Intelectualii și statul: o tipologie a căderii

Intelectualii și statul: o tipologie a căderii

Amorul dintre intelectuali și stat a fost teoretizat excelent de gânditori liberali precum Ludwig von Mises, Bertrand de Jouvenel, Friedrich von Hayek sau Robert Nozick, pentru a nu aminti decât o parte dintre ei. În esență, argumentele lor analizează și descriu resentimentele trăite de intelectuali, care se consideră marginalizați într-o lume „mercantilă” și care, pe cale de consecință, atacă virulent proprietatea privată și corolarul ei natural – capitalismul –, cerând în permanență creșterea puterilor și a atribuțiilor statului, și sprijinirea culturii prin subvenții, burse, locuri de muncă etc.

Trădarea intelectualilor nu a fost și nu este întâmplătoare. Ea se înscrie într-o logică necesară a lucrurilor, dar cu adevărat înspăimântător este faptul că acest proces continuă sub o altă formă și nimeni nu îi acordă atenție. Ba mai mult, el este încurajat.

Teza mea este că o nouă dramă se petrece în anii de după 1989, atunci când foarte mulți intelectuali au început să adere cu un entuziasm greu de înțeles și de acceptat la proiecte politice îndoielnice – și, fapt extrem de important, să disprețuiască fățiș sau să continue să ignore modelul capitalist.

Cum pot trăda intelectualii în democrație? Ca să dăm un prim exemplu: prin acceptarea postului de ambasador, de ministru de externe, sau de secretar de stat în cadrul aceluiași minister, mai ales că aici trădarea nu este infamantă, ci poartă chiar aerul respectabilității. Se poate argumenta că nu este nimic rău în asta, că intelectualul va face o figură onorabilă și că, oricum, mai bine ne reprezintă un intelectual în străinătate decât un politruc îngălat. Apare astfel o complicitate suspectă între stat, care nu este din păcate înțeles ca agresiune instituționalizată, și intelectual, care legitmează guvernarea prin înrolarea sa și care subțiază astfel corul oamenilor liberi. Salariul consistent și fix, într-o lume cu venituri fluctuante, plus poziția socială înaltă reprezintă argumente în fața cărora sensibilitatea intelectualilor cedează, iar etatismul prosperă.

Apoi sunt intelectualii care nu se îndrăgostesc de stat de la bun început, ci flirtează constant cu diverșii pețitori guvernamentali. Sponsorizarea unei cărți, un ajutor de stat pentru o editură în impas, reprezintă atenții ce amorțesc spiritul critic, dar care fac viața mai suportabilă.

Alți virtuozi ai discursului fac un pact explicit cu puterea. Primesc bani, în schimbul cărora defilează alături de un partid sau de un conducător politic și își pun la bătaie tot "capitalul de imagine" în slujba unui proiect care nu îi interesează uneori decât strict din punct de vedere material. Exemplele sunt binecunoscute: de la un poet celebru, la un profesor universitar de filozofie politică.

Nu în ultimul rând, sunt intelectualii-ingineri sociali, formați pentru a modela arbitrar viețile indivizilor. În timpul guvernului condus de Adrian Năstase au existat cel puțin doi astfel de intelectuali, care și-au exercitat din plin capacitățile discursive pentru a legitima cauze și politici dintre cele mai aberante. Înrolarea lor în structurile partidului de guvernământ a fost condamnată pentru că societatea civilă din România era și este în bună măsură ostilă Partidului Social-Democrat, și nu pentru simpla lor prezență alături de un partid politic aflat la guvernare.

Datorită abilităților sale verbale, unul dintre cei doi, sociolog de profesie, reușea să producă argumente abracadabrante pentru a justifica măsuri mai mult decât îndoielnice ale fostului premier. Cel de-al doilea intelectual, fost opozant din străinătate al regimului comunist și jurnalist de succes, se întreba stupefiat, după divorțul de guvern, cum se poate ca un prim-ministru atât de cult să ia măsuri atât de nocive. Presupoziția întrebării era următoarea: un individ cu un nivel ridicat de cultură – înțeleasă ca acumulare de cunoștințe umaniste (pictură, muzică) – are șanse mai mici de a greși în introducerea unor politici publice.

Nu de puține ori, intelectualii români au criticat oamenii politici din România în principal pentru limbajul lor rudimentar și pentru manifesta lor ignoranță culturală, și nu pentru consecințele falimentare ale deciziilor luate. De pildă, actualul președinte, Traian Băsescu, a fost nevoit să treacă printr-o perioadă mai delicată atunci când a recunoscut candid că nu a auzit de Mircea Cărtărescu. Dar niciun intelectual de seamă nu a protestat când același personaj, în calitate de primar al capitalei, a demolat 10.000 de firme sau a dorit să introducă mercurialul în piețele bucureștene.

Un punct de plecare pentru a înțelege starea de lucruri descrisă mai sus l-a oferit Cristian Comănescu: "În esență, formula de aur este monopol și privilegii contra legitimitate pentru monopolistul suprem, care e statul. Iar echipa câștigătoare (în limitele posibilităților obiective de parazitare a economiei) este „mari” politicieni – „mari” afaceriști – „mari intelectuali”. Cam în direcția asta trebuie căutați marii dușmani ai ordinii naturale. Și plăcinta scade (în raport cu ce ar putea fi și apoi în sens absolut) exploatarea mutuală crește, săracii își pot valorfica tot mai dificil potențialul pe piața astfel măsluită, lumea e spălată permanent pe creier”.

Scris de
Ninel Ganea
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?