XXVI. Monopolul și efectele sale

1

Natura monopolului și semnificația sa pentru formarea prețurilor

Nici o altă parte a teoriei economice nu a fost atât de mult neînțeleasă ca teoria monopolului. Simpla mențiune a cuvântului monopol stârnește, de obicei, emoții care fac judecata clară cu neputință și provoacă, în loc de argumente economice, obișnuita indignare morală arătată în literatura etatistă și anticapitalistă. Chiar și în Statele Unite, controversa furioasă asupra problemei trusturilor a înlocuit orice discuție imparțială a problemei monopolului.

Vederea răspândită că monopolul poate să fixeze prețurile după voința sa, că – utilizând o expresie obișnuită – el poate să dicteze prețurile este tot atât de eronată ca și concluzia, derivată din această vedere, că el are în mâinile sale puterea de a face tot ceea ce-i place. Acesta ar putea fi cazul numai dacă marfa monopolizată ar fi, prin însăși natura ei, complet în afara gamei altor bunuri. Un om care ar putea monopoliza atmosfera sau apa de băut ar putea forța, fără îndoială, toate celelalte ființe omenești să-l asculte orbește. Un astfel de monopol n-ar fi tulburat de nici o altă agenție economică concurentă. Monopolistul ar fi în stare să dispună liber de viețile și proprietatea semenilor săi. Astfel de monopoluri însă nu intră în teoria noastră a monopolului. Apa și aerul sunt bunuri gratuite, și acolo unde nu sunt gratuite – ca în cazul apei pe vârful unui munte – efectul monopolului poate fi ocolit prin mutarea într-un alt loc. Poate cel mai apropiat acces la un astfel de monopol a fost puterea de a administra împărtășanie credincioșilor, exercitată de către Biserica medievală. Excomunicarea și interdicția nu erau mai puțin teribile decât moartea de sete sau prin sufocare. Într-o comunitate socialistă, statul ca societate organizată ar forma un astfel de monopol. Toate bunurile economice ar fi reunite în mâinile sale și ar fi, de aceea, în situația de a forța cetățenii să îndeplinească poruncile sale, ar confrunta de fapt individul cu o alegere între ascultare și înfometare.

Singurele monopoluri care ne interesează aici sunt monopolurile comerciale. Ele afectează numai bunurile economice care, oricât de importante și indispensabile ar părea ele, nu exercită de la sine nici o putere hotărâtoare asupra vieții omenești. Când o marfă din care un anumit minim este esențial fiecăruia care dorește să continue să trăiască cade sub controlul unui monopol, atunci într-adevăr urmează inevitabil toate acele consecințe care sunt puse popular în seama monopolurilor. Dar nu avem nevoie să discutăm această ipoteză; ea nu are nici o importanță practică, întrucât stă în afara sferei economiei și deci a teoriei prețurilor – exceptând cazul grevelor în anumite întreprinderi. [1] O distincție între bunurile care sunt esențiale vieții și acelea care nu sunt se face uneori când se consideră efectul monopolului. Dar aceste mărfuri presupuse indispensabile nu sunt, strict vorbind, ceea ce par. Întrucât întreg argumentul este bazat pe conceptul strict de indispensabilitate, trebuie să luăm seama mai înainte de toate dacă avem de a face cu indispensabilitate în înțelesul exact și deplin al cuvântului. În realitate, ne putem dispensa de mărfurile în chestiune, fie renunțând la serviciile pe care le obținem de la ele, sau procurându-ne acele servicii de la vreo altă marfă alternativă. Pâinea este, desigur, o marfă importantă. Totuși, se poate trăi fără ea, trăind din cartofi, mămăligă ș.a.m.d. Cărbunele, atât de important astăzi, încât ar putea fi numit pâinea industriei, nu este, în înțelesul strict al cuvântului, strict indispensabil, căci forța și căldura pot fi produse de asemenea fără cărbune. Și aceasta este tot ceea ce contează. Conceptul de „monopol”, singurul care ne interesează aici, este acela conținut în teoria prețului de monopol și este singurul care contribuie substanțial la o înțelegere a condițiilor economice; această teorie nu cere ca o marfă monopolizată să fie indispensabilă, unică și fără substitut. Ea presupune numai lipsa de concurență perfectă din partea ofertei. [2]

Asemenea concepte ușuratice despre monopol sunt, în afară de aceasta, nu numai nepotrivite; ele induc de asemenea în eroare din punct de vedere teoretic. Ele duc la presupunerea că fenomenele prețului pot fi explicate fără alte investigații demonstrând o condiție monopolistă. Odată stabilit că monopolistul „dictează” prețurile, că încercarea lui de a ridica prețurile cât de mult cu putință ar putea fi restrânsă numai printr-o „putere” care să influențeze piața din afară, asemenea teoreticieni continuă să facă conceptul de monopol atât de elastic, încât să cuprindă toate mărfurile care nu pot fi multiplicate sau care pot fi înmulțite numai la un cost mai mare. Întrucât aceasta cuprinde deja majoritatea fenomenelor de prețuri, ei sunt în situația de a evita necesitatea elaborării de către ei înșiși a unei teorii a prețurilor. Drept rezultat, mulți ajung să vorbească despre proprietatea monopolistă a pământului și cred că ei au rezolvat problema rentei arătând că există acest raport monopolist. Alții merg mai departe și caută să explice dobânda, profitul și chiar salariile ca prețuri de monopol și beneficii de monopol. Cu totul în afară de alte defecte ale acestor „explicații”, autorii lor nu reușesc să perceapă că, în timp ce pretind că există un monopol, ei nu spun nimic despre natura formării prețului și că de aceea cuvântul monopol nu este un substituit pentru o teorie corect dezvoltată a prețurilor. [3]

Legile care determină prețurile de monopol sunt la fel ca acelea care determină alte prețuri. Monopolistul nu poate să ceară orice preț îi trece prin cap. Ofertele de preț cu care el intră pe piață influențează atitudinea cumpărătorilor. Cererea se extinde sau se contractă în funcție de prețul pe care el îl cere, și el trebuie să țină seama de aceasta ca orice alt vânzător. Singura particularitate a monopolului este aceea că, presupunând o anumită formă pentru curba cererii, profitul net maxim revine la un preț mai ridicat decât ar fi fost în cazul concurenței între vânzători. [4] Dacă presupunem aceste condiții și dacă monopolistul nu poate să discrimineze astfel încât să exploateze puterea de cumpărare a fiecărei clase de cumpărători, el iese mai bine la socoteală vânzând la un preț mai mare de monopol decât la prețul mai mic de concurență, chiar dacă vânzările sunt micșorate prin aceasta. Prin urmare, monopolul în astfel de condiții are trei rezultate: prețul pieței este mai mare, profitul este mai mare, atât cantitatea vândută, cât și consumul sunt mai mici decât ar fi fost în libera concurență.

Ultimul dintre aceste rezultate trebuie examinat mai îndeaproape. Dacă există mai mult din marfa monopolizată decât se poate desface la prețul de monopol, monopolistul trebuie să o pună la păstrare sau să distrugă surplusul de unități, pentru ca ceea ce rămâne să poate atinge prețul de care este nevoie. Astfel Dutch East India Company, care monopolizase piața de cafea europeană în secolul al șaptesprezecelea, a distrus o parte din stocuri. Alți monopoliști au făcut la fel: guvernul grecesc, de pildă, a distrus stafide în scopul ridicării prețului. Economicește, este cu putință un singur verdict asupra acestui mod de a proceda: el reduce stocul de bogăție care servește pentru a satisface nevoi, el reduce bunăstarea, el micșorează bogățiile. Că sunt distruse bunuri care ar fi putut satisface nevoi, alimente care ar fi putut liniști foamea multora este o stare de lucruri pe care populația indignată și economistul cu discernământ se unesc, măcar o dată, pentru a condamna-o.

Chiar și în întreprinderile monopoliste însă distrugerea de bunuri economice este rară. Monopolistul prevăzător nu produce bunuri pentru crematoriu. Dacă dorește ca să plaseze mai puține bunuri pe piață, ia măsuri să-și reducă producția. Problema monopolului trebuie considerată, nu din punctul de vedere al bunurilor distruse, ci din acela al producției restrânse.

2

Efectele economice ale monopolurilor izolate

Dacă monopolistul poate măcar să-și exploateze situația sa depinde de forma curbei cererii mărfii monopolizate și de costul producerii unității marginale a mărfii la scara existentă a producției. Numai când condițiile sunt astfel încât vânzarea unei cantități mai mici la prețuri mai mari produce un beneficiu net mai mare decât vânzarea unei cantități mai mari la prețuri mai mici, este cu putință să se aplice principiul specific politicii monopoliste. [5] Dar, chiar și atunci, este aplicat numai dacă monopolistul nu găsește o metodă de a-și asigura beneficii încă și mai mari. Monopolistul își servește interesele sale cel mai bine dacă poate să separe cumpărătorii în clase după puterea lor de cumpărare, pentru că el poate atunci să exploateze puterea de cumpărare a fiecărei clase în parte și să obțină prețurile cele mai mari de la membrii lor. Căile ferate și alte întreprinderi de transport, care își gradează tarifele lor potrivit cu ceea ce va suporta clientela, sunt în această clasă. Dacă, urmând metoda generală a monopoliștilor, ei ar trata în mod uniform pe toți cei care folosesc transportul, aceia mai puțin capabili de a plăti ar fi excluși de la transport, iar pentru cei în stare să reziste la prețuri mai mari transportul ar fi ieftinit. Efectul acestui procedeu asupra distribuției locale a industriei este clar: printre factorii care determină locația industriilor individuale, factorul de transport s-ar face simțit în alt mod.

Examinând efectul economic al monopolului, trebuie să limităm investigația la tipul care restrânge producția mărfii sale. Acum rezultatul acestei restrângeri nu este că se produce mai puțin cantitativ. Capitalul și munca, eliberate de restrângerea producției, trebuie să găsească întrebuințare în alte producții. Căci, pe termen lung, în economia liberă nu există nici capital neîntrebuințat, nici muncă neîntrebuințată. Astfel, față de producția mai mică a bunurilor monopolizate, trebuie să punem producția mărită a altor bunuri. Dar acestea, desigur, sunt bunuri mai puțin importante, care nu ar fi fost produse și consumate dacă ar fi putut fi satisfăcute cererile mai arzătoare pentru o cantitate mai mare din marfa monopolizată. Diferența dintre valoarea acestor bunuri și valoarea mai mare din marfa monopolizată neprodusă reprezintă pierderea de bunăstare pe care monopolul a impus-o economiei naționale. Aici profitul particular și productivitatea socială sunt în dezacord. O societate socialistă în asemenea circumstanțe ar acționa altfel decât una capitalistă.

S-a relevat adesea că, deși monopolul se poate dovedi dăunător consumatorului, ar putea, pe de altă parte, să fie întors spre avantajul lui. Monopolul ar putea produce mai ieftin pentru că elimină toate cheltuielile concurenței și pentru că, fiind adaptat operațiunilor pe scară mare, se bucură de toate avantajele diviziunii muncii. Dar aceasta nu modifică în nici un chip faptul că monopolul deviază producția de la produse mai importante la altele mai puțin importante. S-ar putea, cum îi place să repete apărătorului trusturilor, ca monopolistul, nefiind în stare să-și mărească beneficiile altfel, să se străduiască să îmbunătățească tehnica de producție, dar este greu de înțeles de ce imboldul pentru aceasta să fie mai mare la el decât la producătorul concurent. Chiar dacă se admite aceasta, totuși nu schimbă ceea ce am spus despre efectele sociale ale monopolului.

