Etica clasei colportorilor

Acesta este primul capitol al cărții Out of Step: The Autobiography of an Individualist, publicată în 1962.

M-am născut în estul inferior al New York-ului și am fost crescut în vestul inferior al orașului. (Menționez aceste fapte ca o introducere la niște idei care ar putea prezenta un interes general, nu ca o autobiografie.) Cât privește experiențele mele cele mai timpurii, nu îmi amintesc practic nimic.

Totuși, un incident îmi vine în minte. Tatăl meu, un imigrant care, ca mulți alții, s-a apucat de colportaj ca un mijloc de a-și câștiga existența, mi-a adus un fel de jucărie din una dintre călătoriile sale; și poate datorită faptului că – dacă memoria nu mă înșală – era singura jucărie pe care am avut-o vreodată ea a lăsat o impresie indelibilă asupra mea. În acele vremuri, și în acele circumstanțe, o jucărie era o raritate în viața unui puști.

Ca vocație, colportajul nu mai e demult la modă în această țară, iar imaginea care i-a rămas colportorului nu e câtuși de puțin strălucitoare. Cu toate acestea, colportorului trebuie să i se confere meritul de a fi ajutat la construirea măreței economii americane. El și-a început întreprinderea cărând în ținuturile interioare o povară modestă în spate, atât cât avea capital să achiziționeze, vânzând conținutul și întorcându-se la punctul său de distribuție cât mai degrabă posibil. Trăia frugal, economisea mare parte din veniturile obținute din vânzări și își investea economiile într-o încărcătură și mai mare. A continuat acest proces până când a economisit suficient pentru a cumpăra un cal și o căruță, care i-au permis să pătrundă mai adânc în zone slab populate, de curând colonizate și să distribuie mai multă marfă.

După câteva astfel de călătorii, acesta găsea o comunitate înfloritoare care oferea promisiunea de a susține un colportor permanent sau rezident, cu alte cuvinte un negustor. Își construia o colibă în acest orășel și și-o umplea cu lucruri pe care lumea le dorea, iar locuința și-o făcea în spatele magazinului. La timpul potrivit, își lua o soție să îl ajute cu treburile casnice și să îi țină de urât în umilul său local. Pe măsură ce orașul se mărea, se mărea și magazinul său. Mai construia încă o cameră pentru a depozita mai multe mărfuri, apoi un etaj deasupra, mutându-și între timp soția și copiii într-o casă mai comodă. Iar când murea le lăsa moștenitorilor un magazin universal.

Aceasta este povestea majorității magazinelor generaliste, a centrelor comerciale, care punctează peisajul american de astăzi; ele au început ca o povară pe spatele unui colportor oarecare. De fapt, aceasta este în linii mari povestea multora dintre industriile care alcătuiesc economia americană, de la oțel la automobile; un anume pionier, începând la o scară redusă, și-a exercitat hărnicia și cumpătarea și a semănat înapoi economiile în afacerea sa pentru a servi nevoile comunității. E posibil ca, în funcție de exigențele situației, să fi împrumutat economiile altora pentru a-și extinde întreprinderea, dar până nu a demonstrat abilitatea de a furniza un serviciu, și nevoia pentru acesta, capitalul său era constituit în principal din economiile proprii.

Această practică și-a dat răsuflul în zilele noastre dintr-un singur motiv : taxa pe venit absoarbe economisirile întreprinzătorului înainte de a pune mâna pe ele. Perceptorul obține acumulările care ar fi putut fi reinvestite în afacere, iar creșterea de la începuturi modeste este prin urmare imposibilă. Acest lucru are tendința de a descuraja antrepenoriatul, de a încremeni proletarul în clasa sa indiferent de ambiție sau abilitate. Întreprinzătorul creativ de astăzi trebuie să înceapă la o scară relativ mare, împrumutând de la guvern pe baza unui contract guvernamental sau pe baza vreunei alte întreprinderi inițiate de un grant sau o garanție guvernamentală. „Omul mărunt” trebuie să rămână mărunt.

După cum ziceam, colportorul – folosind termenul în sens figurativ – a constituit coloana vertebrală a sistemului economic și social american. El reprezenta omul clasei de mijloc care se mândrea cu spiritul său de inițiativă, încrederea de sine, independența și, mai presus de toate, cu integritatea sa. El putea fi viclean și chiar nesățios, dar nu cerea niciodată favoruri și cu siguranță nu se aștepta ca societatea să aibă grijă de el.

De fapt, în măsura în care acesta se gândea la societate, el își închipuia societatea ca o colecție de indivizi asemănători sieși, fiecare contribuind la ea, și că fără ei societatea pur și simplu nu ar exista. Pentru a-și menține poziția în societatea din care făcea pe deplin parte, el își plătea datoriile și taxele cu regularitate, mergea la biserică în mod firesc, vota după cum îi dicta conștiința, contribuia la asociațiile caritabile locale și lua parte la treburile civice. Pentru a fi „bună”, societatea trebuia să fie compusă din oameni „buni”, și ca urmare etosul comunității era și etosul său. El era societatea.

Și el era clasa de mijloc. Însă în prima parte a secolului termenul comporta anumite conotații care s-au pierdut. În uzul popular termenul „clasă de mijloc” desemna pe cei ale căror venituri le furnizau mai mult decât doar necesitățile de bază, cei care se bucurau de unele luxuri, care au economisit ceva pentru contingențe viitoare și care nu sunt nici „bogați” dar nici săraci. Altfel spus, ne gândim la clasa de mijloc în termeni de venit.

În acel context, am putea include în clasa de mijloc din prezent pe mulți care în vremurile de dinainte ar fi fost clasificați ca proletari; căci venitul multora care lucrează astăzi pentru un salariu este suficient pentru a le furniza satisfacții care ar fi reprezentat luxuri pentru vechea clasă de mijloc. Negustorul sau bancherul din acea epocă nu visa la un automobil sau la o vacanță în Florida, nici nu se bucura de vreuna dintre comoditățile care sunt actualmente considerate necesități de către majoritatea celor care nu au altceva de vânzare decât forța lor de muncă. Astfel, în termeni economici, clasa de mijloc este mult mai mare și mai prosperă astăzi decât a fost în trecut.

În perioada timpurie, clasa de mijloc era identificată prin ceva mai mult decât statutul economic; ne putem gândi la ea ca fiind alcătuită de oameni motivați de anumite valori, între care integritatea figura pe primul loc. Omul clasei de mijloc era meticulos în a-și îndeplini obligațiile contractuale, deși acestea erau garantate numai de cuvântul dat; existau puține hârtii care treceau dintr-o mână în alta, încă mai puține legi care acopereau contractele și singura agenție de impunere a drepturilor era opinia publică. În acele circumstanțe, integritatea personală în rândul clasei de mijloc era considerată ceva de la sine înțeles; cuiva care nu își respecta obligațiile i se făcea destulă publicitate și acesta își pierdea creditul și poziția. Bancruta purta cu ea o stigmă pe care nicio lege nu o putea șterge și ca urmare se recurgea rar la ea.

Viața vechii clase de mijloc era, conform standardelor actuale, mai degrabă prozaică, chiar fastidioasă, fiind însuflețită doar de planurile de extindere a afacerii. Dacă omul clasei de mijloc avea visuri, acestea priveau căile de a avansa servindu-și propria comunitate mai bine, lărgindu-și orizontul întreprinderii sale. Însă viața sa personală era destul de ordonată și lipsită de erotisme; numai în mod excepțional aceasta era tulburată de divorț sau de scandal. Sentimentul său de autonomie îi impunea un cod de comportament care prevenea aventurile psihopatice și îi oferea stabilitate. Ordinea în viața sa privată era necesară scopului său principal, care era să producă mai multe bunuri sau să ofere mai multe servicii pe piață; acest lucru îi absorbea întreg surplusul de energie pe care îl avea la dispoziție.

Acestui om al clasei de mijloc nu i-ar fi trecut prin cap că societatea îi datora traiul, sau că ar putea să facă o solicitare de ajutor la guvern pentru a i se soluționa problemele. Un caz în speță este fermierul; agricultorul de astăzi, care trebuie inclus în actuala clasă de mijloc în termeni de venit, consideră că este foarte potrivit să ceară guvernului, adică restului societății, o subvenție regulată, chiar o subvenție pentru a nu produce; fermierul din prima parte a secolului nici nu ar fi putut să își închipuie așa ceva.

Comerciantul sau industriașul care își desfășoară activitatea în zona deservită de Autoritatea Văii Tennessee [Tennessee Valley Authority] nu are nicio ezitare în a accepta electricitate la prețuri care sunt subvenționate de restul țării, ba chiar solicită mai multă pomană fără ca aceasta să îi afecteze în vreun fel stima de sine. Mândria colportorului, a întreprinzătorului, l-a părăsit pe industriașul care acum se ploconește în fața legislaturilor și birocraților în căutare de contracte guvernamentale, în timp ce independența care l-a caracterizat pe bancherul de dinainte a fost înlocuită de o țanțoșă lingușeală a finanțistului modern în afacerile sale cu guvernul.

Într-adevăr, a devenit un „drept” să soliciți un privilegiu special de la autorități – cum este, de exemplu, insistența organizațiilor atletice profesionale pentru stadioane finanțate din resurse publice în care să își etaleze activitatea; iar omul care obține un astfel de privilegiu nu se simte umilit de acceptarea acestuia, ci dimpotrivă își ține capul sus la fel de drept cum și-l ținea antreprenorul de dinainte care își făurea destinul prin propriile puteri.

Printre oamenii moderni ai clasei de mijloc, în termeni de venit și de starea pe care au atins-o în viață, există două categorii care merită o atenție specială: birocrații și managerii marilor corporații. În vremurile trecute, angajatul guvernamental era considerat a fi un om care nu ar fi putut reuși în lumea afacerilor și era ca urmare tolerat cu condescendență; nu avea multe lucruri de făcut și remunerația sa era în mod corespunzător redusă. Chiar și puținii întreprinzători care intrau în serviciul public, făceau acest lucru în principal în condiții de mobilizare, ca o datorie necesară deși nedorită, din care să ieși cât mai repede posibil.

Astăzi, agentul guvernamental ține fruntea mai sus decât cei care îi furnizează traiul – el este guvernul, în timp ce ei sunt doar poporul – și el este ținut la mare stimă chiar de către cei pe care îi domină. El este, bineînțeles, un non-producător, dar în etosul actual acea condiție nu îl degradează, fie în proprii ochi, fie în ochii societății; într-adevăr, producătorul deține o poziție inferioară în viață celei pe care o deține oficialul guvernamental. Oficialul guvernamental este legea.

Managerii, cei de la cârma corporațiilor deținute de o sumedenie de acționari, au înlocuit în bună măsură vechea clasă a colportorului. Însă dacă aceasta din urmă era caracterizată prin dârzenie și o voință de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile alegeri, clasa managerială, considerată în ansamblu, își ascunde personalitatea în decizii de comitet. Firește, corporațiile trebuie să se supună deciziei pieței (cu excepția cazului în care clientul principal este statul), dar operațiunile lor sunt guvernate de reguli, convenții și ritualuri în spatele cărora managementul se poate ascunde cu ușurință. Nimeni nu își asumă riscul, dacă îl poate evita, și atunci când cineva trebuie să ia o decizie acesta are grijă să își găsească o scuză sau un țap ispășitor pentru cazul în care decide prost. „A da din mână cartoful fierbinte” este ceva considerat de rigueur chiar și de către asistentul supervizor.

Iar, înainte de tot și de toate, siguranța a devenit un fetiș printre toate clasele societății, de la cei mai de jos salariați până la președintele corporației. Firește, siguranța împotriva adversităților vieții a fost întotdeauna un țel uman. Însă în timp ce în cursul ultimului secol individul își lua măsuri prevăzătoare împotriva dezastrelor, achiziționând o asigurare, achitând ipoteca pe vechea locuință, economisind, tendința în a doua parte a secolului XX este să arunce povara siguranței asupra societății. Tânărul care intră în lumea afacerilor nu este preocupat cu șansele de avansare care vin în întâmpinarea hărniciei și talentului, ci mai degrabă cu sistemul de pensionare oferit de companie; iar candidatul la președinția corporației este preocupat de propria pensionare din chiar momentul în care preia responsabilitățile de președinte. Această schimbare de atitudine, de la responsabilitate personală la siguranță colectivizată, este probabil rezultatul impozitului pe venit; ar fi foarte dificil să i se găsească originea într-o alterare a naturii umane sau în orice altă deteriorare a caracterului uman.

Este foarte dificil să se identifice o relație de tipul cauză și efect pentru a explica schimbarea în etica unui popor, cum este cazul cu transfigurarea americanului iubitor de libertate (și autonom) din vremurile apuse într-unul care se sprijină pe societate. Fără îndoială, ideile nu sunt lipsite de consecințe, iar sursa presiunii actuale de a recurge la stat pentru asistență în rezolvarea problemelor vieții poate fi căutată în ideile socialiste și populiste promulgate în ultima parte a secolului al XIX-lea.

Însă ideile trebuie instituționalizate înainte ca masa populației să le accepte sau măcar să le înțeleagă; un concept religios nu are niciun sens până nu este ritualizat, conferit într-o formă materială în biserică și redus la catehism. Tot așa stau lucrurile cu ideile politice. Socialiștii și populiștii ar fi putut să se smiorcăie iar și iar, ad infinitum și fără un efect dacă politicienii, din interes personal, nu ar fi preluat și instituționalizat aceste idei.

Una dintre primele idei socialiste și populiste care a captat atenția politicienilor a fost impozitul pe venit; socialiștii și populiștii pledau în favoarea acestuia ca o măsură de „jupuire a bogaților”, din sentimentul pur de invidie care sălășluiește în sufletul tuturor oamenilor, dar politicienii au preluat ideea pentru că mai multă taxare însemna mai multă putere. Iar a obține și exercita mai multă putere este principala ocupație a unui politician.

O schimbare a valorilor nu indică o schimbare în natura omului. După toate probabilitățile, America din anii 1900 era la fel de înclinată către a obține ceva în schimbul a nimic ca America anilor 1960. Schemele privind confiscările de teren și agitația în favoarea tarifelor din secolul al XIX-lea indică o predispoziție către îmbunătățirea propriei vieți în detrimentul vecinilor, în timp ce „baronii tâlhari” erau, în egală măsură, interesați de orice se putea trafica. Singura fațetă a naturii umane care, datorită invariabilității și consecvenței sale, poate fi fixată ca o lege naturală este aceasta: omul încearcă întotdeauna să își satisfacă dorințele cu cel mai mic efort.

Tocmai datorită acestui impuls interior omul inventează mecanisme de economisire a forței de muncă și tot datorită acestui impuls interior omul recurge uneori la exploatarea aproapelui, care e o formă de jaf. Însă jaful implică folosirea forței, care ar putea fi întâmpinată de o forță învingătoare de sens contrar și el este prin urmare riscant; însă, atunci când statul, care are un monopol al coerciției, își exercită puterea pentru a favoriza un individ sau un grup de indivizi spre dezavantajul altora, nu rămâne altceva de făcut decât conformarea cu edictele sale.

Și, deoarece edictele sunt reglementate prin lege, are loc o ajustare mentală la exploatare, în timp beneficiarii avantajelor astfel câștigate învață să le perceapă ca un „drept”. Impulsul de a obține ceva în schimbul a nimic e consubstanțial naturii umane; din acest motiv, atunci când statul exploatează un grup în favoarea altuia, strigătul de disperare al celorlalte grupuri se face în numele „dreptății”, însă pentru a solicita mai mult din același lucru. Astfel, o nouă etică, un nou complex de credințe și convenții pune stăpânire pe oameni; toți se așteaptă ca societatea, prin acțiunea statului, să aibă grijă de ei.

Etica secolului al XIX-lea (numită uneori și etica protestantă) susține că omul a fost înzestrat cu liber-arbitru și că, prin urmare, acesta era o ființă responsabilă; responsabilă pentru el însuși, responsabilă pentru semenii săi și pentru Dumnezeul său. Originile sale pot fi identificate în Revoluția Industrială, dat fiind accentul pe care îl pune pe inițiativa individuală; sau poate în introducerea sistemului capitalist, care pune accentul pe contract mai degrabă decât pe statut, care a prevalat în epocile feudaliste. Emergența ideii că „un om e un om cu toate celea” (a man was a man for a’ that)[1], că libertatea față de constrângere i se datora, nu i-au oferit doar un sentiment de demnitate individuală, ci și necesitatea de a face alegeri și de a suferi consecințele sale. Acest lucru impunea hărnicie, economie și cumpătare. Societatea nu putea face nimic pentru individul care nu se putea ameliora pe sine; de fapt, societatea nu putea face nimic pentru individ.

Această etică era operativă în această țară pentru că ea fusese instituționalizată. Exista instituția Declarației de Independență, și instituția Constituției, cu inhibițiile sale privind puterile guvernului. O influență în mod deosebit inhibitoare era limitarea puterilor sale de taxare; statul nu se putea amesteca prea mult în afacerile private deoarece nu avea abilitatea necesară pentru a se amesteca. Ceea ce putea obține prin intermediul accizelor și tarifelor era doar suficient pentru a avea o existență continuă; însă capacitatea sa de exploatare, inerentă în orice stat, era clar circumscrisă. Washingtonul era un sat pe râul Potomac unde niște legislatori se întâlneau timp de câteva luni pe an pentru a adopta câteva legi care afectau cu puțin bunăstarea poporului, cu excepția cazului în care aceste legi aveau ceva de-a face cu războiul. Dezbaterile din Congres erau interesant de citit sau de discutat, dar chestiunile dezbătute nu erau despre cum să îți câștigi traiul sau despre modul în care te descurcai în această lume. Ziarele trimiteau reporteri, nu corespondenți, la Washington.

Etica în cauză a fost mai departe instituționalizată în manierele și obiceiurile poporului, în cărțile care au fost scrise și în piesele de teatru care au fost puse în scenă. De pildă, conceptele morale din poveștile lui Hawthorne, năzbâtiile personajelor lui Mark Twain, tragediile simple din viețile Micuțelor Doamne de Louisa May Alcott, toate înfățișau valoarea individului, în timp ce piesele populare avea drept intrigă eroismele individuale mai curând decât tendințele sociale. Manualul școlar scotea de asemenea în relief virtuțile independenței și responsabilității personale. Caritatea era o chestiune personală, atât pentru donator cât și pentru primitor; cineva oferea ceva cuiva ca o îndatorire morală și nu ca una legală. Iar tinerii își îngrijeau părinții cu dragoste, nu cum fac acum, prin intermediul taxării.

Etica protestantă a fost în bună măsură înlocuită astăzi de ceea ce s-a numit etica freudiană[2], care se bazează pe o noțiune bizară privind natura omului. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea Sigmund Freud a inventat noțiunea ciudată că omul este, de fapt, un complex de impulsuri emoționale, cel principal fiind sexul. Acesta ajunge pe lume neînzestrat cu echipamentul biologic prin care să-i întâmpine exigențele. Freud nu spune ce fel de lume i s-ar potrivi cel mai bine bebelușului, deși pare că aceasta ar trebui să fie cât mai asemănătoare cu căldura și confortul uterului. În orice caz, venirea sa pe lume este însoțită de o experiență traumatică, prima dintr-o serie care-i complică omului drumul în viață. Societatea este cea care trebuie blamată pentru toate aceste nevroze. Singurul lucru pe care un individ îl poate face pentru a traversa această vale a întunericului este să răspundă cât de bine poate la solicitările societății, până când moartea îl va elibera în cele din urmă din acest climat ostil al existenței.

Nu există o cunoaștere empirică pentru a valida acest concept, și nici nu există fapte demonstrabile la baza vreuneia dintre ideile fanteziste ale lui Freud. Cu toate acestea, ideea că societatea este de vină oricând individul nu poate sau nu vrea să îi îndeplinească cerințele a atras interesul socialiștilor și altor făcători-de-bine – le-a oferit ceva științific pe care să își bazeze presiunea – și aceștia au promovat-o ca un adevăr incontestabil. Psihologi, educatori, juriști, criminaliști, asistenți sociali și, bineînțeles, politicieni au îmbrățișat freudianismul precum un pește sare în apă, astfel încât, în a doua jumătate a acestui secol, se consideră în general ca ceva de la sine înțeles că tarele individului sunt în întregime construite social și că nu rămâne altceva de făcut decât ca societatea să fie schimbată. Vechea idee că omul este un individ înzestrat cu voință liberă, responsabil și autonom, a fost măturată de către noua etică, iar în locul ei avem un individ nevrotic care trebuie în permanență cocoloșit, ajustat și în genere administrat.

E dificil de zis dacă freudianismul este sau nu este cauza acestei schimbări de atitudine. Alte mode ideatice au cucerit mințile fără a trece în tărâmul fanatismului și apoi au pierit; acesta a fost cazul bimetalismului promovat de William Jennings Bryan, sau entuziasmul din vremurile de demult privind sfârșitul lumii. Pentru a cuceri oamenii, o idee trebuie instituționalizată, trebuie fixată în obiceiuri sau validată de lege; doar atunci ea devine parte integrantă a acelui complex de credințe care motivează oamenii.

Așadar, în strânsă asociere cu moda freudianismului a avut loc ascensiunea etatismului; politicienii, care habar nu aveau despre Freud, dar care erau foarte iuți în a evalua orice mecanism de obținere a voturilor, au instituit Statul Bunăstării, iar acest lucru se potrivea de minune cu gândirea lui Freud. Într-adevăr, Statul Bunăstării ușurează individul de responsabilitatea de sine și își propune efectiv să remodeleze societatea; prin urmare, Statul Bunăstării pare să valideze toate afirmațiile lui Freud privind natura omului.

Și astfel s-a ajuns ca, în a doua parte a secolului al XX-lea, etica clasei colportorilor să fie înlocuită cu etica milogelii. Sunt înclinat spre ideea că schimbarea indică o deteriorare a caracterului american; dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, îmi sunt leal tinereții mele, așa cum este orice bărbat în vârstă, și as putea face dovada unei prejudecăți.

S-ar putea ca asigurarea socială sub formă de pensie obligatorie să fie un progres comparativ cu autonomia personală, ca individul să prospere mai bine sub îngrijirea birocratului, ca delincvența juvenilă să fie o maladie socială mai degrabă decât una individuală, ca individualismul să fie un blestem social, ca libertatea să fie într-adevăr dreptul de a fi hrănit la ieslea publică. Tinerii, cei care s-au născut sau au fost crescuți în timpul epocii New Deal nu contestă acest concept de libertate, iar profesorii de economie, psihologie, jurisprudență, sociologie și antropologie scriu cărți erudite în favoarea sa. Ca urmare, așa trebuie să fie.

Orice încercare de a reanima vechiul concept de libertate – cum că aceasta este doar absența constrângerii – ar reprezenta o îndeletnicire stupidă; cu nimic diferită de încercarea de a „da înapoi acele ceasului”.

Totuși, nu mă pot abține să speculez despre viitor. Când va îmbătrâni generația prezentă, obișnuită întru totul cu Statul Bunăstării, nu va scrie oare cărți despre „bunele vremuri de altădată”, chiar așa cum această carte vorbește cu afecțiune despre etica clasei colportorilor? Și ce nouă etică – fiecare generație cu etica sa – vor deplânge aceste cărți? Poate va fi etica statului totalitar. Cine poate ști?

Traducere de Bogdan Enache

Note:

  1. Referință la poemul A Man’s A Man For A’ That de Robert Burns – n.ed.
  2. Tot acest subiect fost discutat pe larg într-o carte recomandată, The Freudian Ethic, de Richard LaPierre (Duell, Sloan and Pierce)
Scris de
Frank Chodorov
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins