Este aurul o ofertă de nerefuzat?

 Un raport special al Grupului bancar Erste, originar din Viena poate primelor discuţii sistematice despre natura monedei, discuţii ivite din mijlocul cercului „marginaliştilor austrieci”, redeschide o discuţie pe care economia politică contemporană pare să o fi trecut la index: nu cumva aurul este cea mai bună monedă din toate timpurile şi, oare, semnele prezentului nu indică faptul că „ortodoxia” negării acestei idei reprezintă una dintre cele mai costisitoare erezii moderne?

Răspunsul pe scurt este „da”. Mai mult, acest da poate fi rostit din ce în ce mai apăsat cu cât preferința de timp a celui care întreabă este mai mică sau, cu alte cuvinte, cu cât planul său de a consuma resursele tezaurizate în aur este mai îndepărtat în viitor.

Explicația acestui răspuns are de-a face cu faptul că paradigma inflaționistă, caracterizată în primul rând de instituirea monedei-decret de hârtie în locul monedei-marfă de aur, este intelectual falimentară. Acest lucru a fost întotdeauna foarte ușor de dovedit în cărți și articole, însă azi falimentul inflaționismului se manifestă mai puternic decât niciodată în realitatea cotidiană, pe piețele lumii.

Acesta este motivul fundamental pentru care observăm în prezent prețul spot internațional al aurului în jurul nivelului de 1200 de dolari pe uncie, oferind un randament remarcabil pentru cel care ar fi achiziționat metalul galben cu câțiva ani înainte.

Bunul care a fost timp de milenii moneda lumii a fost înlăturat gradual din rolul său monetar începând cu Primul Război Mondial, apoi cu ocazia confiscării rooseveltiene din 1933 și finalmente prin închiderea „ferestrei aurului” sub regimul Nixon în 1971. Dar astăzi avem semnale că momentul întoarcerii regelui monedelor este aproape. Presupunând că acest lucru s-ar întâmpla până la anul, așteptarea va fi fost relativ scurtă: ce înseamnă vreo 40 de ani pentru istoria civilizației umane?

Suportul teoretic pentru o monedă-marfă —și istoric pentru aur— a fost oferit cu rigurozitate de Școala austriacă de economie, cea care până la avalanșa keynesistă din anii 1930 era privită cu respect și studiată de cei mai străluciți economiști occidentali. În cadrul acestei Școli, Ludwig von Mises integrase moneda în analiza genetic-cauzală a formării prețurilor pornind de la preferințele subiective ale persoanelor în carne și oase care acționează pe piață (și nu postulând agenți atomizați, reprezentativi sau entități holiste cu autonomie proprie). În Teoria banilor și mijloacelor circulante (1912), Mises arătase că pe o piață liberă moneda nu poate evolua decât dintr-o marfă cu un preț concret, larg utilizată anterior pentru beneficiile sale non-monetare. Mai mult, în fața pericolului inflației Mises a recomandat etalonul aur și folosirea curentă a monedelor de aur datorită calității acestei mărfi de a fi ușor divizibilă, omogenă, fungibilă, relativ rară, durabilă și dificil de falsificat, acest din urmă atribut fiind un adevărat hedge în fața eventualelor abuzuri ale autorităților.

După anii 1930 prestanța keynesismului a luat avânt și a continuat oarecum neșifonată, învățăturile sale privitoare la inflație și moneda-decret fiind aspirate în curentul principal al gândirii economice cu o exuberanță ce din punct de vedere strict intelectual nu poate fi considerată decât irațională (pentru a da un uz alternativ celebrei expresii inventate de Alan Greenspan). În tot acest timp Școala austriacă a continuat să se dezvolte și să critice curentul principal în privința teoriilor sale monetare, dar dintr-o poziție de outsider academic. Se pare însă că situația se schimbă, că „se întoarce roata”: calitățile sale predictive privitoare la criza și depresiunea economică prin care trecem (ca de altfel și în cazul Marii Depresiuni) și în special la reafirmarea aurului, readuc autorii și argumentele acestei Școli pe scena academică și de business.

Un exemplu recent al acestei tendințe este Raportul special despre aur al Grupului bancar austriac Erste din iunie 2010: In Gold We Trust. În acest raport se argumentează continuarea tendinței de creștere a prețului aurului pornind de la teza remonetizării sale. Prețul pe termen scurt este estimat la 1600 de dolari pe uncie, iar pe termen ceva mai lung un preț de 2300 de dolari, acestea fiind estimări conservatoare. Cele îndrăznețe se situează la 6000 de dolari, 7500 de dolari sau chiar mai mult.

În raport se găsește o analiză de piață care include —în afara argumentelor teoretice de origine „austriacă” ce îi oferă coloana vertebrală— ilustrări istorice din antichitate sau mai recente, studiul ofertei și cererii de aur și o analiză tehnică a prețului și a corelațiilor sale cu alți indicatori. Raportul face chiar referire la intervențiile și manipularea de pe piața aurului, considerații pe care ne așteptam să le găsim mai degrabă în colecții de teorii ale conspirației dar a căror prezență este justificată cu citate și fapte demonstrate.

Avem așadar ocazia să regăsim considerații despre definirea corectă a inflației (creștere a masei monetare, nu a prețurilor), referiri la acea mostră de înțelepciune milenară, corolar al teoriei cantitative a banilor și atribuită de obicei lui David Hume, conform căreia orice cantitate de monedă este optimă, o descriere a efectului Cantillon de redistribuție inflaționistă și o reafirmare a teoriei mengeriene a originii banilor, crucială pentru înțelegerea cererii de deținere a aurului. Moneda este cerută și selectată din bunurile existente pe piață pentru capacitatea sa de a servi ca mijloc universal de schimb și a rezolva astfel problemele specifice barterului.

Așadar aurul nu se află într-o fază de avânt nejustificat (balon, bulă) ci este o marfă a cărei apreciere este de fapt o mărturie a deprecierii monedelor de hârtie (vezi graficul de mai jos, preluat de la pagina 5 a raportului) și care, mai mult, are o cerere suplimentară din partea participanților la piețele lumii, care nu au uitat și se pare că doresc să se reinstituie rolul său monetar.

Acesta din urmă este motivul pentru care aurul nu trebuie confundat cu o simplă marfă și asimilat cu alte investiții din categoria commodities. Însă chiar și până să reajungă monedă deplin recunoscută, aurul are evidente avantaje ca investiție. În afară de randamentele recente încurajatoare, se observă și că se comportă bine atât pe timp de inflație cât și în deflație.

Un amănunt care ar trebui să fie foarte important pentru potențialul investitor este diferența dintre diferitele variante de a investi: posesia fizică a unei cantități de aur este cu totul altceva decât investiția în activități miniere sau achiziționarea de instrumente financiare denominate în aur. A doua variantă implică cel puțin un risc antreprenorial iar a treia implică un risc semnificativ asimilabil loteriei sau chiar fraudei, din moment ce acoperirea în aur a acestor instrumente este de doar 1%.

Raportul este presărat de citate celebre. Charles de Gaulle este citat spunând că:

Pariul contra aurului este totuna cu pariul favorabil statului. Cel care pariază pe stat și moneda etatistă pariază contra unei istoriei umane consemnate timp de 6000 de ani.

Băncile centrale par să fi luat pentru un timp partea pierzătoare a acestui pariu și să fi înțeles abia în 2009 că acțiunea de vânzare masivă a rezervelor de aur este perdantă. Astfel s-ar putea explica „schimbarea de paradigmă” marcată în graficul de mai jos (preluat de la pagina 43 a raportului) care, în măsura în care s-ar confirma pe viitor, ar oferi și mai mult suport creșterii prețului aurului.

Așadar, „cursa globală a expansiunii monetare ar trebui să fie în continuare solul fertil pentru investițiile în aur”(p.65). Totuși, revenind la observația despre preferința de timp de la începutul articolului, trebuie spus că există și posibilitatea ca pariul în favoarea aurului să ia destui ani înainte de a se adeveri, iar viitorul să nu excludă o nouă perioadă neagră pentru aur, fie datorită poziției dominante a băncilor centrale, fie datorită altor factori politici. Închei cu un citat pe care îl consider relevant în acest sens:

Aurul înseamnă libertate —un lucru accentuat de faptul că Lenin, Mussolini și Hitler au interzis deținerea privată a aurului la instaurarea dictaturilor lor. (p.32)

(Articolul a fost publicat inițial în cotidianul Economistul.)

Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!