Capitolul XXIX. Restricționarea producției

Capitolul XXIX. Restricționarea producției

1. Natura restricțiilor

Ne vom ocupa, în acest capitol, de acele măsuri care urmăresc direct și în principal devierea producței (în accepțiunea cea mai largă a acestui termen, care include comerțul și transportul) de la căile pe care ar apuca-o într-o economie de piață neobstrucționată. Bineînțeles că orice amestec autoritar în sfera afacerilor deviază producția de la căile pe le-ar urma, dacă ar fi direcționată exclusiv de cererea consumatorilor, așa cum se manifestă aceasta pe piață. Trăsătura caracteristică a amestecului restrictiv în procesul de producție este că devierea producției nu este doar un efect secundar inevitabil și neintenționat, ci tocmai ceea ce urmărește autoritatea să provoace. Ca orice alt act de intervenție, asemenea măsuri restrictive afectează și consumul. Dar, în cazul măsurilor restrictive pe care le avem în vedere în acest capitol, nu acesta este obiectivul principal pe care îl vizează autoritatea. Guvernul dorește să se amestece în producție. Faptul că măsurile sale influențează și consumul este, din punctul său de vedere, fie în întregime contrar intențiilor sale, fie, cel puțin, o consecință nedorită cu care se reconciliază, deoarece este inevitabilă și este considerată un rău minor, în comparație cu urmările non-intervenției.

Restricționarea producției înseamnă că statul fie interzice, fie îngreuiază, sau face mai scumpă producția, transportul, sau distribuiția anumitor articole, sau întrebuințarea unor anumite procese de producție, de transport, sau de distribuție. În felul acesta, autoritatea elimină o parte dintre mijloacele disponibile pentru satisfacerea dorințelor oamenilor. Efectul amestecului ei este că oamenii sunt împiedicați să-și întrebuințeze cunoștințele și capacitățile, munca și mijloacele lor materiale de producție, în felul în care ar obține cele mai ridicate venituri și și-ar satisface nevoile cât mai pe deplin cu putință. Astfel de amestecuri fac ca oamenii să fie mai săraci și mai puțin satisfăcuți.

Aceasta este esența problemei. Toate subtilitățile și despicările de fire în patru, irosite în efortul de a infirma această teză fundamentală, sunt inutile. Pe piața neobstrucționată prevalează o tendință irezistibilă de întrebuințare a fiecărui factor de producție în vederea celei mai adecvate cu putință satisfaceri a [p.744] celor mai intense nevoi ale consumatorilor. Dacă statul se amestecă în acest proces, el nu poate decât reduce satisfacția; el nu o poate niciodată spori.

Corectitudinea acestei teze a fost demonstrată într-o manieră excelentă și de nerespins, cu privire la tipul cel mai important, din punct de vedere istoric, de intervenție a guvernului în sfera producției, care este acela al barierelor în calea comerțului internațional. În domeniul acesta, rezultatele economiștilor clasici, îndeosebi cele ale lui Ricardo, sunt finale și dau răspunsul definitiv la problemă. Tot ce poate realiza un tarif vamal este să devieze producția, din acele locații în care outputul pe unitate de input este mai mare, înspre locații unde acest raport este mai mic. El nu augmentează producția, ci o reduce.

Lumea se entuziasmează de presupusa încurajare a producției de către stat. Dar statul nu are posibilitatea de a încuraja o ramură productivă, decât reducând alte ramuri. El retrage factori de producție din acele ramuri în care i-ar aloca piața liberă și îi orientează spre alte ramuri. Este prea puțin important ce fel de procedee administrative întrebuințează guvernul în vederea obținerii acestui efect. El poate subvenționa explicit, sau poate camufla subsidiile prin impunerea de taxe vamale, silindu-și, în felul acesta, supușii să suporte costurile. Singurul lucru care contează este că oamenii sunt siliți să renunțe la anumite satisfacții pe care le prețuiesc mai mult – și sunt compensați numai cu satisfacții pe care le prețuiesc mai puțin. La rădăcina modului de gândire intervenționist se găsește întotdeauna ideea că guvernul, sau statul, este o entitate aflată în afara și deasupra procesului social de producție, că el posedă ceva care nu provine din impozitarea supușilor săi – și că poate cheltui acest ceva mitic în diverse scopuri. Aceasta este fabula lui Moș Crăciun, elevată de Lordul Keynes la demnitatea de doctrină economică și preluată entuziast de toți cei ce așteaptă avantaje personale de pe urma cheltuielilor guvernamentale. Ca antidot împotriva acestor erori populare, este necesar să accentuăm truismul că guvernul nu poate cheltui sau investi decât ceea ce prelevă de la cetățeni și că aceste cheltuieli și investiții suplimentare reduc cheltuielile și investițiile cetățenilor, în exact aceeași măsură.

În vreme ce statul nu are nici un fel de putere de a-i face pe oameni mai prosperi prin intervenții în sfera afacerilor, el are în orice caz puterea de a le reduce satisfacția, prin restricționarea producției.

2. Prețul restricțiilor

Faptul că restricționarea producției presupune invariabil reducerea satisfacției cetățenilor individuali nu înseamnă că asemenea restricții trebuie numaidecât considerate ca fiind păgubitoare. Statul [p.745] nu recurge fără motiv la măsuri restrictive. El urmărește atingerea anumitor scopuri și consideră că restricțiile sunt mijlocul potrivit, în vederea realizării planurilor sale. Evaluarea politicilor restrictive depinde, prin urmare, de răspunsul la două întrebări: sunt mijloacele alese de către guvern adecvate pentru atingerea scopului urmărit de el? Și: constituie realizarea acestui scop o compensație pentru privațiunile cetățenilor individuali? Punând aceste probleme, analizăm restricționarea producției tot astfel cum analizăm impozitele. Plătirea impozitelor reduce și ea nemijlocit satisfacția contribuabilului. Dar acesta este prețul pe care contribuabilul îl plătește pentru serviciile furnizate de către stat societății și fiecăruia dintre membrii acesteiae. În măsura în care statul își îndeplinește funcțiile sale sociale și impozitele nu depășesc nivelul necesar prezervării funcționării normale a aparatului guvernamental, ele constituie niște costuri necesare și economic justificate.

Adecvarea acestui mod de analizare a măsurilor restrictive este evidentă mai ales în toate cazurile în care restricțiile sunt adoptate ca un substitut al impozitării. Totalitatea cheltuielilor pentru apărarea națională sunt suportate de vistieria statului, din veniturile publice. Dar uneori se adoptă o altă procedură. Se întâmplă uneori ca pregătirea țării pentru a respinge agresiunile să depindă de existența anumitor ramuri industriale, care ar lipsi de pe o piață liberă. Industriile acestea trebuie subvenționate, iar subvențiile acordate trebuie privite ca orice altă cheltuială destinată armamentului. Caracterul lor rămâne neschimbat și dacă guvernul acordă subvențiile indirect, prin impunerea unei taxe la importuri la produsele respective. Diferența este numai că, în acest caz, consumatorii sunt afectați nemijlocit de povara costurilor suportate, în vreme ce, în cazul subvențiilor guvernamentale, ei achită aceste costuri indirect, prin plata de impozite mai ridicate.

Atunci când au impus măsuri restrictive, guvernele și parlamentele n-au ținut practic niciodată cont de consecințele amestecului lor în sfera afacerilor. Astfel, ele au pornit cu voioșie de la premisa că tarifele protecționiste au capacitatea să ridice nivelul de trai al țării – și au refuzat cu obstinație să admită corectitudinea învățăturilor economice referitoare la efectele protecționismului. Condamnarea de către economiști a protecționismului este irefutabilă și liberă de orice partizanat politic. Într-adevăr, economiștii nu susțin că protecția este rea dintr-un punct de vedere preconceput. Ei afirmă că protecția nu poate atinge acele obiective pe care urmăresc, de regulă, să le atingă guvernele care recurg la ea. Ei nu pun în discuție obiectivul ultim al acțiunii guvernamentale, ci doar resping mijloacele alese, ca fiind inadecvate pentru realizarea scopului propus.

Dintre toate măsurile restrictive, de cea mai mare popularitate se bucură acelea care se auto-intitulează legislație adoptată în beneficiul muncitorilor, sau legislație pro-laburistă (prolabor legislation). Și în cazul acesta guvernele și opinia publică se înșeală grav [p.746] cu privire la efecte. Acești oameni cred că restricționarea numărului orelor de lucru și interzicerea muncii copiilor nu-i afectează negativ decât pe patroni și este un “câștig social” pentru salariați. Însă lucrul acesta nu este adevărat, decât în măsura în care astfel de legi reduc oferta de mână de lucru și augmentează, în felul acesta, productivitatea marginală a mâinii de lucru, în raport cu productivitatea marginală a capitalului. Dar scăderea ofertei de mână de lucru determină și o scădere a volumului total de bunuri și servicii produse și, prin urmare, a consumului mediu per capita. Plăcinta în ansamblu scade, însă felia care le revine salariaților din plăcinta mai mică este proporțional mai mare decât ceea ce primeau din plăcinta mai mare; simultan, porția capitaliștilor scade.[1] Dacă această evoluție afectează sau nu, pozitiv sau negativ, ratele salariale reale ale diverselor grupuri de salariați, depinde de datele concrete ale fiecărui caz în parte.

Entuziasmul popular față de legislația adoptată în beneficiul muncitorilor s-a bazat pe eroarea conform căreia ratele salariale nu au nici un fel de legătură cauzală cu valoarea pe care prestația muncitorului i-o adaugă materialului. Ratele salariale, afirmă “legea de fier a salariilor”, sunt determinate de cantitatea minimă de lucruri indispensabile, care sunt necesare pentru prezervarea vieții; ele nu pot depăși nicicând nivelul de subzistență. Diferența dintre valoarea produsă de muncitor și salariul acordat acestuia îi revine patronului exploatator. Dacă acest surplus este redus prin reducerea orelor de lucru, atunci muncitorul este scutit de o parte din truda și necazul său, salariul său rămâne neschimbat, iar patronul este lipsit de o parte din profitul său inechitabil. Restricționarea outputului total nu reduce decât venitul burghezilor exploatatori.

S-a arătat deja că rolul jucat de legislația pro-laburistă, în cadrul capitalismului occidental a fost, până nu cu mulți ani în urmă, cu mult mai puțin important decât ar putea sugera vehemența cu care au fost discutate în public problemele corespunzătoare. Legislația muncii nu a furnizat, în cea mai mare parte, decât o recunoaștere legală a schimbărilor de condiții care interveniseră deja, datorită evoluției rapide a afacerilor.[2] Însă, în țările care au adoptat cu întârziere metodele capitaliste de producție și sunt înapoiate în ce privește dezvoltarea modernă a metodelor de procesare și de manufacturare, problema legislației muncii este crucială. Induși în eroare de doctrinele eronate ale intervenționismului, politicienii din aceste țări consideră că pot ameliora situația maselor de săraci prin copierea legislației existente în țările capitaliste cele mai avansate. Ei privesc chestiunile acestea ca și cum n-ar trebui analizate decât din perspectiva care [p.747] în mod eronat se numește “umanitară” – și nu sesizează adevărata problemă.

Este din păcate adevărat că în Asia exită multe milioane de copii mici care sunt săraci și mor de foame, că salariile sunt extrem de scăzute, în comparație cu standardele americane, sau ale Europei Occidentale, că orele de muncă sunt lungi și că situația sanitară a atelierelor este deplorabilă. Dar singurul mijloc de eliminare a acestor rele este de a munci, de a produce și de a economisi mai mult, acumulând astfel mai mult capital. Pentru orice ameliorare de durată lucrurile acestea sunt insdispensabile. Măsurile restrictive susținute de cei ce se auto-intitulează filantropi și umanitariști ar fi zadarnice. Ele nu numai că nu ar ameliora situația, dar ar determina o considerabilă înrăutățire a ei. Dacă părinții sunt prea săraci pentru a-și hrăni în mod adecvat copiii, atunci interzicerea muncii copiilor îi condamnă pe aceștia la moarte prin inaniție. Dacă productivitatea marginală a muncii este atât de scăzută încât un lucrător nu poate câștiga în zece ore de muncă decât un salariu necorespunzător în comparație cu salariile americane, atunci lucrătorului nu i se face un bine prin decretarea zilei de muncă de opt ore.

Problema aflată în discuție nu este dezirabilitatea ameliorării bunăstării materiale a salariatului. Adepții legilor numite în mod eronat favorabile muncitorilor obliterează în mod deliberat problema, atunci când repetă, la nesfărșit, că mai mult agrement, salarii reale mai ridicate și eliberarea copiilor și a femeilor căsătorite de necesitatea de a căuta slujbe ar face ca familiile de muncitori să devină mai fericite. Ei recurg la falsități și calomnii ignobile, atunci când îi numesc pe cei ce se împotrivesc acestor legi, ca fiind în detrimentul intereselor vitale ale salariaților, “hăituitori ai muncitorilor” și “dușmani ai lucrătorilor”. Dezacordul nu se referă la scopurile urmărite; el nu privește decât mijloacele care trebuie aplicate, în vederea realizării acestora. Întrebarea nu este dacă ameliorarea bunăstării maselor este sau nu dezirabilă. Ea este numai dacă decretele guvernamentale, care restricționează numărul orelor de muncă și posibilitatea de angajare a femeilor și a copiilor, constituie mijlocul adecvat în vederea ridicării nivelului de trai al muncitorilor. Aceasta este o problemă pur catalactică, rezolvabilă de către teoria economică. Vorbăria emoțională trece pe lângă subiect. Ea nu este decât o camuflare nefericită a faptului că acești adepți ipocriți ai restricțiilor sunt incapabili de a formula vreo obiecție validă împotriva argumentelor bine fundamentate ale economiștilor.

Faptul că nivelul de trai al muncitorului american obișnuit este incomparabil mai satisfăcător decât cel al muncitorului indian obișnuit, că în Statele Unite orele de muncă sunt mai scurte și că cei mici sunt trimiși la școală și nu în fabrici, nu este o realizare a guvernului și a legilor din această țară. Acestea sunt rezultatul faptului că investiția per capita de capital făcută de patroni este cu mult mai mare decât în India și că, în consecință, [p.748] productivitatea marginală a muncii este cu mult mai mare. Meritul nu este al “politicilor sociale”; este un rezultat al metodelor laissez faire, din trecutul care s-a abținut de la sabotarea evoluțiilor capitalismului. Asiaticii trebuie să adopte acest sistem laissez faire, dacă doresc să amelioreze situația popoarelor lor.

Sărăcia din Asia și din alte țări înapoiate se datorează acelorași cauze care au făcut condițiile nesatisfăcătoare în perioadele timpurii ale capitalismului occidental. În vreme ce cifrele populației creșteau rapid, politicile restrictive întârziau ajustarea metodelor de producție la nevoile numărului aflat în creștere al gurilor ce trebuiau hrănite. Deschiderea drumului libertății economice, care a ridicat nivelul mediu de trai la înălțimi nemaivăzute, este meritul nepieritor al economiștilor care au susținut sistemul laissez faire, pe care manualele universitare tipice îi depreciază, ca pe niște pesimiști și niște apologeți ai lăcomiei inechitabile a burghezilor exploatatori.

Teoria economică nu este dogmatică, așa cum susțin adepții omnipotenței guvernamentale și ai dictaturilor totalitariste, care se auto-intitulează “neortodocși”. Teroria economică nici nu apropbă, nici nu dezaprobă măsurile guvernamentale de restricționare a producției și a outputului. Ea pur și simplu consideră că este de datoria sa să clarifice consecințele acestor măsuri. Alegerea măsurilor ce urmează a fi adoptate îi revine poporului. Dar, atunci când alege, poporul nu trebuie să nesocotească învățămintele economiștilor, dacă dorește să atingă obiectivele urmărite.

Există, desigur, cazuri în care oamenii pot să considere că anumite măsuri restrictive sunt justificate. Reglementările referitoare la prevenirea incendiilor sunt restrictive și augmentează costurile producției. Dar reducerea outputului total pe care o produc este prețul ce trebuie plătit pentru evitarea unui dezastru și mai mare. Decizia referitoare la fiecare măsură restrictivă este luată pe baza unei cumpăniri meticuloase a costurilor ce trebuie suportate cu beneficiile ce se pot obține. Nici o persoană rezonabilă nu poate pune această regulă în discuție.

3. Restricția ca privilegiu

Orice perturbare a datelor pieței afectează diverșii indivizi și diversele grupuri în feluri diferite. Pentru unii oameni ea este o binefacere, pentru alții o lovitură. Aceste efecte se istovesc numai după un timp, atunci când producția se adaptează apariției noilor date. Astfel, o măsură restrictivă, deși este dezavantajoasă pentru imensa majoritate, poate ameliora temporar situația anumitor oameni. Pentru cei favorizați, măsura revine la dobândirea unui privilegiu. Ei solicită asemenea măsuri, deoarece doresc să fie privilegiați. [749]

Și în acest caz, exemplul cel mai izbitor ne este oferit de protecționism. Impunerea unei taxe pe importul unui bun îi împovărează pe consumatori. Dar ea este o binefacere pentru producătorii autohtoni. Din punctul lor de vedere, decretearea de noi tarife și creșterea celor existente este un lucru excelent.

Același lucru se poate spune despre multe alte măsuri restrictive. Dacă statul restricționează, fie direct, fie prin discriminare fiscală, marile afaceri și corporațiile, atunci poziția competitivă a întreprinderilor mici este consolidată. Dacă restricționează fucționarea marilor magazine și a lanțurilor de magazine, deținătorii de mici magazine se bucură.

Este important să se înțeleagă că ceea ce consideră a fi un avantaj cei favorizați de aceste măsuri nu durează decât un interval de timp limitat. Pe termen lung, privilegiul acordat unei anumite clase de producători își pierde puterea de a crea câștiguri specifice. Branșa privilegiată atrage nou-veniți, iar competiția dintre aceștia tinde să elimine câștigurile specifice, rezultate de pe urma privilegiului. Astfel, dorința răsfățaților legislației de a dobândi privilegii este insațiabilă. Ei continuă să ceară noi privilegii, deoarece cele vechi își pierd puterea.

Pe de altă parte, abolirea unei măsuri restrictive la a cărei existență structura producției s-a ajustat deja, înseamnă o nouă perturbare a datelor pieței, ce favorizează interesele pe termen scurt ale anumitor oameni și dăunează intereselor pe termen scurt ale altora. Să ilustrăm această chestiune cu ajutorul exemplului tarifelor vamale. Cu ani în urmă, să zicem în 1920, Ruritania a decretat un tarif pe importul de piele. Acesta a fost o binefacere pentru întreprinzătorii care, la momentul respectiv, se întâmpla să activeze în industria pielăriei. Dar apoi, cu trecerea timpului, această industrie s-a extins și câștigurile picate din cer, de care s-au bucurat pielarii în 1920 și în anii următori, s-au isprăvit. N-a rămas decât faptul că o parte din producția mondială de obiecte de pielărie este translatată, din locațiile în care outputul per unitatea de input este mai mare, în locații din Ruritania, unde costurile de producție necesare sunt mai mari. Rezidenții Ruritaniei plătesc prețuri mai mari pentru piele, decât cele pe care le-ar plăti în absența tarifului. Deoarece o parte mai mare a capitalului și a forței de muncă din Ruritania este întrebuințată în pielării, decât cea care ar fi întrebuințată astfel în condiții de liber schimb în sfera pielăritului, o serie de alte industrii autohtone s-au restrâns, sau, cel puțin, au fost împiedicate să se dezvolte. Din străinătate se importă mai puțină piele și se exportă o cantitate mai mică de produse din Ruritania, ca plată pentru pielea de import. Atfel, volum comerțului internațional al Ruritaniei este redus. Nici măcar un singur suflet, din întreaga lume, nu beneficiază de vreun avantaj de pe urma păstrării vechiului tarif. Dimpotrivă, toată lumea este păgubită de scăderea outputului total al efortului industrial al omenirii. Dacă politicile adoptate de Ruritania cu privire la pielărit ar fi [p.750] adoptate de toate țările și cu privire la toate mărfurile, în modul cel mai rigid cu putință, astfel încât să fie complet abolit comerțul internațional și încât toate țările să devină perfect autarhice, atunci toți oamenii ar trebui să se lipsească în întregime de avantajele de care se bucură datorită diviziunii internaționale a muncii.

Este evident faptul că abolirea tarifului pe importurile de piele din Ruritania trebuie, pe termen lung, să aducă beneficii tuturor: atât ruritanilor, cât și străinilor. Dar, pe termen scurt, ea ar leza interesele capitaliștilor care au investit în pielăriile ruritane. Ea ar dăuna, nu mai puțin, intereselor pe termen scurt ale muncitorilor ruritani specializați în activități legate de pielărit. O parte dintre ei ar trebui fie să emigreze, fie să-și modifice ocupația. Acești capitaliști și muncitori combat cu îndârjire orice tentative de reducere a tarifului pe importul de piele, sau de abolire completă a acestuia.

Iată de ce este politic extrem de dificil să isprăvim cu toate măsurile ce restricționează producția, după ce structura afacerilor s-a adaptat la existența lor. Deși efectele lor sunt dăunătoare pentru toată lumea, dispariția lor ar fi dezavantajoasă, pe termen scurt, pentru anumite grupuri speciale. Aceste grupuri speciale, care sunt interesate de prezervarea măsurilor restrictive, nu sunt, desigur, decât niște minorități. În Ruritania, numai acea mică parte din populație care este angajată în pielării ar suferi de pe urma abolirii tarifului pe importul de piele. Imensa majoritate a oamenilor sunt cumpărători de piele și de bunuri confecționate din piele și ar avea de câștigat de pe urma unei scăderi a prețurilor la aceste bunuri. În afara granițelor Ruritaniei, nu ar avea de suferit decât acei oameni care sunt angajații industriilor ce se vor restrânge, datorită extinderii care va surveni în industria pielăritului.

Ultima obiecție pe care o formulează adversarii liberului schimb sună astfel: să admitem că numai acei ruritani care sunt angajați în pielărit sunt imediat interesați de prezervarea tarifului pe importul de piele. Numai că fiecare ruritan aparține uneia dintre nenumăratele ramuri ale producției. Dacă fiecare produs autohton este protejat de un tarif vamal, atunci trecerea la liberul schimb va dăuna intereselor fiecărei industrii și, prin urmare, tuturor grupurilor specializate de capitaliști și de muncitori, a căror sumă constituie întreaga țară. Rezultă că abolirea tarifului i-ar prejudicia, pe termen scurt, pe toți cetățenii. Și numai interesele pe termen scurt contează.

Acest argument este de trei ori eronat. În primul rând, nu este adevărat că toate ramurile industriale ar fi vătămate de trecerea la liberul schimb. Dimpotrivă. Acele ramuri în care costurile comparative de producție sunt mai reduse se vor extinde, în condiții de liber schimb. Interesele lor pe termen scurt ar fi favorizate de abolirea tarifelor vamale. Existența unui tarif la produsele pe care le fabrică ele însele nu constituie nici un avantaj pentru [p.751] ele, deoarece ele ar putea nu doar să supraviețuiască, ci și să se dezvolte, în condiții de liber schimb. Lor le dăunează tariful vamal pe acele produse pentru care costurile comparative sunt mai ridicate în Ruritania decât în străinătate, deoarece el direcționează spre aceste din urmă ramuri capital și mână de lucru care, altminteri, ar fi contribuit la “fertilizarea” lor.

În al doilea rând, principiul termenului scurt este în întregime eronat. Pe termen scurt, fiecare schimbare a datelor pieței îi afectează negativ pe cei care nu au prevăzut-o din timp. Un adept consecvent al principiului termenului scurt trebuie să pledeze pentru rigiditatea și imutabilitatea perfectă a tuturor datelor și să se opună oricărei schimbări, inclusiv ameliorărilor terapeutice și tehnologice.[3] Dacă, atunci când acționează, oamenii ar prefera întotdeauna evitarea relelor din viitorul mai apropiat, față de evitarea relelor dintr-un viitor mai îndepărtat, atunci ei s-ar prăbuși la un nivel animalic. Însăși esența acțiunii umane, spre deosebire de comportamentul animalelor, este de a renunța în mod conștient la o anumită satisfacție temporal mai apropiată, în vederea dobândirii unei satisfacții mai mari, dar temporal mai îndepărtate.[4]

În fine, dacă avem în vedere problema abolirii cuprinzătorului sistem de tarife vamale al Ruritaniei, nu trebuie să uităm faptul că interesele pe termen scurt ale celor angajați în pielărit nu sunt lezate decât de abolirea unui anumit tarif, dar ele sunt favorizate de abolirea celorlalte tarife, care privesc produse ale industriilor al căror cost comparativ este ridicat. Este adevărat că ratele salariale ale pielarilor se vor reduce, câtva timp, relativ la cele din alte ramuri – și că se va scurge un timp până când se va atinge proporția adecvată între ratele salariale existente în diferitele ramuri productive din Ruritania. Dar, concomitent cu reducerea doar temporară a câștigurilor lor, acești muncitori vor înregistra o scădere a prețurilor la multe dintre articolele pe care le cumpără. Iar această tendință de ameliorare a condițiilor lor nu este un fenomen specific numai perioadei de tranziție. El este manifestarea binecuvântărilor continue ale liberului schimb, care, translatând fiecare ramură industrială la locația în care costul său comparativ este cel mai redus, augmentează productivitatea muncii și cantitatea totală de bunuri produse. Este vorba de binefacrea de durată pe care liberul schimb o asigură fiecărui membru al societății de piață.

Opoziția față de abolirea protecției tarifare ar fi rezonabilă, din punctul de vedere personal al celor angajați în industria pielăritului, dacă tariful pe importul de piele ar fi singurul tarif. În acest caz ar fi explicabilă atitudinea lor, ca fiind determinată de interesele statutului lor, interesele unei [p.752] caste, care ar fi temporar lezate de abolirea privilegiului, deși simpla lui prezervare nu le mai conferă nici un avantaj. Dar, în cazul acesta ipotetic, opoziția pielarilor ar fi lipsită de sorți de izbândă. Majoritatea cetățenilor țării ar anula-o. Ceea ce strânge rândurile protecționiștilor este faptul că tariful la produse de piele nu constituie o excepție, că numeroase ramuri industriale se află într-o poziție similară și se luptă împotriva abolirii barierelor tarifare ce privesc propriile lor ramuri. Bineînțeles că această alianță nu se bazează pe interesele fiecăruia dintre grupurile speciale. Dacă toată lumea este protejată în egală măsură, nu numai că toată lumea pierde în calitate de consumator ceea ce câștigă în calitate de producător. Toată lumea este afectată negativ de scăderea generală a productivității muncii, generată de translatarea industriilor din locațiile mai favorabile în locații mai puțin favorabile. În sens invers, abolirea tuturor tarifelor vamale ar favoriza pe toată lumea pe termen lung, în vreme ce paguba pe termen scurt, pe care abolirea vreunui tarif o poate provoaca intereselor grupului special respectiv este, chiar și pe termen scurt, cel puțin parțial compensată, de consecințele abolirii tarifelor la bunurile pe care le cumpără și le consumă membrii acestui grup.

Mulți oameni percep protecția tarifară ca și cum ar fi un privilegiu acordat salariaților din țările lor, care le-ar asigura acestora, pe intreaga durată a existenței sale, un nivel de trai mai ridicat decât cel de care s-ar bucura în condiții de liber schimb. Argumentul acesta este susținut nu numai de Statele Unite, ci de toate țările din lume în care ratele salariale medii sunt mai ridicate decât în vreo altă țară.

Acum, este adevărat că, în condiții de mobilitate perfectă a capitalului și a mâinii de lucru, s-ar manifesta în întreaga lume o tendință de egalizare a prețurilor plătite pentru munca de același fel și de aceeași calitate.[5] Pe de altă parte, chiar și dacă ar exista liber schimb al produselor, această tendință ar continua să lipsească în lumea noastră reală, a barierelor la migrație și a instituțiilor care obstrucționenază investițiile străine de capital. Productivitatea marginală a muncii este mai ridicată în Statele Unite decât în India, deoarece capitalul investit per capita, corespunzător populației angajate în muncă, este mai mare – și deoarece muncitorii indieni sunt împiedicați să se mute în America și să participe la competiția pentru slujbe de pe piața americană a muncii. Nu este necesar, atunci când analizăm cauzele acestei diferențe, să investigăm dacă resursele naturale sunt sau nu mai abundente în America decât în India și dacă muncitorii indieni sunt sau nu rasial inferiori celor americani. Indiferent de răspunsul la aceste întrebări, faptele menționate mai sus, adică barierele instituționale în calea mobilității capitalului și a mâinii de lucru, sunt suficiente pentru a explica absența tendinței de egalizare. Cum abolirea tarifelor americane [p.753] nu ar putea afecta aceste două fapte, ea nu ar putea afecta negativ nivelul de trai al muncitorului american.

Dimpotrivă. Dată fiind o situație în care mobilitatea capitalului și a muncii sunt restricționate, tranziția la liberul schimb pentru produse trebuie, în mod necesar, să ridice nivelul de trai al americanilor. Acele industrii pentru care costurile în America sunt mai ridicate (pentru care productivitatea americană este mai scăzută) s-ar restrânge, iar acelea pentru care costurile sunt mai reduse (pentru care productivitatea este mai mare) s-ar extinde.

În condiții de liber schimb, ceasornicarii elvețienii și-ar extinde vânzările pe piața americană, iar vânzările rivalilor lor americani s-ar restânge. Dar aceasta n-ar fi decât o parte a consecințelor liberului schimb. Vânzând și producând mai mult, elvețienii ar câștiga și ar cumpăra mai mult. Nu contează dacă ar cumpăra ei înșiși mai mult din produsele altor industrii americane, sau dacă și-ar augmenta cumpărăturile de pe piața internă și din alte țări, cum ar fi Franța. Indiferent ce se va întâmpla, echivalentul dolarilor adiționali pe care i-au câștigat trebuie, în cele din urmă, să ajungă în Statele Unite, unde va spori vânzările unora dintre industriile americane. Dacă elvețienii nu renunță la produsele lor, făcându-le cadou, ei trebuie să cheltuiască acești dolari cumpărând ceva.

Opinia populară contrară se datorează ideii iluzorii că America și-ar putea augmenta cumpărăturile de bunuri din import prin reducerea sumei totale a deținerilor monetare ale cetățenilor săi. Este vorba de eroarea notorie conform căreia oamenii ar cumpăra fără să țină seama de deținerile lor monetare și conform căreia însăși existența de dețineri monetare nu este altceva decât rezultatul faptului că ceva râmâne în surplus, deoarece nu mai este nimic de cumpărat. Am arătat deja de ce această doctrină mercantilistă este în întregime greșită.[6]

Ceea ce aduce cu adevărat tariful vamal în sfera ratelor salariale și a nivelului de trai al salariaților este cu totul altceva.

Într-o lume în care ar exista liber schimb pentru bunuri, în vreme ce migrația muncitorilor și investițiile străine ar fi restricționate, ar prevala o tendință de stabilire a unei anumite relații între slariile plătite pentru același tip și aceeași calitate de muncă, în diverse țări. O tendință către egalizarea ratelor salariale nu se poate manifesta. Dar, prețurile finale plătite pentru mâna de lucru în diverse țări s-ar afla într-o anumită relație numerică. Aceste prețuri finale se caracterizează prin faptul că toți cei dornici să primească salarii pot obține o slujbă și toți cei dornici să angajeze muncitori sunt în măsură să angajeze oricâți oameni doresc. Există “deplină întrebuințare a forței de muncă”.

Să presupunem că nu există decât două țări – Ruritania și Laputania. În Ruritania ratele salariale finale sunt dublul celor existente [p.754] Laputania. Acum, guvernul Ruritaniei recurge la una dintre acele măsuri care sunt eronat numite “favorabile muncitorilor”. El împovărează patronii cu o cheltuială adițională, a cărei pondere este proporțională cu numărul de lucrători angajați. El reduce, de pildă, numărul orelor de lucru, fără a permite o scădere corespunzătoare a ratelor salariale săptămânale. Rezultatul va fi o reducere a cantității de bunuri produse și o creștere a prețului unitar al fiecărui bun. Muncitorul individual se bucură de mai mult agrement, însă nivelul său de trai scade. Ce altceva ar putea să aducă o scădere generală a cantității bunurilor disponibile?

Rezultatul acesta reprezintă un eveniment intern din Ruritania. El ar surveni [și] în absența oricărui comerț internațional. Faptul că Ruritania nu este autarhică, ci cumpără din Laputania și vinde către ea, nu îi afectează caracteristicile esențiale. Dar Laputania va fi și ea afectată. Cum ruritanii produc și consumă mai puțin, ei vor cumpăra mai puțin din Laputania. În Laputania nu se va înregistra o scădere generalizată a producției. Dar anumite industrii, care produceau în vederea exportului în Ruritania, vor trebui, de acum, să producă pentru piața internă a Laputaniei. Volumul comerțului extern al Laputaniei va scădea; vrând-nevrând ea va deveni mai autarhică. Acceasta va fi o binecuvântare, în ochii protecționiștilor. De fapt, ea înseamnă deteriorarea nivelului de trai; producția la costuri superioare o înlocuiește pe cea la costuri inferioare. Ceea ce se întâmplă cu Laputania este același lucru care li s-ar întâmpla locuitorilor unei țări autarhice, dacă printr-o intervenție divină li s-ar reduce productivitatea, în una sau două dintre industriile țării. În măsura în care există diviziune a muncii, toată lumea va fi afectată de scăderea cantității ce constituie constribuția altor oameni la aprovizionarea pieței.

Pe de altă parte, aceste consecințe internaționale finale inexorabile ale noii legi pro-laburiste din Ruritania, nu vor afecta diversele ramuri industriale din Laputania în mod egal. În ambele țări este necesară o secvență de pași succesivi, până când se ajunge, în cele din urmă, la o ajustare perfectă a producției la noua configurație a datelor. Efectele pe termen scurt sunt diferite de cele pe termen lung. Ele sunt mai spectaculoase decât efectele pe termen lung. În vreme ce, practic, nimeni nu poate să nu observe efectele pe termen scurt, efectele pe termen lung le recunosc numai economiștii. În vreme ce acestea din urmă nu este dificil să fie ascunse de ochii publicului, în legătură cu efectele pe termen scurt, care sunt ușor de recunoscut, trebuie făcut ceva, dacă nu se dorește erodarea entuziasmului pentru legile pro-laburiste.

Primul efect care se manifestă pe termen scurt este slăbirea puterii competitive a anumitor ramuri ruritane de producție, relativ la cele din Laputania. Odată cu creșterea prețurilor în Ruritania, [p.755] pentru unele industrii din Laputania devine posibil să-și extindă vânzările în Ruritania. Acesta este numai un efect temporar; în final, vânzările totale, ale tuturor industriilor laputane în Ruritania, vor scădea. Este posibil ca, în ciuda unei scăderi generale a volumului total al exporturilor laputane către Ruritania, unele dintre industriile Laputane să își amplifice vânzările pe termen lung. (Acest efect depinde de noua configurație a costurilor comparative). Dar nu există nici o legătură necesară între efectele pe termen scurt și cele pe termen lung. Ajustările din perioada de tranziție creează situații ce se schimbă caleidoscopic, care pot să difere complet de rezultatul final. Dar, orizontul scurt de atenție al publicului este în întregime absorbit de aceste efecte pe termen scurt. Oamenii îi aud pe afaceriștii afectați plângându-se că noua lege din Ruritania le oferă laputanilor posibilitatea să vândă la prețuri mai competitive și în Ruritania și în Laputania. Ei constată că unii dintre afaceriștii ruritani sunt nevoiți să-și restrângă producția și să disponibilizeze lucrători. Și încep să își pună problema dacă ceva nu este în neregulă în doctrina celor ce se auto-intitulează “prieteni non-ortodocși ai muncitorilor”.

Dar peisajul se schimbă dacă în Ruritania există un tarif vamal suficient de ridicat pentru a-i împiedica pe laputani să-și extidă, fie și numai temporar, vânzările pe piața ruritană. În acest caz, efectele pe termen scurt cele mai spectaculoase ale noii măsuri sunt camuflate, astfel încât publicul nu devine conștient de ele. Bineînțeles că efectele pe termen lung sunt inevitabile. Numai că ele sunt produse printr-o altă secvență de efecte pe termen scurt, care este mai puțin scandaloasă, deoarece este mai puțin vizibilă. Absurditatea vorbăriei despre așa-numitele “câștiguri sociale” produse de scurtarea numărului orelor de muncă nu este dată în vileag de apariția imediată a efectelor pe care toată lumea – și îndeosebi muncitorii disponibilizați – le consideră indezirabile.

Funcția principală a tarifelor vamale și a altor măsuri protecționiste contemporane este de a camufla efectele reale ale politicilor intervenționiste, al căror scop este de a ridica nivelul de trai al maselor. Naționalismul economic reprezintă complementul necesar al acestor politici populare, care pretind că ameliorează bunăstarea materială a salariaților, în vreme ce – de fapt – o reduc.[7]

4. Restricționismul ca sistem economic

După cum am văzut, există cazuri în care o măsură restrictivă poate duce la atingerea scopului urmărit prin adoptarea ei. Dacă cei ce recurg la o asemenea măsură cred că atingerea acestui scop este mai importantă decât dezavantajele produse de restricție – adică decât scăderea cantității de bunuri materiale disponibile pentru consum [p.756] – atunci recursul la restricție este justificat, din punctul de vedere al judecăților lor de valoare. Ei suportă anumite costuri și plătesc un anumit preț, în vederea obținerii unui lucru pe care-l consideră mai valoros decât ceea ce au trebuit să cheltuiască, sau decât lucrurile la care au trebuit să renunțe. Nimeni nu este în măsură să conteste raționalitatea judecăților lor de valoare – și teoreticianul cu atât mai puțin.

Singurul mod adecvat de abordare a măsurilor de restricționare a producției este de a le privi ca pe niște sacrificii făcute în vederea atingerii unui anumit scop. Ele constituie cvasi-cheltuieli și cvasi-consum. Ele înseamnă utilizarea lucrurilor ce ar putea fi produse și consumate într-un anumit fel, în vederea atingerii altor scopuri specifice. Anumite lucruri sunt împiedicate de a ajunge să existe, dar acest cvasi-consum este ceea ce le aduce autorilor măsurilor respective o satisfacție mai mare decât creșterea volumului de bunuri disponibile, pe care ar fi determinat-o renunțarea la restricție.

Există anumite măsuri restrictive în cazul cărora toată lumea adoptă această perspectivă. Dacă un stat decretează că o anumită regiune urmează a fi menținută în starea ei naturală, ca parc național – și nu va putea fi destinată nici unei alte utilizări, nimeni nu va clasifica o asemenea măsură drept altceva decât o cheltuială. Statul îi lipsește pe cetățeni de creșterea volumului de diverse alte produse, pe care ar fi putut-o determina cultivarea regiunii respective, pentru a le procura o altă satisfacție.

Rezultă că restricționarea producției nu poate nicicând juca vreun rol, altul decât acela de complement auxiliar al unui sistem de producție. Nimeni nu poate edifica un sistem de acțiune economică fără asemenea măsuri restrictive. Nici un complex de asemenea măsuri nu poate fi corelat astfel încât să alcătuiască un sistem economic integrat. Ele nu pot constitui un sistem productiv. Măsurile restricționiste aparțin sferei consumului, nu producției.

Cu prilejul cercetării problemelor intervenționismului, urmărim să examinăm pretențiile adepților interferenței statului în afaceri, conform cărora sistemul lor oferă o alternativă la toate celelalte sisteme economice. Nici o astfel de pretenție nu poate fi formulată în mod justificat, în ce privește măsurile de restricționare a producției. În cel mai bun caz, ele pot determina reducerea producției și a satisfacției [consumatorilor]. Avuția se produce cheltuind o anumită cantitate de factori de producție. Reducerea acestei cantități nu crește, ci descrește cantitatea de bunuri produse. Chiar și dacă obiectivele urmărite prin reducerea orelor de lucru ar putea fi atinse printr-un asemenea decret, încă nu ar fi vorba de o măsură productivă. O asemenea măsură constituie, invariabil, o modalitate de reducere a outputului.

Capitalismul constituie un sistem de producție socială. Socialismul, afirmă socialiștii, constituie și el un sistem de producție socială. Dar, în privința măsurilor de restricționare a producției, nici măcar intervenționiștii nu pot ridica [p.757] o asemenea pretenție. Ei nu pot să afirme decât că, în cadrul sistemului capitalist, se produce prea mult și că doresc să împiedice producția acestui surplus, în vederea realizării altor obiective. Ei înșiși trebuie să admită că posibilitatea introducerii de restricții este limitată.

Teoria economică nu afirmă că restricționismul este un sistem de producție rău. Ea afirmă că el nu este câtuși de puțin un sistem de producție, ci, mai degrabă, un sistem de cvasi-consum. Majoritatea obiectivelor pe care urmăresc să le atingă intervenționiștii prin restricții nu pot fi atinse astfel. Dar, chiar și dacă măsurile restrictive ar fi adecvate pentru atingerea scopurilor urmărite, ele încă nu sunt decât restrictive.[8]

Enorma popularitate de care se bucură astăzi restricționismul se datorează faptului că oamenii nu îi recunosc consecințele. În privința problemei reducerii orelor de lucru prin decret guvernamental, publicul nu este conștient de faptul că outputul total trebuie să scadă și că este foarte probabil ca nivelul de trai al salariaților să scadă și el potențial. Una dintre dogmele “non-ortodoxiei” zilelor noastre este că o asemenea măsură “pro-laburistă” constituie un “câștig social” pentru muncitori și că toate costurile acestui câștig vor fi suportate exclusiv de patroni. Oricine pune la îndoială această dogmă este etichetat drept apologet “sicofant” al pretențiilor inechitabile ale exploatatorilor neînduplecați și persecutat fără milă. Se insinuează că el ar vrea să-i reducă pe salariați la nivelul de sărăcie și la lungul număr de ore de lucru din stadiile incipiente ale industrialismului modern.

Împotriva tuturor acestor calomnii este important să arătăm, din nou, că ceea ce produce avuție și bunăstare este producția, nu restricțiile. Faptul că în țările capitaliste lucrătorul mediu consumă mai multe bunuri și își poate permite să se bucure de mai mult agrement decât strămoșii săi – și că el își poate întreține nevasta și copiii și nu are nevoie să îi trimtă la muncă, nu este o realizare a guvernelor și a sindicatelor, ci este o consecință a faptului că afaceriștii, care urmăresc profitul, au acumulat și au investit mai mult capital – sporind, în felul acesta, productivitatea marginală a muncii.

[1] Profiturile și pierderile antreprenoriale nu sunt afectate de legislația pro-laburistă, deoarece ele depind exclusiv de ajustarea mai mult sau mai puțin încununată de succes a producției la schimbarea condițiilor pieței. În raport cu acestea, legislația muncii nu contează decât ca un factor producător de schimbare.

[2] Cf. mai sus, pp. 614-617.

[3] De acest tip de consecvență au dat dovadă unii filosofi naziști. Cf. Sombart, A New Social Philosphy, pp. 242-245.

[4] A se vedea mai sus, pp. 479-488.

[5] Pentru o analiză detaliată, cf. mai sus, p. 626.

[6] A se vedea mai sus, pp. 448-452.

[7] A se vedea și ceea ce s-a spus despre funcția cartelurilor, la pp. 365-369.

[8] În ce privește obiecțiile ridicate împotriva acestei teze din punctul de vedere al efectului Ricardo, a se vedea mai jos, pp. 773-776.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!