Motto: „Impozitarea este mai mult decât jumulirea unei gâște. Adică este arta de a obține cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de țipete”
Robert Dole
Haideți să ne amintim de aprigele controverse purtate, cu numai câteva luni în urmă, asupra „revoluției fiscale” a impozitului unic (flat tax). Impozitare progresivă sau impozitare uniformă, aceasta este noua dilemă care descătușa imaginația analiștilor economici și a comentatorilor din mass-media. Iar majoritatea clasei politice și a oamenilor de stat, care au învățat rapid cum stă treaba cu democrația, promit că această schimbare va aduce relansarea economică și prosperitatea la care românii n-au încetat să viseze.
Întreaga dezbatere publică devine astfel acaparată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al ratei unice de impozitare? În acest sens, voi arăta că „alegerea” între impozitarea progresivă și cea proporțională este, de fapt, o falsă problemă.
Ca orice produs al interacțiunilor umane, și impozitarea trebuie apreciată, în mod primordial, din punct de vedere etic. Numai astfel, prin subordonarea criteriului eficienței (cum e mai bine) criteriului etic (cum e drept), omul de știință va fi în măsură să dobândească cunoașterea corectă[1]. Demersul propus în acest articol reclamă o succintă incursiune asupra fenomenului etatist și a corolarului său indispensabil, impozitarea.
Impozitul ca schimb: „banii sau viața?”
Doctrinele etatiste susțin că impozitul reprezintă un schimb între cetățeni (contribuabili, cei care „contribuie”) și stat, adică impozitul ar fi, de fapt, voluntar. De altfel, pe o asemenea bază este explicat întreg fenomenul constituțional, potrivit căruia guvernul ia naștere asemeni unei companii de asigurări mutuale, la care fiecare aderă în mod voluntar. O asemenea ipoteză este definitorie pentru mainstream-ul gândirii economice. Dar și exponenții teoriei public choice au îmbrățișat aceeași iluzie științifică[2].
Școala austriacă de economie arată că „versiunea contractuală” a fenomenului etatist și, în consecință, a impozitării este, în întregime, eronată. „Contractul social” al lui Rousseau, fără vreo urmă de valoare juridică, este un simplu exercițiu utopic, care a alimentat colectivismul și ascensiunea statului.
Numai ordinea proprietății private are natură voluntară și, deci, contractuală, deoarece este bazată eminamente pe cooperare socială, producție și schimb de drepturi legitime de proprietate. Orice alt aranjament instituțional este rezultatul abolirii parțiale a drepturilor naturale, prin instituționalizarea (coercitivă) a unei politici de agresiune, expropriere și exploatare a proprietății legitime. Această politică nu poartă amprenta relațiilor de piață, ci constituie atributul definitoriu al puterii (politice). De altfel, statul este „organizația mijloacelor politice” de dobândire a avuției în societate[3], adică organizația care deține un avantaj comparativ în violență și, în consecință, monopolul taxării într-un anumit spațiu geografic.
Fiscalitatea devine, astfel, cel mai bun exemplu de instituționalizare a coerciției statului în societate, fapt ce atrage atenția asupra lipsei de legitimitate a impozitului, deci și a guvernului. Nu intenționez însă să detaliez aici parabola sugestivă a lui Lysander Spooner, potrivit căreia guvernul este asemenea unui „bandit la drumul mare”, cu deosebirea esențială că cel din urmă măcar recunoaște caracterul prădalnic și lipsa de legitimitate a acțiunilor sale. Iar „banii sau viața?” nu poate fi, în nici un caz, un schimb.
Ascensiunea sistemului etatist a subminat, în opinia publică, înțelegerea adevărului fundamental despre impozit și despre stat. Devenit statornic, „banditul” își arogă, paradoxal, rolul de protector, din care caută, propagandistic, să-și derive legitimitatea. Protector cu forța, deoarece oamenii nu plătesc impozite în mod voluntar, pe motivul că sacrificarea, în favoarea guvernului, a unei părți din proprietățile lor ar fi cea mai bună investiție pe care o pot face. În acest caz, guvernul este cel care stabilește, de fapt, cât de mult trebuie să plătească fiecare pentru propria securitate și pentru alte „interese publice” inventate în favoarea unora și, în general, pe socoteala altora.
Dintotdeauna „impozitul ca schimb” a fost discursul favorit al elitelor politice angrenate în și avantajate de consolidarea statului. Invocând ilegitim „criteriul eficienței”, guvernul decide că trebuie să majoreze cutare impozit sau să schimbe regimul fiscal, și asta „spre binele economiei”!! Dar cine este de fapt „economia”? Eu nu cunosc această persoană, pentru a ști dacă politicile guvernului fac să-i meargă mai bine sau mai rău. În realitate, economia desemnează un sistem de interacțiuni voluntare între deținătorii drepturilor legitime de proprietate. Iar în arhitectura acestui sistem, politicile guvernamentale nu fac decât să împartă avantaje pentru unii și dezavantaje pentru alții, de unde și natura inerent conflictuală a tuturor aranjamentelor bazate pe coerciție, deci lipsite de etică și legitimitate[4].
Progresiv sau uniform?
În pasiunea dezbaterilor asupra naturii regimului fiscal, invocate în debutul articolului, „specialiștii” au abandonat tocmai elementul esențial: povara fiscală generală. Adevărata problemă nu privește modalitatea de impozitare, progresivă sau proporțională, ci acel aranjament fiscal care „socializează” cât mai puțină proprietate privată[5]. Cu alte cuvinte, în sensul parabolei utilizate ca motto, trebuie să intereseze numărul penelor jumulite (nivelul general al impozitării), nu atât modul de jumulire a gâștei (natura impozitării). Este, în continuare, o chestiune ce ține primordial de etică și, complementar, de eficiență.
Numeroși economiști celebri, printre care și Friedrich Hayek, de exemplu, susțin că rata unică de impozitare prezintă avantaje importante rezultate din absența discriminărilor pe care, inevitabil, impozitarea progresivă le face între indivizi. Aceasta nu înseamnă însă că uniformitatea fiscală echivalează, în mod necesar, cu „neutralitatea fiscală” ŕ la Hayek, după cum eliminarea discriminării fiscale nu ameliorează criteriul etic, invocat anterior. Este ca și cum ai pretinde că exproprierea uniformă ar fi „mai etică” decât cea discriminatorie; în ultimă instanță, este important ca gâsca să fie deposedată de cât mai puține pene.
Dincolo de faptul că împotriva impozitului poate fi formulat un argument de principiu, de natură etică, deciziile guvernelor privind fiscalitatea pot fi lesne amendate în virtutea argumentelor economice. Este vorba de problema stimulentelor și de argumentul calculului economic[6].
Impozitarea, în sine, și impozitele mari, îndeobște, desemnează o vastă schemă de redistribuire a avuției în societate. Iar consecința predictibilă constă în diminuarea „plăcintei sociale”, prin pervertirea stimulentelor care susțin efortul productiv și, deci, prin deturnarea activității antreprenoriale din sfera economică (a pieței) în cea politică (a statului). Invers, cu cât povara fiscală este mai redusă, cu atât mai bine sunt promovate libertatea și prosperitatea economică.
Din acest motiv, o impozitare progresivă cu rate cuprinse, de exemplu, între 1% și 5% este bineînțeles preferabilă unui impozit unic de… 23% (așa cum a propus guvernul român). În consecință, în funcție de nivelul general de impozitare, regimul fiscal progresiv poate fi mai bun decât cel proporțional. Este același lucru cu a spune că deficitul bugetar poate fi mai avantajos decât echilibrul bugetar. Depinde la ce nivel al bugetului se realizează: de exemplu, un deficit de 1% – atunci când bugetul reprezintă, să zicem, un 20% din producția națională – descrie o situație preferabilă unui echilibru bugetar care s-ar manifesta la un nivel de 60% din aceeași producție.
În concluzie, decizia oamenilor de stat de a impozita progresiv sau proporțional este, din punct de vedere științific, absolut irelevantă. Problema are, de fapt, natură neștiințifică, fiind vorba exclusiv de o decizie politică, așa cum voi arăta în paragraful următor. Însă, prin complicitatea oamenilor „de știință”, problemele politice ale guvernului – privind păstrarea puterii – capătă, fraudulos, pretenții științifice. Ce poate fi însă științific în construirea de politici care îndeamnă, instituțional, ca unii să trăiască pe spinarea altora?
Iluzia „optimului” fiscal
Argumentul calculului economic relevă caracterul arbitrar al oricărei politici fiscale. Care sunt rațiunile pe baza cărora guvernul a propus o rată unică de impozitare de 23%? De ce nu 23,5%, sau 21%, sau 25%, să fie număr rotund? Care sunt calculele utilizate, în general, în stabilirea ratei de impozitare? Este oare vorba de acel impozit (optim) la care economia este înfloritoare și „merge” cel mai bine?
Ei bine, rațiunea oricărui regim fiscal nu este și nu poate fi una obiectivă. Nu este vorba nici de a asigura „bunul mers” al economiei și nici de a reduce costurile de colectare a impozitelor, așa cum zelos trâmbițează adesea autoritățile fiscale. Numai în sfera proprietății private poate exista interes pentru economisirea costurilor, deoarece numai în condiții de piață risipa este penalizată, prin pierderi și, eventual, prin faliment. Din nefericire, nu ne putem imagina cum ar falimenta un guvern din cauza… „costurilor mari de colectare a impozitelor”!!
Mai mult decât atât, ce regim fiscal credeți că vor dori guvernele: unul ale cărui costuri de colectare a impozitelor sunt relativ mai mari, dar care asigură și venituri bugetare nete mai mari, sau unul ale cărui costuri de colectare sunt mai mici, dar care produce și venituri bugetare nete mai mici? Evident, prima variantă, fapt confirmat pe deplin de expansiunea fiscală dramatică de-a lungul întregului secol al XX-lea.
Regulile jocului democratic stimulează guvernanții să maximizeze avantajele rezultate din creșterea cheltuielilor publice, chiar cu prețul sacrificării dezvoltării economice. De aceea, guvernele cheltuiesc maximul de resurse pe care sunt capabile să le încaseze și peste, prin crearea sistematică de deficite și datorii publice. Iar regimul fiscal este subordonat inevitabil nevoilor bugetare discreționare și intereselor politice, într-o lume în care majoritatea economiștilor continuă să vorbească, iluzoriu, despre „optim”[7]. Aceasta deoarece mărimea sectorului public nu poate fi manipulată pe bază de „calcule de rentabilitate”, deci economic, ci numai în funcție de interesele și programele politice câștigătoare, deci electoral.
Această logică politică operează întocmai și în cazul ratei de impozitare. Chiar dacă guvernul s-ar limita, printr-un miracol, la protejarea persoanei și a proprietății și impozitul se restrânge, așadar, la acest serviciu de protecție, atunci cum determină guvernul ce nivel de protecție trebuie să ofere și ce impozit să perceapă? În plus, după cum punctează Rothbard, „…«protecția» poate semnifica orice, de la un polițist pentru întreaga țară până la o gardă de corp înarmată și un tanc pentru fiecare cetățean…Cine va determina nivelul protecției, fiind evident că fiecare va fi mai bine protejat împotriva furtului și agresiunii dacă ar dispune de o gardă înarmată? Pe piața liberă, cumpărările voluntare ale fiecărei persoane vor decide cantitatea și calitatea bunurilor și serviciilor oferite; dar ce criteriu poate fi aplicat atunci când aceste decizii revin guvernului? Răspunsul este că nici unul și că asemenea decizii guvernamentale nu pot fi decât pur arbitrare” [8]. Nu calculul economic decide nivelul de protecție și rata de impozitare, ci interesele politice și potențialul succes electoral al diferitelor aranjamente. În consecință, impozitarea nu este o problemă intrinsecă a economiei de piață, ci una a sistemului politic etatist.
Din nefericire, supuse logicii procesului electoral, guvernele și-au asumat, „democratic”, noi și noi sfere de interes „public”, adică noi și noi oportunități de impozitare, care nu puteau fi ratate fiindcă, peste patru ani, un alt administrator politic va profita oricum de acestea.
Iar faptul că unii oameni de stat au mărturisit adevărul, precum Robert Dole în cuvintele care dau motto-ul acestui articol, nu le asigură „mântuirea”, de vreme ce aceștia au continuat să trăiască bucuroși tot de pe urma minciunii.
[1] Economia desemnează un sistem al cooperării sociale bazat pe schimb, iar piața este, de fapt, un sistem de schimb al drepturilor de proprietate asupra bunurilor implicate. Aceasta înseamnă că aplicarea „criteriului eficienței” asupra unui sistem de schimburi (voluntare, în mod necesar) devine irelevantă și ilegitimă dacă drepturile de proprietate schimbate nu au, ele însele, legitimitate morală. De fapt, eficiența are natură subiectivă, personală, fiind apreciată în raport de anticipări, pe baza a ceea ce rezultă din acțiunea umană de alocare a drepturilor legitime de proprietate.
[2] În versiunea „teoriei economice constituționale” ŕ la Buchanan, constituția reflectă o înțelegere (contractuală?) între oameni cu privire la constituirea guvernului. Tocmai aceasta este dificultatea logică a Calculus of Consent, adică acceptarea derivării drepturilor de proprietate din aranjamentele constituționale. Însă guvernul – guvernământul – nu este arbitrul acestor limite, altfel cum este posibil ca oamenii să-și dea consimțământul pentru un aranjament constituțional, înainte de a fi clar că aceștia au deja anumite drepturi?
[3] Franz Oppenheimer, The State: Its History and Development Viewed Sociologically, Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1912.
[4] Este lesne de recunoscut că fiscalitatea împarte societatea în două mari categorii sociale concurente. Chiar dacă din punct de vedere formal toți avem calitatea de „contribuabil”, totuși, din punct de vedere economic, unii sunt mai plătitori de taxe decât alții. Este vorba, pe de o parte, de cei care își dobândesc veniturile din sectorul privat și care sunt dependenți de piață, de satisfacerea preferințelor consumatorilor (plătitorii neți de impozite) și, pe de altă parte, de cei remunerați din bugetele publice și de cei ale căror câștiguri provin de „afacerile” cu statul, care nu sunt subordonați pieței, ci preferințelor birocrației statale (consumatorii neți de impozite).
[5] Vezi Murray N. Rothbard, The Case Against the Flat Tax, www.mises.org/rothbard/flattax.pdf
[6] Vezi Ludwig von Mises, Acțiunea umană, Partea a treia, „Calculul economic”, www.misesromania.org, traducere Dan Cristian Comănescu.
[7] Nu există nimic de tipul unui „optim” în legătură cu dimensiunea relativă a sectorului public. Admirabilul argument misesian al imposibilității calculului economic în socialism stă la baza acestei explicații, de vreme ce sectorul public este, în definitiv, o „insulă de socialism”. În absența pieței și a prețurilor, alocarea proprietății „socializate” prin intermediul bugetelor de stat este una politică, a cărei viabilitate în raport cu nevoile oamenilor este imposibil de verificat.
[8] Murray N. Rothbard, L’étique de la liberté [1982], Les Belles Lettres, 1991.