XXV. Concentrarea averilor

1

Problema concentrării averilor

O tendință către concentrarea organizațiilor sau către concentrarea întreprinderilor nu este cu nici un chip echivalentă cu o tendință către concentrarea averilor. În aceeași măsură în care organizațiile și întreprinderile deveneau din ce în ce mai mari, capitalismul modern a dezvoltat forme de întreprinderi care îngăduie oamenilor cu averi mici să întreprindă afaceri mari. Dovada că nu există nici o tendință către concentrarea averilor constă în numărul acestor tipuri de întreprindere care s-au ridicat și cresc zilnic în importanță, în timp ce negustorul individual a dispărut din industria pe scară mare, minerit și transport. Istoria formelor de întreprindere, de la „societas unius acti” la societatea pe acțiuni modernă, este o contrazicere flagrantă a doctrinei concentrării capitalului atât de arbitrar elaborată de Marx.

Dacă dorim să dovedim că săracii devin din ce în ce mai numeroși și mai săraci, iar bogații din ce în ce mai puțin numeroși și mai bogați, este inutil de a atrage atenția că, într-o epocă de străveche antichitate, tot atât de iluzorie pentru noi cum era epoca de aur pentru Ovidiu și Virgiliu, diferențele de bogăție erau mai mici decât sunt astăzi. Trebuie să dovedim că există o cauză economică care duce negreșit la concentrarea averilor. Marxiștii nici măcar nu au încercat aceasta. Teoria lor care pune în sarcina epocii capitaliste o tendință specială către concentrarea averilor este pură invenție. Încercarea de a-i da vreun fel oarecare de temei istoric este fără speranță și arată tocmai contrariul a ceea ce Marx afirmă că este demonstrabil.

2

Formarea averilor în afara economiei de piață

Dorința pentru o mărire a bogăției poate fi satisfăcută prin schimb, care este singura metodă posibilă într-o economie capitalistă, sau prin violență și cerere, ca într-o societate militaristă, în care cei puternici își însușesc prin forță, cei slabi prin petiționare. În societatea feudală, stăpânirea celor puternici durează numai atâta vreme cât au puterea să o mențină; aceea a celor slabi este întotdeauna precară, căci, fiind însușită prin grația celor puternici, este întotdeauna dependentă de ei. Cei slabi dețin proprietatea lor fără protecție legală. Într-o societate militaristă, prin urmare, nu există nimic în afară de putere care să-i împiedice pe cei tari să-și extindă bogăția. Ei pot continua să se îmbogățească atâta vreme cât nu li se opun oameni mai puternici.

Nicăieri și niciodată nu a luat ființă stăpânirea pământului pe scară mare prin intervenția forțelor economice pe piață. Ea este rezultatul efortului militar și politic. Întemeiată pe violență, ea a fost menținută prin violență și numai prin aceasta. De îndată ce latifundiile sunt atrase în sfera tranzacțiilor pieței, ele încep să se fărâmițeze, până când, în cele din urmă, ele dispar complet. Cauzele economice nu au operat nici la formarea, nici la menținerea lor. Marile averi campestre nu s-au format prin superioritatea economică a proprietății pe scară mare, ci prin anexare violentă în afara zonei negoțului. „Le plac țarinile, pentru aceea le și răpesc”, se plânge profetul Miheia, [1] „casele, de aceea le și iau”. Astfel ia naștere proprietatea acelora care, cu vorbele lui Isaia, „clădiți casă lângă casă și grămădiți țarini lângă țarini până nu mai rămâne nici un loc, ca să fiți numai voi stăpânitori în țară!”. [2]

Originea neeconomică a averilor campestre este revelată clar de faptul că, de regulă, exproprierea prin care ele au fost create nu schimbă în nici un chip modul de producție. Vechiul proprietar rămâne pe pământ cu un titlu legal diferit și continuă să ducă mai departe producția.