3

Limitele formării monopolurilor

Posibilitatea de a monopoliza piața variază radical pentru diferite bunuri. Chiar și producătorul care este protejat față de concurență nu e necesarmente în situația de a vinde la prețuri de monopol și de a obține beneficii de monopol. Dacă cantitatea vândută scade atât de abrupt odată cu ridicarea prețurilor, încât totalul diferențelor încasate nu acoperă lipsa numărului vândut, atunci monopolistul este forțat să se mulțumească cu prețul care s-ar fi format într-o vânzare în regimul concurenței. [6]

În afară de bucuria susținerii artificiale – acordarea de privilegii speciale, de pildă – vom găsi că un monopol poate, de regulă, să se mențină prin puterea exclusivă de a dispune de anumiți factori naturali de producție. O putere asemănătoare asupra mijloacelor reproductibile de producție nu permite, de regulă, o monopolizare permanentă. Întreprinderi noi se pot ivi întotdeauna. După cum s-a arătat deja, diviziunea progresivă a muncii tinde către o condiție în care, la cea mai înaltă specializare a producției, fiecare va fi singurul producător al unuia sau câtorva articole. Dar aceasta nu ar implica necesarmente o piață monopolizată pentru toate aceste articole. Încercările fabricanților de a obține prețuri de monopol ar fi înfrânate, în afară de alte circumstanțe, de apariția de noi concurenți.

Experiența cartelurilor și trusturilor în decursul generațiilor trecute confirmă în întregime aceasta. Toate organizațiile monopoliste de durată sunt clădite pe puterea monopolului de a dispune de resurse naturale sau de anumite locațiuni de pământ. Un om care ar încerca să devină un monopolist fără stăpânirea unor astfel de resurse – și fără ajutoare legale speciale ca tarife vamale, patente, etc. – ar trebui să recurgă la tot felul de tertipuri și artificii pentru a-și asigura măcar un succes temporar. Plângerile efectuate împotriva cartelurilor și trusturilor și investigate de comisia de anchetă, ale cărei lucrări publicate sunt atât de voluminoase, se ocupă aproape exclusiv de aceste tertipuri și practici, care țintesc la crearea artificială de monopoluri acolo unde nu există condițiile pentru ele. Cele mai multe carteluri și trusturi nu ar fi fost formate dacă guvernele nu ar fi creat condițiile necesare prin măsuri protecționiste. Monopolurile de fabricație și comerciale își datorează originea nu unei tendințe imanente în economia capitalistă, ci politicii intervenționiste guvernamentale dirijate împotriva liberului schimb și a laissez-faire-ului.

Fără puterea specială de a dispune de resurse naturale sau de pământ situat avantajos, monopolurile s-ar putea forma numai acolo unde capitalul necesitat pentru a ridica o întreprindere concurentă nu ar fi în stare să conteze pe un randament adecvat. O societate de cale ferată poate să înfăptuiască un monopol acolo unde nu ar renta să se construiască o linie concurentă, traficul fiind prea mic pentru ca două linii să fie rentabile. Același lucru poate să fie adevărat și în alte cazuri. Dar în timp ce arată că unele monopoluri de felul acesta sunt cu putință, aceasta nu revelează o tendință generală către formarea lor.

Efectul unor astfel de monopoluri, de exemplu, societatea de cale ferată sau centralele electrice, este că monopolistul poate fi în stare, potrivit circumstanțelor cazului, să absoarbă o cantitate mai mică sau mai mare a rentelor funciare ale proprietăților alăturate. Rezultatul acesteia poate fi o schimbare în distribuția venitului și a proprietății care este resimțită ca dezagreabilă – cel puțin de către aceia direct afectați.

4

Semnificația monopolului în producția primară

Într-o economie bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, producția specific primară este singurul câmp expus monopolizării fără protecție specială de la stat. Monopolurile în anumite ramuri de producție primară sunt cu putință. Industria minieră, în înțelesul cel mai larg al cuvântului, este adevăratul lor domeniu. Unde avem astăzi structuri monopoliste care nu izvorăsc din intervenție guvernamentală, ele sunt – în afară de asemenea cazuri ca societatea de căi ferate și centralele electrice – organizații aproape exclusiv construite pe o putere de a dispune de anumite tipuri de resurse naturale. Aceste resurse naturale trebuie să fie astfel încât să se găsească în relativ puține locuri, pentru că numai aceasta face cu putință monopolul. Un monopol mondial de cultivatori de cartofi sau de producători de lapte este de negândit. [7] Cartofii și laptele, sau măcar substitute pentru ele, pot fi produse pe cea mai mare parte a suprafeței pământului. Monopolurile mondiale de petrol, mercur, zinc, nichel și alte materiale pot fi formate ocazional, dacă proprietarii locurilor rare unde ele există pot forma un cartel; exemple despre aceasta se găsesc în istoria anilor recenți.

Când un astfel de monopol este format, prețul mai mare de monopol înlocuiește prețul de concurență. Venitul proprietarilor de mine crește, producția și consumul produsului lor scad. O cantitate de capital și muncă care ar fi fost altfel active în această ramură de producție este îndreptată către alte domenii. Dacă considerăm efectele monopolului din punctul de vedere al ramurilor separate ale economiei mondiale, vedem numai creșterea venitului monopolistului și declinul corespunzător în venitul tuturor celorlalte ramuri. Considerat însă din punctul de vedere al unei economii mondiale și subspecie aeternitatis (din punctul de vedere al eternității), monopolurile ar părea că economisesc consumul de resurse naturale neînlocuibile. Oamenii ajung să întrebuințeze mai economicos aceste resurse prețioase când, ca în industria minieră, prețul de monopol câteodată înlocuiește prețul de concurență și ei sunt forțați să facă mai puține săpături și mai multă prelucrare. De vreme ce în fiecare mină în funcțiune se epuizează darul de neînlocuit pe care natura îl face omului, cu cât ne atingem mai puțin de acest stoc, cu atât mai bine ne vom îngriji de resursele generațiilor viitoare. Vedem acum ce înseamnă când oamenii descoperă în monopol un conflict între productivitatea socială și profitul privat. Într-adevăr, o comunitate socialistă nu ar avea nici o ocazie să restrângă producția așa cum se petrece în capitalism sub monopoluri, dar aceasta ar însemna numai că socialismul ar întrebuința mai puțin economicos comorile naturale de neînlocuit, că ar sacrifica viitorul prezentului.

Când descoperim că monopolul provoacă un conflict între profit și productivitate care nu este de găsit nicăieri în altă parte, nu spunem necesarmente că efectele monopolului sunt dăunătoare. Presupunerea naivă că comportarea comunității socialiste – ca una care reprezintă ideea de productivitate – constituie binelel absolut este cu totul arbitrară. Nu avem nici un criteriu după care să ne formăm o hotărâre valabilă între ce este bun și ce este rău în legătură cu aceasta.

Atunci, dacă considerăm efectele monopolului fără a avea vreo prejudecată de pe urma lecturilor scriitorilor populari asupra chestiunilor de carteluri și trusturi, nu putem descoperi nimic ce ar putea justifica afirmația că monopolizarea crescândă face intolerabil sistemul capitalist. Impactul monopolistului într-o economie capitalistă liberă de interferența statului este mult mai mic decât presupune de obicei acest tip de scriitor, iar consecințele monopolului trebuie judecate după alte standarde decât simplele expresii „dictarea prețurilor” și „dominația magnaților trusturilor”.


NOTE

1. Vezi cap XXXIV, 4.

2. Cum nu poate fi vorba aici de a da o teorie a prețului de monopol, se examinează numai monopolul ofertei.

3. Ely, Monopolies and Trusts, New York, 1900, pag. 11 et seq.; Vogelstein, „Die finanzielle Organisation der kapitalistischen Industrie und die Monopolbildungen”, op. cit., p. 231, de asemenea și urmându-l pe el Comisia Germană de Socializare (op. cit., pag. 31 et seq.), pornesc de la un concept al monopolului care se apropie foarte mult de vederile criticate de Ely și în general abandonate de teoria prețului din știința modernă.

4. Carl Menger, Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, Viena, 1871, pag. 195; mai departe Forchheimer, „Theoretisches zum unvollständigen Monopole” (Schmoller’s Jahrbuch XXXII), pag. 3 et seq.

5. Compară asupra acestui principiu important vasta literatură despre prețul de monopol. De exemplu, Wieser, „Theorie der gesellschaftlichen Wirtschaft”, în Grundriss für Sozialökonomik, Partea I, Tübingen, 1914, pag. 276.

6. După Wieser, ibid., aceasta este „poate chiar regula”.

7. Este altfel poate cu producțiile agricole care înfloresc numai pe terenuri relativ restrânse; de pildă cultura cafelei.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins