Etica ar trebui să fie despre civilizație, nu despre sfârșitul ei. Despre statolatrie și scientism

Etica ar trebui să fie despre civilizație, nu despre sfârșitul ei. Despre statolatrie și scientism

Rezumarea eticii în actuala dezbatere privind comportamentul oamenilor în pandemie la formula „nu e despre mine, ci despre tine” este extrem de simplistă. Lăsând la o parte diferitele concepții etice, o analiză de minim bun simț ar trebui să ia în calcul cel puțin 3 elemente: principiile, scopurile și mijloacele.

Principiile au un „termen de valabilitate” lung și sunt cele care fac funcționabilă din punct de vedere moral o societate / civilizație, în timp ce scopurile vizează termenul scurt.

În cazul epidemiei actuale nimeni nu zice că, pe termen scurt, riscul colectiv nu este superior sumei riscurilor individuale și că beneficiile aduse populației de o măsură preventivă de sănătate publică nu pot justifica impunerea de „costuri” persoanelor individuale. Iar una din problemele care apar este că orice decident trebuie să conștientizeze că fiecare persoană individuală are tendința rațională să perceapă costurile individuale pe care i le impune autoritatea ca fiind superioare beneficiilor de care se bucură, nu ca individ, ci doar ca membru al colectivității. Iar orice campanie trebuie să abordeze această problemă (de-aceea nu e indicată apelarea la băț, ci la morcovi).

Însă marea problemă e alta: există vreo limită la care ar trebui să ne oprim cu acest trade-off între „beneficiile colective” și „costurile individuale”? Folosind retorica belicoasă a autorităților și experților medicali, ne aflăm într-un război total cu virusul. Numai că teoria războiului total este contrară eticii creștine a „războiului just”, în special în ceea ce privește etica de purtare a războaielor (jus in bello) și etica post război (jus post bellum). Nu contează numai că ai câștigat războiul, ci și cum l-ai câștigat, și cum te comporți după câștigarea lui. Încălcarea principiilor pe timp de război poate fi doar una temporară sau se va permanentiza? Sunt mijloacele imorale justificate pentru atingerea unui scop „moral” stringent? Și dacă da, de ce n-ar fi justificarea valabilă și în atingerea altor scopuri „morale”, mai puțin stringente?

În prezent asistăm la adoptarea de către majoritatea statelor a unei strategii teroriste (nu antiteroriste) justificată de autorități prin faptul că ne aflăm într-un război total cu terorismul (Covid).

Multe civilizații care s-au prăbușit au trecut prin astfel de cataclisme (fie naturale, fie sociale) în care au renunțat la principiile lor fundamentale, temporar, credeau ele, pentru a „supraviețui”. Istoria arată, însă, că odată ce renunți la principiile pe care a fost construită respectiva civilizație, chiar și dacă ai credința că o faci temporar, de fapt o faci definitiv.

Reacția la actuala pandemie (impunerea certificatului verde la locul de muncă seamănă izbitor cu sistemul chinez de credite sociale) a eradicat și ultimele rămășițe ale principiilor pe care civilizația occidentală s-a fundamentat. Egoismul poate fi și generațional, nu numai individual. Iar viitorul generațiilor viitoare ar putea fi pus în pericol de egoismul actualei generații (care, pe lângă compromiterea principiilor fundamentale, conduce și la o explozie a datoriei publice, inflație și șomaj – care probabil va fi descris ca un fenomen exogen creat de disponibilizarea nevaccinaților).

În plus, mai e un motiv pentru care „libertarienii” sunt sceptici cu privire la actualele măsuri impuse de guverne (de la lockdown-uri la certificatele de vaccinare): neîncrederea lor justificată în inginerii sociale și în tirania experților (pe motive bine întemeiate, precum diviziunea naturală a cunoașterii, tendința experților de a-și confirma bias-urile propriului domeniu, problema observatorului, limitele „orbirii” în studiile de laborator cu eșantioane placebo, mai ales în cazul în care sunt implicate interacțiuni sociale și sunt afectate și terțe părți). Dacă principiile guvernării ar fi stabilite pe baza experimentelor de laborator și modelelor matematice probabil că dictatura tehnocratului luminat nu numai că ar reieși drept cea mai bună formă de guvernare, ci probabil că ea ar fi și singura. Până și Filosoful-Rege ar trebui să-și scoată coroana în fața Expertului-Autocrat!

***

Notă editorială

Gândurile de mai sus sunt de sine stătătoare, însă ele au fost inițial parte a unui răspuns dat unui prieten care m-a întrebat ce părere am despre articolul lui Mihai Maci de pe platforma Contributors, Etica este despre tine, nu despre mine. Despre creștinism și vaccinism. Paragrafele de mai jos sunt o reacție mai directă la acel articol.

***

Lăsând la o parte newspeak-ul postmodernist, mi se pare ironic să-l invoci pe Foucault într-o discuție despre etică, pe care s-o rezumi prin simplista formulă „etica nu e despre mine, ci despre tine”. Poziția lui Foucault referitoare la „sistemul carceral” se fundamentează pe „mine”, nu pe „tine”, pe teama sa de-a fi „încarcerat” pentru diferitele sale preferințe sexuale (unele, precum homosexualitatea devenind între timp mainstream, altele, precum pedofilia, încă nu).

În plus, să identifici apariția antietatismului cu Foucault nu numai că e incorect, e de-a dreptul scandalos. Putea măcar să coboare până la anarhiștii ruși de stânga, precum Bakunin. La fel de ironică este ideea că nimeni nu-i „mai citează paternitatea”. Păi nimeni nu i-o citează pentru că au fost și alții înaintea lui, iar termenul de Therapeutic State a fost inventat de psihiatrul libertarian Thomas Szasz în 1963. Surveiller et punir e doar cea mai celebră carte pe tema asta, apărută de-abia în 1975.

Scris de
Florin Rusu
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins