Capitolul XXX. Amestecul în structura prețurilor

Capitolul XXX. Amestecul în structura prețurilor

1. Statul și autonomia pieței

Amestecul în structura pieței înseamnă că autoritatea urmărește fixarea prețurilor la bunuri, la servicii și la ratele dobânzii, la un nivel diferit de cel pe care l-ar fi determinat o piață neobstrucționată. Acesta decretează, sau împuternicește – fie tacit, fie expres – anumite grupuri de oameni să decreteze prețuri și rate ale dobânzii ce urmează a fi considerate fie maximale, fie minimale – și furnizează mijloacele necesare impunerii acestor decrete, prin coerciție și constrângere.

Atunci când recurge la astfel de măsuri, statul urmărește fie să favorizeze cumpărătorul – ca în cazul prețurilor maximale –, fie să favorizeze vânzătorul – ca în cazul prețurilor minimale. Prețurile maximale au rolul de a-i permite cumpărătorului să-și procure ceea ce dorește, la un preț mai redus decât acela al pieței neobstrucționate. Prețurile minimale au rolul de a-i permite vânzătorului să-și comercializeze marfa sau serviciile la un preț mai mare decât cel al pieței neobstrucționate. Ce grupuri dorește autoritatea să favorizeze depinde de echilibrul politic al forțelor. În anumite momente, guvernele au recurs la prețuri maximale; în alte momente, la prețuri minimale, la diverse bunuri. Uneori au decretat rate salariale maximale, alteori rate salariale minimale. Numai în cazul dobânzilor n-au recurs niciodată guvernanții la rate minimale; atunci când s-au amestecat, ei au decretat întotdeauna rate ale dobânzii maximale. Ei au privit întotdeauna cu ochi răi economisirea, investițiile și împrumuturile de bani.

Dacă acest amestec în sfera prețurilor bunurilor, a ratelor salariale și a ratelor dobânzii include toate prețurile, toate ratele salariale și toate dobânzile, atunci el este echivalent cu o înlocuire completă a economiei de piață cu socialismul (de tip german). În acest caz, piața, schimburile interpersonale, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, activitatea antreprenorială și inițiativa privată dispar, practic, cu totul. Nici un individ nu mai are posibilitatea de a influența pe cont propriu procesul productiv; fiecare individ este ținut să asculte de ordinele comitetului suprem de management al producției. În cadrul acestor ordine, așa-numitele prețuri, rate salariale și rate ale dobânzii, nu mai sunt prețuri, rate salariale și dobânzi, în accepțiunea catalactică a acestor [p.759] termeni. Acestea nu mai sunt decât determinări cantitative fixate de către director, fără legătură cu procesul pieței. Dacă statele și reformatorii care apelează la controlul prețurilor ar avea întotdeauna intenția de a institui socialimul de tip german, n-ar fi necesar ca teoria economică să rezerve un capitol aparte controlului prețurilor. Tot ce trebuie spus în legătură cu acesta este deja conținut în analiza socialismului.

Numeroși adepți ai amestecului guvernamental în sfera prețurilor au fost și continuă să fie foarte nedumeriți în legătură cu lucrul acesta. Ei nu au înțeles diferența fundamentală dintre o economie de piață și o societate care nu se bazează pe piață. Încețoșarea ideilor lor s-a reflectat în formulări vagi și ambigui și într-o terminologie surprinzătoare.

Au existat și încă mai există adepți ai controlului prețurilor care au declarat că ei doresc să păstreze economia de piață. Aceștia sunt categorici în ce privește afirmația că fixarea de către guvern a prețurilor, a ratelor salariale și a dobânzilor pot atinge scopurile pe care urmărește guvernul să le atingă prin promulgarea lor, fără abolirea completă a pieței și a proprietății private asupra mijloacelor de producție. Ei chiar afirmă că acest control al prețurilor ar fi cel mai bun mijloc, sau chiar singurul, în vederea prezervării sistemului liberei inițiative și a împiedicării instituirii socialismului. Ei se arată profund indignați dacă cineva pune sub semnul întrebării corectitudinea doctrinelor lor și le arată cum controlul prețurilor, pentru a nu înrăutăți lucrurile, din punctul de vedere al guvernelor și al doctrinarilor intervenționiști, trebuie, în cele din urmă, să ducă la socialism. Ei protestează, afirmând că nu sunt nici socialiști, nici comuniști – și că obiectivul lor este libertatea economică, nu totalitarismul.

Ceea ce trebuie să examinăm sunt afirmațiile acestor intervenționiști. Întrebarea este dacă este posibil ca puterea polițienească să atingă obiectivele pe care urmărește să le atingă prin fixarea prețurilor, a ratelor salariale și ale dobânzilor, la un nivel diferit de cel pe care l-ar fi determinat piața neobstrucționată. Este neîndoilenic că un guvern puternic și hotărât are puterea de a decreta asemenea rate maximale sau minimale și de a se răzbuna pe cei care nu ascultă de el. Dar întrebarea este dacă autoritatea poate sau nu să atingă acele obiective pe care dorește să le atingă, prin recursul la asemenea decrete.

Istoria este o lungă cronică de plafoane impuse asupra prețurilor și de legi împotriva cametei. Împărații, regii și dictatorii revoluținari au încercat în mod recurent să se amestece în sfera fenomenelor de piață. Ei le-au aplicat comercianților și agricultorilor refractari pedepse aspre. Mulți oameni au căzut victime persecuțiilor susținute cu entuziasm de către mase. Cu toate acestea, toate aceste tentative au eșuat. Explicațiile acestui eșec furnizate de scrierile avocaților, ale teologilor și ale filosofilor [p.760] erau întru totul la unison cu ideile susținute de către guvernanți și de către mase. Omul, spuneau ei, este intrinsec egoist și păcătos – iar autoritățile sunt, din nefericire, prea laxe pentru a impune legea cu forța. Ceea ce ar fi fost necesar ar fi fost mai multă fermitate și hotărâre din partea celor aflați la putere.

Recunoașterea problemei despre care vorbim a fost pentru prima oară atinsă referitor la o chestiune specială. Diverse state practicaseră de multă vreme devaluarea banilor. Ele înlocuiau o parte din aurul și din argintul pe care le conținuseră monedele mai înainte cu metale mai vulgare și mai ieftine, sau reduceau greutatea și dimensiunile monedei. Dar, pentru monedele devaluate, rețineau denumirile tradiționale, care fuseseră întrebuințate pentru monedele vechi – și decretau că ele trebuie oferite și primite la valoarea lor nominală. Apoi, mai târziu, statele au încercat să le impună supușilor lor constrângeri similare referitoare la rata de schimb dintre aur și argint, precum și dintre banii metalici și moneda-credit sau banii discreționari. Căutând să determine cauzele ce provocaseră eșecul tuturor acestor tentative, înaintemergătorii gândirii economice descoperiseră deja, până în vremea ultimelor secole ale Evului Mediu, regularitatea ce avea să fie mai târziu numită legea lui Gresham. De la această observație izolată până la momentul în care filosofii din secolul al XVIII-lea au devenit conștienți de interconexiunea tuturor fenomenelor de piață mai era încă o cale lungă de străbătut.

Descriind rezultatele raționamentelor lor, economiștii clasici și succesorii lor recurgeau uneori la expresii idiomatice care au putut fi cu ușurință răstălmăcite, de către cei ce au dorit să le răstălmăcească. Ei vorbeau adesea despre “imposibilitatea” controlului prețurilor. Ceea ce doreau ei de fapt să afirme nu este că asemenea decrete sunt imposibile, ci că ele nu pot duce cu adevărat la atingerea acelor obiective pe care urmăresc guvernele să le atingă – și că provoacă înrăutățirea situației, nu ameliorarea ei. Ei trăgeau de aici concluzia că asemenea decrete sunt contrare obiectivelor urmărite și ineficace.

Este necesar să se observe clar faptul că problema controlului prețurilor nu este doar una dintre problemele de care trebuie să se ocupe teoria economică, nici o problemă în legătură cu care s-ar putea naște neînțelegeri între diverșii economiști. Problema care se pune este, mai degrabă: există o știință economică? Există vreo regularitate în cadrul secvenței și al interconexiunilor fenomenelor de piață? Cel care răspune la amândouă întrebările acestea negativ, neagă însăși posibilitatea, raționalitatea și existența teoriei economice, ca ramură a cunoașterii umane. O asemenea persoană se întoarce la credințele din epocile care au precedat evoluția științei economice. Ea declară că aserțiunea că există legi economice și că prețurile, ratele salariale și ratele dobânzilor sunt unic determinate de datele pieței, este neadevărată. Ea afirmă că stă în puterea poliției să determine aceste fenomene de piață, ad libitum. Un adept al socialismului nu trebuie în mod necesar să nege teoria economică; postulatele sale nu [p.761] implică în mod necesar că prețurile de piață ar fi nedeterminate. Dar intervenționistul, atunci când pledează pentru controlul prețurilor, nu poate să nu anuleze însăși existența teoriei economice. Pentru cel care neagă legea pieței nu mai rămâne nimic din teoria economică.

Școala Istorică Germană a fost consecventă în ce privește condamnarea radicală de către ea a teoriei economice și tentativa de a o înlocui cu așa-numitele wirtschaftliche Staatswissenschaften (aspectele economice ale științei politice). La fel de consecvenți au fost adepții fabianismului britanic și cei ai instituționalismului american. Dar acei autori care nu resping întru totul teoria economică și, cu toate acestea, afirmă despre controlul prețurilor că își poate atinge obiectivele, se contrazic lamentabil. Din punct de vedere logic, punctul de vedere al economistului și cel al intervenționistului sunt imposibil de reconciliat. Dacă prețurile sunt unic determinate de datele pieței, atunci ele nu pot fi manipulate oricum prin constrângere guvernamentală. Decretul guvernamental nu constituie decât o dată suplimentară, iar efectele sale vor fi determinate de procesul pieței. El nu va produce în mod necesar acele rezultate pe care le urmărește statul, atunci când recurge la ele. Este posibil ca, din punctul de vedere al intenției guvernului, rezultatul final al amestecului să fie încă și mai indezirabil decât starea precedentă de lucruri, pe care cârmuirea a dorit să o modifice.

Aceste propoziții nu pot fi respinse prin punerea între ghilimele a sintagmei “lege economică”, sau prin disputarea conținutului legii. Atunci când vorbim despre legile naturii ne gândim la faptul că există o interconexiune inexorabilă a fenomenelor fizice și biologice și că omul care acționează trebuie să se supună acestei regularități, dacă dorește să reușească. Atunci când vorbim despre legile acțiunii umane, ne referim la faptul că o asemenea interconexiune a fenomenelor este prezentă și în sfera acțiunii umane însăși – și că omul trebuie să ia cunoștință și despre această regularitate, dacă dorește să reușească. Realitatea legilor praxeologiei i se relevă omului prin aceleași semne care îi relevă realitatea legii naturale – și anume, prin faptul că puterea sa de a atinge obiective deliberat alese este restricționată și condiționată. În absența legilor, omul fie ar fi omnipotent – și nu ar resimți niciodată nici o neplăcere pe care să n-o poată îndepărta instantaneu și complet, fie nu ar putea acționa deloc.

Aceste legi ale universului nu trebuie confundate cu legile făcute de om într-o țară, sau cu preceptele morale făcute de om. Legile universului, despre care ne furnizează cunoștințe fizica, biologia și praxeologia, sunt independente de voința umană. Ele sunt fapte ontologice primare, care impun restricții rigide asupra puterii de acțiune a omului. Preceptele morale și legile țării sunt mijloace prin care oamenii urmăresc să atingă anumite scopuri. Dacă aceste obiective pot fi într-adevăr atinse în acest fel, sau nu, depinde de legile universului. [p.762] Legile făcute de om sunt corespunzătoare, dacă sunt adecvate în vederea atingerii acestor scopuri – și necorespunzătoare, dacă nu. Ele se pretează la a fi examinate din punctul de vedere al adecvării sau al inadecvării lor. Cu privire la legile universului, orice îndoială cu privire la adecvarea lor este de prisos și vană. Acestea sunt ceea ce sunt și își poartă singure de grijă. Încălcarea lor se auto-penalizează. Însă legile făcute de om pot fi impuse prin sancțiuni speciale.

Numai nebunii îndrăznesc să nesocotească legile fizice și biologice. Dar nesocotirea legilor praxeologice este lucru obișnuit. Cârmuitorilor nu le place să admită că puterea lor este restricționată de vreo altă lege, în afară de cele ale fizicii și biologiei. Ei nu atribuie niciodată erorile și frustrările lor încălcării unor legi economice.

În fruntea celor ce repudiază cunoașterea economică s-a situat Școala Istorică Germană. În ochii acelor profesori, ideea că idolii lor semeți, electorii casei Hohenzollern din Brandenburg și regii Prusiei, ar putea fi mai puțin decât omnipotenți, era de nesuportat. În vederea respingerii învățăturii economiștilor, ei s-au îngropat între documente vechi și au compilat numeroase volume, referitoare la administrația din vremea acelor prinți glorioși. Aceasta, spuneau ei, constituia o abordare realistă a problemelor statului și ale guvernului. Aici sunt de găsit faptele neadulterale și adevărata viață, nu în abstracțiile eterate și în generalizările eronate ale doctrinarilor britanici. În fond, tot ce relatează aceste voluminoase rapoarte, este o lungă cronică a politicilor și a măsurilor eșuate, tocmai datorită nesocotirii de către autorii lor a legilor economice. Nicicând nu s-a scris vreo istorie de cazuri mai instructivă decât aceste Acta Borussica.

Numai că teoria economică nu se pot mulțumi cu astfel de exemplificări. Ea trebuie să treacă la o analiză precisă a felului în care reacționează piața la amestecul guvernului în structura prețurilor.

2. Reacția pieței la amestecul guvernamental

Trăsătura caracteristică a prețului de piață este că el tinde să echilibreze oferta cu cererea. Nu numai în cadrul construcției imaginare a economiei uniform repetitive coincide volumul cererii cu cel al ofertei. Noțiunea de stare simplă de repaos, așa cum a fost ea dezvoltată de teoria elementară a prețurilor, este o descriere fidelă a ceea ce se întâmplă pe piață în fiecare moment. Orice deviere a unui preț de piață de la nivelul la care cererea și oferta se echilibrează este – pe piața liberă – sortită să se auto-elimine.

Dar, dacă guvernul fixează prețurile la un nivel diferit ce cel pe care l-ar fi stabilit piața neobstrucționată, acest echilibru al cererii cu oferta este tulburat. Vor exista atunci – în cazul prețurilor maximale – [p.763] cumpărători potențiali care nu pot cumpăra, deși sunt dispuși să achite prețul stabilit de autorități, sau chiar unul mai mare. Vor exista atunci – în cazul prețurilor minimale – vânzători potențiali care nu pot vinde, deși sunt gata să vândă la prețul stabilit de autorități, sau chiar la unul mai mic. Prețul nu-i mai poate segrega pe acei cumpărători și vânzători potențiali care pot să cumpere sau să vândă, de cei care nu pot. În mod necesar își face apariția un alt principiu de alocare a bunurilor și a serviciilor respective și de selectare a celor care urmează să primească porțiuni din oferta disponibilă. Este posibil să nu poată cumpăra decât cei care vin primii, sau numai cei care se bucură de o poziție privilegiată, datorită unor împrejurări speciale (cum ar fi relațiile personale), sau numai cei lipsiți de scrupule, care își alungă rivalii, recurgând la intimidare sau la violență. Dacă autoritatea nu dorește ca alocarea stocului disponibil să fie stabilită de întâmplare, sau prin violență – și ca situația să devină haotică, trebuie să reglementeze ea însăși cantitatea care i se permite fiecărui individ să o cumpere. Ea trebuie să recurgă la raționalizare.[1]

Însă raționalizarea nu afectează esența problemei. Alocarea unor porțiuni din oferta deja produsă și disponibilă, către diversele persoane dornice să obțină o cantitate din bunul respectiv, nu este decât o funcție secundară a pieței. Funcția ei principală este direcționarea producției. Ea direcționează întrebuințarea factorilor de producție către acele canale în care satisfac cele mai intense nevoi ale consumatorilor. Dacă plafoanele de prețuri ale guvernului nu privesc decât un singur bun de consum, sau un număr limitat de bunuri de consum, în vreme ce prețurile factorilor complementari de producție sunt lăsate să fluctueze liber, atunci producția bunurilor de consum respective va scădea. Producătorii marginali vor înceta să le mai producă, pentru a nu suferi pierderi. Factorii de producție care nu sunt absolut specifici vor fi întrebuințați pe o scară mai largă, în vederea producției altor bunuri, care nu fac obiectul plafoanelor de prețuri. Dintre factorii absolut specifici, va rămâne neutilizată o parte mai mare decât în absența plafoanelor de prețuri. Apare o tendință de translatare a activităților productive, de la producția bunurilor afectate de prețurile maximale, spre producția altor bunuri. Acest rezultat este, însă, evident contrar intențiilor guvernului. Recurgând la plafoanele de prețuri, autoritatea urmărea ca bunurile respective să devină mai ușor accesibile consumatorilor. Ea considera că tocmai acele bunuri sunt atât de vitale, încât le-a evidențiat, [p.764] în vederea adoptării unei măsuri speciale, cu scopul de a face cu putință, chiar și pentru cei săraci, să fie aprovizionați cu ele din abundență. Însă rezultatul amestecului guvernamental este că producția acestor bunuri scade, sau încetează cu totul. Se înregistrează un eșec total.

Ar fi inutil ca guvernul să încerce să îndepărteze aceste consecințe nedorite prin decretarea și de prețuri maximale la factorii de producție necesari în vederea producerii bunurilor de consum ale căror prețuri le-a fixat. O asemenea măsură n-ar fi încununată de succes decât dacă toți factorii de producție necesari ar fi absolut specifici. Cum lucrul acesta nu se poate întâmpla niciodată, guvernul trebuie să adauge la măsura sa inițială (fixarea prețului unui singur bun de consum sub nivelul său potențial de piață) tot mai multe și mai multe plafoane de prețuri, nu doar pentru toate celelalte bunuri de consum și pentru toți factorii materiali de producție, ci, în aceeași măsură, și pentru mâna de lucru. El trebuie să-i determine pe toți antreprenorii, capitaliștii și angajații să continue să producă, la prețurile, ratele salariale și ratele dobânzilor pe care le-a stabilit guvernul, să producă acele cantități pe care a ordonat guvernul să le producă și să vândă produsele acelor oameni – producători sau consumatori – pe care îi indică guvernul. Dacă vreo ramură productivă ar rămâne scutită de această înregimentare, atunci capitalul și mâna de lucru ar migra în direcția ei; producția s-ar reduce tomai în celelalte ramuri – înregimentate – pe care statul le considera atât de importante încât s-a amestecat în desfășurarea treburilor lor.

Teoria economică nu afirmă că intervenția guvernamentală izolată asupra prețului unei singure mărfi, sau asupra prețurilor câtorva mărfuri, este nedreaptă, rea, sau irealizabilă. Ea afirmă că asemenea amestecuri produc rezultate contrare scopului pe care și-l propun, că ele fac ca situația să devină mai rea – și nu mai bună, din punctul de vedere al guvernului și al celor ce susțin intervenția sa. Înainte de amestecul guvernamental, bunurile respective erau prea scumpe, în ochii statului. Drept rezultat al prețului maximal, oferta lor se reduce, sau dispare cu totul. Statul a intervenit deoarece el considera că aceste bunuri sunt deosebit de vitale, necesare, indispensabile. Însă acțiunea sa a redus oferta disponibilă. Prin urmare ea este, din punctul de vedere al statului, absurdă și lipsită de sens.

Dacă statul nu dorește să se reconcilieze cu acest rezultat nedorit și indezirabil și dacă merge tot mai departe, dacă el fixează prețurile tuturor bunurilor și serviciilor, de toate ordinele – și dacă îi obligă pe oameni să continue să le producă și să muncească, la aceste prețuri și rate salariale, atunci el elimină cu totul piața. Atunci economia de piață este înlocuită cu cea planificată – cu socialismul german, de tip Zwangswirtschaft. Consumatorii încetează de a mai dirija producția, prin actele lor de cumpărare și de abținere de la a cumpăra; ea este dirijată exclusiv de guvern. [p.765]

Nu există decât două excepții la regula după care prețurile maximale reduc oferta și, în felul acesta, provoacă o situație care este contrară scopurilor urmărite prin adoptarea lor. Una se referă la rentele absolute, iar cealaltă la prețurile de monopol.

Prețul maximal determină o reducere a ofertei, deoarece producătorii marginali suferă pierderi și trebuie să înceteze producția. Factorii de producție nespecifici sunt întrebuințați la producerea altor produse, care nu fac obiectul plafoanelor de prețuri. Utilizarea factorilor de producție absolut specifici se reduce. În condițiile unei piețe neobstrucționate, ei ar fi utilizați până la limita determinată de inexistența vreunei posibilități de a întrebuința factorii complementari nespecifici, în vederea satisfacerii unor dorințe mai intense. Acum nu mai poate fi utilizată decât o parte mai redusă din stocul existent al acestori factori absolut specifici; concomitent, crește acea parte care rămâne neutilizată. Dar, dacă stocul acestor factori absolut specifici este atât de redus, încât la prețurile pieței neobstrucționate întreaga lor cantitate era întrebuințată, există o marjă în limitele căreia interferența guvernului nu va reduce oferta produsului. Prețul maximal nu restricționează producția, câtă vreme el nu a absorbit complet renta absolută a furnizorului marginal al factorului absolut specific. Dar, chiar și așa, el determină o discrepanță între oferta și cererea prentru produsul respectiv.

Astfel, suma prin care renta urbană a unui teren depășește renta sa agricolă, furnizează o marjă, în limitele căreia controlul chiriilor poate fi practicat, fără a reduce oferta se spații de închiriat. Dacă rentele maximale sunt stabilite diferențiat, în așa fel încât să nu rețină niciodată, de la nici un proprietar, atât de mult încât acesta să prefere să întrebuințeze terenul în scopuri agricole, mai degrabă decât în vederea construcției de imobile, atunci ele nu afectează oferta de apartamente si de spații comerciale. Cu toate acestea, ele sporesc cererea pentru asemenea apartamente și spații comerciale și, în felul acesta, crează exact penuria pe care guvernele pretind că o combat, prin impunerea de plafoane la chirii. Dacă guvernul recurge sau nu la raționalizarea spațiului disponibil este, din punct de vedere catalactic, de prea puțină importanță. În orice caz, plafoanele de prețuri adoptate de guverne nu abolesc fenomenul catalactic al rentelor urbane. Ele nu fac altceva decât să transfere renta, din venitul proprietarului, în venitul chiriașului.

Bineînțeles că, în practică, guvernele care recurg la controlul chiriilor nu-și ajustează niciodată plafoanele pe care le preconizează la aceste considerente. Ele fie îngheață în mod rigid rentele brute, la nivelul lor dinaintea interferenței guvernamentale, fie permit numai creșteri limitate ale respectivelor chirii brute. Deoarece proporția dintre cele două elemente incluse în renta brută – renta urbană propriu-zisă și prețul plătit pentru întrebuințarea suprastructurii – variază, în funcție [p.766] de situația specifică a fiecărei clădiri, efectul chiriilor maximale este și el foarte diferit. În unele cazuri, exproprierea proprietarului în beneficiul chiriașului nu acoperă decât o parte a diferenței dintre renta urbană și cea agricolă; în alte cazuri, ea depășește cu mult această diferență. Dar, oricum ar sta lucrurile, restricționarea chiriilor determină un deficit de spații locative. Ea augmentează cererea, fără a spori oferta.

Dacă se decretează chirii maximale nu numai pentru spațiile de închiriat deja existente, ci și pentru clădirile care urmează a fi construite, construcția de noi clădiri încetează de a mai fi remunerativă. Ea fie încetează cu totul, fie este încetinită, la un nivel redus; penuria se perpetuează. Însă construcția de clădiri noi scade, chiar și dacă la acestea chiriile sunt lăsate libere. Potențialii investitori sunt descurajați, deoarece ei iau în calcul pericolul ca guvernul să declare o nouă urgență, la o dată ulterioară – și să exproprieze o parte din veniturile lor, așa cum a procedat și în cazul clădirilor vechi.

A doua excepție se referă la prețurile de monopol. Diferența dintre un preț de monopol și prețul competitiv al bunului în chestiune furnizează o marjă, în limitele căreia s-ar putea impune prețuri maximale, fără a contraveni obiectivelor urmărite de către guvern. Dacă prețul competitiv este p și cel mai redus dintre posibilele prețuri de monopol este m, atunci un plafon al prețurilor de nivel c, unde c este mai mare decât p și mai mic decât m, ar face ca pentru vânzători să fie dezavantajos să ridice prețurile peste p. Prețul maximal ar putea restabili prețul competitiv, augmentând cererea, producția și stocul oferit spre vânzare. O vagă recunoaștere a acestei concatenări cauzale se află la baza unora dintre sugestiile care solicită intervenția guvernului, în vederea prezervării competiției și a asigurării desfășurării acesteia în cel mai benefic mod cu putință.

De dragul argumentației, putem lăsa deoparte faptul că toate măsurile de felul acesta par a fi paradoxale, în raport cu toate situațiile în care prețurile de monopol sunt rezultatul intervenției guvernamentale. Dacă statul are obiecții la prețurile de monopol în cazul noilor invenții, el ar trebui să înceteze acordarea de patente. Ar fi absurd să se acorde patente și apoi acestea să fie lispite de orice valoare, prin silirea beneficiarilor de patente să vândă la prețul competitiv. Dacă guvernul dezaprobă cartelurile, el ar tebui, în primul rând, să se abțină de la toate măsurile (cum ar fi tarifele vamale la importuri) care le furnizeză afaceriștilor ocazii să se combine în vederea cartelizării.

Lucrurile se prezintă diferit în acele cazuri rare, în care prețurile de monopol iau naștere fără asistența statului. În aceste cazuri, prețurile maximale impuse de guverne ar putea restabili condițiile competitive, dacă ar fi posibil să se determine, prin calcule academice, la ce nivel ar fi fost stabilit prețul de către o piață competitivă înexistentă. [p.767] Am văzut deja că toate tentativele de a construi prețuri care nu sunt de piață sunt sortite eșecului.[2] Rezultatele nesatisfăcătoare ale tuturor tentativelor de a determina care ar trebui să fie prețul echitabil, sau corect, pentru serviciile utilităților publice, le sunt binecunoscute tuturor experților.

Evidențierea acestor două excepții explică de ce, în anumite cazuri foarte rare, prețurile maximale, atunci când sunt impuse cu mare precauție, în limitele unei marje reduse, nu diminuează oferta bunului respectiv. Ea nu afectează validitatea regulii generale, conform căreia prețurile maximale provoacă o stare de lucruri care, din punctul de vedere al guvernelor care le decretează, este mai indezirabilă decât condițiile care ar fi existat în absența controlului prețurilor.

Observații referitoare la cauzele declinului civilizației antice

Familiaritatea cu efectele amestecului guvernamental în sfera prețurilor pieței ne face să înțelegem cauzele economice ale unui important eveniment istoric, declinul civilizației antice.

Nu este necesar să răspundem la întrebarea dacă este sau nu corect să numim capitalim modul de organizare economică a Imperiului Roman. Este, în orice caz, sigur că în secolul al II-lea, în epoca Antoninilor – a împăraților cei “buni” – Imperiul Roman ajunsese la un stadiu avansat de diviziune a muncii și de comerț inter-regional. Câteva centre metropolitane, un număr considerabil de orașe de dimensiuni medii și numeroase orășele mici erau focarele unei civilizații rafinate. Locuitorii acestor aglomerații urbane erau aprovizionați cu hrană și cu materii prime nu numai din districtele rurale învecinate, ci și din provincii îndepărtate. O parte din aceste provizii soseau în orașe sub forma de venituri ale rezidenților lor înstăriți, care erau posesori de proprietăți funciare. Dar o parte considerabilă dintre ele erau aduse în schimbul achizițiilor făcute de populația rurală, din produsele activităților de procesare ale orășenilor. Între diversele regiuni ale marelui imperiu se desfășura o extinsă activitate comercială. O tendință de intensificare a specializării se manifesta nu doar în industriile de procesare, ci și în agricultură. Diferitele părți ale imperiului nu mai erau auto-suficiente. Ele erau interdependente.

Factorul care a provocat declinul imperiului și al civilizației sale a fost dezintegrarea acestei interconexiuni economice – și nu invaziile barbare. Agresorii externi n-au făcut decât să profite de un prilej pe lare li-l oferea slăbiciunea internă a imperiului. Din punct de vedere militar, triburile care au invadat imperiul în secolele al patrulea și al cincilea nu erau mai redutabile decât armatele pe care legiunile romane le biruiseră cu ușurință [p.768] în vremurile mai vechi. Însă imperiul se schimbase. Structura sa economică și socială era deja medievală.

Libertatea pe care Roma a acordat-o comerțului și negoțului fusese întotdeauna limitată. Cu privire la comercializarea cerealelor și a altor produse de mare necesitate, ea a fost chiar mai limitată decât la alte bunuri. Se considera că este inechitabil și imoral să se solicite prețuri mai ridicate decât cele obișnuite pentru grâne, ulei și vin – bunurile tranzacționate în acele vremuri – și autoritățile municipale se grăbeau să împiedice toate câștigurile pe care le considerau ilicite. Astfel, evoluția unui comerț eficient cu ridicata la aceste mărfuri a fost împiedicată. Politica [asistențială] numită annona, care echivala cu naționalizarea, sau cu municipalizarea comerțului cu grâne, urmărea eliminarea penuriilor de hrană. Însă efectele ei erau mai degrabă nesatisfăcătoare. Grânele erau insuficiente în aglomerațiile urbane, iar agricultorii se plângeau de nerentabilitatea cultivării grânelor.[3] Intervenția autorităților a împiedicat ajustarea ofertei la creșterea cererii.

Confruntarea finală a venit atunci când, în cursul tulburărilor politice din secolele al III-lea și al IV-lea, împărații au recurs la devalorizarea monedei. În condițiile sistemului de prețuri maximale, practica devalorizării a paralizat complet atât producția, cât și comercializarea produselor alimentare de bază – și a provocat dezintegrarea organizării economice a societății. Cu cât autoritățile se arătau mai zeloase în impunerea prețurilor maximale, cu atât mai disperate deveneau condițiile maselor urbane, dependente de cumpărarea hranei. Comerțul cu grâne și cu alte bunuri necesare a dispărut cu totul. Pentru a evita moartea prin inaniție, oamenii au început să părăsească orașele, s-au stabilit la țară și au încercat să producă ei înșiși grâne, ulei, vin și alte necesități. Pe de altă parte, proprietarii marilor latifundii și-au redus producția de cereale și au început să producă în cadrul fermelor sau “vilelor” lor produsele manufacturiere de care aveau nevoie. Deoarece agricultura pe care ei o practicaseră pe scară mare, care era și așa serios afectată de ineficiența muncii cu sclavi, și-a pierdut în întregime raționalitatea, odată cu dispariția posibilității de a vinde la prețuri remunerative. Cum proprietarul latifundiei nu mai putea vinde în orașe, el nu putea nici să-i mai patroneze pe artizani [în calitate de cumpărător]. El s-a văzut silit să caute un substitut, în vederea satisfacerii nevoilor sale, întrebuințându-i pe cont propriu pe meșteșugari, în cadrul vilei sale. El a încetat activitatea agricolă pe scară mare și a devenit un moșier, care primea rente de la chiriașii sau muncitorii săi agricoli. Acești coloni erau fie sclavi eliberați, fie proletari urbani, care se stabileau în sate și se reprofilau spre munca pământului. A apărut o tendință de instituire a autarhiei, pe proprietatea fiecărui moșier. Funcția economică a orașelor, a comerțului, a negoțului și a meșteșugurilor urbane s-a diminuat. Italia și provinciile imperiului s-au reîntors la un stadiu mai puțin avansat de [p.769] diviziune a muncii. Structura economică amplu dezvoltată a civilizației antice a revenit la ceea ce este în prezent cunoscut drept organizarea seniorială a Evului Mediu.

Împărații erau alarmați de fenomenul care submina puterea financiară și miltară a cârmuirii lor. Însă contra-acțiunile lor erau lipsite de efect, deoarece nu atingeau cauza răului. Constrângerea și coerciția la care au recurs ei nu puteau întoarce tendința de dezintegrare socială care, dimpotrivă, era determinată de prea multă constrângere și coerciție. Nici un roman nu era conștient de faptul că procesul era indus de amestecul statului în sfera prețurilor și de devalorizarea monedei. În zadar promulgau împărații legi împotriva locuitorilor orașelor care “relicta civitate rus habitare maluerit”.[4] Sistemul așa-numitelor leiturgia – servicii publice oferite de cetățenii înstăriți – n-a făcut decât să accelereze retrogresiunea diviziunii muncii. Legile privitoare la obligațiile speciale ale proprietarilor de corăbii – navicularii – n-au fost mai eficace, în ce privește declinul navigației, decât legile referitoare la cereale, care combăteau reducerea aprovizionării orașelor cu produse agricole.

Minunata civilizație a Antichității a pierit, deoarece nu și-a adaptat codul său moral și sistemul său legal la cerințele economiei de piață. O ordine socială este condamnată, dacă acțiunile necesare în vederea funcționării ei normale sunt respinse de normele moralei, sunt declarate ilegale de legile țării – și sunt urmărite în justiție ca fiind criminale, de către tribunale și poliție. Imperiul Roman s-a prăbușit în țărână deoarece i-a lipsit spiritul liberalismului și al liberei inițiative. Politicile intervenționismului și corolarul lor politic, principiul führerului, au descompus mărețul imperiu, tot astfel cum vor dezintegra și vor distruge întotdeauna, în mod necesar, orice entitate socială.

3. Ratele salariale minimale

Esența însăși a înțelepciunii politicienilor intervenționiști este de a ridica prețul mâinii de lucru, fie prin decrete guvernamentale, fie prin acțiuni violente, sau prin amenințarea cu asemenea acțiuni venite din partea sindicatelor. Ridicarea ratelor salariale deasupra nivelului la care le-ar stabili piața neobstrucționată este considerată un postulat al legilor eterne ale moralității, precum și o măsură indispensabilă din punct de vedere economic. Dacă cineva îndrăznește să conteste această dogmă etică și economică, acela este batjocorit, ca fiind deopotrivă depravat și ignorant. Mulți dintre contemporanii noștri îi privesc pe cei ce sunt suficient de nesăbuiți pentru a “traversa linia de pichetare” așa cum îi priveau membrii triburilor primitive pe cei care violau preceptel rezultate din concepțiile lor despre tabu. Milioane de oameni jubilează, atunci când asemenea “spărgători de grevă” își primesc, de la greviști, binemeritata pedeapsă, în vreme ce [p.770] poliția, avocații publici și tribunalele penale păstrează o neutralitate distantă, sau se raliază explicit la cauza greviștilor.

Rata salarială determinată de piață tinde către un nivel la care toți cei dornici să primească salarii obțin slujbe și toți cei dornici să angajeze muncitori pot angaja oricât de mulți doresc. Ea tinde către ceea ce se numește astăzi deplină utilizare a mâinii de lucru. Acolo unde nu există amestec pe piața muncii, nici din partea guvernului, nici din partea sindicatelor, nu există decât șomaj voluntar, sau catalactic. Dar, îndată ce anumite presiuni și constrângeri externe, exercitate fie de gunern, fie de sindicate, intervin pentru a stabili ratele salariale la un nivel mai ridicat, își face apariția șomajul instituțional. În vreme ce pe piața liberă se manifestă o tendință de dispariție a șomajului catalactic, șomajul instituțional nu poate dispărea, câtă vreme guvernul sau sindicatele reușesc să-și impună măsurile lor discreționare. Dacă rata salarială minimală privește numai o parte dintre diferitele ocupații, în vreme ce alte sectoare ale pieței muncii sunt lăsate libere, cei care își pierd slujbele din cauza ei se mută în ramurile libere de afaceri, sporind volumul mâinii de lucru disponibil în cadrul acestora. În vremea când sindicatele erau formate aproape exclusiv din mâna de lucru calificată, creșterile salariale realizate de sindicate nu duceau la șomaj instituțional. Ele nu făceau decât să reducă ratele salariale din acele ramuri în care nu existau sindicate eficiente, sau care erau complet nesindicalizate. Corolarul creșterii salariilor muncitorilor organizați era o scădere a salariilor muncitorilor nesindicalizați. Dar, odată cu răspândirea intervenției guvernamentale în sfera salariilor – și cu susținerea de către stat a mișcării sindicale, condițiile s-au schimbat. Șomajul instituțional a devenit un fenomen de masă, cronic și permanent.

Scriind în 1930, Lordul Beveridge, care ulterior a devenit un adept al amestecului guvernamental și sindical pe piața muncii, arăta că efectul potențial generator de șomaj al “politicilor ratelor salariale ridicate nu este negat de nici o autoritate competentă”.[5] De fapt, negarea acestui efect este echivalentă cu nerecunoașterea nici unei regularități în secvența și interconexiunile fenomenelor pieței. Acei economiști mai vechi care simpatizau cu sindicatele erau pe deplin conștienți de faptul că sindicalismul nu-și poate atinge scopurile, decât dacă se adresează exclusiv unei minorități de muncitori. Ei erau de acord cu sindicalismul ca fiind un mijloc benefic pentru grupul de interese al unei aristocrații de muncitori privilegiați – și nu se preocupau de consecințele sale pentru restul slariaților.[6] Nimeni nu a reușit vreodată în efortul [p.771] de a demonstra că sindicalismul ar putea ameliora condițiile tuturor celor dornici să obțină salarii și le-ar putea ridica nivelul de trai.

Este important să ne reamintim că nici Karl Marx nu susținea că sindicatele ar putea ridica nivelul mediu al salariilor. În opinia sa, “tendința generală a producției de tip capitalist nu este de a ridica, ci de a reduce nivelul mediu al salariilor”. Aceasta fiind tendința lucrurilor, tot ceea ce ar putea realiza sindicalismul, cu privire la salarii, este “să se profite la maximum de posibilitățile ocazionale de ameliorare temporară a lor”.[7] În ochii lui Marx, sindicatele nu contau, decât în măsura în care atacau “însuși sistemul sclaviei salariale și actualele metode de producție”.[8] Ele ar trebui să înțeleagă că, “în loc de a înscrie pe flamurile lor motto-ul conservatori: Un salariu onest pentru o zi de muncă onestă!, ar trebui să înscrie sloganul revoluționar: Abolirea sistemului salarial!”.[9] Marxiștii consecvenți s-au opus întotdeauna tentativelor de a impune rate salariale minimale, considerându-le dăunătoare pentru interesele clasei muncitoare, luate în ansamblul ei. Încă de la începuturile mișcării sindicale moderne, a existat întotdeauna un antagonism între sindicate și socialiștii revoluționari. Sindicatele britanice și americane mai vechi erau consacrate exclusiv impunerii de rate salariale mai ridicate. Ele priveau cu suspiciune la socialism, indiferent dacă era “utopic” sau “științific”. În Germania, s-a manifestat o rivalitate între adepții crezului marxist și liderii sindicali. În cele din urmă, în cursul ultimelor decenii care au precedat izbucnirea Primului Război Mondial, sindicatele au triumfat. Ele au convertit, practic, Partidul Social Democrat la principiile intervenționismului și ale sindicalismului. În Franța, Georges Sorel urmărea impregnarea sindicatelor de acel spirit de agresiune nemiloasă și de belicozitate revoluționară, pe care dorea să li-l transmită Marx. Există astăzi, în toate țările non-socialiste, un conflict manifest între două facțiuni ireconciliabile din interiorul sindicatelor. Una dintre grupări consideră că sindicalismul este un mijloc de ameliorare a situației muncitorilor, în cadrul sistemului capitalist. Celălalt grup dorește să înregimenteze sindicatele în rândurile comunismului militant – și nu le aprobă decât în măsura în care ele sunt pionierii unei răsturnări violente a sistemului capitalist.

Problemele sindicalismului au fost obliterate și complet denaturate de vorbăria pseudo-umanitaristă. Adepții ratelor salariale minimale, indiferent dacă acestea sunt decretate și impuse de către stat, sau prin acțiuni sindicale violente, pretind că lupta lor este pentru ameliorarea condițiilor maselor muncitorești. Ei nu permit [p.772] nimănui să pună sub semnul întrebării dogma lor, conform căreia ratele salariale minimale sunt singurul mijloc adecvat de ridicare permanentă a ratelor salariale, pentru toți cei dornici să obțină salarii. Ei se mândresc cu faptul de a fi singurii adevărați prieteni ai “celor ce muncesc”, ai “omului de rând”, ai “progresului” și al principiilor eterne ale “dreptății sociale.”

Însă problema este tocmai de a ști dacă există vreun mijloc de ridicare a nivelului de trai al tuturor celor dornici să muncească, altul decât creșterea productivității marginale a muncii, prin accelerarea acumulării de capital în raport cu populația. Doctrinarii sindicaliști urmăresc camuflarea acestei probleme fundamentale. Ei nu se referă niciodată la singurul lucru care contează, anume la relația dintre numărul muncitorilor și cantitatea de capital disponibilă. Dar anumite politici sindicale presupun o recunoaștere tacită a corectitudinii teoremelor catalactice privitoare la determinarea ratelor salariale. Sindicatele sunt nerăbdătoare să reducă oferta de mână de lucru prin legi împotriva imigrării și prin împiedicarea outsiderilor și a noilor-veniți să rivalizeze cu sectoarele sindicalizate ale pieței muncii. Ele se opun exportului de capital. Politicile acestea ar fi absurde, dacă ar fi adevărat că volumul de capital disponibil per capita nu are nici o importanță pentru stabilirea ratelor salariale.

Esența doctrinei sindicale este implicată în sloganul exploatare. Conform variantei sindicaliste a doctrinei exploatării, care diferă de crezul marxist, singura sursă de avuție este munca – și singurul cost real este cheltuiala de muncă. După dreptate, întregul venit rezultat de pe urma vânzării bunurilor ar trebui să le aparțină muncitorilor. Lucrătorul manual are un drept justificat la “întregul produs al muncii”. Nedreptatea pe care i-o face muncitorului modul capitalist de producție este văzută în faptul că le permite proprietarilor funciari, capitaliștilor și antreprenorilor să rețină o parte din ceea ce le revine muncitorilor. Partea care le revine acestor paraziți este numită câștig ilicit. Muncitorii sunt îndreptățiți, în tentativa lor de a-și spori salariile, pas cu pas, la un asemenea nivel încât, în cele din urmă, să nu mai rămână nimic pentru susținerea clasei exploatatorilor cei indolenți și socialmente inutili. Urmărind acest obiectiv, sindicatele se pretind continuatoarele bătăliei pe care au început-o generațiile anterioare, pentru emanciparea sclavilor și a servilor – și pentru abolirea dărilor, a tributelor, a zeciuielilor și a muncii de clacă neplătite, cu care era împovărată țărănimea, în beneficiul moșierilor aristocratici. Mișcarea sindicală ar fi o luptă pentru libertate și egalitate – și pentru revendicarea drepturilor inalienabile ale omului. Victoria ei ultimă este neîndoielnică, deoarece tendința inevitabilă a evoluției istorice este de a mătura toate privilegiile de clasă și de a institui definitiv lumea libertății și a egalității. Tentativele patronilor reacționari de a împiedica progresul sunt sortite eșecului. [p.773]

Așa sună afirmațiile doctrinelor sociale contemporane. Este adevărat că anumiți oameni, deși aflați în deplin acord cu ideile lor filosofice, nu susțin concluziile practice derivate de către radicali, decât cu anumite rezerve și amendamente. Acești moderați nu propun abolirea completă a părții “managementului”; ei ar fi mulțumiți să o vadă pe aceasta redusă la un nivel “echitabil”. Cum opiniile referitoare la echitatea veniturilor antreprenorilor și ale capitaliștilor variază mult, diferența între punctul de vedere al radicalilor și cel al moderaților este de mică importanță. Moderații susțin și ei principiul conform căruia ratele salariale reale ar trebui întotdeauna să crească – și să nu scadă niciodată. În ambele războaie mondiale, puține voci din Statele Unite au contestat teza sindicatelor, că salariile cu care pleacă acasă salariații, chiar și într-o situație de urgență națională, ar trebui să crescă mai repede decât costul vieții.

În lumina doctrinei sindicale, nu este nimic rău în ideea de a confisca, parțial sau total, venitul specific al capitaliștilor și al antreprenorilor. Vorbind despre lucrul acesta, sindicaliștii se referă la profituri în sensul în care a fost întrebuințat acest termen de economiștii clasici. Ei nu disting între profiturile antreprenoriale, dobânda pe capitalul întrebuințat – și compensația pentru serviciile tehnice furnizate de antreprenor. Ne vom ocupa mai târziu de consecințele confiscării dobânzii și ale profiturilor – și de elementele sindicaliste implicate în principiul “capacității de plată” și în schemele de împărțire a profitului.[10] Am examinat felul în care argumentul puterii de cumpărare este avansat în favoarea unei politici de creștere a ratelor salariale peste ratele potențiale de piață.[11] Ceea ce rămâne de examinat este relevanța așa-zisului efect Ricardo.

Ricardo este autorul afirmației că o creștere a ratelor salariale îi va încuraja pe capitaliști să înlocuiască mâna de lucru cu mașini – și vice-versa.[12] Prin urmare, deduc apologeții sindicatelor, o politică de creștere a ratelor salariale, indiferent ce s-ar fi întâmplat pe piața neobstrucționată a mâinii de lucru, este întotdeauna benefică. Ea generează ameliorări tehnologice și sporește productivitatea muncii. Salariile mai mari se auto-finanțează întotdeauna. Silindu-i pe patronii cei greoi să ridice ratele salariale, sindicatele devin pionierii progresului și ai prosperității.

Numeroși economiști aprobă propoziția ricardiană, deși puțini dintre ei sunt suficient de consecvenți pentru a-și însuși inferența derivată din ea de apologeții sindicatelor. În general vorbind, efectul Ricardo este unul dintre locurile cele mai [p.774] comune ale teoriei economice populare. Cu toate acestea, teorema implicată reprezintă una dintre cele mai grave erori economice.

Confuzia începe cu răstălmăcirea afirmației că munca este “înlocuită” de mașini. Ceea ce se întâmplă este că munca devine mai eficientă, cu ajutorul mașinilor. Același input de muncă duce la o cantitate mai mare, sau la o calitate ameliorată a produselor. În sine, întrebuințarea mașinilor nu duce nemijlocit la reducerea numărului de lucrători întrebuințați în vederea producerii articolului respecitiv, pe care îl notăm cu A. Ceea ce provoacă acest efect secundar este faptul că – în absența altor modificări – o creștere a stocului disponibil de A reduce utilitatea marginală a unității de A, în raport cu unitățile de articole diferite și, de aceea, mâna de lucru se retrage din producția de A și este întrebuințată în producerea de articole diferite. Ameliorarea tehnologică intervenită în producția de A face posibilă realizarea anumitor proiecte care nu puteau fi executate în prealabil, deoarece muncitorii necesari erau angajați în producția de A, pentru care cererea consumatorilor era mai intensă. Reducerea numărului de muncitori în industria de A este determinată de cererea mai mare din aceste ramuri diferite, cărora li se oferă posibilitatea de a se extinde. În treacăt fie spus, această observație îndepărtează toată vorbăria despre “șomajul tehnologic”.

Uneltele și mașinile nu sunt în primul rând instrumente de economisire a mâinii de lucru, ci mijloace de creștere a outputului pe unitatea de input. Ele nu apar ca fiind instrumente de economisire a mâinii de lucru, decât dacă sunt privite exclusiv din punctul de vedere al ramurii economice individuale în chestiune. Văzute din perspectiva consumatorilor și a societății luate în ansamblu, ele apar ca instrumente de creștere a productivității eforturilor umane. Ele sporesc oferta, fac posibil consumul unei cantități sporite de bunuri materiale și le permit oamenilor să să bucure de mai mult timp de agrement. Ce bunuri vor fi consumate în cantități mai mari și în ce măsură vor prefera oamenii să se bucure de mai mult agrement depinde de judecățile lor de valoare.

Întrebuințarea de unelte mai multe și mai bune este fezabilă numai în măsura în care este disponibil capitalul necesar. Economisirea, adică un surplus al producției față de consum, este condiția indispensabilă a fiecărui nou pas spre progresul tehnologic. Simpla informație tehnologică nu este de nici un folos, dacă lipsește capitalul necesar. Oamenii de afaceri din India sunt familiarizați cu metodele americane de producție. Ceea ce-i împiedică să adopte metodele americane de producție nu este nivelul scăzut al salariilor indiene, ci lipsa de capital.

Pe de altă parte, economisirea capitalistă determină, în mod necesar, întrebuințarea de unelte și mașini suplimentare. Rolul jucat, în cadrul unei economii de piață, de economisirea simplă, adică de stocarea unor cantități de bunuri de consum, ca rezervă pentru vremurile grele, [p.775] este neglijabil. În regim capitalist, economisirea este, în general, economisire capitalistă. Excesul producției față de consum este investit, fie direct în afacerea sau ferma proprie a investitorului, fie indirect, în afacerile altor oameni, prin mijlocirea depozitelor de economii, a acțiunilor obișnuite sau preferențiale, a obligațiunilor, a titlurilor de creanță și a ipotecilor.[13] În măsura în care oamenii își mențin consumul sub venitul net, se crează capital suplimentar, care este, totodată, întrebuințat în vederea dezvoltării echipamentului de capital al aparatului productiv. După cum s-a arătat, acest rezultat nu poate fi nicidecum afectat de o tendință sincronă de creștere a deținerilor monetare.[14] Pe de o parte, ceea ce este necondiționat necesar în vederea întrebuințării unor unelte mai numeroase și mai bune, este acumularea suplimentară de capital. Pe de altă parte, nu există nici o întrebuințare disponibilă pentru capitalul suplimentar, alta decât cea furnizată de întrebuințarea unor unelte mai numeroase și mai bune.

Propoziția lui Ricardo și doctrina sindicală răstoarnă lucrurile cu susul în jos. O tendință spre rate salariale mai mari nu este cauza, ci efectul progresului tehnologic. Afaceriștii care urmăresc profitul sunt siliți să întrebuințeze cele mai eficiente metode de producție. Ceea ce limitează eforturile omului de afaceri de a ameliora echipamentul firmei sale este numai lipsa de capital. Dacă nu este disponibil capitalul necesar, atunci nici un fel de amestec în sfera ratelor salariale nu îl poate furniza.

Tot ce pot realiza ratele salariale minimale, cu privire la întrebuințarea mașinilor, este de a deplasa investițiile suplimentare, dintr-o ramură în alta. Să presupunem că într-o țară înapoiată, Ruritania, sindicatul docherilor reușește să-i oblige pe întreprinzători să achite rate salariale comparativ mult mai mari decât cele plătite în restul industriilor din acea țară. În acest caz, consecința poate fi ca cea mai profitabilă întrebuințare pentru capitalul suplimentar să fie în sfera încărcării și a descărcării navelor. Dar capitalul astfel întrebuințat este retras din alte ramuri de afaceri din Ruritania, în care, dacă nu interveneau politicile sindicale, ar fi fost întrebuințat mai profitabil. Efectul salariilor mari ale docherilor nu este o creștere, ci o descreștere a producției totale din Ruritania.[15]

Ratele salariale reale nu pot crește decât în măsura în care, în absența altor modificări, capitalul devine mai abundent. Dacă guvernul sau [p.776] sindicatele reușesc să impună rate salariale mai ridicate decât acelea pe care le-ar fi determinat o piață neobstrucționată a muncii, atunci oferta de mână de lucru va depăși cererea. Își face apariția șomajul instituțional.

Ferm dedicate principiilor intervenționismului, statele încearcă să împiedice acest rezultat nedorit al intervenției lor, recurgând la acele măsuri care sunt numite, în zilele noaste, politici de asigurare a deplinei întrebuințări a mâinii de lucru: ajutoare de șomaj, arbitrarea disputelor de pe piața muncii, construcții publice finanțate prin cheltuieli bugetare generoase, inflație și expansiune a creditului. Toate aceste remedii sunt mai rele decât răul pe care urmăresc să-l îndepărteze.

Ajutorul acordat șomerilor nu elimină șomajul. El le facilitează șomerilor rămânerea fără ocupație. Cu cât ajutorul se apropie mai mult de nivelul ratei salariale pe care l-ar fi stabilit piața neobstrucționată, cu atât beneficiarii au mai puține stimulente să-și caute o nouă slujbă. Este un mijloc de a face ca șomajul să se perpetueze, mai degrabă decât să dispară. Implicațiile financiare dezastroase ale șomajului sunt evidente.

Arbitrarea nu este o metodă adecvată pentru soluționarea disputelor referitoare la nivelul ratelor salariale. Dacă decizia arbitrului stabilește rata salarială exact la nivelul ratei potențiale de piață, sau mai jos decât acesta, atunci ea este superfluă. Dacă stabilește rata salarială deasupra ratei potențiale de piață, consecința este aceeași cu cea pe care ar fi provocat-o orice alt mod de fixare a ratelor salariale minimale deasupra nivelului de piață, adică șomaj instituțional. Nu contează ce pretext invocă arbitrul în vederea justificării deciziei sale. Ceea ce contează nu este dacă salariile sunt “echitabile” sau “inechitabile”, după anumite standarde arbitrare, ci dacă ele determină sau nu un exces al ofertei de mână de lucru, în raport cu cererea. Anumitor oameni li se poate părea echitabil să se stabilească ratele salariale la un asemenea nivel încât o mare parte din potențiala forță de muncă să fie condamnată la șomaj perpetuu. Dar nimeni nu poate afirma că așa ceva este folositor și benefic pentru societate.

Dacă ceea ce cheltuiește statul pentru lucrări publice se finanțează prin impozitarea cetățenilor, sau cu bani împrumutați de la ei, atunci puterea acestora de a cheltui și de a investi este redusă, în aceeași măsură în care crește puterea corespunzătoare a trezoreriei publice. Slujbe mai multe nu sunt create.

Dar dacă guvernul își finanțează programul de cheltuieli din inflație – printr-o creștere a cantității de bani și prin expansiunea creditului – el determină o creștere generalizată a prețurilor tuturor mărfurilor și serviciilor, indusă monetar. Dacă, în cursul unei astfel de inflații, creșterea ratelor salariale rămâne suficient de mult în urma creșterii prețurilor la bunuri, șomajul instituțional se poate reduce, sau poate dispărea complet. Dar ceea ce-l [p.777] face să se reducă sau să dispară este tocmai faptul că un asemenea eveniment este echivalent cu scăderea ratelor salariale reale. Lordul Keynes considera că expansiunea creditului este o metodă eficientă de abolire a șomajului; el credea că “scăderea graduală și automată a ratelor salariale reale, ca rezultat al creșterii prețurilor”, nu ar fi atât de energic respinsă de sindicate ca orice tentativă de scădere a ratelor salariale monetare.[16] Dar succesul unui plan atât de isteț ar necesita un grad implauzibil de ignoranță și de prostie din partea salariaților. Câtă vreme muncitorii cred că salariile minimale îi avantajează, ei nu se vor lăsa amăgiți de asemenea trucuri ingenioase.

În practică, toate aceste stratageme, ale așa-numitei politici a deplinei utilizări a forței de muncă, duc la instituirea socialismului de tip german. Cum membrii curții de arbitraj numiți de patroni și cei numiți de sindicate nu cad niciodată de acord cu privire la echitatea vreunei anumite rate salariale, decizia le revine, în cele din urmă, membrilor numiți de către guvern. În felul acesta, puterea de a stabili nivelul ratelor salariele îi este încredințată statului.

Cu cât lucrările publice se extind mai mult și cu cât statul se implică mai mult pentru a complini carența lăsată de așa-zisa “incapacitate a liberei inițiative de a le furniza slujbe tuturor”, cu atât sfera întreprinderii private se reduce mai mult. Astfel, ne aflăm din nou în fața alternativei: capitalism sau socialism. Nu poate exista nici o politică durabilă a ratelor salariale minimale.

Aspectele catalactice ale sindicalismului

Singura problemă catalactică privitoare la sindicate este aceea de a ști dacă este sau nu posibil să se ridice, prin presiuni și constrângere, ratele salariale ale tuturor celor care doresc să obțină salarii mai mari decât nivelul pe care l-ar fi determinat piața neobstrucționată.

În toate țările, sindicatele practic și-au însușit privilegiul acțiunii violente. Guvernele au abandonat, în favoarea lor, atributul esențial al cârmuirii – puterea exclusivă și dreptul de a recurge la coerciție și constrângere violentă. Evident, legile care fac ca recursul oricărui cetățean la acțiuni violente – cu excepția cazurilor de auto-apărare – să fie un delict penal, n-au fost abrogate sau amendate în mod oficial. Dar violența sindicală este, de fapt, tolerată pe scară largă. Practic, sindicatele sunt libere să împiedice cu forța pe oricine ar dori să le încalce ordinele referitoare la ratele salariale [p.778] și la alte condiții de muncă. Ele au libertatea să le provoace nepedepsite vătămări corporale spărgătorilor de grevă, antreprenorilor și mandatarilor acestora, care angajează spărgători de grevă. Ele au libertatea să distrugă proprietățile acestor patroni – și chiar să-i vatăme pe clienții care le patronează mgazinele. Autoritățile, cu aprobarea opiniei publice, scuză asemenea acte. Poliția nu-i arestează pe acești delincvenți, procurorii statului nu-i pun sub acuzație, iar tribunalelor penale nu li să dă nici o posibilitate să le judece acțiunile. În cazuri excesive, dacă faptele de violență merg prea departe, se încearcă anumite demersuri anemice și timide de reprimare și de prevenire. De regulă, însă, acestea eșuează. Uneori, eșecul lor se datorează ineficienței birocratice, sau insuficienței mijloacelor aflate la dispoziția autorităților. Dar, de cele mai multe ori, el se datorează indeciziei întregului aparat guvernamental de a interveni cu eficacitate.[17]

Aceasta este de multă vreme starea de lucruri în țările non-socialiste. Constatând lucrurile acestea, economistul nici nu învinovățește, nici nu acuză. El nu face decât să explice care sunt condițiile care le-au asigurat sindicatelor puterea de a-și impune ci forța ratele lor salariale minimale și care este semnificația reală a negocierilor colective.

Luată în accepțiunea pe care i-o dau adepții sindicatelor, sintagma “negocieri colective” nu este decât un mijloc de înlocuire a negocierii individuale a fiecărui muncitor, cu negocierea purtată de un sindicat. În economia de piață pe deplin dezvoltată, negocierea privitoare la bunurile și serviciile din care se vând și se cumpără frecvent părți omogene, în cantități mari, nu este afectată de felul în care sunt comercializate bunurile și serviciile nefungibile. Cumpărătorul sau vânzătorul unor bunuri de consum fungibile, sau al unor servicii fungibile, stabilește un preț de probă – și apoi îl ajustează, în funcție de reacția întâmpinată de oferta sa, din partea celor interesați, până când ajunge în situația de a vinde, sau de a cumpăra oricât de mult dorește. Tehnic vorbind, nici o altă procedură nu este posibilă. Magazinul de desfacere nu poate să negocieze cu patronii săi. El afișează prețul bunurilor și așteaptă. Dacă publicul nu achiziționează cantități suficiente, magazinul scade prețul. O fabrică în care este nevoie de cinci sute de sudori stabilește o rată salarială care, după cum anticipează ea, îi va permite să angajeze cinci sute de oameni. Dacă nu se prezintă decât un număr mai mic, ea este silită să ofere un salariu mai ridicat. Fiecare patron este silit să crească salariul pe care îl oferă, până la nivelul la care nici un rival nu-i ademenește muncitorii, prin rate salariale mai mari. Ceea ce determină zădărnicia salariilor minimale este tocmai faptul că, dacă ratele salariale cresc dincolo de acest punct, patronii aflați în rivalitate nu determină o cerere suficient de mare pentru a absorbi întreaga ofertă.

Dacă sindicatele ar fi adevărați agenți de negociere, negocierea lor colectivă n-ar putea ridica nivelul ratelor salariale peste nivelul [p.779] pieței neobstrucționate. Câtă vreme încă mai există muncitori neangajați disponibili, nici un patron nu are motive să-și ridice oferta. Adevărata negociere colectivă n-ar diferi, din punct de vedere catalactic, de negocierea individuală. Ca și negocierea individuală, ea le-ar da, practic, un cuvânt de spus acelor căutători de slujbe care n-au găsit încă slujbele de care au nevoie.

Numai că ceea ce se numește în mod eufemistic negociere colectivă, de către liderii sindicali și de legislația “pro-laburistă”, are cu totul alt caracter. Este vorba de o negociere purtată cu arma la tâmplă. Este vorba de negocierea dintre o parte armată și pregătită să-și întrebuințeze armamantul – și una neînarmată, aflată sub amenințare. Nu este vorba de o tranzacție de piață. Este vorba de un dictat care i se impune patronului. Iar efectele sale nu diferă de cele ale unui decret guvernamental, în vederea impunerii căruia se întrebuințează puterea polițienească și tribunalele penale. El are drept consecință șomajul instituțional.

Tratamentul rezervat acestor probleme de către opinia publică și de marele număr al scrierilor pseudo-economice este cumplet inducător în eroare. Problema aflată în dezbatere nu este cea a dreptului la asociere. Ea este dacă vreo asociație de persoane private ar trebui sau nu să se bucure de privilegiul de a recurge nepedepsită la acțiuni violente. Este vorba de aceeași probemă care se pune și în cazul acțiunilor Ku Klux Klanului.

Similar, nu este corect nici să se analizeze chestiunea din perspectiva “dreptului la grevă”. Problema nu este dreptul la grevă, ci dreptul de a-i forța pe alți oameni – prin intimidare, sau prin violență – să intre în grevă și, mai mult, de a împiedica pe oricine să muncească, într-un atelier în care un sindicat a declarat o grevă. Atunci când sindicatele invocă dreptul la grevă, ca justificare a acestui fel de intimidare și a actelor sale de violență, membrii săi nu produc un argument cu nimic mai bun decât acela al unui grup religios, care ar invoca dreptul la libertatea conștiinței, ca justificare pentru persecutarea disidenților săi.

În trecut, pe când legile anumitor țări le refuzau angajaților dreptul de a forma sindicate, ele erau inspirate de ideea că aceste sindicate n-au nici un alt obiectiv, în afară de acela de a recurge la acțiuni violente și la intimidare. Când autoritățile din trecut își întrebuințau uneori forțele armate pentru protecția patronilor, a mandatarilor și a proprietăților acestora, împotriva asalturilor greviștilor, ele nu se făceau vinovate de acte de ostilitate împotriva “sindicatelor”. Ele nu făceau decât să îndeplinească ceea ce fiecare guvern consideră a fi principala sa datorie. Ele încercau să-și păstreze dreptul exclusiv la utilizarea acțiunilor violente.

Nu este necesar ca teoria economică să treacă la examinarea problemelor grevelor jurisdicționale și a diverselor legi, îndeosebi ale sistemului american numit New Deal, care erau explicit defavorabile patronilor și care le atribuiau sindicatelor o poziție privilegiată. Un singur aspect contează. Dacă un decret guvernamental, sau presiunea și constrângerea sindicală, fixează ratele salariale deasupra nivelului lor potențial de piață, atunci va rezulta șomaj instituțional.

[1] Pentru simplificarea expunerii, ne ocupăm în cursul analizelor care urmează în această secțiune numai de prețurile maximale la bunuri, iar în secțiunea care urmează, numai de ratele salariale minimale. Însă afirmațiile noastre sunt, mutatis mutandis, deopotrivă valide și în cazul prețurilor minimale la bunuri și în cel al ratelor salariale maximale.

[2] Cf. mai sus, pp. 395-397.

[3] Cf. Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Roman Empire, Oxford, 1926, p. 187.

[4] Corpus Juris Civilis, 1. un. C. X. 37.

[5] Cf. W. H. Beveridge, Full Employment in a Free Society, Londra, 1944, pp. 92 f.

[6] Cf. Hutt, The Theory of Collective Bargaining, pp. 10-21.

[7] Cf. Marx, Value, Price and Profit, ed. E. Marx Aveling, Chicago, Charles H. Kerr & Company, p. 125.

[8] Cf. A. Lozovsky, Marx and the Trade Unions, New York, 1935, p. 17.

[9] Cf. Marx, op. cit., pp. 126-127

[10] A se vedea mai jos, pp. 804-820.

[11] Cf. mai sus, pp. 301-303.

[12] Cf. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, cap. i, sec. v. Sintagma de “efect Ricardo” este întrebuințată de Hayek, în Profits, Interest and Investment, Londra, 1939, p. 8.

[13] Cum aici ne preocupă condițiile dintr-o economie de piață neobstrucționată, putem lăsa deoparte efectele consumatoare de capital ale împrumuturilor guvernamentale.

[14] A se vedea mai sus, pp. 522-523.

[15] Exemplul este doar ipotetic. Un sindicat atât de puternic probabil că ar interzice întrebuințarea dispozitivelor mecanice pentru încărcarea și descărcarea navelor, pentru a crea “mai multe slujbe”.

[16] Cf. Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Londra, 1936, p. 264. Pentru o examinare critică a ideii acestea a se vedea Albert Hahn, Deficit Spending and Private Enterprise, Postwar Readjustments Bulletin No. 8, U.S. Chamber of Commerce, pp. 28-29; Henry Hazlitt, The Failure of the “New Economics”, Princeton, 1959, pp. 263-295. Privitor la succesul stratagemei keynesiene în anii 1930, cf. mai jos, pp. 792-793.

[17] Cf. Sylvester Petro, The Labor Policy of the Free Society, New York, 1957; Roscoe Pound, Legal Immunities of Labor Unions, Washington, D.C., American Enterprise Association, 1957.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!