Stăpânirea pământului poate fi întemeiată de asemenea și pe daruri. În felul acesta s-a întâmplat ca Biserica să acapareze marile ei posesiuni în regatul franc. Nu mai târziu decât în secolul al optulea, aceste latifundii au căzut în mâinile nobilimii; potrivit teoriei mai vechi, aceasta a fost rezultatul secularizărilor lui Charles Martel și ale urmașilor săi, dar cercetările mai recente sunt înclinate să facă răspunzătoare „o ofensivă a aristocraților laici”. [3]

Că într-o economie a pieței este greu, chiar și acum, de menținut latifundiile se vede din străduințele de a crea instituții legislative ca „fideicomis” și instituții legale înrudite, asemenea „entail”-ului englezesc. Scopul „fideicomis”-ului era de a menține proprietatea rurală pe scară mare, pentru că nu putea fi păstrată laolaltă în alt chip. Legea succesorală este schimbată, ipotecarea și alienarea sunt făcute cu neputință, iar statul este numit paznic al indivizibilității și inalienabilității proprietății, astfel ca prestigiul tradiției de familie să nu fie știrbit. Dacă circumstanțele economice ar fi tins către concentrarea neîntreruptă a stăpânirii pământului, asemenea legi ar fi fost superflue. Legislația ar fi fost îndreptată împotriva formării moșiilor, mai degrabă decât pentru protecția lor. Dar despre asemenea legi istoria legală nu cunoaște nimic. Reglementările împotriva „Bauernlegen”, împotriva împrejmuirii terenurilor arabile, etc., sunt dirijate împotriva mișcărilor din afara zonei negoțului, altfel spus, împotriva forței. Restricțiunile legale ale bunurilor inalienabile sunt asemănătoare. Pământurile averilor inalienabile, care, incidental, sunt protejate legal cam în același chip ca și „fideicomis”, nu cresc prin forța dezvoltării economice, ci prin donații pioase.

Acum cea mai mare concentrare de averi se găsește tocmai în agricultură, unde concentrarea unităților este imposibilă și concentrarea întreprinderilor economicește lipsită de scop, unde marea proprietate pare a fi economicește inferioară celei mici și incapabilă să-i reziste în liberă concurență. Niciodată nu a fost proprietatea mijloacelor de producție mai strâns concentrată decât în timpul lui Pliniu, când jumătate din provincia africană era stăpânită de șase oameni, sau în zilele merovingienilor, când biserica poseda cea mai mare parte a pământului francez. Și în nici o parte a lumii nu există mai puțină proprietate de pământ pe scară mare decât în capitalista Americă de Nord.

3

Formarea averilor în cadrul economiei de piață

Afirmația că bogăția, pe de o parte, și sărăcia, pe de alta, sunt mereu în creștere a fost susținută mai întâi fără nici o legătură conștientă cu o teorie economică. Susținătorii acestei afirmații gândesc că ei înșiși au derivat-o dintr-o observație a relațiilor sociale. Dar judecata observatorului este influențată de ideea că suma bogăției în orice societate este o cantitate dată, astfel încât, dacă unii posedă mai mult, alții trebuie să posede mai puțin. [4] Pe măsură însă ce în fiecare societate creșterea noilor bogății și apariția de sărăcie nouă sunt totdeauna de găsit într-un chip vizibil, în timp ce declinul încet al vechilor averi și îmbogățirea înceată a claselor mai puțin împroprietărite scapă cu ușurință vederii cercetătorului neatent, este ușor de ajuns la o concluzie prematură, rezumată în replica socialistă „bogații mai bogați, săracii mai săraci”.

Nu este nevoie de vreo argumentație prea dezvoltată pentru a dovedi că lipsesc cu totul probele pentru a substanțializa această afirmație. Este o ipoteză în întregime neîntemeiată aceea că, într-o societate bazată pe diviziunea muncii, bogăția unora implică sărăcia altora. Sub rezerva anumitor presupoziții, aceasta este adevărată despre societățile militariste unde nu există diviziunea muncii. Dar despre o societate capitalistă ea nu este adevărată. În afară de aceasta, părerea formată pe baza observațiilor întâmplătoare ale acelei ramuri de care individul are ocazional el însuși cunoștință este o dovadă cu totul insuficientă a teoriei concentrării.

Străinul care vizitează Anglia echipat cu recomandări bune are ocazia să învețe ceva despre familiile nobile și bogate și despre felul lor de viață. Dacă el vrea să știe mai mult sau simte că este de datoria sa să-și facă vizita mai mult decât un simplu voiaj de plăcere, i se permite să facă o vizită rapidă a uzinelor marilor întreprinderi. Pentru laic, nu este nimic special în aceasta. Zgomotul, forfoteala, activitatea uimesc pe vizitator în primul rând, dar după inspectarea a două sau trei fabrici spectacolul devine monoton. Pe de altă parte, un asemenea studiu al relațiilor sociale, cum poate fi întreprins în timpul unei scurte vizite în Anglia, este mai stimulant. O plimbare prin mahalalele Londrei sau ale oricărui oraș mare produce impresii mult mai vii, și efectul asupra călătorului, care, când nu este prea ocupat de studiul său, se va grăbi de la o distracție la alta, este de două ori mai puternic. Astfel, vizitele la mahalale au devenit un număr popular în itinerariile turului, obligatoriu pentru turiștii continentali, al Angliei. În felul acesta viitorul om de stat și viitorul economist și-au adunat o impresie despre efectele industriei asupra maselor, care a devenit o bază pentru vederile sociale ale unei vieți întregi. El s-a înapoiat acasă ferm în părerea că industria face puțini bogați și mulți săraci. Când, mai târziu, el a scris sau a vorbit despre condițiile industriale, el nu a uitat niciodată să descrie mizeria pe care a găsit-o în mahalale, elaborând cele mai dureroase detalii, adesea cu mai multă sau mai puțină exagerare conștientă. Totuși, imaginea lui nu ne spune nimic mai mult decât că unii oamenii sunt bogați și unii săraci. Dar, pentru a ști aceasta, nu avem nevoie de raportul oamenilor care au văzut suferința cu proprii lor ochi. Mai înainte ca ei să fi scris noi știam că capitalismul nu a desființat încă toată mizeria din lume. Ceea ce ei trebuie să se apuce să dovedească este că numărul de oameni bogați descrește, în timp ce individul avut devine mai bogat, și că numărul și sărăcia săracilor este necontenit în creștere. Ar fi nevoie însă de o teorie a evoluției economice pentru a dovedi aceasta.

Încercările de a demonstra prin cercetare statistică creșterea progresivă a mizeriei maselor și creșterea bogăției într-o clasă avută, numeric descrescândă, nu sunt mai valoroase decât aceste simple apeluri la emoție. Aprecierea veniturilor bănești la dispoziția cercetărilor statistice sunt inutilizabile pentru că puterea de cumpărarea a banului se schimbă. Acest singur fapt este de ajuns pentru a arăta că ne lipsește o bază de comparare aritmetică a distribuției venitului peste un număr de ani. Pentru că, acolo unde nu este cu putință să aducem la un numitor comun diversele bunuri și servicii din care sunt compuse veniturile, nu se poate forma nici o serie de comparație istorică din statisticile cunoscute ale venitului și capitalului.

Atenția sociologilor este adesea atrasă de faptul că bogăția mercantilă și industrială, altfel spus, bogăția neinvestită în pământ și mine, se menține arareori într-o familie mai multă vreme. Familiile burgheze se ridică constant de la sărăcie la bogăție, uneori atât de repede încât un om care a fost nevoiaș cu câțiva ani mai înainte devine unul din cei mai bogați ai timpului său. Istoria averilor moderne este plină de băieți cerșetori care au ajuns milionari. Prea puțin se spune despre decăderea averilor printre cei avuți. Aceasta nu are loc de obicei atât de repede încât să izbească pe observatorul întâmplător; examinarea mai îndeaproape însă va revela cât de neîncetat este procesul. Arareori se menține bogăția mercantilă și industrială într-o familie mai mult de două sau trei generații, afară numai dacă, prin investiții în pământ, a încetat de a mai fi bogăție de natura aceasta. [5] Ea devine proprietate a pământului, ce nu mai este întrebuințată în treburile achiziției active.

