Este Bitcoin drumul costisitor?

Prețul Bitcoin a atins recent un nou nivel record, depășind 62.500 $. La fel ca de fiecare dată când s-a întâmplat acest lucru, și de această dată avem voci care exultă și multe altele care acuză volatilitatea brutală, comportamentul de bulă, caracterul deflaționist și, cel mai mult, costurile monstruoase și consumul de energie.

Cambridge Bitcoin Energy Consumption Index, care urmărește consumul de energie al Bitcoin, estimează că procentul său în consumul total de electricitate al globului este de 0,49%, aproape 109 TWh anual.

Grafic 1: Consumul total de electricitate al Bitcoin

Sursa: CBECI.org

Este această valoare mare? Este mică? Ar trebui să ne pese? Să punem aceste întrebări în perspectivă istorică.

Bitcoin este aclamat de entuziaștii săi ca noul aur – digital – iar acest lucru nu este deloc fără legătură cu faptul că a fost proiectat să mimeze raritatea și curba producției unui metal prețios. Satoshi Nakamoto, creatorul său, chiar a numit acest proces „minerit”, cu toate că procesul de calcul competitiv care extrage noile unități de bitcoin din neantul matematic nu are – dincolo de curba logaritmică a producției – nimic de-a face cu târnăcoapele, coșurile, țărâna și apa folosite în procesele tradiționale care au scos din pământ, de-a lungul mileniilor, cele trei proverbiale piscine olimpice cu aur. Bestsellerul lui Saifedean Ammous chiar argumentează convingător și propovăduiește venirea epocii Noului Etalon Aur, a Standarului Bitcoin.

Și tocmai din cauza acestei similarități cu aurul, detractorii săi îi doresc aceeași soartă – mai exact cea din secolul trecut. Au și predecesori iluștri în privința scepticismului și chiar al dușmăniei față de noului venit în blocul monetar.

Etalonul aur, care a fost până acum 50 de ani cheia de boltă a infrastructurii monetare și bancare internaționale a capitalismului, a fost protagonistul unei ieșiri lente dar implacabile de pe scena istoriei, fiind acum retrogradat la rolul de ancoră simbolică printre alte active din bilanțul băncilor centrale. Rolul său monetar este acum acela al unui ornament național care, între momentele festive, stă ferecat în pivnițele publice. Și dorința detractorilor săi este ca situația să rămână așa.

Dar cine sunt acești sceptici iluștri și chiar dușmani ai aurului? Să vorbim aici doar de doi dintre ei: Adam Smith și John Maynard Keynes, din punctul de vedere al mainstream-ului, alfa și omega gândirii economice, ultimul dintre ei având și bizara onoare de a fi lipit eticheta de „relicvă barbară” pe strălucitorul metal galben.

Și de ce obiectează ei, cu ocazionale accente de ură, la ideea de folosire monetară a aurului și argintului? Pe scurt, din două motive, ambele legate de raritate: aurul era rar și deci deflaționist și costisitor.

Să lăsăm deflaționist pentru altă dată și să ne concentrăm pe costisitor.

Adam Smith a fost primul dintre cei doi care a argumentat, în a sa faimoasă An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, publicată în 1776, că aurul și argintul sunt un „stoc mort” și că dacă am folosi – cel puțin parțial – alte instrumente monetare în care sunt mai ieftin de produs, precum hârtia, am putea crește cantitatea și utilizarea ale celorlalte părți – cele non-monetare – din capitalul circulant: „provizii, materiale și lucrări definitivate”, în cuvintele sale. Substituirea monedei metalice cu hârtie este asemenea folosirii unei suprafețe mai mari de pământ în agricultură sau alte scopuri productive, dacă am putea cumva să eliminăm transportul terestru. Traduc aici un pasaj faimos din Avuția națiunilor, pentru a arăta ce avea de spus despre moneda metalică:

Este o parte foarte valoroasă a capitalului țării, dar nu produce nimic pentru țară. Operațiunile judicioase ale băncilor, substituind cu hârtie o bună parte a acestui aur și argint, permite țării să convertească o bună parte a acestui stoc inert în stoc activ și productiv; în stoc care produce ceva pentru țară. Moneda de aur și argint care circulă în orice țară poate fi foarte bine comparată cu un drum care, cu toate că permite circulația și poartă către piață toate vegetalele și grânele țării, nu produce în sine nici măcar o singură legătură din vreuna. Operațiile judicioase ale băncilor, prin faptul că oferă, dacă-mi este permisă o metaforă atât de violentă, un fel de șine aeriene, permit țării să convertească, s-ar putea zice, o mare parte a drumurilor în pășuni și lanuri bune, și astfel să crească foarte considerabil producția anuală a pământului și muncii sale.

Totuși, Smith a avut grijă să argumenteze că substitutele de hârtie trebuie să înlocuiască doar parțial aurul și argintul existent, care poate fi folosit astfel cu mai multe beneficii peste hotare, și că masa monetară totală nu poate și nu trebuie să crească peste valoarea aurului și argintului care circulau anterior, și de asemenea că ar fi periculos pentru bănci și pentru economie ca acestea să finanțeze cu hârtie ceea ce Smith înțelegea prin capital fix, adică investițiile și datoriile pe termen lung.

Însă această manieră de argumentare a fost folosită mai departe de unii gânditori ulteriori, care au făcut următorii pași logici și au ajuns să pledeze pentru înlocuirea metalelor costisitoare din rolul lor monetar secular și chiar milenar.

Și acesta este exact motivul pentru care detractorii Bitcoin îl resping, cu o tușă suplimentară de ecologism pentru zilele noastre. În măsura în care Bitcoin este proiectat ca un „sistem de plăți electronice peer-to-peer”, ca o monedă, atunci este la fel de rău și chiar mai rău decât aurul însuși, pentru că aurul măcar are utilizări non-monetare pe care nu prea avem cum să le regăsim la Bitcoin – cu toate că poate compensa cu alte atuuri, precum divizibilitatea sa practic nelimitată, cei 100 de milioane de satoshi în care se subdivide un bitcoin fiind doar un punct de reper dincolo de care subdivizibilitatea poate continua cu noi subunități, dacă nevoile comerțului o vor cere.

Grafic 2: Costul comparativ al Bitcoin

Sursa: CBECI.org

Dar acest argument bazat pe minimizarea costului ratează un punct crucial: moneda trebuie să fie relativ rară, costisitoare, greu de multiplicat și imposibil de supus dublei disponibilități. Așa cum au demonstrat hiperinflațiile, crizele financiare și depresiunile, dacă credem că putem economisi costul etalonului monetar ne vom condamna la complicații mult mai costisitoare. Smith, fiind proto-economistul prin excelență, poate fi scuzat pentru vederile lui despre monedă. Ricardo, care a argumentat similar în secolul XIX timpuriu, înainte ca teoria monetară, a capitalului și a dobânzii să fie suficient de dezvoltate, iarăși poate fi înțeles. Dar economiști precum Milton Friedman sau Keynes, care au pledat în plin secol XX pentru bani mai ieftini sau chiar lipsiți de costuri, nu au nici o scuză și la fel nu au nici o scuză cei care pledează în prezent, inclusiv adepții Teoriei Monetare Moderne.

Ludwig von Mises a fost cel care a integrat în 1912, în a sa Theory of Money and Credit, teoria monetară cu teoria generală a valorii subiective și cu analiza marginală, arătând că orice tentativă de ieftinire etatică a etalonului monetar duce la redistribuția inflaționistă și la o creștere accelerată a prețurilor și, în ultimă instanță, la distrugerea etalonului monetar discreționar. Mai mult, chiar și practica bancară aparent nevinovată despre care scrie Smith, finanțarea instrumentelor financiare „reale” – adică a proiectelor și datoriilor pe termen scurt – duce la o expansiune artificială a creditului care scade rata dobânzii, un indicator fundamental al sistemului economic, și astfel provoacă erori de calcul antreprenorial și malinvestiții ale stocului limitat de bunuri de capital și de consum, într-o tentativă sortită eșecului de a extinde structura productivă a economiei dincolo de capacitatea sa reală și în ciuda preferințelor oamenilor între a consuma acum și a economisi pentru mai târziu.

Aceste performanțe dezastruoase nu pot fi realizate fără un sector bancar și financiar capabil să abuzez de un etalon monetar necostisitor pentru a interveni, în primul rând, în creșterea masei monetare și, apoi, în creșterea ofertei de credit, ambele într-o manieră frauduloasă și fictivă. După ce se termină ciclul de avânt și prăbușire, avem ocazia să estimăm autenticele costuri de oportunitate ale banilor ieftini: redistribuția avuției reale dinspre majoritatea populației, care își vede costurile crescând mai repede decât veniturile, înspre o minoritate care poate folosi banii noi mai întâi, înainte ca veniturile lor crescute să fie însoțite de costuri mai mari; bunurile reale de capital irosite în proiecte monstruoase care nu vor ajunge niciodată la final sau care vor avea de așteptat ani de zile înainte de a fi definitivate parțial sau complet.

Tot Mises a fost cel care a argumentat că distrugerea și injustiția provocate de inflație și de crizele recurente au fost cel mai important motiv care i-a făcut în cele din urmă pe cetățenii țărilor capitaliste să abandoneze idealul unui sistem al pieței libere și să caute alternative socialiste sau intervenționiste.

Așadar, când ni se spune că Bitcoin este asemenea aurului și argintului, un drum costisitor în termeni smithieni, trebuie să ne gândim că, în loc de pășuni și lanuri bune, vom avea de umblat prin mocirla și măcelul lăsate în urmă de folosirea banilor de hârtie, așa cum ne-a arătat istoria iar și iar.

Acest articol a fost publicat inițial în limba engleză în The Market for Ideas.

Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins