Despre ceea ce a fost uitat în dezbaterea legii armelor și munițiilor

Despre ceea ce a fost uitat în dezbaterea legii armelor și munițiilor

Legislatorii români și-au îndreptat de curând atenția asupra libertății portului armelor de foc. Aflându-se în căutarea unor mijloace pentru o protecție cât mai eficientă a proprietății private și, în același timp, a unei legislații care să fie în armonie cu prevederile europene, parlamentarii români au adoptat o lege prin care se interzice deținerea armelor de foc de către proprietari. Trecând cu vederea faptul că năzuința de a reproduce legislația europeană nu mai lasă nici un loc pentru eventualele discuții, senatorii și deputații au reușit totuși să dezbată eficiența portului armelor de foc cu privire la protecția proprietății private. Cu această ocazie, ținând cu tot dinadinsul să dovedească cu argumente ipotetice sau istorice eficiența interzicerii sau nu a portului armelor de foc, legislatorii români au împins discuția într-un plan unde nici un argument nu mai poate fi decisiv. Articolul de față expune un argument care, în ciuda faptului că este hotărâtor pentru dezbaterea liberului port de armă, a fost ignorat cu desăvârșire.

De curând, legislatorii români s-au aplecat asupra unei chestiuni de mare însemnătate pentru protecția proprietății private: legea armelor și munițiilor.

În ceea ce urmează, vom prezenta mai întâi rezultatul legislativ al eforturilor demnitarilor români, pentru ca apoi să recapitulăm argumentele avansate în sprijinul și împotriva acestui act legislativ. În final vom evidenția un aspect care, deși s-ar fi putut dovedi hotărâtor, cel puțin pentru înțelegerea acestei dezbateri, a fost în întregime eludat din discuție: argumentul etic al proprietății private.

Actul legislativ în forma sa finală[1] stabilește că armele de pază și apărare pot fi achiziționate numai de către militari, polițiști, demnitari, magistrați, diplomați, de către personalul Gărzii Financiare și al Gărzii Naționale de Mediu atât pe perioada cât sunt în activitate, cât și după trecerea în rezervă, retragere sau pensionare. Acest privilegiu este de asemenea extins asupra persoanelor incluse în programele de protecție a martorilor, precum și cele care aduc în fața organelor competente dovada necesității procurării, portului și folosirii armelor, prin faptul că sunt expuse unui pericol iminent constatat de un magistrat, ca urmare a administrării probelor într-un proces în care persoana are calitatea de parte, pe perioada existenței stării de pericol.

Lăsând la o parte speculațiile psihologice despre intențiile autorilor acestei legi, fie și numai din textul final adoptat de Parlamentul României, se pot desprinde anumite indicii despre scopul ei predeterminat: acela de a „armoniza” legislația în materie de arme și muniții din România cu cea din Uniunea Europeană. În încheierea textului adoptat de Parlament, întâlnim specificarea: „Prezenta lege transpune Directiva nr. 91/477/CEE din 18 iunie 1991 privind controlul achiziționării și deținerii armelor, publicata în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 256 din 13 septembrie 1991”[2].

Prezența acestei specificări în textul final al legii nu este deloc întâmplătoare, ea fiind prezentă încă de la formularea motivațiilor pentru un proiect legislativ în domeniu[3]. Din proiectul acestei legi se putea desluși intenția de a reînnoi legislația în materie de arme și muniții, ceea ce ar presupune, din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, o armonizare a legislației și în acest domeniu. „Proiectul de lege supus dezbaterii are ca obiect reglementarea regimului achiziționării și deținerii armelor și munițiilor, precum și folosirea acestora în scopul creșterii nivelului de protecție a cetățenilor, instituind un sistem modern de reglementare, armonizat cu prevederile comunitare în domeniu.”[4]

Prin această veritabilă declarație de intenție din preambulul proiectului de lege, putem identifica cel puțin trei scopuri declarate: modernitatea, creșterea nivelului de protecție al cetățenilor și armonizarea cu prevederile comunitare. Dacă lăsăm la o parte desuetudinea primului din cele trei scopuri propuse, ar mai rămâne de discutat celelalte două. Presupoziția inerentă a acestei declarații este aceea că cel puțin ultimele două scopuri propuse sunt coerente între ele. Această presupoziție este departe de a fi evidentă. Altfel spus, nu este deloc clar de ce legislația în materie de arme și muniții deja adoptată în țările membre ale Uniunii Europene ar spori securitatea cotidiană pe teritoriul României. De altminteri, nu este deloc evident că această legislație ar fi sporit sau ar spori în viitor securitatea pe teritoriul țărilor deja membre ale Uniunii. Singurul argument apt a tranșa această dezbatere, ce va fi prezentat în finalul articolului, va arăta tocmai de ce această presupunere este pripită.

Pentru moment putem reține, în primul rând, că scopul prealabil al adoptării acestei legi era, nici mai mult, nici mai puțin, acela de a reproduce legislația europeană în vigoare. În al doilea rând, se impune a fi reținută presupunerea legislatorilor români, conform căreia o simplă replică a legislației europene în materie ar fi suficientă pentru a genera o ameliorare a securității individuale cotidiene. De asemenea, s-ar mai putea face observația că, în ipoteza în care cele două scopuri propuse sunt incompatibile, unul dintre ele va trebui totuși să primeze.

Dat fiind faptul că, încă din faza de proiect, legea armelor și munițiilor conținea deja forma sa finală ce avea să fie adoptată de Parlament, eventualele dezbateri ulterioare nu ar însemna decât o simplă verificare a conformității proiectului de lege. Cu toate acestea, la propunerea senatorului Sergiu Nicolaescu, proiectul de lege suferă un amendament (neconform legislației europene) și declanșează cu această ocazie o dezbatere ce trece dincolo de zidurile Senatului. Pe scurt, ceea ce propunea senatorul Nicolaescu era o extindere a sferei persoanelor cu drept de a purta o armă de foc. Importanța amendamendului atârnă exclusiv de propunerea ca armele de foc să poată fi folosite și de alte persoane decât cele aflate direct în slujba Statului. Principalele criterii de eligibilitate ale acestor pesoane ar fi fost vârsta de 20 de ani, domiciliu stabil cel puțin un an, prezentarea unui acord scris și autentificat al membrilor majori ai familiei, obținerea autorizației pentru arme letale destinate exclusiv autoapărării la domiciliu sau reședință. În ciuda restricțiilor, oricum existente chiar și cu acest amendament, miza dezbaterii a fost considerată importantă.

Cu toate acestea, argumentele invocate în jurul amendamentului au călăuzit dezbaterea problemei liberului port de armă pe un teren nesigur, unde nici un argument, fie el în favoarea sau contra amendamentului, nu ar fi putut să fie constrângător. Este semnificativ faptul că rezumatul dezbaterii parlamentare în jurul amendamentului Nicolaescu reține ca motiv principal în favoarea adoptării „o mai bună clasificare a tipurilor de arme”, iar ca motive împotrivă, în primul rând „pericolul social major”, iar în al doilea rând „inconsecvența cu celelalte prevederi ale legii”[5]. Cântărirea argumentelor pro și contra, astfel puse în balanță, nu ne poate îndemna decât la o respingere a amendamentului. Ceea ce, se înțelege de la sine, ambele camere ale Parlamentului au și făcut cu ușurință. Cine ar dori oare să înfrunte un pericol social major doar pentru a obține în schimb o mai bună clasificare a armelor de foc? În realitate, configurația balanței nu este atât de clară, iar rezumatul dezbaterii parlamentare ignoră cea mai mare parte a argumentelor avansate cu această ocazie, dar ignoră mai ales argumente ce nu au fost deloc expuse.

În toiul dezbaterilor de la Senat s-au remarcat, prin expunerea argumentelor în favoarea amendamentului, senatorul Sergiu Nicolaescu, Norica Nicolai, Radu Alexandru și Mircea Ionescu Quintus. De cealaltă parte, printre cei mai fervenți detractori ai amendamentului, se regăsesc Mircea Alexandru, secretar de stat în Ministerul Administrației și Internelor, Grigore Zanc, Peter-Kovacs Eckstein și Ion Predescu[6].

Argumentele avansate cu această ocazie în favoarea extinderii dreptului de a purta arme de foc se înscriu în direcția ameliorării protecției individuale. Cu alte cuvinte, apărătorii amendamentului au invocat mai cu seamă ineficiența protecției indivizilor de către Stat. În consecință, susțin apărătorii acestui amendament, posesia privată a armelor de foc ar ameliora protecția individulă în cel puțin două feluri. Pe de o parte, prin disuadarea potențialilor agresori, pe de altă parte, prin folosirea lor oportună și eficace în cazul unei agresiuni efective. Firește, în ipoteza în care aceste argumente ar fi constrângătoare, sunt cu atât mai greu de justificat restricțiile, nu puține la număr, impuse totuși prin amendamentul Nicolaescu.

Dar lăsând la o parte acestă remarcă, obiecțiile aduse împotriva amendamentului susțin că, dimpotrivă, o înzestrare cu arme de foc a unei părți importante a populației civile ar conduce la o creștere a insecurității individuale, dată fiind inevitabilitatea escaladării violenței. Și asta cu atât mai mult, cu cât insecuritatea prezentă datorată armelor de foc nu pare a fi importantă.

În fond, argumentele aduse din ambele părți năzuiesc să demonstreze că securitatea individuală — devenită ad-hoc țintă predilectă — ar fi sporită într-un caz sau altul. Cu certitudine o parte a acestei dispute se înșală. Dar care dintre ele și, mai cu seamă, cum s-ar putea tranșa această dezbatere? Iată câteva întrebări la care, din nefericire, dat fiind contextul în care a fost plasată dezbaterea, nu se poate răspunde cu precizie. Lucrurile stau în acest fel deoarece ambele argumente nu fac altceva decât să construiască, cu ajutorul imaginației, o stare de fapte ipotetică, pe care năzuiesc să o verifice sau să o infirme cu argumente empirice.

În primul rând, fiecare dintre cele două construcții imaginative se reduce, în cele din urmă, la două presupoziții incompatibile și strâns legate de o psihologie umană generală. Aceste presupoziții consistă de fapt în descrieri ale comportamentului indivizilor, în ipoteza în care aceștia ar deține arme de foc. Astfel încât se susține că o prezență răspândită a armelor de foc ar induce mai degrabă fie o reținere în privința folosinței lor, fie o tendință de expansiune a agresiunii cu ajutorul lor. În lipsa unei teorii psihologice pertinente, nici una dintre aceste supoziții nu poate avea vreo valoare argumentativă. Nu se poate cunoaște și cu atât mai puțin s-ar putea imagina o trăsătură comună a comportamentului uman într-o situație ipotetică. Prin urmare, în măsura în care ambele argumente se reduc la un asemenea tip de presupoziție ce nu poate fi nici verificat, nici infirmat, nu se poate stabili cu precizie care dintre cele două poziții să fie adoptată.

În al doilea rând, dat fiind faptul că ambele argumente avansate în Parlament năzuiesc spre o creștere a eficienței securității individuale, se susține că, fie prin introducerea amendamentului, fie prin respingerea sa, indivizii ar fi mai bine protejați. Dovezile avansate sunt descrieri de stări de fapte fie existente în trecut, fie imaginate într-o situație ipotetică. Firește, nici una din aceste dovezi nu poate fi constrângătoare pentru a accepta sau pentru a respinge amendamentul. Atunci când se caută o cauză a unui eveniment — în cazul de față, cauza creșterii securității individuale — dat fiind faptul că viitorul este necunoscut, nici trecutul și nici ipoteticul nu ne pot oferi indicii. Cu ajutorul inducției nu se pot identifica cauzele unui eveniment decât într-un univers închis care să permită experimente de laborator. Chiar în cazul în care am descoperi în trecut o corelație între portul de armă și securitatea individuală, nu putem induce din această coincidență un raport de cauzalitate între cele două evenimente. Aceasta deoarece oricine va putea obiecta cu ușurință că, de fapt, am ignorat un al treilea eveniment ce putea fi cauză. Atâta timp cât argumentele invocate în dezbatere se bazează pe astfel de „dovezi”, nu există nici un instrument adecvat ce ne-ar putea permite să scoatem la iveală forța constrângătoare a vreunuia dintre ele.

Singura modalitate de a dovedi eficiența ameliorării securității individuale este de a face apel la o teorie care să ofere o explicație pe cale deductivă. O astfel de teorie poate fi cea care arată că, inclusiv în materie de securitate, liberul schimb între indivizi conduce la satisfacerea nevoilor mai bine decât introducerea unui monopol coercitiv, precum cel statal. Dacă această teorie este corectă, indiferent de cursul evenimentelor în trecut sau în viitor, liberul port de armă va ameliora securitatea individuală în comparație cu interzicerea sau restrângerea lui. Acesta este singurul argument de tip descriptiv capabil de a lămuri chestiunea portului de armă.

Lăsând la o parte detaliile unei astfel de teorii de ordin descriptiv, se poate evidenția un ansamblu de argumente situate în plan normativ, ce a fost ignorat cu desăvârșire de dezbaterea parlamentară.

Atunci când se caută un instrument adecvat pentru ameliorarea securității individuale, sunt aduse inevitabil în discuție o serie de concepte precum proprietate privată și autoapărare. Altfel spus, orice discuție purtată pe tema eficientizării protecției proprietății private presupune un drept al exersării unei astfel de acțiuni. Pentru a descrie în mod coerent care este instrumentul cel mai oportun pentru a proteja proprietatea privată, este necesar să se presupună existența unui astfel de drept. În caz contrar, discuția nu ar mai avea sens. Dar a presupune un drept al deținerii unei proprietăți implică dreptul de a o ceda după voință, precum și dreptul de a o proteja împotriva unei agresiuni. În caz contrar, înțelesul obișnuit al conceptului „a deține” ar dispărea, fiind înlocuit cu conceptul „a folosi”.

Prin urmare, se poate observa acum că, din punct de vedere logic, problema apărării proprietății private este anterioară problemei eficienței apărării proprietății private. A înzestra un individ cu dreptul de a-și apăra proprietatea implică a-l lăsa liber să-și apere proprietatea. În caz contrar, ar însemna o restrângere a dreptului de a-și apăra proprietatea și deci a dreptului de a deține o proprietate. Ar însemna, cu alte cuvinte, înlocuirea dreptului de a deține cu dreptul de a folosi. Se ivește acum în mod clar contradicția majoră subzistentă în această dezbatere asupra portului armelor de foc. Plecând de la ideea că proprietatea privată trebuie apărată, prin respingerea dreptului de a purta arme de foc se ajunge la însăși negarea acestei idei.

Conținutul actului legislativ asupra portului de arme reprezintă o negare a conceptului de proprietate privată. Iar pretenția de a eficientiza apărarea proprietății private nu este decât o figură de stil construită în termeni contradictorii. Cum se poate eficientiza un lucru prin însăși respingerea lui? Textul legislativ asupra armelor și munițiilor în forma sa finală reprezintă fie o contradicție în termeni — între afirmarea proprietății private și negarea ei — fie o înlocuire a ordinii proprietății private cu ordinea folosinței unor bunuri aflate în proprietatea statului. Iată o dilemă jenantă pentru rezultatul eforturilor parlamentarilor români.

Mai trebuie adăugat că, nici în ipoteza în care amendamentul Nicolaescu ar fi fost adoptat, legea armelor și munițiilor nu ar fi fost scutită de această dilemă. Prezența unor restricții asupra locului unde arma ar fi putut fi folosită, sau asupra tipului de armă, sau asupra calităților persoanelor ce ar fi putut deține arme echivalează implicit cu introducerea unor restricții asupra proprietății private. În condițiile în care proprietarii nu pot dispune în totalitate de instrumentele de protecție pe care ei le judecă adecvate pentru protejarea lor, dilema precedentă nu se modifică fundamental. În condițiile în care arma nu poate fi folosită în afara locuinței personale, se pune sub semnul întrebării proprietatea de sine ca și cum ea ar fi distinctă de cea a bunurilor exterioare. În sfârșit, în condițiile în care nu toți proprietarii sunt eligibili sau reușesc să treacă testul ce le-ar permite să se apere, conceptul de proprietate privată ar rămâne într-o aplicare restrânsă.

Toate aceste argumente ce evidențiază coerența internă a unor propoziții de tip normativ reprezintă singura cale ce ar fi permis luarea unei decizii în chestiunea portului de armă. Începând din clipa în care se acceptă existența proprietății private și se dorește păstrarea unei coerențe logice între propozițiile aceleiași idei, nu se poate obține decât libertatea proprietarului de a decide cine și cum să-i apere propria persoană și bunurile deținute. Textul legislativ adoptat de Parlament nu a făcut altceva decât să sublinieze, o dată în plus, statutul neclar și incert al proprietății private. Cât despre armonizarea legislației române în materie de arme și muniții, argumentele și concluziile de mai sus pot fi aplicate în aceeași măsură și contextului european.


Avatar photo
Scris de
Marian Eabrasu
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?