Averile investite în capital nu reprezintă, așa cum își închipuie filosofia economică a omului obișnuit, izvoare eterne de venit. Faptul că capitalul produce un venit și că reușește chiar să se mențină nu este cu nici un chip un fapt de la sine înțeles, urmând a priori din faptul existenței sale. Bunurile de capital, din care este compus concret capitalul, apar și dispar în producție; în locul lor vin alte bunuri, în cele din urmă bunuri de consum, din valoarea cărora trebuie să fie reconstituită valoarea masei capitalului. Aceasta este posibilă numai când producția a fost încununată de succes, adică atunci când a produs mai multă valoare decât a absorbit. Nu numai profitul capitalului, dar și reproducerea capitalului presupune un proces reușit de producție. Beneficiile capitalului și menținerea capitalului sunt întotdeauna rezultatul întreprinderii încununate de succes. Dacă această întreprindere dă greș, acela care a investit pierde nu numai produsul capitalului, dar de asemenea și fondul lui originar de capital. Ar trebui să se deosebească cu grijă între mijloace de producție produse și factorii primari de producție. În agricultură și silvicultură forțele originare și indestructibile ale pământului se mențin chiar dacă producția dă greș, pentru că administrația greșită nu le poate risipi. Ele pot deveni fără valoare prin schimbări în cerere, dar ele nu-și pot pierde capacitatea lor inerentă de a da un produs. Aceasta nu este tot așa în producția manufacturată. Acolo se poate pierde totul, fără excepție. Producția trebuie să refacă încontinuu capitalul. Bunurile capitale individuale care îl compun au o viață limitată; existența capitalului este prelungită numai prin chipul în care proprietarul îl reinvestește în mod deliberat în producție. Pentru a stăpâni capitalul, trebuie ca acesta să fie recâștigat zi de zi. Pe termen lung, o avere de capital nu este o sursă de venit care poate fi consumată în trândăvie.

A combate aceste argumente, scoțând în evidență produsul constant din investițiile de capital așa-zis „bune”, ar fi greșit. Esențialul este că investițiile trebuie să fie „bune” și, pentru a fi astfel, ele trebuie să fie rezultatul speculației reușite. Jongleurii matematicieni au calculat la ce sumă s-ar ridica un leu investit cu dobândă compusă pe vremea lui Iisus. Rezultatul este atât de izbitor, încât s-ar putea pune foarte bine întrebarea de ce n-a fost nimeni destul de deștept să strângă o avere în felul acesta. Dar, cu totul în afara tuturor celorlalte obstacole pe care le întâmpină un asemenea mod de acțiune, mai este și suprema dificultate că de fiecare investiție de capital este legat riscul unei pierderi totale sau parțiale a sumei inițiale a capitalului. Aceasta este adevărat nu numai despre investiția antreprenorului, dar și despre investiția pe care o face capitalistul împrumutând antreprenorului, pentru că investiția sa, firește, depinde complet de a antreprenorului. Riscul său este mai mic, pentru că antreprenorul îi oferă ca garanție acea parte din propria sa bogăție care este în afara întreprinderii imediate, dar calitativ cele două riscuri sunt asemenea. Cel care împrumută bani cu dobândă, de asemenea, poate și adesea își pierde averea. [6]

O investiție eternă de capital este tot atât de inexistentă ca și una sigură. Orice investiție de capital este speculativă; succesul ei nu poate fi prevăzut cu siguranță absolută. Nici chiar ideea unui produs „etern și sigur” al capitalului nu s-ar fi putut naște dacă conceptele de investiție de capital ar fi fost luate din sfera întreprinderii de afaceri și de capital. Ideile de eternitate și securitate vin de la rente asigurate ale proprietății funciare și de la obligațiunile guvernamentale asociate acestora. Ele corespund condițiilor actuale, când legea recunoaște ca investiții curatorii numai acelea care sunt în pământ sau în venituri asigurate de pământ sau procurate de stat sau de alte întreprinderi publice. În întreprinderea capitalistă nu există un venit sigur și nici o siguranță de avere. Este evident că o succesiune investită în întreprinderi în afara agriculturii, silviculturii și minelor ar fi lipsită de sens.

Atunci, dacă sumele de capital nu cresc de la sine, dacă numai pentru menținerea lor, cu totul în afară de fructificarea și mărirea lor, este fără încetare necesară speculația reușită, nu poate fi vorba despre nici un fel de tendință a averilor de a deveni din ce în ce mai mari. Averile nu pot crește; cineva trebuie să le facă să crească. [7] Pentru aceasta este nevoie de activitatea încununată de succes a unui antreprenor. Capitalul se reproduce, dă roade și crește numai atâta vreme cât durează o investiție reușită și norocoasă. Cu cât este mai rapidă schimbarea în mediul înconjurător economic, cu atât este mai scurt timpul în care o investiție poate fi considerată bună. Pentru facerea de noi investiții, pentru reorganizarea producției, pentru inovații de tehnică, este nevoie de abilități pe care le posedă numai puțini. Dacă, în circumstanțe excepționale, acestea sunt moștenite din generație în generație, succesorii sunt în stare să mențină bogăția lăsată de către strămoșii lor, chiar pot să o mărească, în ciuda faptului că ar fi putut să fi fost fărâmițată la moștenire. Dar dacă, așa cum este cazul în general, moștenitorii nu sunt la înălțimea cerințelor pe care viața le cere de la un antreprenor, bogăția moștenită dispare repede.

Când antreprenorii bogați doresc să-și perpetueze bogăția lor în familie, ei își caută refugiu în pământ. Descendenții Fuggerilor și a Welserilor trăiesc chiar și astăzi într-o afluență considerabilă, dacă nu în lux, dar ei au încetat demult de a mai fi negustori și și-au transformat bogăția lor în proprietate de pământ. Ei au devenit membri ai nobilimii germane, fără să se deosebească în nici un chip de alte familii nobile din Germania de sud. Numerose familii negustorești au suferit aceeași dezvoltare; devenind bogate în negoț și industrie, ele au încetat de a mai fi negustori și antreprenori și au devenit proprietari de pământ, nu pentru a-și mări averilor, ci pentru a le păstra și transmite copiilor și copiilor copiilor lor. Familiile care au făcut altfel au dispărut curând în sărăcie obscură. Există câteva familii de bancheri ale căror averi au existat o sută de ani și mai mult, și o privire mai pătrunzătoare în afacerile acestor puțini va arăta că ele sunt în general active comercialicește numai administrând averi în realitate învestite în pământ și în mine. Nu există averi străvechi care propășesc în sensul că sporesc neîncetat.

4

Teoria sărăciei crescânde

Teoria sărăciei crescânde în sânul maselor stă în centrul gândirii marxiste, tot așa ca și în cel al doctrinelor socialiste mai vechi. Acumularea sărăciei merge paralel cu acumularea capitalului. Este „caracterul antagonist al producției capitaliste”, acela că „acumularea bogăției la un pol” este simultan „acumularea mizeriei, torturii muncii, sclaviei, ignoranței, brutalizării și degenerării morale la celălalt”. [8] Aceasta este teoria creșterii progresive a sărăciei maselor. Bazată pe nimic în afară de procesul întortocheat al unui sistem obscur de gândire, trebuie să ne preocupe cu atât mai puțin cu cât dispare treptat pe planurile secundare, chiar și în scrierile discipolilor ortodocși marxiști și în programele oficiale ale partidelor democrate. Chiar și Kautsky, în timpul certei revizioniste, a fost forțat să recunoască că, potrivit tuturor faptelor, tocmai în cele mai avansate țări capitaliste a fost în declin mizeria fizică și că clasele muncitoare aveau un standard de viață mai ridicat decât acum cincizeci de ani. [9] Marxiștii mai sunt încă nedezlipiți de teoria sărăciei crescânde din pricina valorii ei propagandistice și o exploatează astăzi tot atât de mult ca în timpul tinereții acum îmbătrânitului partid.

Dar, intelectualicește, teoria creșterii relative a sărăciei a lui Rodbertus a înlocuit teoria creșterii absolute. „Sărăcia”, spune Rodbertus, „este un concept social, adică relativ. Acum, susțin că nevoile justificate ale claselor muncitorești, de când acestea au atins o poziție socială mai ridicată, au devenit considerabil mai numeroase. Ar fi tot atât de greșit, acum când ele au atins această poziție, să nu se vorbească, chiar cu salarii neschimbate, de o deteriorare în condițiunea lor materială față de cum ar fi fost la un stagiu mai timpuriu când au scăzut lefurile, și ei nu atinseseră încă această poziție”. [10] Această gândire este derivată în întregime din punct de vedere al socialismului de stat, care consideră „justificată” o ridicare a pretențiilor muncitorilor și le desemnează o „situație mai ridicată” în ordinea socială. Împotriva judecăților arbitrare de felul acesta nu este cu putință nici un argument.

Marxiștii au preluat doctrina creșterii relative a sărăciei. „Dacă, în cursul evoluției, nepotul unui maistru țesător, care a rezistat cu proprii săi lucrători, ajunge să trăiască într-o vilă ca un palat, superb mobilată, în timp ce nepotul lucrătorului trăiește cu chirie, deși mai confortabil decât mansarda bunicului sau în casa maistrului țesător, totuși servește să lărgească prăpastia socială dintre cei doi, atunci nepotul lucrătorului va simți sărăcia lui cu atât mai mult văzând conforturile care sunt la îndemâna patronului său. Propria sa situație este mai bună decât a strămoșului său, standardul său de viață s-a ridicat, dar relativ situația sa a devenit mai rea. Mizeria socială devine mai mare… muncitorii relativ mai nefericiți.” [11] Presupunând că aceasta ar fi adevărat, nu ar fi nici un act de acuzație împotriva sistemului capitalist. Dacă capitalismul îmbunătățește situația economică a tuturor, este de importanță secundară că nu ridică pe toți la același nivel. O ordine socială nu este rea pur și simplu pentru că ajută pe unul mai mult decât pe altul. Dacă mie îmi merge mai bine, ce poate să strice că altora le merge și mai bine? Trebuie să fie distrus capitalismul care satisface din zi în zi mai bine nevoile tuturor oamenilor doar pentru că unii oameni devin bogați și câțiva dintre ei foarte bogați? Cum se poate afirma atunci ca „logic inatacabil” că „o creștere în sărăcia relativă a maselor… trebuie să sfârșească în cele din urmă într-o catastrofă”. [12]

Kautsky încearcă să facă concepția lui despre teoria marxistă a sărăciei crescânde deosebită de aceea care reiese dintr-o cetire fără prejudecată a operei Das Kapital. „Cuvântul sărăcie”, spune el, „poate însemna sărăcie fizică, dar poate însemna de asemenea sărăcie socială. În primul înțeles, ea este măsurată prin nevoile fiziologice ale omului. Acestea, într-adevăr, nu sunt peste tot și în același timp la fel, totuși ele nu arată deosebiri nici pe departe atât de mari ca nevoile sociale, a căror nesatisfacere produce sărăcia socială”. [13] Sărăcia socială, spune Kautsky, este ceea ce avea Marx în minte. Considerând claritatea și precizia stilului lui Marx, această interpretare este o capodoperă de sofistică și a fost, în consecință, respinsă de revizioniști. Pentru persoanele care nu iau cuvintele lui Marx ca o revelație, ar putea fi într-adevăr o chestiune de indiferență dacă teoria sărăciei sociale crescânde este conținută în primul volum din Das Kapital sau este luată din Engels sau a fost propusă mai întâi de neo-marxiști. întrebările importante sunt dacă poate fi susținută și ce concluzii urmează din ea.

Kautsky susține că creșterea sărăciei, în accepțiunea sa socială, este „mărturisită de către burghezii înșiși, numai că ei au dat chestiunii un nume diferit; ei o numesc lăcomie… Faptul hotărâtor este că contrastul dintre nevoile salariaților și posibilitatea de a le satisface din salariu, contrastul, prin urmare, dintre câștigul salarial și capital devine din ce în ce mai mare”. [14] Pe de altă parte, lăcomia a existat dintotdeauna; ea nu este un fenomen nou. Putem admite că este mai puternică acum decât mai înainte; strădania generală pentru îmbunătățirea situației economice este un semn deosebit de caracteristic al societății capitaliste. Dar cum se poate conchide din aceasta că ordinea capitalistă a societății trebuie să se schimbe necesarmente în cea socialistă este inexplicabil.

Fapt este că doctrina sărăciei relative sociale crescânde nu e nimic mai mult decât o încercare de a da o justificare economică politicilor bazate pe resentimentul maselor. Sărăcia socială crescândă înseamnă doar invidie crescândă. [15] Mandeville și Hume, doi dintre cei mai mari observatori ai naturii omenești, au remarcat că intensitatea invidiei depinde de distanța dintre invidios și invidiat. Dacă distanța este mare, nimeni nu se compară cu cel invidiat și, de fapt, nu se resimte nici o invidie. Cu cât este mai mică distanța însă, cu atât e mai mare invidia. [16] Astfel se poate deduce din creșterea resentimentului în mase că inegalitățile de venit se micșorează. „Lăcomia” crescândă nu este, așa cum gândește Kautsky, o dovadă a creșterii relative a sărăciei; dimpotrivă, ea arată că distanța economică dintre clase devine din ce în ce mai mică.


NOTE

1. Miheia, II, 2.

2. Isaia, V, 8.

3. Schröder, Lehrbuch der deutschen Rechtsgeschichte, pag. 159 et seq.; Dopsch, Wirtschaftliche und soziale Grundlagen der europäischen Kulturentwicklung, partea a 2-a, Viena, 1920, pag. 289, 309 et seq.

4. Michels, Die Verelendungstheorie, Leipzig, 1928, pag. 19 et seq.

5. Hansen, Die drei Bevölkerungsstufen, München, 1889, pag. 181 et seq

6. Aceasta este cu totul în afară de efectele deprecierii monetare.

7. Considerant încearcă să demonstreze teoria concentrării cu o metaforă împrumutată din mecanică: „Les capitaux suivent aujourd’hui sans contrepoids la loi de leur propre gravitation; c’est que, s’attirant en raison de leurs masses, les richesses sociales se concentrent de plus en plus entre les mains des grands possesseurs.” Citat de Tugan-Baranowsky, Der moderne Sozialismus in seiner geschichtlichen Entwicklung, pag. 62. Acesta este numai joc de cuvinte, nimic mai mult.

8. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 611.

9. Kautsky, Bernstein und das Sozialdemokratische Programm, Stuttgart, 1899, pag. 116.

10. Rodbertus, „Erster sozialer Brief an v. Kirchmann” (Ausgabe von Zeller, Zur Erkenntnis unserer staatwirtschaftlichen Zustände, ediția a 2-a, Berlin, 1885, pag. 273 nota.

11. Herman Müller, Karl Marx und die Gewerkschaften, Berlin, 1918, pag. 82 et seq.

12. Cum face Ballod, Der Zukunftsstaat, ediția a 2-a, Stuttgart, 1919, pag. 12.

13. Kautsky, Bernstein und das Sozialdemokratische Programm, pag. 116.

14. Kautsky, Bernstein und das Sozialdemokratische Programm, pag. 120.

15. Comparați observațiile lui Weitling, citate de Sombart, Der proletarische Sozialismus, Jena, 1924, Vol. I, pag. 106.

16. Hume, A Treatise of Human Nature, Philosophical Works, editat de Green și Grose, Londra, 1874, Vol. II, pag. 162 et seq.; Mandeville, Bienenfabel, editat de Bobertag, München, 1914, pag. 123; Schatz (L’Individualisme économique et social, Paris, 1907, pag. 73, nota 2) numește aceasta „idée fondamentale pour bien comprendre la cause profonde des antagonismes sociaux”

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins