Ar trebui studenții să călătorească gratuit?

Ar trebui studenții să călătorească gratuit?

Un student a cerut opinia profesorilor despre gratuitatea sau semi-gratuitatea călătoriilor studenților – subiect dezbătut intens zilele acestea. Un profesor a răspuns.

Salut, Dan!

Mulțumesc pentru mesaj! Chiar mă bucur să aud că ți-au fost utile discuțiile noastre. Mă gândesc că intuiești ce urmează să îți spun despre problema gratuităților.

Am citit în presă că, în urmă cu două zile, s-a pus în discuție anularea „dreptului studenților de a călători pe gratis cu trenul”. Am văzut că în cursul zilei de azi s-a adoptat o decizie de subvenționare parțială a călătoriilor pe cale ferată pentru toți studenții înscriși la cursuri la zi. Înțeleg că se va acorda o reducere de 50% a tuturor călătoriilor cu trenul. De asemenea, am citit că reprezentanții studenților (ANOSR) au protestat față de respectiva tăiere și au cerut menținerea gratuității. De alte chestiuni / proteste / discuții nu știu. Deci nu am idee câtă vâlvă s-a făcut printre voi pe marginea acestui subiect.

Cred că, dacă ar fi să privim lucrurile strict din punct de vedere pecuniar, este mult tam-tam pentru nimic. Însă, dacă ne referim la principiile din spatele tuturor acestor discuții, îmi este teamă că situația este sumbră; aș spune că este încă o dovadă a decăderii civilizaționale pe care o trăim. Când afirm acest lucru, mă refer atât la discursul decidenților politici, cât și la cel al reprezentanților studenților.

Nu îmi dau seama cât de mult este îngreunată viața studenților în condițiile în care li s-ar elimina această gratuitate. Nu spun că nu există și cazuri sociale, adică, indivizi foarte săraci care cu greu se țin de studii, deoarece au o situație materială precară. Însă cred că operăm cu o imagine distorsionată dacă susținem că marea majoritate a studenților sunt niște pârliți care trăiesc de pe o zi pe alta. Până la urmă, în ziua de azi, marea majoritate a studenților tinde să provină din familii educate, cu un nivel mediu de trai.

Criticii subvenționării învățământului superior atacă aceste măsuri tocmai pentru că le consideră a fi în favoarea indivizilor care provin din pătura de mijloc și cea superioară. Cu alte cuvinte, o parte din taxele colectate de către stat se duc pentru a îi subvenționa pe indivizii deja afluenți, care acum își consolidează și mai mult poziția. În mod paradoxal, subvenționarea studiilor terțiare tinde să fie în defavoarea amărâților și întru sprijinirea deja-căpătuiților. Deci, nu cred că va exploda numărul abandonurilor școlare ca urmare a eliminării gratuității. Mai mult, decizia de a acorda o subvenție de 100% tuturor studenților nu pare a avea nicio legătură cu identificarea acelora dintre ei cu o situație modestă sau cu facilitarea accesului la centrele universitare. Mai degrabă, cred că e o măsură populistă care subvenționează excursiile la mare și la munte, organizate cu precădere în perioada vacanțelor. Cu atât mai mult îmi pare o măsură care sprijinea consumul unor indivizi cu un nivel ridicat de trai pe seama celorlalte categorii sociale.

Desigur, se poate argumenta că și astfel de activități extra-curriculare contribuie la rotunjirea educației unui individ. Dar e complicat de înțeles de ce ar fi treaba contribuabilului să subvenționeze acest tip de educație non-formală. De asta ducem oare lipsă în învățământul public: că studenții au prea puține ocazii să călătorească alături de prieteni prin stațiunile de la munte sau de pe litoral? Nu numai că nu întrunește niciun criteriu de „bun public” (non-rivalitate și non-excluziune), dar nu oferă niciun motiv pentru care ar trebui să ne rezumăm la subvenționarea călătoriilor. De ce nu am subvenționa și masa de prânz sau băuturile servite în astfel de călătorii.

Dacă suma disputată este una infimă sau, dimpotrivă, una semnificativă pentru bugetul de stat cred că e mai puțin interesant. Dacă, într-adevăr, suma este una mică, de ce se mai agită reprezentanții studenților pentru ea. (Ar putea fi supusă discuției și problema afilierii politice ale acestor reprezentanți, dar nu cred că este necesar să apelăm la astfel de tertipuri pentru a vedea că nu există niciun argument pentru menținerea acestei subvenții.)

Mai mult, dacă este o măsură de natură socială, de ce nu propun chiar reprezentanții studenților o schemă care să permită opt-out-ul. De pildă, studenții care au mașină personală sau care folosesc alte mijloace publice de transport ar putea opta să renunțe la respectiva subvenție în favoarea unui coleg nevoiaș. Nu spun că aceasta ar fi soluția optimă, dar e de remarcat că toată tevatura nu este făcută de grija celor care nu își permit să plătească o călătorie cu trenul. În fine, reiterez ideea că nu suma ar trebui să facă obiectul disputei ci principiul din spatele acestui tip de măsură. Dacă decidenții politici și reprezentanții studenților ar fi onești din punct de vedere intelectual, ar trebui să adreseze cel puțin următoarele puncte:

  1. Să explice de ce se justifică să iei de la A pentru a îi da lui B. Mi se pare că politicienii au abandonat orice poziție principială în momentul în care au renunțat la o subvenție de 100% în favoarea uneia de (numai) 50%. Ori redistribuția nu poate fi justificată și atunci o elimini, ori e ceva indiscutabil bun și atunci nu ai de ce să o reduci. Deci, nu suma este problema, ci principiul în baza căruia redistribui orice leuț.
  2. De ce ar trebui să facilităm educația (și distracția) unor indivizi pe seama altora. De ce nu este o chestiune care ne privește pe fiecare în parte, având în vedere că beneficiile educației se traduc și prin venituri mai mari, pe viitor. Dacă cineva ar argumenta că educația este un bun public — fără ea nu am reuși să formăm o societate coerentă — aș aduce în discuție:
    1. eșecul educației (calitatea din ce în ce mai proastă, în ciuda măririi continue a sumelor alocate pentru acest sector);
    2. problema mal-educației (ce te faci dacă îi înveți chestiuni greșite sau lucruri care nu au nicio legătură cu cererea de pe piața muncii);
    3. problema eficienței (de ce să aloci bani pentru indivizii care provin din familii înstărite și educate și care primesc din familie elemente de cultură civică, în loc să aloci toți banii către lumpenproletariat). Nu aș face nici concesia că educația este un bun public, dar nu aș intra acum în această discuție. M-aș mulțumi cu un răspuns la punctele (a) – (c).
  3. De ce privim educația ca pe o investiție în „capital uman” (vezi că acest concept este problematic!). O astfel de poziție implică o judecată de valoare: orice an petrecut într-o formă de învățământ este util individului și duce la un venit mai mare. Nu este cel puțin plauzibil că educația este, de foarte multe ori, o formă de consum. Unii studiază anumite probleme pentru că le place un subiect, nu pentru că le aduce un spor de venit în viitor. Deci, de ce ar trebui să subvenționăm consumul, distrugând astfel din stocul de resurse care ar putea fi investite?
  4. De ce se discută atâta despre o subvenție (un drept pozitiv, adică, un privilegiu), când ar exista și alte mijloace prin care putem încuraja educația și care nu ar presupune favorizarea unora pe spinarea altora. De ce nu propun reprezentanții studenților un sistem de tax credit: familiile care au un copil la studii sau indivizii care lucrează și care sunt, în același timp, înscriși într-o formă de învățământ, sunt scutiți de x% din impozitele pe venit. Cred că în felul acesta s-ar încuraja și activitatea profesională și educația, iar banii ar putea fi utilizați de familiile nevoiașe pentru ce au nevoie urgentă, nefiind restricționați la servicii de transport public.
  5. De ce nu privesc reprezentanții studenților lucrurile în dinamică? Poate beneficiază timp de trei – cinci ani de călătorii gratis, dar sunt șanse mari că vor fi forțați să subvenționeze mulți ani de acum încolo călătoriile generațiilor viitoare și tot aparatul birocratic care gestionează aceste fonduri? În acest sens, nu ar fi mai logic să ceară eliminarea altor restricții și taxe care îi vor afecta pe viitor, drept compensație. De pildă. De ce nu cer reducerea taxelor cu cheltuielile sociale pentru primii trei – cinci ani de activitate în câmpul muncii?
  6. De ce nu privesc studenții această subvenție ca pe o măsură dubioasă din punct de vedere moral, care încurajează o mentalitate de „mi se cade”. Dacă tot ne plângem de problema lipsei de educație, cred că aceasta este o lecție foarte proastă pe care și-au însușit-o deja unii studenți.
  7. Nu poți avea dreptul de a trăi pe banii altora! Nu există nicio justificare să ceri să ți se acorde în continuare astfel de privilegii și să plângi că ești mai sărac după ce a fost eliminată subvenția.

Cam așa văd eu lucrurile în legătură cu astfel de subiecte. Sper să îți fie util.

Scris de
Matei Apăvăloaei
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!