajutorului public extern (en. the curse of foreign aid) în care un stat (cu probleme economice și politice) care primește o sumă mare de bani va folosi acei bani pentru a adânci problemele, nu va ști ce să facă cu ei. Căci ceea ce crește odată cu banii sosiți nu e expertiza și dorința de a cerceta, ci valoarea relativă a unei poziții în cadrul organizației beneficiare de fonduri versus alte poziții în societate. În noile informații prezentate în media se vorbește despre salarii de zeci de mii de euro, dar fără prea multă cercetare. Iată ce spune vicepreședintele fundației Hermes despre situația de la Măgurele:

În acest moment proiectul nu are niciun cercetător de anvergură internațională în echipa de management, cel puțin pe partea de laser. În iunie se termină banii de salarii de la Comisia Europeană pentru angajații de la ELI iar salariile uriașe nu pot fi susținute din bugetul Institutului. Pe partea tehnică este un grad de amatorism care sperie pe toată lumea. Acolo sunt foarte multe prietenii iar dacă acuzăm pe cineva ca a eșuat un proiect din cauza sa, nici nu știm în cine dăm. Comisia Europeană cunoaște toate aceste detalii. Toți indicatorii proiectului au fost ratați. Nici măcar numărul de personal nu a fost atins pentru că din cauza întârzierilor banii au fost cheltuiți pe salarii și au trebuit să taie din posturi. Plus ca în urma abuzurilor au plecat foarte mulți oameni, inclusiv străini.

Trei sute de milioane de euro s-au virat în laserul de la Măgurele. Care sunt rezultatele concrete? Sunt greu de evaluat. Ne miră asta? O știm de la multe proiecte pe fonduri europene. Se vorbea la un moment dat despre profesori care și-au construit case din salariile din fondurile europene, mașini de lux, ore suplimentare plătite baban etc.

Comisia Europeană joacă rolul ipocritului dacă se miră de așa ceva. O știe foarte bine, dar ca întotdeauna când guvernul eșuează, e nevoie de mai mult guvern. Fondurile continuă. Va continua și laserul, deocamdată instituția cu pricina e scoasă pe banca de rezerve, dar nu de la masa tratativelor.

Aceasta este logica specifică birocrației. Creezi o nevoie, apoi o structură de stat destinată acoperirii acelei nevoi. Dacă eșuează, nu o desființezi, ci eventual îi schimbi scopul, îi dai altă orientare. Alocarea continuă, banii vin, ocuparea se păstrează. Cu puțin marketing realizat smart (și bugete pe măsură pentru promovare) convingi populația că a fost o eroare de etapă și că așa-i în inovare, testezi, vezi ce merge, ce nu merge, e nevoie de timp, gurile rele…

Guvern sau piață? Falsă problemă. Parteneriatul între cele două e noua economie, zice înțelepciunea populară a ultimului secol.

De asemenea, în eșecul laserului de la Măgurele (o inițiativă mult lăudată la începuturile ei, prin 2019), se întrevede – pentru cine mai are urechi pentru argumente economice – și vechea iluzie a industriilor incipiente.

Problema industriilor incipiente trimite la faptul că statul care se angajează să susțină industrii incipiente (noi, aflate la început de activitate) se va confrunta cu probleme de calcul economic și stimulente.

Pe de o parte, statul nu are criterii economice de selecție a acestor industrii, ele au fost ocolite în clipa în care s-a decis înființarea lor, căci dacă ar fi fost rentabile și utile cu adevărat piața și antreprenorii ar fi alocat resurse în direcția cercetării puterii laserului.

Pe de altă parte, înlocuind criteriile economice cu criterii non-economice (importanță strategică a sectorului, securitate, prestigiu, „au făcut și alții” etc.) deschizi o cutie a Pandorei, fiecare politician, birocrat sau expert va avea propriile idei despre ce merge și ce nu merge făcut, atât timp cât nu sunt constrânși de costuri. Mizele politice vor lua dimensiunea bugetelor alocate.

Nefiind ghidat de principiul rentabilității, sectorul incipient va deveni mai devreme sau mai târziu doar o sinecură și un consumator de venituri publice. Exact ceea ce acuză astăzi unii și alții că s-a întâmplat la Măgurele.

Iar ideea potrivit căreia industriile incipiente n-ar apărea în absența sprijinului guvernamental este pe larg dezbătută și documentată de către profesorul Douglas Irwin în ultima sa carte, Clashing over Commerce. A History of US Trade policy (2017). Pentru a menționa doar un exemplu, el arată – urmând intuițiile lui Frank Taussig, profesor de economie la Harvard și șef al Comisiei privind Tarifele Vamale între 1917 și 1919 – că industria de tablă din SUA, a cărei ascensiune s-a produs după impunerea tarifului McKinley în 1891, s-ar fi dezvoltat oricum zece ani mai târziu când conjunctura prețurilor la fier și oțel devenise favorabilă (Irwin, p. 274). Ceea ce a produs tariful McKinley e doar o grăbire a apariției industriei, nu tocmai eficientă economic. Istoria este deci mult mai nuanțată decât ceea ce încearcă progresismul tehnico-științific statolatru să ne prezinte.

Ce trebuia întrebat la CE e dacă era nevoie într-adevăr de un consorțiu științific, de un organism al planificării științifice. Pe ce criterii s-a luat această decizie? Criteriul importanței inovației trebuie să țină seama de cel al eficienței și al costurilor de oportunitate. Dacă ținem seama doar de criteriul necesității existenței inovației în cercetare (indiferent de costuri), riscul este să lansăm proiecte faraonice destinate să umple buzunarele câtorva oameni de știință și să punem cercetarea pe un făgaș care nu poate avea ca finalitate decât un control mai mare al guvernului asupra societății, în sens larg.

Scris de
Andreas Stamate-Ștefan
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins