Capitalismul are vocația de a fi sau a deveni ortodox

Capitalismul are vocația de a fi sau a deveni ortodox

Urmărind (pe linia lui Mises) dușmanii capitalismului, ajungem (cu Rothbard) dincolo de suprafața politicilor economice viciate din eroare intelectuală sau interes îngust, la fondul revoltelor împoriva naturii și la proiecțiile funeste în imediat ale anumitor „crezuri” depersonalizante, în fapt două fațete ale aceleiași monede, care au ca numitor comun respingerea parțială sau totală a personalismului consecvent în economie, drept și spiritualitate.

Ninel Ganea în dialog cu Dan Cristian Comănescu:

Crezi că este compromis definitiv capitalismul în România. Și dacă da, cine crezi că poartă responsabilitatea?

Unde există viață există și speranță. Aparent paradoxal însă, capitalismul e compromis câtă vreme nu e perceput numai ca un corolar. Un corolar fericit și binevenit, dar numai un corolar, al dreptului natural la libertatea personală de agresiunea fizica. Într-adevăr, altminteri putem spune că socialismul nu s-a făcut vinovat decât de “eroarea intelectuală” de a urmări cu mijloace greșite tot “capitalismul”, “creșterea” bazată pe acumularea de capital (e drept forțată, dar trebuia încercat dacă nu cumva merge!), adică “același ideal ca și liberalismul”. Deci rămânem la o perspectivă colectivistă, la cultul unui Moloh supra-personal, anti-personal. Absolutizat astfel, “capitalismul” devine paravanul ingineriei sociale și dușmanul persoanei, în fapt un idol anti-capitalist. Devine opozabil (deci va fi opus în competiția pentru spoliere politică) dialogului interpersonal bazat pe respectul mutual al expresiilor concrete ale celuilalt (corp și proprietate) și tuturor armoniilor economice, culturale și spirituale care presupun un asemenea dialog. Deci primii trădători ai capitalismului sunt cei ce nu-l subordonează riguros libertății. (Vezi online și “The Problem of Growth” în Rothbard, Man, Economy and State)

Dar dacă rămâne “doar naturală”, nici libertatea nu e suficientă pentru capitalism! Într-adevăr, rămânerea statornică și generalizabilă de partea principiului libertății personale de agresiunea fizică presupune, nu se poate repeta îndeajuns, o măsură de virtute altruistă în lumea asta, care nu e invariabil avantajoasă, la bine și la rău, decât din perspectiva prelungirii responsabilității personale și interpersonale în veșnicie. În fine, virtutea, chiar dacă e rațională pe termen mai lung, încă nu e numaidecât și posibilă, decât dacă este coextensivă unei bucurii aparent paradoxale, unei adevărate fericiri (să ne amintim mereu de Steinhardt), în ciuda oricăror posibile pierderi la scara vieții “doar naturale”. E nevoie de fericirea unei comuniuni de pe acum cu Dumnezeul întrupat al creației, începător al lucrării întregii virtuți și dătător tainic, dar negreșit, de bucurie “suprafirească” celor porniți să se angajeze pe aceeași cale, cu ajutorul Lui.

Prin urmare, capitalismul ține și de conjuncția teandrică a libertății cu harul, după cum ordinea cu adevărat naturală ține în general de unirea creatului cu necreatul, în sensul precizat de Sf. Maxim Mărturisitorul și de acei (mulți, puțini, nu știu) rămași cu el, de partea Ortodoxiei. Cu sau fără intenție, responsabili de regresul capitalismului – și al oricărui ideal respectabil, însă “doar natural” – sunt atunci toți cei care pun obstinat in paranteză necreatul: “naturaliștii” dedicați naturii ca unei “închideri ce se închide”. În general e vorba de “moderniști” occidentalizanți din “oportunism de dreapta”. Dar sunt și liberalii mai puțin sensibili decât rothbardienii la posibilitatea dependenței liberalismului de un imperativ mai înalt decât cel natural, de un imperativ spiritual personal și personalist, care-l întemeiază pe cel natural – și a cărui (re)identificare e nu mai puțin probantă de tot discernământul care face gloria Școlii “austriece”.

În fine, mai sunt cei pe care marxiștii i-ar putea numi „sectanții de stânga”, uneori aparent creștini, care în fond promovează un soi de evazionism cripto-maniheu sau origenist. Sunt “scizioniști” care caută și recomandă tuturor (spre încântarea nedisimulată și remunerativă a alcătuitorilor de iad pământesc) să cultive “exclusiv necreatul”, sau în tot cazul să nu se si mtă responsabili pentru cultivarea in paralel și sinergic a idealului unei ordini firești în întreaga creație, inclusiv în relațiile interpersonale, economice si de drept. Dar negația evazionistă a creației e totodată o nimicire a persoanei și acțiunii umane pe altarul unui fel de comunism nirvanic – și nu poate fi altceva, odată ce solidaritatea omului cu firea și firescul ei este un adevăr nu “doar natural”(economic și etic în sensul demonstrațiilor totuși inconturnabile de tip praxeologic), ci și duhovnicesc (vezi “importanța creației în toată complexitatea ei pentru urcușul omului la Dumnezeu” în traducerile și tâlcuirile Părintelui Stăniloae la Sf. Maxim, îndeosebi Ambigua.)

Pe scurt, urmărind (pe linia lui Mises) dușmanii capitalismului, ajungem (cu Rothbard) dincolo de suprafața politicilor economice viciate din eroare intelectuală sau interes îngust, la fondul revoltelor împotriva naturii și la proiecțiile funeste în imediat ale anumitor”crezuri” depersonalizante, în fapt două fațete ale aceleiași monede, care au ca numitor comun respingerea parțială sau totală a personalismului consecvent în economie, drept și spiritualitate.

S-au folosit diverse formule pentru a caracteriza Romania după 1989. Tu ai vorbit despre „fascism economic”. Ce înseamnă acest concept?

Înseamnă corporatizarea sau monopolizarea diverselor sectoare economice de către stat, în beneficiul marilor afaceriști care urmăresc eliminarea competiției actuale și potențiale, în vederea exploatării consumatorilor prin prețuri mari la calități slabe. Apoi subvenționarea lor pe diverse căi, în ideea că sunt „prea mari pentru faliment”, „de interes național”, etc. De exemplu pui bariere vamale în calea autoturismelor la mâna a doua sau chiar noi, în beneficiul producătorilor necompetitivi, care cumpără privilegii politice. Exemplul ideal, dar cam tehnic ca să-l rezum aici, e monopolizarea și exploatarea monetara și bancară (dar vezi acum în versiune românească Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noștri). Interesul material (practic singurul în lumea 3D a „valorilor democratice”: sex, unt si tunuri) al marilor producători este de a spolia astfel cumpărătorii, blocând circulația elitelor antreprenoriale, deci eliminând parțial sau total competiția economică (unicul mijloc de descoperire al producătorilor celor mai solicitate produse, la prețurile cele mai avantajoase). In schimb, statul, agresorul monopolist prin excelență (pornind de la producția de legislație, urmată îndeaproape de monedă și educație) cumpără poate și ceva material, dar mai ales bunăvoința marilor afaceriști, care, departe de a încuraja material intelectuali favorabili pieței libere și produse mediatice autentic liberale, vor sponsoriza în general o cultura etatista, fascista, monopolista. Este profilul mai tuturor „think-tank”-urilor și publicațiilor „academice” sau de mare tiraj occidentale. Amănunt semnificativ pentru a înțelege de ce fascismul economic „merge” aparent „spontan”,  făcând pe termen lung casă mai bună cu totalitarismul democratic întrevăzut de Tocqueville și cu neutralizarea „soft” a cuvântului, decât cu suprimarea lui brutala, de tip stalinist sau inchizitorial. Ultima naște animozități costisitoare, deci practicanții ei iraționali vor fi sistematic eliminați de rivalitatea exploatatorilor mai eficienți, ca Vechiul Regim de cel nou.  In esență, formula de aur este „monopol și privilegii contra legitimitate” pentru monopolistul suprem, care e statul. Iar echipa câștigătoare (în limitele posibilităților obiective de parazitare a economiei) este: mari politicieni – mari „afaceriști” – mari „intelectuali”. Cam în direcția asta trebuie căutați marii dușmani ai ordinii naturale. Și plăcinta scade (in raport cu ce ar putea fi și apoi în sens absolut), exploatarea mutuala crește, săracii își pot valorifica tot mai dificil potențialul pe piața astfel măsluita, lumea e spălată permanent pe creier. In fine, politicienii, afaceriștii și intelectualii care nu procedează astfel sunt dezavantajați de regulile competiției politice, într-o lume unde exploatarea de tip politic e instituționalizată, ca mijloc legitim de căpătuire.

Practic, statul, odată acceptat, aduce automat lumea în stadiul de junglă, în care fiecare e obligat să încerce să fure mai mult și  mai repede decât e furat. Singura ieșire e delegitimarea statului, falimentarea în primul rând a mentalității etatiste. Altfel prăbușirea statelor e ca și cum ai tăia buruienele fără să scoți rădăcina: eventual, cresc si mai viguroase. Evident, problema nu se reduce la Romania (v. online de ex. „Economic Fascism”, de Thomas DiLorenzo.)

În timpul unei conversații private îmi aduc aminte că ai declarat că educația ar fi, în opinia ta, punctul de început al unei privatizări serioase în România. Sunt curios dacă iți menții opinia și, dacă da, să argumentezi de ce?

Da, pentru ca fără educație șansele schimbării mentalității în direcția bună sunt practic inexistente. Iar eliberarea școlii, scoaterea ei din Egiptul politic, e o condiție necesară pentru educație. Unul din puținele lucruri care merg bine în America, de exemplu, din perspectiva  liberalismului autentic, a performanței academice și nu numai, e mișcarea de „homeschooling”, a părinților care au înțeles că școala publică e mai rău decât ineficace, e o lobotomizare a generațiilor tinere în condiții de pușcărie, o rețetă pentru depravare și delicvență juvenila, iar în cazul „elitelor”, pentru pregătirea marilor inchizitori și machiavelieni de mâine. Tocmai de aceea, machiavelienii și inchizitorii de azi se vor ține – sunt obligați de logica rivalității politice să se țină – cu dinții de ce au apucat deja pe linia reeducării, ca mijloc de reducere a costurilor exploatării. Și vor fi ajutați de interesele perverse ale „profesorilor” – reeducatori, de cele mai multe ori ei înșiși alienați până la a-și atribui o postura apostolică, corporatizați și cramponați în micile lor sinecure de gardieni în gulagul celor mici. O șansa ar fi în direcția creștinilor care ar percepe abandonarea copiilor pe mâna reeducatorilor secularizanți și depersonalizanți ca pe un păcat. Din nefericire însă, tot ce poate putrezi în creștinătate mă tem că e deja într-un stadiu anvansat: dacă am înghițit idolatriile reeducării seculariste în secolul XIX și comuniste în XX, oare ne vor jena acum „epifaniile” post-moderne ale apostaziei, in ambalajul așa „cool” al „ecumenismului” sincretist? Poate doar pe câțiva nostalgici ai naționalismului masonic pașoptist și (daca nu mă repet) pe câteva figuri de farisei legaliști. Ei ar putea căuta renașterea școlii în „tradiția” filetismului de tip legionar (sau național-comunist),  în ideea că mântuirea cu ridicata e mai plauzibila la scara naționala decât globală, colectivismul de neam mai viabil decât cel de specie sau ecopleromă. (Păcat că Ceaușescu zicea mereu ca-i ateu! Pe de alta parte, mai știi, mâine poimâine aflam ca a fost vreun atlet deghizat al Occidentului, ipso facto „creștin” bun de canonizat… împreuna cu „Elena doamna” … și vitejii securității cu sutana virtuala sub epoleți – așa ca poate rezolva tot sărmanul Nea Nicu – post mortem! – și dialectica local-global.)

„Trădarea i ntelectualilor”, in sensul de amor cu puterea la zi, are o explicație contextuală la fiecare caz in parte sau este ceva aproape necesar?

O dată legitimat statul, o logică practic implacabilă a competiției politice, a rivalității pentru controlul și lărgirea creatoare a canalelor spolierii legalizate, pune „trădarea intelectualilor” în locul central la care mă refeream mai sus, în corelație cu fascismul economic. Expunerea generală a acestei dinamici este clasicul The State, de A. de Jasay, iar rolul funest al prostituției intelectuale este subliniat într-un mic eseu despre “elitele naturale” de H.-H. Hoppe, ambele online. Blocarea acestei logici și a stimulentelor materiale enorme asociate cu ea în faza actuala presupune un factor ideologic mult mai puternic, în ultimă instanță un reper eshatologic foarte diferit de cel al modernității democratice, după cum am încercat să sugerez și într-un mic comentariu la Rothabrd, pentru Idei in dialog. Altminteri, întoarcerea completă a curentului spoliator (nu doar câțiva pași întâmplători și temporari ici și colo împotriva lui!), este de neimaginat.

Sigur, rămâne o mare diferență între o prostituție intelectuală lipsită de entuziasm, sau chiar măcinată de o conștiință care poate așteaptă impulsul decisiv pentru apucarea drumului cel greu împotriva curentului și, respectiv, una zeloasă, fanatică, totală. Exact ca în cazul gardienilor de pușcărie despre care povestește Steinhardt – lucruri proprii fiecărui caz și context în parte. Dar să nu uităm că Bunul Dumnezeu stă și bate la ușa inimilor tuturor, iar pentru cei ce Îi deschid totul devine cu putință. Deci avem și una și alta: pe de o parte, „o logică doar naturală” aproape invincibilă, a trădării moral-intelectuale degenerative, sau chiar invincibilă la scară socială și pe termen lung (să nu uităm că excepțiile pot fi un fel de “anorexici” ai agresiunii, nu mai puțin atipici în “pasiunea lor pentru dreptate” decât anorexicii alimentari în “pasiunea pentru post.”) Pe de altă parte, posibilitatea vieții duhovnicești îi redă omului libertatea să aleagă virtutea împotriva viciului, să gireze principiul dialogului și al comuniunii interpersonale împotriva agresiunii fizice. În cele din urmă, necesar și previzibil e doar falimentul liberalismului (și oricărui alt bine) secularizat, sau asociat vreunei spiritualități “reabsorbționiste”, depersonalizante, atotrelativizante, afine anarhismului axiologic.

Cum ai ajuns la conjuncția dintre liberalism și religie?

Personal mi-am recunoscut spontan aspirațiile atât în Ortodoxie cât și în liberalismul autentic, cât le-am putut pricepe pe amândouă, de pildă când am citit un Sfânt Părinte ca Maxim Mărturisitorul, sau un liberal consecvent ca Rothbard – și n-am văzut niciodată vreo tensiune între ele. Dacă Mântuitorul preconiza o soluție politică, se instala direct la Putere, în loc să spele picioare și să încaseze palme (totuși nu fără să-Și sublinieze nevinovăția în fața satrapului, ca exemplu de duhul în care se întoarce obrazul celalalt!), bice si cuie de la stăpânitorii politici, nu? (Spune un duhovnic rus contemporan, Arhim. Sofronie Saharov în Viața și învățătura starețului Siluan, că „o victorie obținută prin violență nu e niciodată durabilă și, prin natura ei, nu este atât gloria, cât rușinea umanității.” Ce putem spune atunci de inițierea și instituționalizarea politică a violenței fizice? Zice tot Părintele Sofronie în Nașterea întru Împărăția cea Neclătită: „Omul care a parasit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul. Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare al oamenilor.”) Pe de altă parte, de ce să fii cu adevărat liberal, atunci când poți profita de pe urma liberalismului celorlalți, rămânând tu însuți un duplicitar machiavelic? Și e un raționament pe care toți îl învață, mai devreme sau mai târziu, de voie sau de nevoie! De ce să fii cu adevărat liberal dacă nu S-a întrupat Dumnezeu si n-a zis: „Ce faceți celui mai mic dintre acești frați ai Mei, Mie-Mi faceți”? Apoi cum să fii liberal în condiții extreme, când e nevoie să pui umărul pentru binele comunității cu mari pierderi personale și aparent neglijabile șanse de reușită, de ex. când societatea se auto-fagocitează schizofrenic, sub auspiciile vreunui Moloh politic malignizat? E nevoie de o anume lepădare de sinele cel mai hedonist, pe care doar terapia Ortodoxa, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, știe să le poată furniza în orice circumstanțe. Lecția economicului e că numai o societate fără agresiune politică poate fi viabilă, dar și că orice societate viabilă presupune un minimum de altruism, iar drumul spre o societate non-conflictuală și viabilă presupune chiar ceva mai mult altruism. Dar pe acela numai conlucrarea libertății cu harul îl poate dobândi la greu și păstra în perpetuitate…

Există incompatibilități funciare între capitalism și ortodoxie?

Depinde cum înțelegi capitalismul. Dacă-i în spiritul „urmează-ți pofta”, sunt evident incompatibile. Adică ortodoxul nu e capitalist în sensul ăsta. Nu că n-ar spăla bucuros picioarele „capitalistului”, dar „capitalistul” care merge pe linia asta ajunge repede mai rău decât fascist: ajunge neo-gnostic, adică adeptul „religiei americane” a auto-deificării (a la Harold Bloom) și al omnipotenței complexului politico-militaro-academico-industrial de care se vede absorbit, deci crucificatorul prin excelență al Ortodoxiei și al libertății, la figurat și la propriu. Nimic mai „firesc”: dacă cineva e să-și revendice până la capăt „dumnezeirea” și nu poate răstigni Creatorul, va răstigni sau adultera trupește imaginea Lui în creație. Cam ăsta-i viitorul devoluției consumeriste a „liberalismului secularizat” (care se dovedește o contradicție în termeni): nihilismul descris de Părintele Serafim Rose, nihilismul de acum „spiritualizat” de alde Bloom si confrații lui cu intuiția oportunităților momentului. Pe linia observației lui Chesterton: „Artiștii au declarat că sufletul atinge cel mai înalt nivel de spiritualitate nu când este eliberat de religie, ci când e eliberat de moralitate”. Asta nu-i numaidecât rău pentru adevărații ortodocși (dimpotrivă, Sf. Ioan Gura de Aur observa că vremurile cele mai propice pentru ei sunt când ortodoxul poate verifica cum sta cu mărturisirea), dar e rău pentru tot restul. Pe de alta parte, dacă înțelegem capitalismul în sens riguros etic si economic, ca sistem de dialog opozabil silei cu violența fizica și de diviziune a muncii bazată pe proprietatea privată, care permite acumularea și menținerea capitalului necesar supraviețuirii populației actuale și chiar uneia mai mari, nu văd nici o contradicție. Dimpotrivă, proprietatea privată (și capitalismul posibil odată cu ea) nu poate fi până la urma respectată decât in condițiile etosului creștin-Ortodox asumat, personalist in sensul indispensabil practicării consecvente a non-agresiunii, așa cum sugeram mai sus. Deci capitalismul are vocația de a fi sau de a deveni Ortodox (sau de a nu mai fi deloc.) Iar Ortodoxia cred ca are vocația de a hrăni copiii și sufletește, dar și trupește: sufletește în comuniunea libertăților înduhovnicite în spațiul dialogului lepădat de ispitele agresiunii fizice de tip politic, trupește în spațiul economicului productiv și sănătos; deci de a-și recunoaște și o dimensiune capitalistă, dacă e să nu-L ispitim rău pe Bunul Dumnezeu… lăsându-I creația pe mana „alcătuitorilor de iad pământesc”, cum spunea Nicu Steinhardt.        

Din perspectiva ordinii proprietății private, aderarea la UE reprezintă un ideal dezirabil?

Abstracție făcând de surparea fundamentului spiritual pe toata întinderea civilizației, nu cred ca ar fi în mod necesar catastrofală pe termen scurt. Fiindcă dispariția progresivă – în condițiile unificării politice – a ultimelor bariere competitive din calea degenerării instituționale atotcuprinzătoare  va sfârși abia după un timp prin a scoate la iveala cele mai oneroase posibilități de exploatare monopolista, de pildă prin inflație si hiperinflație, antrenate dialectic de acumularea deficitelor publice în competiția politică și ducând la colaps economic masiv, analog prăbușirii comunismului de tip sovietic. (Vezi și Guido Hülsmann, eseul despre euro care va apărea ca postfața la Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noștri și “Political Unification: A Generalized Progression Theorem”, online) Pe termen scurt însă, privind lucrurile din perspectivă creștină, care mi se pare coextensivă unei ordini perpetuabile a proprietății private, cred că asistam deja la un import masiv de colaps cultural și spiritual. De asta se poate convinge oricine citește Sfinții Părinți în paralel cu frecventarea gunoiului mediatic, să zicem în proporții egale – și compară după vreo 6 luni duhurile respective. (Oare se poate servi la 2 stăpâni vreme de 6 luni?)

Urmează să apară primele cărți de economie austriacă, in format clasic, sub egida Institutului pe care îl conduci. Ce vă propuneți în continuare într-o perioada de timp nu foarte îndelungată?

Cu voia Bunului Dumnezeu plănuim să începem cu „micul mare” clasic al lui Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noștri, moneda fiind punctul de pornire al operei lui Mises, al întregii sale viziuni asupra paradigmei pe care o promovăm. Apoi ne gândim să publicăm un volum Hoppe despre monarhie, secesiune, ordinea naturală si alte câteva victime colaterale ale democrației (mai bine zis ale cleptocrației în principiu universalizate), adică ceva aplicativ, de încălzire. După care ar trebui să ne întoarcem repejor spre fundamentele economice și de drept ale ordinii naturale (folosesc cuvântul în sens de „închidere care se deschide”.) Așadar „bibliile” omului civilizat: Rothbard despre etica libertății si Mises despre calculul economic și acțiunea umana. Vor putea urma (sau vor fi presărate printre ele) și altele, ideea fiind de a ilustra viziunea personalistă în drept și economie, dar și de a sublinia mereu cum se cere ea întregită de o spiritualitate nemutilată a persoanei și a dialogului, cum se mișca firescul, pentru a supraviețui, de la respectul pentru integritatea expresiilor fizice ale celuilalt (corp si proprietate), până la formele de comuniune mai depline.

 Când o să apară prima carte semnată Cristi Comănescu?

Ar putea fi o carte de convorbiri: am deja una nepublicata pe care mulți o apreciază mai mult decât pe cele deja apărute, așa ca poate ar merita adunate toate la un moment dat. Apoi mă silesc să mă gândesc și la un manual de liberalism Ortodox, un fel de veriga lipsă a lui Rothbard, care îmi place să cred că l-ar fi convertit și pe el. Știi că se zice că ar fi murit în pragul convertirii la Romano-Catolicism, dar mă tem că n-o fi găsit acolo răspuns la întrebarea de ce e totuși Dumnezeu o ipoteză necesară, iar în planul legii naturale probabil că era oricum mai catolic decât Papa. Pe de altă parte, nu mă simt nici scriitor nici vorbitor prin vocație, așa că mă produc aproape numai când chiar simt ca nu mai am încotro, că altfel se deschide imediat pământul sub mine și aterizez în iad pentru dezertare.

Scris de
Dan Cristian Comănescu
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!