1
După cum am constatat în repetate rânduri, știința economică este o știință care identifică efecte secundare. Tot ea identifică și efectele generale. Este știința care identifică efectele unei politici propuse sau existente nu numai asupra anumitor interese particulare, pe termen scurt, ci asupra interesului general, pe termen lung.
Aceasta este ideea căreia i s-a acordat o atenție specială în lucrarea de față. La început i-am schițat structura, apoi i-am adăugat substanță printr-o suită de aplicații practice.
Exemplele studiate au ilustrat, însă, și aspecte ale altor principii pe care trebuie să se bazeze politica și analiza economică; este momentul să formulăm aceste idei în mod clar și explicit.
Afirmația că știința economică identifică efecte trebuie înțeleasă în sensul că ne dăm seama că, asemenea logicii și matematicii, aceasta este o știință care identifică implicații inevitabile.
Putem ilustra această idee cu ajutorul unei ecuații algebrice elementare. Să spunem că dacă x = 5 atunci x + y = 12. „Soluția” acestei ecuații este y = 7; dar soluția este atât de precisă pentru că, de fapt, ecuația ne spune că y = 7. Nu este însă o afirmație explicită, ci una implicită. Același lucru se poate spune și despre multe dintre cele mai complicate ecuații matematice: răspunsul este inclus în însăși formularea problemei. Evident, ecuația trebuie rezolvată, iar rezultatul poate constitui o surpriză pentru cercetător. Acesta ar putea crede că a descoperit ceva absolut nou – emoția seamănă cu cea încercată de un observator al bolții cerești, atunci când o planetă nouă intră în câmpul lui vizual. Sentimentul că a descoperit ceva nou ar putea fi justificat de consecințele practice sau teoretice ale răspunsului găsit. Însă răspunsul era deja inclus în enunțul problemei, chiar dacă acest lucru nu a fost observat din primul moment. În acest sens, trebuie spus că matematica a statuat faptul că implicațiile inevitabile nu sunt neapărat și evidente. Toate aceste afirmații sunt valabile și pentru știința economică. Din acest punct de vedere, științele economice pot fi comparate cu ingineria. Când un inginer se confruntă cu o problemă, trebuie să determine mai întâi factorii de a căror influență trebuie să țină seama. Dacă proiectează un pod care urmează să unească două puncte, trebuie să cunoască mai întâi distanța dintre cele două puncte, topografia, încărcătura maximă pe care va trebui să o suporte podul, coeficientul de rezistență la întindere și compresiune al oțelului sau materialului din care se construiește podul, ca și presiunile și eforturile la care va fi probabil supus. O mare parte dintre aceste studii preliminare au fost făcute de alții înaintea sa. Predecesorii săi au elaborat ecuații matematice cu ajutorul cărora, cunoscând rezistența materialelor și solicitările la care vor fi supuse, se pot determina dimensiunile, forma, numărul și structura pilonilor, grinzilor și cablurilor.
La fel, un economist căruia i s-a cerut să rezolve o problemă practică trebuie să cunoască datele esențiale ale problemei și consecințele logice ce decurg din aceste date. În știința economică, latura deductivă este la fel de importantă ca și faptele pe care ea se sprijină. Această idee este excelent formulată într-o afirmație a lui Santanaya privind logica (și care nu este mai puțin adevărată în ce privește matematica), respectiv că aceasta „decelează radiațiile adevărului”, astfel încât, „atunci când se poate stabili că un segment al unui sistem logic descrie un fapt, întregul sistem este luminat de razele adevărului”.[1]
Puțini înțeleg implicațiile care decurg în mod necesar din afirmațiile cu caracter economic pe care le fac. Când spun că pentru salvarea economiei trebuie ridicat volumul creditelor, este ca și când ar afirma că pentru salvarea economică trebuie crescut nivelul de îndatorare: acestea sunt definiții ale aceleași realități, dar văzute din unghiuri opuse. Când se afirmă că o cale spre prosperitatea națională este creșterea prețurilor practicate de fermieri este ca și când ai spune că pentru a crește prosperitatea este necesară creșterea prețurilor alimentelor pentru muncitorii din orașe. Când se afirmă că p entru îmbogățirea națiunii trebuie acordate subvenții guvernamentale, se afirmă de fapt că pentru îmbogățirea națiunii trebuie crescute taxele. Când obiectivul principal îl constituie creșterea exporturilor, majoritatea nu înțelege că scopul final devine astfel creșterea importurilor. Afirmația că relansarea economică se poate realiza prin creșterea salariilor este o altă modalitate de a spune că relansarea economică se face prin creșterea costurilor de producție.
Faptul că fiecare dintre aceste afirmații, ca și o monedă, are un revers, sau faptul că afirmația echivalentă sau cealaltă denumire a remediului este mult mai puțin atrăgătoare, nu înseamnă în mod necesar că propunerea inițială era absurdă, indiferent de contextul în care a fost formulată. Pot exista situații în care o creștere a datoriei este o problemă minoră în comparație cu câștigurile realizate prin împrumutul de fonduri, în care este inevitabilă o subvenție pentru atingerea unui obiectiv militar, sau în care o industrie își poate permite o creștere a costurilor ș.a.m.d. Trebuie însă să ne asigurăm că au fost luate în considerare ambele fațete, că au fost studiate toate implicațiile unei propuneri. Iar aceasta se întâmplă arareori.
2
Din analiza exemplelor noastre rezultă și o concluzie. Atunci când studiem efectele diferitelor propuneri, nu numai pentru anumite grupuri și pe termen scurt, ci pentru toate grupurile și pe termen lung, concluziile corespund, de obicei, cu cele impuse de bunul simț. Unei persoane nefamiliarizate cu literatura economică semidoctă care prevalează astăzi nu-i va veni ideea să susțină că este bine să avem ferestre sparte și orașe distruse; că promovarea proiectelor publice inutile înseamnă și altceva decât o risipă; că este periculos să lași cohorte de oameni să cerșească de lucru; că mașinile care produc bogăție și economisesc forța de muncă trebuie urâte; că obstrucționarea producției și a consumului liber cresc bogăția națiunii; că o națiune se îmbogățește forțând alte națiuni să îi cumpere produsele la un preț mai mic decât costul lor de producție; că a economisi este o prostie sau un lucru rău și că risipa aduce prosperitate.
„Ceea ce reprezintă prudență în comportamentul fiecărei familii”, a spus Adam Smith, replicând cu un bun simț extraordinar sofiștilor din vremea lui „poate cu greu să fie numită o nebunie în comportamentul unei națiuni.” Dar persoanele superficiale se pierd în complicații. Acești oameni nu-și reexaminează gândirea nici măcar atunci când ajung la concluzii care sunt evident absurde. Cititorul, în funcție de părerile sale, poate accepta sau nu aforismul lui Bacon: „Puțină filosofie înclină mintea omului spre ateism, dar adâncirea ideilor filosofice îi duce la îmbrățișarea religiei.” În orice caz, o cunoaștere redusă a științelor economice poate conduce cu ușurință la concluziile paradoxale pe care le-am analizat, în timp ce cunoașterea aprofundată a științelor economice îi readuce omului bunul simț. Căci profunzimea științei economice constă în căutarea tuturor consecințelor unei politici și nu în luarea în considerare numai a acelor consecințe care sunt evidente la prima vedere.
3
De asemenea, de-a lungul studiului nostru, am redescoperit un vechi prieten. Acesta este Omul Uitat al lui William Graham Sumner. Cititorul își amintește, poate, că în eseul lui Sumner, care a apărut în 1883:
Imediat ce A observă ceva ce i se pare greșit și care-l afectează pe X, A vorbește cu B, și A și B propun adoptarea unei legi care să repare răul și să-l ajute pe X. Legea lor va prescrie, de regulă, ce trebuie să facă C pentru a-l ajuta pe X sau, în cel mai bun caz, ce vor trebui să facă A, B și C pentru a-l ajuta pe X.
… Ceea ce vreau să fac este să mă ocup de C… Îl numesc Omul Uitat. Este cel la care nu se gândește nimeni niciodată. El este victima reformatorului, a speculantului social și a filantropului și sper să vă demonstrez că el merită atenția voastră atât pentru caracterul său, cât și pentru nenumăratele poveri pe care trebuie să le ducă.
Este o ironie a istoriei că atunci când această expresie, Omul Uitat, a fost readusă în atenție în anii ’30 i s-a aplicat nu lui C, ci lui X; și C, căruia i se cerea să sprijine și mai mulți X, era din ce în ce mai uitat. C este Omul Uitat, care trebuie întotdeauna să aline „suferința” politicienilor plătind pentru generozitatea lor.
4
Trecerea în revistă a concluziilor noastre nu ar fi completă dacă, înainte de a le epuiza, n-am observa că eroarea fundamentală de care ne-am ocupat apare sistematic. De fapt, ea reprezintă un rezultat aproape inevitabil al diviziunii muncii.
Într-o comunitate primitivă, înainte de apariția diviziunii muncii, un om muncește doar pentru sine sau pentru familia sa. El consumă ceea ce produce. Există o conexiune directă și imediată între ceea ce produce și satisfacțiile sale.
Dar când s-a instaurat o diviziune a muncii, această conexiune încetează să mai existe. Eu nu produc toate bunurile pe care le consum, ci poate doar unul dintre ele. Cu venitul pe care îl obțin din producerea acestui bun sau din prestarea acestui serviciu, le cumpăr pe toate celelalte care îmi sunt necesare. Doresc ca prețul tuturor produselor pe care le cumpăr să fie mic, dar este în interesul meu ca prețul produselor mele să fie cât mai mare. De aceea, doresc să constat o abundență a tuturor celorlalte produse și este în interesul meu ca oferta pe piață pentru bunul pe care îl produc eu să fie cât mai redusă. Cu cât este mai redusă oferta pentru produsul meu în comparație cu celelalte, cu atât voi obține un venit mai mare.
Asta nu înseamnă că îmi voi reduce eforturile sau producția. De fapt, dacă eu sunt doar unul dintre mulții producători și furnizori ai acelui bun sau serviciu, în condițiile existenței liberei concurențe, această reducere nu mă avantajează. Din contră, dacă sunt cultivator de grâu, să zicem, vreau ca recolta mea să fie cât mai mare. Dar dacă mă preocupă bunăstarea mea materială și nu am niciun scrupul, doresc ca producția tuturor celorlalți cultivatori de grâu să fie cât mai mică; pentru că eu doresc o penurie de grâu (și de orice alt produs care ar putea să-l înlocuiască) astfel încât recolta mea să pretindă cel mai înalt preț posibil.
În mod obișnuit, aceste sentimente egoiste nu au nicio influență asupra producției de grâu. Oriunde există concurență, fiecare producător este forțat, de fapt, să depună cele mai mari eforturi pentru a obține cea mai mare producție de grâu posibilă pe terenul său. Astfel, interesul propriu (care, din fericire sau din păcate, este mai puternic decât altruismul) este pus în slujba obținerii producției maxime.
În cazul în care cultivatorii de grâu sau orice alt grup de producători se pot alia pentru a elimina concurența și dacă guvernul încurajează sau permite o astfel de tendință, atunci se schimbă situația. Cultivatorii de grâu pot fi capabili să convingă guvernul – sau, mai bine, o organizație mondială – să îi oblige pe toți cultivatorii să reducă proporțional suprafața cultivată cu grâu. Astfel vor determina o penurie de grâu și vor crește prețul acestuia și, în cazul în care creșterea prețului pe unitatea de măsură este proporțional mai mare decât scăderea producției, ceea ce, de altfel, este posibil, cultivatorilor de grâu pe ansamblu li s-ar îmbunătăți situația. Ei vor obține venituri mai mari, vor putea să cumpere cantități mai mari din orice altceva. Tuturor celorlalți le va fi mai rău, pentru că, dacă toate celelalte condiții nu se schimbă, ei vor trebui să dea o cantitate mai mare din ceea ce produc pentru a obține o cantitate mai mică de grâu. Prin urmare, națiunea, pe ansamblu, va fi cu atât mai săracă. Va fi mai săracă cu cantitatea de grâu care nu a fost cultivată.
Dar cei ce îi au în vedere doar pe cultivatorii de grâu vor vedea aici doar un câștig, nu însă și pierderea mult mai mare. Iar acest lucru va fi valabil în orice alt domeniu. Dacă datorită unor condiții meteorologice deosebite crește brusc recolta de portocale, vor beneficia toți consumatorii. Lumea se va îmbogăți cu acele portocale produse în plus. Același lucru îi poate sărăci însă pe cultivatorii de portocale dacă oferta sporită de portocale nu contracarează efectul produs de prețul redus al portocalelor. Bineînțeles, dacă în astfel de condiții recolta mea nu este mai mare decât în ceilalți ani, atunci eu voi pierde cu siguranță datorită scăderii prețului portocalelor, scădere determinată de abundența de portocale.
Și ceea ce se aplică modificărilor ofertei se aplică și modificărilor cererii, indiferent dacă acestea au fost cauzate de noi invenții sau de schimbări de gusturi. O mașină nouă de cules bumbac, deși ar reduce costul lenjeriei de bumbac și al cămășilor pentru toată lumea și ar crește bunăstarea generală, ar implica și angajarea unui număr mai mic de culegători de bumbac. O mașină nouă care țese într-un timp mai redus o pânză de o calitate superioară va face ca mii de mașini să devină uzate moral și va determina pierderea unei părți din valoarea capitalului investit în ele, făcându-i astfel mai săraci pe proprietarii lor. Dezvoltarea energiei nucleare, deși poate oferi avantaje mari omenirii, este atacată de proprietarii minelor de cărbuni și ai puțurilor de petrol.
Așa cum nu există îmbunătățiri tehnice care să nu afecteze pe cineva, tot așa nu există nici modificări în gusturi sau în morală care să nu-i afecteze pe ceilalți. O creștere a sobrietății va scoate din afacere mii de barmani. O scădere a interesului pentru jocurile de noroc îi va forța pe crupieri să-și caute alte ocupații mai productive. O creștere a castității masculine va ruina cea mai veche profesie din lume.
Dar de îmbunătățirea moralei nu vor fi afectați doar cei care-și bazează activitatea pe exploatarea viciilor oamenilor. Printre cei care vor suferi cel mai mult se vor număra cu siguranță aceia care se ocupă de îmbunătățirea moralei. Predicatorii nu vor mai avea de ce să se plângă; reformatorii își vor pierde cauzele; cererea pentru ajutorul oferit de ei va scădea. Dacă n-ar exista infractori, am avea nevoie de mai puțini avocați, judecători și pompieri, n-am avea nevoie de gardieni, lăcătuși și nici de polițiști (cu excepția agenților de circulație).
Într-un sistem în care funcționează diviziunea muncii, cu greu ne putem imagina că satisfacerea într-o măsură crescută a unei nevoi nu ar afecta, cel puțin temporar, pe unii dintre cei care au făcut investiții sau au făcut eforturi mari de a se califica special pentru a satisface acea nevoie. Dacă s-ar înregistra un progres în întreg ciclul, acest antagonism între interesele întregii comunități și grupurile specializate nu ar ridica nicio problemă. Dacă în anul în care producția totală de grâu a crescut recolta mea a crescut în aceeași proporție, dacă recolta de portocale și toate celelalte produse agricole au crescut în mod corespunzător și dacă producția industrială a crescut astfel încât costul de producție să se mențină la un nivel corespunzător, atunci eu, în calitatea mea de cultivator de grâu, nu voi avea de suferit de pe urma creșterii generale a producției de grâu. Prețul unitar al grâului s-ar putea să scadă. Suma totală pe care am obținut-o din producția mea crescută ar putea de asemenea să scadă. Dar dacă și eu aș putea, datorită sporirii ofertei, să cumpăr la un preț mai mic produsele tuturor celorlalți, atunci n-aș avea de ce să mă plâng. Dacă prețurile tuturor produselor au scăzut în aceeași proporție în care a scăzut prețul grâului meu, eu ar trebui, de fapt, s-o duc mai bine, proporțional cu creșterea recoltei mele; în mod similar, și ceilalți ar beneficia de oferta sporită de bunuri și servicii.
Dar progresul economic nu s-a manifestat și nu se va manifesta niciodată în această manieră uniformă. Diversele ramuri evoluează diferit în timp. Și dacă oferta produsului la realizarea căruia eu particip direct crește brusc, sau dacă o descoperire sau o invenție face ca ceea ce produc eu să nu mai fie necesar, atunci câștigul celorlalți reprezintă o tragedie pentru mine și pentru grupul productiv căruia îi aparțin.
De obicei, ceea ce frapează chiar și observatorul dezinteresat nu este câștigul difuz rezultat de pe urma creșterii ofertei sau a unei descoperiri științifice, ci pierderea concentrată. Faptul că există cafea mai multă și mai ieftină pentru toată lumea se trece cu vederea; în schimb, se spune doar că unii cultivatori de cafea nu pot supraviețui datorită prețului foarte scăzut. Se omite creșterea producției de pantofi la un cost mai mic prin introducerea unei mașini noi; ceea ce se observă este concedierea unui grup de bărbați și femei. Este bine – de fapt esențial pentru înțelegerea problemei – să se recunoască greutățile prin care trece acest grup de bărbați și femei, să li se acorde înțelegere și să se studieze dacă o parte din câștigurile aduse de acest progres nu poate fi folosită pentru a ajuta victimele să-și găsească un rol productiv în altă parte.
Dar niciodată nu va fi o soluție reducerea arbitrară a ofertei, împiedicarea descoperirilor științifice și a invențiilor sau sprijinirea oamenilor pentru a realiza un serviciu care și-a pierdut valoarea. Cu toate acestea, lumea a încercat să o facă în mod repetat, introducând taxe vamale protecționiste, distrugând echipamente, arzând cafea, utilizând mii de planuri restrictive. Aceasta este doctrina nesănătoasă a bogăției prin lipsuri.
Această doctrină poate fi, din nefericire, viabilă permanent doar pentru grupuri izolate de producători, dacă aceștia pot să mențină o ofertă scăzută a bunurilor produse de ei, în timp ce toate celelalte bunuri de care au nevoie și pe care le cumpără sunt oferite din abundență. Dar această doctrină nu este bună pentru societate în ansamblu. Nu poate fi aplicată universal, pentru că aplicarea ar însemna sinucidere economică.
Aceasta este lecția noastră de economie în forma ei cea mai generală. Multe lucruri ce par adevărate atunci când studiem un singur grup economic se dovedesc iluzii când se iau în considerare interesele tuturor, fie că sunt producători, fie că sunt consumatori.
A vedea problema în ansamblu și nu pe fragmente, acesta este scopul științei economice.
Note:
George Santayana, The Realm of Truth, 1938, p. 16. ↑
