Este criza financiară actuală inerentă evoluţiei capitalismului?

Este criza financiară actuală inerentă evoluţiei capitalismului?

128

Scopul acestui articol va fi contrazicerea acestei sintagme care în vremurile actuale este din ce în ce mai des vehiculată nu numai în viața de zi cu zi, ci și în cercurile politice și academice, mai ales în contextul actualei crize economice. În această lucrare se va încerca o argumentare solidă pentru a apăra sistemul capitalist de tip laissez – faire de criticile care în opinia autorului sunt oarecum nefondate din punct de vedere economic, și în anumite cazuri, chiar și din punct de vedere moral/etic.

Introducere:

„Criza financiară actuală este inerentă evoluţiei capitalismului…”

Scopul acestui articol va fi contrazicerea acestei sintagme care în vremurile actuale este din ce în ce mai des vehiculată nu numai în viaţa de zi cu zi, ci şi în cercurile politice şi academice, mai ales în contextul actualei crize economice. În această lucrare se va încerca o argumentare solidă pentru a apăra sistemul capitalist de tip laissez – faire de criticile care în opinia autorului sunt oarecum nefondate din punct de vedere economic, şi în anumite cazuri, chiar şi din punct de vedere moral/etic.

Pentru a face o analiza coerentă şi bine structurată, este nevoie ca sintagma mai sus menţionata să fie împărţită în mai multe întrebări separate, critica desfăşurându-se astfel practic pe mai multe niveluri.

A. Trăim la ora actuală intr-o societate de tip capitalist?

Pentru a putea găsi o relaţie de cauzalitate între crizele economice şi sistemul capitalist, trebuie înainte de toate să demonstram că sistemul capitalist există undeva în practică, pe teritoriul diverselor ţări ale lumii.

Din punct de vedere conceptual, capitalismul se poate defini ca sistemul economic în care mijloacele de producţie (muncă, pământ, capital) sunt deţinute în mod privat de către diverşii actori economici, spre deosebire de socialism, unde mijloacele de producţie sunt deţinute colectiv (de „societate în ansamblul ei[1]”). Astfel, prin această definiţie se exclude posibilitatea existentei unui alt tip de sistem economic, deoarece mijloacele de producţie pot fi deţinute de indivizi privaţi sau nu, fie că sunt deţinute de stat sau orice altă formă comună de divizare a proprietăţii. Aplicând această definiţie în practică, putem afirma că toate ţările lumii reprezintă un amestec între cele două sisteme, fiind mai aproape de capitalism (SUA) sau de socialism (Rusia, Cuba).

Pentru a extinde definiţia precedentă, vom defini de asemenea termenul de capitalism laissez-faire ca şi sistemul politico-economic bazat pe proprietate privată în care intervenţia statului este restricţionată la protecţia drepturilor indivizilor împotriva agresiunii şi la asigurarea îndeplinirii obligaţiilor contractuale[2]. Am insistat asupra clarificării acestor termeni deoarece vor servi pentru a demonstra că nu se poate vorbi[3] despre o criză inerentă capitalismului atâta timp cât nu există nici o ţară pur capitalistă în contextul actual.

Pentru a susţine acesta ipoteză şi din punct de vedere empiric, se poate observa că există o strânsă corelaţie între capitalism şi gradul de liberalizare economică şi respectiv standardele de viaţă ridicate[4]. Astfel, este relativ greu de contrazis faptul că în mare, America de Nord este mai liberalizată din punct de vedere economic decât Europa de Vest, iar Europa de Vest este mai liberalizată decât Europa de Est şi fostele ţări socialiste.

În idea de a demonstra că sistemele economice actuale sunt departe de noţiunea de capitalism laissez-faire trebuie numai să aruncăm o privire asupra celei mai liberalizate economii a lumii, S.U.A., care este considerată actualmente simbolul capitalismului şi al libertăţii economice. Două argumente extrem de solide pot fi aduse pentru a contrazice actualul mit legat de faptul că SUA reprezintă un sistem de capitalism laissez-faire:

·         În Statele Unite, cheltuielile guvernamentale reprezintă aproximativ 40% din venitul naţional, fără a pune la socoteală agenţiile guvernamentale cu cheltuieli masive precum Fannie Mae şi Freddie Mac. Se poate considera o societate în care statul îşi apropriază jumătate[5] din venituri un sistem capitalist sau o piaţa liberă?

·         În America există 15 departamente federale care au ca unic scop intervenţia în procesul pieţei libere în domenii ca: sănătate, transport, imobiliare, educaţie, mediu, agricultură etc.

Bazându-mă pe aceste argumente, îmi susţin afirmaţia că SUA este departe de a reprezenta un sistem capitalist de tip laissez-faire, sistem în care intervenţia statală s-ar limita la existenţa aparatului de justiţie şi protecţie (respectiv poliţie, curţi de justiţie şi apărare naţională). Deşi această demonstraţie ar fi oarecum suficientă pentru a arăta că apariţia crizelor economice nu poate să fie inerentă sistemului capitalist atâta timp cât acesta nu este pus în practică, este necesar să încercam să oferim un răspuns la următoarea întrebare.

B. Se poate vorbi despre o evoluţie a capitalismului in ultimele decenii?

Răspunsul la această întrebare ar fi da, se poate vorbi de o evoluţie a capitalismului, doar că aceasta este de sens contrar. Pe parcursul secolului 20 a avut loc o creştere susţinută a statului, cel mai bun exemplu fiind reprezentat chiar de S.U.A., creştere sugerată practic de toate bazele de date guvernamentale existente în ţara respectivă[6]. În Statele Unite, cheltuielile guvernamentale din perioada imediat următoare formării S.U.A. erau undeva în jur de 30$ pe cap de locuitor, urmând ca în 2004 acestea să ajungă la aproximativ 7.100$ pe cap de locuitor, fapt sugerat de către Figura 1.

Fig. 1, Titlu cheltuieli guvernamentale totale pe cap de locuitor,

Sursa: Thomas A. Garrett and Russell M Rhine, On the Size and Growth of Government

Evident, această tendinţă de creştere a statului se poate observa de asemenea şi ca parte procentuală din PIB, deşi acest indicator nu dă rezultate atât de dramatice ca în cazul precedent. În SUA, statul a introdus treptat, de-a lungul timpului noi departamente în structura sa cum ar fi: Agricultură 1889, Sănătate 1953, Transport 1966, Energie 1967, Educaţie 1979, Agenţia de Protecţia Mediului 1990 şi nu numai. Astfel, se poate afirma că statul practic a intervenit din ce în ce mai mult în economia SUA în ultimul secol, tendinţa contrară cu cea a evoluţiei capitalismului[7].

Marea Depresiune a avut consecinţe care s-au manifestat nu numai în viaţa de zi cu zi, dar şi în dezvoltarea ştiinţei economice. Două mari tendinţe s-au dezvoltat şi au avut repercusiuni importante în sfera economiei. Astfel, s-a pus la îndoiala sistemul democratic, apărând şi dezvoltându-se Uniunea Sovietică, şi s-a pus la îndoială doctrina de tip laissez-faire, prin lideri de opinie economişti ca John Maynard Keynes si John Kenneth Galbraith, care considerau că economia este de tip mecanicist, lucru ce implică necesitatea intervenţiei statale pentru a corecta „greşelile” datorate mecanismului automat al pieţei[8]. Aceste idei au dus practic la moartea curentului liberal clasic în economie şi au avut ca şi consecinţă faptul că statul a jucat un rol din ce în ce mai activ, implicându-se adânc în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor.

C. Dacă nu capitalismul este responsabil pentru actuala criză, atunci cine este?

Pentru a răspunde la această întrebare, este în mod evident nevoie de o mai bună teorie generală a crizelor, care să fie corectă din punct de vedere economic. Totuşi, înainte de a începe enunţarea teoriei, trebuie să facem o oarecare precizare – diferenţa între termenul de criză şi fluctuaţiile economice uzuale, provocate datorită faptului că economia este dinamică, aflată într-o perpetuă schimbare[9]. Din punct de vedere economic, practic nu are sens ca cineva să afirme că datorită faptului că industria minieră (sau oricare altă industrie) nu mai este profitabilă se va produce o criză[10]. Este evident că în cazul în care consumatorii nu îşi mai cheltuiesc banii pe produsele miniere, trebuie să îşi consume surplusul rămas de bani într-o altă ramură a economiei, spre exemplu piaţa imobiliară. Astfel, tot timpul când o anumită ramură a economiei (A) va suferi de lipsă de profitabilitate, o alta (B) va profita deoarece preferinţele consumatorilor se vor îndrepta dinspre cea dintâi înspre cea din urmă, respectiv dinspre A spre B.

Este clar că o criză economică trebuie practic să afecteze toată economia în ansamblul său, având anumite caracteristici bine determinate. Totuşi, există un singur mod prin care economia poate fi lovită integral şi simultan în toate ramurile, şi acesta este prin intermediul monedei, singurul element ce leagă laolaltă toţi indivizii ce acţionează în cadrul pieţei[11]. Cu toate astea, o creştere sau descreştere a ofertei[12] de bani nu este suficientă pentru a explica în totalitate mecanismul crizei. De ce în perioada crizei apare o eroare antreprenorială în masă? De ce industriile de bunuri de capital sunt mult mai afectate de criză decât industriile bunurilor de consum? De ce în cele mai multe cazuri în timpul boom-ului economic are loc o creştere a masei monetare şi respectiv o scădere în timpul depresiunii?

Pentru a răspunde la aceste întrebări voi încerca să aduc în discuţie „teoria austriacă” a ciclurilor economice, teorie care a fost pentru prima dată formulată de către profesorul Ludwig von Mises. Mecanismul crizei în varianta acestuia se derulează în următorul mod[13]:

Consumatorii tind să-şi cheltuiască veniturile luând în considerare preferinţa lor de timp, care reprezintă intensitatea cu care consumatorii preferă maximizarea satisfacţiei prezente, în detrimentul celei viitoare. Astfel cu cât preferinţa de timp este mai mare cu atât consumatorul respectiv va dori să consume mai degrabă acum, decât într-o perioadă mai îndepărtată, iar important este că înseşi aceste preferinţe de timp, sunt cele care determină rata pură a dobânzii[14].

Acum să analizăm (ceteris paribus) ce se întâmplă în situaţia în care băncile expandează creditul[15]. Prin faptul că instituţiile bancare micşorează dobânzile la credite (de obicei datorită reducerii dobânzii de referinţă şi a micşorării rezervelor minime obligatorii de către autorităţile băncii centrale), antreprenorii sunt practic înşelaţi, considerând că banii de care pot să dispună sunt mult mai mulţi decât sunt în realitate. Astfel, bazându-se pe informaţiile provenite din ratele dobânzilor, ei anticipează că preferinţele de timp ale oamenilor au scăzut, populaţia fiind pregătită să aştepte să consume în viitor şi să economisească bani în prezent.

Astfel, datorită acestor circumstanţe, antreprenorii încep să investească în proiecte pe perioade lungi de timp şi în special în industriile bunurilor de capital. Banii de care oamenii de afaceri dispun prin intermediul creditelor bancare oferite, ajung într-un sfârşit la factorii de producţie (muncă, pământ,etc.) mărind practic veniturile consumatorilor. În acest moment, consumatorii deţin o sumă mai mare de bani, dar deoarece preferinţa lor de timp nu s-a schimbat[16] ei îşi cheltuiesc noile fonduri după vechea proporţie (rată) consum/economisire. Oarecum, se poate spune că ei folosesc mecanismul pieţei pentru a atrage resursele dinspre producţia de capital înspre producţia bunurilor de consum. Desigur, acest proces de rearanjare a capitalului poate fi (şi de obicei este) resimţit dur, o parte din capital, cea care nu poate să fie recuperată, fiind iremediabil pierdută.

Când antreprenorii descoperă că investiţiile lor au fost eronate[17], în mod evident apelează la bănci pentru noi credite, iar în cazul în care instituţiile bancare ridică dobânzile la credite apare depresiunea, care dacă nu ar fi agravată (şi este in cvasitotalitatea cazurilor de acţiunile sindicatelor, inflaţionarea monedei de către stat sau menţinerea – uneori chiar ridicarea – salariilor minime pe economie), ar fi un proces brusc şi rapid de rearanjare a capitalului. Dacă, în celălalt caz posibil, băncile coboară ratele dobânzii la credite şi reiniţiază un nou val inflaţionist, procesul o ia de la capăt (de unde şi aparenţa circulară – ciclul economic).

În această nouă lumină, putem defini boom-ul inflaţionist ca pe o perioadă în care grave erori antreprenoriale sunt puse în practică (malinvestiţiile), nefiind deloc o perioadă pozitivă în sensul strict al cuvântului. Pe de altă parte, depresia reprezintă un proces necesar şi folositor în care piaţa modifică structura de producţie în virtutea dorinţelor consumatorilor[18].

În concluzie, datorită teoriei enunţate în paragrafele precedente, putem oferi răspunsul la întrebarea menţionată mai sus. Astfel, responsabilă pentru criza actuală economică (deoarece se întinde mult în afara domeniului financiar) este însăşi intervenţia statului în economie, mai exact intervenţia inflaţionistă a băncii centrale, care duce la expansiunea creditului bancar[19].

D. De ce este această teorie a crizei economice corectă, sau cel puţin mai bună decât teoriile alternative?

Punctul forte al acestei teorii este că, spre deosebire de majoritatea teoriilor despre crize, teoria „austriacă” a ciclului economic este în perfectă concordanţă cu teoria economică în general. Dacă nu suntem pregătiţi să respingem economia ca ştiinţă, trebuie să ne bazăm pe aceasta pentru a formula posibile argumente şi ipoteze. Tendinţele actuale ale cercetătorilor de a explica fenomenele economice bazându-se pe analiza statisticilor sau pe metode econometrice nu ne pot oferi argumente a priori, faptele petrecute deja neputând practic dovedi nimic în acest sens sau reduce în vreun fel incertitudinea viitorului.
Nu puţine sunt cazurile în care publicul general, sau chiar şi economişti de profesie, întrebaţi care este cauza acestui fenomen răspund afirmând că situaţia economică este complexă, existând o multitudine de factori care se întrepătrund pentru a crea criza, sugerând oarecum un soi de misteriozitate a fluctuaţiilor economice[20]. Atâta vreme cât teoriile lor nu sunt sistematice şi în perfectă concordanţă cu ştiinţa economică, veridicitatea lor este mai mult decât discutabilă.

Astfel, putem afirma că teoria enunţată de către Ludwig von Mises este una din puţinele care se bazează pe argumente pur economice.

E. Presupusele cauze ale crizei – „dereglementarea” şi „speculaţia”

În haosul economic actual, creat prin diverse mecanisme intervenţioniste şi mai ales prin expansiunea creditului bancar, cele din urma două linii de apărare ale specialiştilor ce susţin idea intervenţiei guvernamentale sunt “dereglementarea exagerată” si “speculaţia”. Astfel, conform opiniei mainstream, însăşi încrederea “oarbă” în mâna invizibilă şi în capacitatea de autoreglare a pieţei, idei care au fost induse de către curentele liberale, stau la baza crizei actuale. În viziunea etatistă, se creionează un tablou în care agenţii economici sunt conduşi de către “iraţionalitate” într-un mediu economic nereglementat, în care “libertarienii stau chirciţi prin colţuri” văzând că actuala criză economică a demontat toate teoriile bazate pe piaţa liberă.

Voi încerca, în următoarele câteva pagini să reproduc cele mai des vehiculate argumente în acest sens.

E.1. SPECULAȚIA – „Trăim într-o economie a speculaţiei, care se distanţează de economia reală, în care pieţele financiare dereglementate si interconectate au propagat criza la nivel mondial”

Conform acestei teorii, în prima fază se sugerează că speculaţia, exagerată şi iraţională ar fi acţionat ca un gen de catalizator al crizei, însăşi natura speculaţiei reprezentând oarecum un lucru negativ. Cu toate acestea, argumentul pare de la prima vedere eronat, în cea mai mare parte datorită modului în care activitatea economică funcţionează în general.

Puţini economişti ar putea contrazice faptul că lumea în care trăim este o lume a incertitudinii, fapt evidenţiat inclusiv de către John Maynard Keynes, care şi-a bazat integral opera pe incertitudine[21]. Fenomenul central al pieţei, activitatea antreprenorială are loc strict datorită faptului că agentul economic acţionează într-un mediu incert. Este aproape imposibil să încerci să îţi imaginezi în mod coerent o lume în care incertitudinea ar fi inexistentă. Astfel, se poate spune că orice acţiune antreprenorială presupune un oarecare risc asumat, deci „o speculaţie” care are ca scop final asigurarea unui profit. În urma acestui argument, se poate raţional afirma că asumarea riscurilor şi speculaţia sunt absolut necesare şi că inexistenţa lor ar duce totodată la imposibilitatea activităţilor economice şi la dispariţia cadrului acţiunii umane în general.

Al doilea argument deseori vehiculat în acest context ar fi cum că actualmente, marile companii au urmărit obţinerea unor profituri „prea mari”, lucru imoral şi necinstit, iar ca urmare a acestui fapt agenţii economici au întreprins acţiuni din ce în ce mai riscante. Cu toate acestea, din punct de vedere etic pare aproape imposibil să se determine un anumit nivel obiectiv al profitului peste care acesta să fie „prea mare” şi în mod automat, imoral. Mai mult, din punct de vedere etic activitatea antreprenorială este perfect morală deoarece agentul economic îşi asumă un anumit grad de risc pentru respectivul profit, ceea ce sugerează că este pregătit să suporte consecinţele acţiunii sale, însăşi acţiunea sa desfăşurându-se într-un cadru total nonagresiv. Tocmai asumarea acestor riscuri duce la folosirea eficientă a resurselor rare, la promovarea inovaţiei, la reducerea costurilor şi în esenţă, la creşterea nivelului de trai. După ce am punctat aceste observaţii simple, dar esenţiale, putem trece la punctul nevralgic al discuţiei – pieţele financiare.

Pentru a putea să detaliez anumite probleme legate de speculaţie, voi încerca în continuare să descriu în linii mari mecanismele bursei. Astfel, majoritatea oamenilor au impresia că pe pieţele financiare se practică un fel de speculaţie pură, oarecum similară cu jocurile de noroc – cineva îşi asumă riscurile pentru a câştiga un profit uşor. Totuşi, această explicaţie nu este completă, în sensul că pieţele financiare pot fi, şi chiar sunt, folosite pentru ca anumite persoane să se acopere împotriva riscurilor. Evident mă refer aici la agenţii care practică operaţiuni de hedging[22] pe bursă. Deşi simplu la prima vedere, acest lucru evidenţiază faptul că pe pieţele financiare nu are loc o speculaţie pură, ci doar un transfer al riscurilor. Mecanismul bursier funcţionează oarecum în felul următor[23]. Agenţii economici, care deţin de cele mai multe ori activităţi productive, îşi dau seama că pot să se asigure împotriva riscurilor de variaţie a preţurilor prin intermediul pieţelor financiare. Această operaţiune se numeşte în jargonul de specialitate hedging şi mulţi antreprenori o consideră rentabilă deoarece, în general, companiile de asigurări nu oferă asigurări împotriva riscurilor de preţ. Astfel, fără a intra aici în detalii nenecesare despre mecanismele contractelor futures[24], idea de bază este că prin intermediul pieţelor financiare, hedgerii (care vor sa reducă riscul de preţ) transferă riscul către speculatori (care sunt dispuşi să şi-l asume pentru profit). Tocmai din cauza acestui mod de transfer al riscului, pieţele financiare nu se pot compara cu jocurile de noroc, ci reprezintă o modalitate absolut raţională de asumare/ respectiv transfer al riscurilor. Tot din această cauză nu se poate spune că actuala criză s-a produs strict datorită faptului că speculatorii şi-au asumat riscuri din ce în ce mai mari deoarece speculatorul trebuie întotdeauna să aibă o contrapartidă, hedgerul, care este stimulat tocmai de dorinţe opuse, respectiv reducerea riscurilor.

Tot prin intermediul teoriei pieţelor financiare se poate contrazice şi celălalt mit legat de faptul că actualmente „trăim într-o economie a speculaţiei care nu mai are nici o legătură cu economia reală”. Este cunoscut că între preţurile cash[25] (care se pot asocia economiei „reale”) şi futures[26] pentru acelaşi activ (care se pot asocia economiei „speculative”, fiind cele mai des tranzacţionate la bursă şi dintre care numai 2-3% sunt livrate în natură, majoritatea fiind cumpărate şi vândute pentru profitul obţinut din diferenţa de preturi) trebuie să existe o legătură pentru a asigura o bună funcţionare a burselor respective. Evident, există situaţii în care această legătură este denaturată, dar acele situaţii sunt mai degrabă accidentale şi oarecum scurte din punct de vedere temporar deoarece, piaţa le corectează relativ repede prin intermediul cererii si ofertei.

După această scurtă descriere, sper că am reuşit să creez o imagine diferită despre pieţele financiare, care nu reprezintă „o junglă iraţională” ci mai degrabă un mecanism eficient şi profitabil de transfer al riscurilor. Ca orice piaţă, bursa este guvernată de mecanismele cererii şi ale ofertei, şi deci ar trebui să se ajusteze şi reajusteze în funcţie de situaţie. În general când apar „anomalii” sau „eşecuri” în cadrul pieţei acestea au ca ultimă cauză intervenţia statală. Tocmai datorită acestui fapt, voi face o analiză statică comparativă, încercând să arăt că intervenţia băncii centrale poate să înrăutăţească situaţia pe pieţele financiare, ceteris paribus.

Astfel, să presupunem că în momentul t1 banca centrală scade ratele dobânzii la credit faţă de momentul t0. Prin acest procedeu, s-a produs expansiunea creditului bancar, care din punct de vedere al teoriei austriece enunţate mai sus, reprezintă fenomenul care pune în mişcare ciclul economic. Deoarece creditul este relativ mai ieftin acum, decât la momentul t0, înseamnă că agenţii economici vor obţine finanţare mai uşor şi prin urmare, în mod normal, numărul de speculatori de pe pieţele financiare ar trebui sa crească. Mă aventurez aici să punctez că numărul de speculatori în cazul expansiunii creditului ar creşte mai mult (procentual) decât numărul de hedgeri, deoarece speculatorii nu au activităţi productive[27]. Odată cu creşterea numărului de agenţi economici care tranzacţionează pe bursă, în mod automat va creşte cererea de produse derivate, şi în acelaşi timp, se va produce şi o creştere a valorii acestor produse derivate. Conform teoriei pieţelor financiare, o piaţă funcţionează cu atât mai bine cu cât numărul de speculatori este mai mare, piaţa devenind practic mai lichidă[28]. În concluzie, în momentul t1, riscul pe care hedgerii îl transferă, se împarte la numărul relativ mai mare de speculatori care sunt pregătiţi să şi-l asume.

Acum, să presupunem că la momentul t2, banca centrală creste ratele dobânzii, provocând o contracţie a creditului. Primul lucru care s-ar observa, ceteris paribus, este că o parte din speculatori s-ar retrage, deoarece activitatea lor nu ar mai fi profitabilă la momentul t2, profitul lor fiind mai mic decât actuala rată a dobânzii. Mai mult, deoarece numărul de speculatori a scăzut, piaţa devine mai puţin lichidă, şi riscurile transferate de hedgeri sunt mai mari asupra fiecărui speculator (deoarece se împart la numărul de speculatori). Astfel speculatorii la t2 par să îşi asume riscuri mai mari decât la t1, dar asta s-a produs datorită intervenţiei monetare şi nu datorită iraţionalităţii agenţilor economici. În plus, dacă riscurile suportate sunt mai mari, cererea scade, valoarea produselor financiare ar trebui si ea sa scadă. În concluzie, situaţia economică la t2 s-a înrăutăţit vizibil comparativ cu cea de la t1, strict datorită expansiunii creditului.

Am făcut această analiză pentru a arăta că speculaţia în sine nu este rea, şi că pieţele financiare de la sine putere nu pot provoca o criză economică. Mai degrabă, pieţele financiare par să fie un indicator asupra economiei reale şi de asemenea, datorită mecanismelor care stau la baza lor, par să fie cele mai sensibile la intervenţiile guvernamentale, datorită vitezei crescute de reacţie pe care o au la stimuli externi.

E.2. DEREGLEMENTAREA – „Dereglementarea a încurajat companiile să-si asume riscuri din ce în ce mai mari, aproape iraţionale, prin urmare este nevoie de o reglementare mai dură”.

Al doilea argument dat de către economiştii care sprijină intervenţia statului în economie, care este chiar mai fantezist decât primul, este că datorită “dereglementării exagerate”, situaţia economică a scăpat practic de sub control. Astfel se justifică o reglementare mai dură (şi concomitent o intervenţie masivă) pentru a restabili ordinea. Chiar şi fostul preşedinte al FED-ului, Alan Greenspan[29], afirmă că este şocat să vadă că interesul propriu a împins companiile la limita de a renunţa la toate măsurile prudente de reducere a riscului[30].

Primul punct care merită aici menţionat, este că deşi se vorbeşte despre o dereglementare, fictivă în opinia mea, încă de la începutul acestui eseu am arătat că statul are o tendinţă istorică covârşitoare de creştere, în nici un caz de scădere. Chiar si ignorând acest lucru, cu privire la piaţa SUA de locuinţe (care se menţine ca centru actual al discuţiei legate de criză), Robert Murphy[31] menţionează într-un articol că singurele exemple concrete de dereglementare care se pot găsi pe această temă sunt eliminarea restricţiilor din legea Glass- Steagall (exemplu care este omniprezent) şi Commodity Futures Modernization Act în 2000[32]. Cu toate acestea este oarecum ciudat ca cineva să-şi bazeze o teorie pe două picături de dereglementare într-un ocean American din ce în ce mai socialist[33].

Dar chiar dacă se admite idea că s-a produs o oarecare dereglementare în sfera financiară, susţinătorii tezei etatiste par să treacă cu vederea reglementările de-a dreptul scandaloase care s-au produs chiar în sectorul imobiliar al SUA. În mod ironic, „activele toxice” imobiliare au fost create tocmai datorită faptului că guvernul SUA, încă din anii 1970 a încercat, şi ulterior reuşit, să atace criteriile pe care băncile le foloseau pentru garantarea creditelor prin ipotecă[34]. Astfel, autorităţile americane au făcut tot posibilul să se asigure că toţi cetăţenii au acces la credite pentru locuinţe, mai ales minorităţile şi cei cu salarii mici, dar au ales ca mijloc de soluţionare relaxarea criteriilor de oferire a împrumuturilor. Voi menţiona aici doar două exemple de reglementari care şi-au ratat total scopul, Community Reinvestment Act – 1977, prin care băncile erau forţate să îşi desfăşoare activitatea integral pe toată suprafaţa pe care operau, neputând spre exemplu să evite suburbiile sau cartierele sărace, şi Home Mortgage Disclosure Act 19, care sugera că fiecare bancă era evaluată şi primea un punctaj pentru modul în care era respectat CRA. Aparent, cu privire la HMDA diverse agenţii au început să publice date sugerând că minorităţile erau discriminate cu privire la accesul la credite. Doar aceste două reglementari, fără a mai pune la socoteală toate schemele guvernamentale conexe şi întreprinderile uriaşe de tip Fannie Mae si Freddie Mac, au împins băncile să acorde credite unor persoane care pe piaţa liberă nu ar fi fost eligibile. Astfel, pare ca tocmai reglementarea şi nu dereglementarea să fi împins băncile în acţiuni riscante, fenomen nu numai dorit, dar şi „targhetat” de către autorităţile guvernamentale.

Pe de altă parte, cei care justifică acest gen de măsuri intervenţioniste, trec oarecum cu vederea că reglementarea statală nu este şi nu va fi niciodată strict în favoarea cetăţenilor. Oamenii au impresia că printr-o reglementare mai dură vor ştirbi interesele marilor corporaţii, dar în mod paradoxal marile corporaţii sunt cele care fac presiunile cele mai importante, prin lobby, asupra autorităţilor să adopte legi în favoarea lor[35]. Un exemplu răsunător de acest gen sunt drepturile de proprietate intelectuală (TRIPS). Din punct de vedere liberal (deşi argumentul este complicat şi nu există un consens) majoritatea specialiştilor consideră că proprietatea fizică nu este comparabilă cu proprietatea intelectuală, iar aceste drepturi intelectuale sunt vagi dacă nu chiar inconsistente cu teoria proprietăţii în general. Cu toate acestea, companiile au făcut lobby susţinut pentru a-şi apăra interesele şi pentru a convinge autorităţile nu numai să adopte legislaţie, ci şi s-o aplice în mod draconic, lucru care nu se poate spune că a fost în interesul publicului larg.

Un ultim punct al acestui capitol, şi poate punctul esenţial al discuţiei, este faptul că argumentele cu privire la „dereglementare” şi „financiarizare” ca şi cauze ale crizei trec cu vederea (intenţionat sau neintenţionat) un fenomen extrem de important, şi anume hazardul moral. Prin bail-out-urile oferite firmelor americane, statul a dat mesajul că nu va permite companiilor importante să dea faliment! Astfel eliminând falimentul – procedeul prin care piaţa penalizează antreprenorii care dau greş, este absolut normal şi raţional ca respectivele companii să îşi asume riscuri mari[36]. Confirmarea în acest sens s-a reflectat spre exemplu prin faptul că managementul companiei AIG după ce a aflat că statul American o să îi acorde banii necesari a decis organizarea unei petreceri corporative extrem de costisitoare. Totuşi, genul acesta de comportament este perfect raţional atât timp cât există posibilitatea bail-out-ului. Astfel, ceteris paribus, într-o economie în care statul dă acest tip de semnale se creează stimulente serioase pentru asumarea riscurilor, ba mai mult, se poate crea între marile corporaţii chiar o concurenţă în asumarea riscurilor, „o concurenţă a iresponsabilităţii”, deoarece mecanismul de penalizare a pieţei a fost înlăturat.

Prin cele câteva argumente pe care le-am enunţat mai sus sper că am reuşit să conving cititorul că actuala criză nu reprezintă un eşec al pieţei, ci un efect normal şi previzibil din punct de vedere economic, al intervenţiei statului în economie. Astfel, apărarea intervenţionismului fără a avea o bază solidă de teorie economică pare să fie o caracteristică dominantă, nu numai a specialiştilor de tip academic, dar chiar şi a opiniei publice în general.

Bibliografie

—    Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism, University of Nevada, Las Vegas.

—    John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Macmillan Cambridge University Press, 1936.

—    Ludwig von Mises- Human Action, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1998.

—    Liebowitz, Stan J. – Anatomy of a Train Wreck: Causes of the Mortgage Meltdown, University of Texas at Dallas, 22.08.2008.

—    MacKenzie, D.W. – Has Libertarianism Ended?, Mises Daily, 29.Oct.2008.

—    Miclăuş, Paul Gabriel, Bursele de comerţ, Editura economica, 2003.

—    Murphy, Robert P. – Did Deregulated Derivatives Cause the Financial Crisis, Mises Daily, 03.2009.

—    Murphy, Robert P. – “Do You Austrians Have a Better Idea?”, Mises Daily, 2.02.2009, http://mises.org/story/3316.

—    Resiman, George – The Myth that Laissez Faire Is Responsible for Our Present Crisis, Mises Daily,23.10.2008, http://mises.org/story/3165.

—    Rothbard, Murray Newton – America’s Great Depression, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama,2000.

—    Rothbard, Murray Newton – Man, Economy and State, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1962.

—    Rothbard, Murray Newton – The Mistery of Banking, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

—    Rothbard, Murray Newton – What Has Government Done to Our Money?, 2005, http://mises.org/books/whathasgovernment done.pdf.

—    Thomas A. Garrett and Russell M Rhine, On the Size and Growth of Government, Federal Reserve bank of St. Louis Review, Ianuarie 2006, http://research.stlouisfed.org/publications/review/06/01/GarrettRhine.pdf.

Sursa ilustraţiei: theartofe.com



[1] şi in mod implicit de catre stat.

[2] Resiman, George – The Myth that Laissez Faire Is Responsible for Our Present Crisis, Mises Daily,23.10.2008, http://mises.org/story/3165.

[3] Sau respectiv se poate vorbi, dacă si numai dacă o asemenea afirmaţie ar fi argumentată corect din punct de vedere teoretic.

[4] Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism, University of Nevada, Las Vegaspag. 30-37.

[5] Resiman, George – The Myth that Laissez Faire Is Responsible for Our Present Crisis, Mises Daily,23.10.2008, http://mises.org/story/3165.

[6] Thomas A. Garrett and Russell M Rhine, On the Size and Growth of Government, Federal Reserve bank of St. Louis Review, Ianuarie 2006, http://research.stlouisfed.org/publications/review/06/01/GarrettRhine.pdf

[7] Intervenţia statului în economie este, atât teoretic cât şi practic, un fenomen socialist, prin urmare opus conceptual unei evoluţii capitaliste.

[8] John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Macmillan Cambridge University Press, 1936.

[9] Rothbard, Murray Newton – Man, Economy and State, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama,1962, pag. 745- 764.

[10] Se poate face totuşi o distincţie conceptuală între „crize sectoriale” şi „crize generale”, însă când cineva foloseşte termenul de criză, în cvasitotalitatea cazurilor se referă la criza generală.

[11] Ludwig von Mises- Human Action, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1998, pag. 532-611.

[12] Oferta de bani care se află sub monopolul statului prin intermediul băncii centrale, vezi: Rothbard, Murray Newton – What Has Government Done to Our Money?, 2005, http://mises.org/books/whathasgovernmentdone.pdf.

[13] Rothbard, Murray Newton – America’s Great Depression, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama,2000.

[14] Rata a dobânzii ce s-ar practica pe o piaţa liberă, nu pe piaţa de împrumuturi controlată de către banca centrala.

[15] Pentru mai multe detalii despre procesul respectiv vezi: Rothbard, Murray Newton – The Mistery of Banking, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

[16] Și nu avem nici un motiv să credem asta, nerezultând din ipotezele formulate iar analiza este menţinută în cazul ceteris paribus.

[17] Termenul de malinvestiţie fiind utilizat în anumite cărţi de specialitate ca cele amintite mai sus.

[18] Rothbard, Murray Newton – America’s Great Depression, idem.

[19] Vina neputând fi aruncată pe seama mecanismului de reglare al pieţei sau asupra capitalismului ca sistem economic.

[20] Murphy, Robert P. – “Do You Austrians Have a Better Idea?”, Mises Daily, 2.02.2009, http://mises.org/story/3316.

[21] John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Macmillan Cambridge University Press, 1936.

[22] Miclăuş, Paul Gabriel, Bursele de comerţ, Editura economică, 2003, pag.84-113.

[23] Idem, pag. 84-113.

[24] Ce ar necesita elaborarea unei teorii mai ample, si care nu este scopul acestui eseu.

[25] Contracte cash = denumirea bursiera pentru contracte standardizate de vânzare/cumpărare, cu sau fără termen suspensiv dar având preţul fix. Acestea presupun livrarea obligatorie a activului de bază la scadenţă.

[26] Contracte futures = contracte bursiere standardizate cu termen suspensiv dar care cotează în fiecare zi la bursa, modificându-şi valoarea. Acestea pot fi lichidate înainte de termen.

[27] Nu încerc aici să sugerez că toate fondurile obţinute prin expansiunea creditului ar ajunge la speculatori, deoarece toţi investitorii capătă acces la aceste fonduri, rezultatul fiind investiţiile eronate anterior menţionate – malinvestiţiile. Tot ce încerc să sugerez este că pare mult mai probabil ca în contextul mai sus menţionat numărul speculatorilor să crească mai mult decât al hedger-ilor, deoarece, cel puţin pe termen scurt, cei din urmă sunt strâns legaţi de nişte investiţii anterior făcute, pe când speculatorii au nevoie doar de acces la fonduri pentru a intra pe piaţă.

[28]Miclăuş, Paul Gabriel, Bursele de comerţ, Editura economica, 2003.

[29] Și merită punctat că Alan Greenspan era, nu cu mult timp în urmă, unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai etalonului aur… ironic este că a ajuns preşedintele FED-ului, vezi Alan Geenspan, GOLD AND ECONOMIC FREEDOM,1966.

[30] Robert P. Murphy, Did Deregulated Derivatives Cause the Financial Crisis, Mises Daily, 03.2009.

[31] Robert P. Murphy, Did Deregulated Derivatives Cause the Financial Crisis, Mises Daily, 03.2009.

[32] Măsuri care au permis într-adevăr băncilor să aibă mai multă flexibilitate în operaţiunile cu derivate financiare.

[33] Vezi primul punct al articolului.

[34] Stan J. Liebowitz, Anatomy of a Train Wreck: Causes of the Mortgage Meltdown, University of Texas at Dallas, 22.08.2008.

[35] D.W. MacKenzie, Has Libertarianism Ended?, Mises Daily, 29.Oct.2008.

[36] Robert P. Murphy, Did Deregulated Derivatives Cause the Financial Crisis, Mises Daily, 03.2009.

Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!