XXIV. Ponegrirea economisirii

1

Din timpuri imemoriale, înțelepciunea populară ne-a învățat despre virtuțile economisirii și ne-a avertizat care sunt consecințele risipei. Înțelepciunea populară a reflectat etica și raționamentele prudente ale omenirii. Întotdeauna au existat însă risipitori și au existat și teoreticieni care le-au justificat comportamentul.

Economiștii clasici, respingând erorile vremurilor în care au trăit, au arătat că politica de economisire era atât în interesul indivizilor, cât și în interesul națiunii. Au arătat că cel care economisește rațional, făcându-și rezerve pentru viitor, nu dăunează, ci ajută întreaga comunitate. Dar vechea virtute a chibzuinței, cât și susținerea sa de către economiștii clasici, este din nou atacată, făcându-se apel la noi argumente, în timp ce la modă este doctrina opusă – care susține că trebuie să cheltuiești tot.

Ca să putem ilustra cât mai clar cu putință această problemă, nu avem decât să începem cu exemplul clasic utilizat de Bastiat. Să ne imaginăm doi frați – unul risipitor, iar celălalt prudent –, fiecare din ei moștenind o sumă care le aduce un venit anual de 50.000 $. Nu vom lua în considerare impozitul pe venit și nu vom pune întrebarea dacă cei doi frați trebuie să muncească pentru a se întreține sau dacă vor da de pomană o parte însemnată a veniturilor lor, pentru că astfel de probleme sunt irelevante pentru ceea ce vrem noi să arătăm aici. Alvin este mereu văzut în cluburi de noapte; dă bacșișuri grase; are o casă frumoasă, cu mulți servitori; are câțiva șoferi și nu se zgârcește la mașini; are cai de curse; are iaht; face călătorii; își sufocă soția cu brățări cu diamante și haine de blană; face cadouri scumpe și inutile prietenilor săi.

Alvin, primul dintre frați, este mână spartă. Cheltuiește nu numai pentru că așa este firea lui, ci din principiu. Este un discipol al lui Rodbertus, care a spus, la jumătatea secolului al XIX-lea: „Capitaliștii trebuie să-și cheltuiască banii până la ultimul penny pentru confort și lux”, pentru că dacă ei „se hotărăsc să economisească.… bunurile de consum vor rămâne nevândute și o parte din muncitori nu vor avea de lucru”.^[1]

Pentru a face toate astea, trebuie să renunțe la o parte din capitalul de care dispune. Și ce-i cu asta? Dacă să economisești este un păcat, să cheltuiești este o virtute și, în orice caz, el nu face decât să repare răul pe care îl face zgârcitul său frate Benjamin.

Nu mai trebuie să spunem că Alvin este preferatul garderobierelor, al chelnerilor, al decoratorilor, al blănarilor, al bijutierilor, al localurilor de lux în general. Îl privesc ca pe un binefăcător. Este, desigur, evident pentru toată lumea, faptul că el îmbunătățește situația gradului de ocupare a forței de muncă și că împarte bani în stânga și în dreapta.

În comparație cu el, fratele său Benjamin se bucură de tot mai puțină popularitate. Este foarte rar văzut la bijutier, la blănar sau în cluburi de noapte și nu spune chelnerilor pe nume. În timp ce Alvin nu numai că își cheltuiește venitul său anual de 50.000 $, dar mai ia și din capital, Benjamin duce o viață mult mai modestă și cheltuiește 25.000 $. Evident, își zic oamenii care observă doar ce le sare direct în ochi, el asigură mai puțin de jumătate din locurile de muncă pe care le furnizează Alvin, iar restul de 25.000 $ sunt la fel de inutili ca și cum nici nu ar fi existat.

Dar să vedem ce face Benjamin de fapt cu acești 25.000 $. Nu-i strânge sub saltea, în sertare sau în seif. Fie îi depune la o bancă, fie îi investește. Dacă îi depune la o bancă, banca fie dă credite pentru capital de lucru, fie cumpără hârtii de valoare. Cu alte cuvinte, Benjamin își investește banii fie direct, fie indirect. Dar atunci când se investesc bani, aceștia sunt folosiți pentru a cumpăra sau pentru a construi mijloace fixe – case, sedii de birouri, fabrici, nave, camioane sau utilaje. Oricare din aceste proiecte pune în circulație aceeași cantitate de bani și creează la fel de multe locuri de muncă, la fel ca și în cazul în care o sumă egală cu cea investită ar fi fost cheltuită direct pentru consumul propriu.

„Economisirea”, pe scurt, în lumea modernă, este doar o altă formă de a cheltui. Diferența este că, de obicei, banii sunt dați altcuiva, care îi cheltuie cumpărând mijloace cu care să-și dezvolte producția. Deci, în privința locurilor de muncă, „economiile” și cheltuielile făcute de Benjamin au același rezultat ca și cheltuielile făcute de Alvin și pun în circulație aceeași sumă de bani. Diferența este că locurile de muncă pe care le creează Alvin sunt evidente, dar trebuie să se facă un studiu mai amănunțit pentru a se vedea că și economiile făcute de Benjamin au același efect ca și cheltuielile necumpătate făcute de fratele sau Alvin.

Trec câțiva ani. Alvin este falit. Nu mai este văzut în magazinele scumpe și în localurile de noapte, iar cei cu care a fost generos, când vorbesc despre el, spun că este un prost. Alvin îi trimite scrisori lui Benjamin, rugându-l să-l ajute. Iar Benjamin, care continuă să cheltuiască la fel de puțin și să economisească aceeași sumă, nu numai că acum creează mai multe locuri de muncă datorită faptului că veniturile sale au crescut pentru că a investit, dar prin investițiile sale a contribuit la oferirea unor locuri de muncă mai bine plătite și mai productive. Capitalul și veniturile sale sunt mai mari. El a sporit capacitatea productivă a națiunii; Alvin nu.

2

În ultimii ani au fost aduse atâtea critici la adresa economisirii, încât nu le putem răspunde tuturor prin exemplul de mai sus al celor doi frați. Este necesară o discuție mai amplă. Multe dintre aceste critici izvorăsc din confuzii atât de elementare încât pare incredibil să le întâlnim chiar și în lucrări ale unor economiști de reputație mondială. Cuvântul economisire, spre exemplu, este folosit uneori pentru a desemna strângerea banilor, iar alteori investiția, fără să se facă nicio distincție clară între cele două sensuri atribuite.

Simpla strângere a banilor, dacă se produce nerațional și fără nicio motivație, este dăunătoare în mai toate situațiile economice. Dar această păstrare a banilor în sensul unei blocări este extrem de rară. Ceva asemănător, dar care trebuie separat de aceasta, se produce adesea după ce începe declinul economic. Se reduc atât cheltuielile pentru consum cât și investițiile. Consumatorii nu mai cumpără atât de mult. Comportamentul lor se datorează, parțial, temerii că și-ar putea pierde locurile de muncă și dorinței de a-și păstra rezervele: cumpără mai puțin nu pentru că vor să consume mai puțin, ci pentru că vor să se asigure că, dacă-și pierd slujbele, puterea lor de a consuma se va întinde pe o perioadă mai mare de timp.

Dar consumatorii cumpără mai puțin și dintr-un alt motiv. Probabil că prețurile bunurilor de consum au scăzut și le este teamă că vor scădea și mai mult. Dacă amână momentul când vor face cheltuieli, cred că vor cumpăra mai multe produse cu aceiași bani. Ei nu vor să-și investească disponibilitățile în bunuri a căror valoare scade, ci vor să le mențină sub formă de bani, a căror valoare speră să crească.

Aceleași considerente îi împiedică și să investească. Și-au pierdut încrederea în profitabilitatea afacerilor sau măcar speră că dacă mai așteaptă câteva luni vor cumpăra acțiuni sau hârtii de valoare cu un preț mai mic. Îi putem considera fie ca persoane ce refuză să dețină bunuri a căror valoare se poate reduce, fie ca persoane care consideră că, deținând bani, acestora le crește valoarea.

Acest refuz temporar nu-l putem denumi „economisire”. Nu este cauzat de aceleași motive ca și o economisire normală. Și este o eroare și mai mare să spunem că acest tip de „economisire” cauzează depresiunile economice. Din contră, este consecința depresiunilor.

Este adevărat că acest refuz de a cumpăra poate intensifica și prelungi o depresiune. În momentele în care guvernul intervine în economie și oamenii de afaceri nu știu care va fi următoarea mișcare a guvernului, se creează incertitudine. Nu se reinvestesc profiturile. Firmele și indivizii își lasă banii în bancă. Își fac rezerve mai mari. Această păstrare a banilor în conturile de depozit poate apărea ca o cauză a încetinirii activității economice. Oricum, cauza reală este incertitudinea produsă de politica guvernului. Depozitele supradimensionate pe care le au firmele și fiecare individ în parte sunt doar o verigă din lanțul de consecințe ale acestei incertitudini. A da vina înregistrării unui declin în economie pe „economisirea excesivă” este ca și cum ai considera că scăderea prețului merelor este determinată nu de o recoltă bogată, ci de oamenii care nu vor să plătească un preț ridicat.

Dar odată ce oamenii s-au hotărât să discrediteze o practică sau o instituție, orice argument, oricât ar fi de ilogic, este considerat destul de bun. Se spune că ramura producătoare de bunuri de consum se dezvoltă bazându-se pe anticiparea unei anumite cereri și că dacă oamenii aleg să economisească, ei vor înșela așteptările și vor declanșa o depresiune economică. Această aserțiune se bazează pe greșeala pe care am examinat-o deja – și anume de a uita că ceea ce nu se cheltuiește pe bunuri de consum și se economisește, se cheltuiește pe mijloace fixe și că „economisirea” nu înseamnă neapărat o reducere a cheltuielilor totale. Singurul element adevărat al acestui model este că orice schimbare bruscă poate cauza dezechilibre. Un dezechilibru s-ar produce dacă, dintr-o dată, consumatorii și-ar orienta cererea spre un alt produs. Un dezechilibru și mai mare s-ar produce dacă persoanele care obișnuiau să economisească își reorientează cererea de la mijloace de producție la bunuri de consum.Se mai ridică și alte obiecții la adresa economisirii. Se spune că este o prostie să economisești. Se ia în derâdere secolul al XIX-lea, presupunându-se că ar fi fost dominat de doctrina economisirii, economisire care pregătea o prăjitură din ce în ce mai mare, dar pe care oamenii nu mai ajungeau să o mănânce niciodată. Această imagine a procesului este, în sine, copilărească și prostească. O putem șterge arătând imaginea mai realistă a ceea ce se întâmplă de fapt.

Să ne imaginăm o națiune care economisește anual cam 20% din tot ce produce în anul respectiv. Acest procentaj este cu mult mai mare decât economiile nete înregistrate în Statele Unite,^[2] dar este o cifră rotundă cu care se poate opera ușor și care îi poate convinge și pe cei care cred că „am economisit prea mult”.

Ca rezultat al acestei economisiri și investiri anuale, producția totală anuală a țării va crește în fiecare an. (Ca să izolăm problema, ignorăm acum eventualele boomuri, crahuri sau alte fluctuații.) Să spunem că această creștere anuală este de 2,5 puncte procentuale. (Lucrăm cu puncte procentuale și nu cu procente compuse pentru a ușura calculul aritmetic.) Imaginea a ceea ce obținem într-o perioadă de unsprezece ani ar arăta cam astfel – în indici:

Primul lucru care trebuie remarcat în acest tabel este că producția totală crește în fiecare an datorită economisirilor, fără de care acest lucru nu ar fi sporit. (Desigur, ne putem imagina că îmbunătățirile și invențiile aplicate noilor mijloace de producție cu o valoare cel mult egală cu valoarea celor vechi pot crește productivitatea națională; această creștere va fi însă foarte mică, iar argumentul presupune ca anterior să se fi făcut investiții suficient de mari în echipamentele existente.) Economisirea a fost folosită an după an pentru creșterea cantității sau calității mașinilor și echipamentelor existente și, astfel, pentru creșterea producției de bunuri la nivel național. Este adevărat că „prăjitura” devine din ce în ce mai mare în fiecare an. Este adevărat că nu se consumă anual toată „prăjitura”. Dar nu pentru că ar exista vreo piedică nerațională pusă de cineva, ci pentru că, de fapt, se consumă o prăjitură din ce în ce mai mare; până când, la sfârșitul celor unsprezece ani (în exemplul nostru) doar prăjitura consumatorilor pe un an este egală cu suma prăjiturilor consumatorilor și producătorilor din primul an. Mai mult, mijloacele de producție, respectiv capacitatea de a produce bunuri sunt cu 25% mai mari decât în primul an.

Să mai observăm și alte aspecte. Faptul că 20% din venitul național se economisește în fiecare an nu provoacă daune industriei producătoare de bunuri de consum. Dacă producătorii din această ramură vând doar 80 de unități de produse în primul an (și dacă nu are loc o creștere a prețurilor datorată unei cereri nesatisfăcute), aceștia nu vor fi atât de naivi încât să-și bazeze planul de producție pentru al doilea an pe presupunerea că în acest an vor vinde 100 de unități. Deci, cu alte cuvinte, industriile bunurilor de consum reacționează chiar și la presupunerea că va continua tendința de economisire existentă. Doar o creștere neașteptată, bruscă și substanțială a economiilor le va dezechilibra și va provoca apariția unor stocuri.

Dar, după cum am văzut, același dezechilibru s-ar înregistra și în industriile producătoare de mijloace de producție dacă economiile ar scădea substanțial. Dacă banii care în trecut erau economisiți ar fi cheltuiți pentru achiziționarea de bunuri de consum, nu ar crește numărul locurilor de muncă, ci doar prețurile mijloacelor de producție. Primul efect ar fi modificarea gradului de ocupare a forței de muncă, în sensul scăderii temporare a nivelului acesteia ca urmare a scăderii cererii de mijloace de producție. Efectul pe termen lung ar fi reducerea producției sub nivelul pe care, altfel, l-ar fi atins.

3.Inamicii economisirii nu și-au epuizat încă argumentele. Ei încep prin a face o diferență, destul de corectă, între „economisire” și „investire”. Apoi încep să trateze subiectul ca și cum acestea ar fi două variabile independente și ca și când ar fi o pură întâmplare faptul că sunt egale. Acești autori zugrăvesc o imagine stranie. De o parte sunt cei care continuă automat, prostește, să economisească; de cealaltă parte sunt „oportunitățile de investire” care sunt limitate ca număr și care nu pot absorbi aceste economii. Din nefericire, vai, rezultatul este stagnarea. Singura soluție, susțin ei, este ca guvernul să exproprieze aceste economii stupide și dăunătoare și să inventeze proiecte proprii – chiar dacă acestea sunt piramide sau diguri care nu servesc nimănui – ca să folosească banii și să ofere locuri de muncă.

În această imagine sunt atât de multe greșeli și „soluții” eronate, încât nu ne putem opri decât la câteva dintre ele. Economiile pot depăși investițiile numai prin sumele pe care populația le păstrează în numerar.^[3] Astăzi, în societatea industrială modernă, puține persoane adună monede sau bancnote doar ca să le țină sub saltea. Chiar dacă se întâmplă așa, aceasta se reflectă imediat în planurile de producție și în nivelul prețurilor. Nu este un fenomen obișnuit și niciunul cumulativ, căci pe măsură ce mor acești excentrici, li se depistează averile de sub saltea. De fapt, suma totală a banilor stocați astfel este, probabil, nesemnificativă în activitatea economică totală.

Dacă banii se păstrează la bancă, după cum am văzut, băncile îi împrumută și îi investesc. Ele nu-și pot permite să aibă fonduri nefolosite. Singurul lucru care ar determina pe oameni să încerce să crească suma de bani în numerar pe care o dețin, iar băncile să păstreze fondurile în conturile proprii și să piardă dobânzile pe care le-ar putea încasa altminteri, este teama fie că ar putea scădea prețurile, fie că riscul creditului este prea mare. Dar aceasta semnifică apariția semnelor unei depresiuni, aceasta fiind de fapt cauza și nu efectul tezaurizării banilor.

Făcând abstracție și de această cantitate neglijabilă de bani păstrată în numerar (și, de altfel, chiar și acest numerar aflat în depozit poate fi privit ca o „investiție” directă în monedă), echilibrul dintre economii și investiții se realizează în mod similar echilibrului dintre cererea și oferta oricărui alt bun, pentru că putem defini economiile și investițiile ca fiind cererea și oferta de capital nou. Și așa cum cererea și oferta de bunuri sunt echilibrate prin intermediul prețurilor, la fel și cererea și oferta de capital sunt aduse la echilibru de rata dobânzii, care nu este altceva decât denumirea pe care o poartă prețul capitalului împrumutat. Este un preț ca oricare altul.

Toată această problemă a fost atât de încurcată în ultimii ani de teorii complicate și sofisticate și de politicile guvernamentale dezastruoase bazate pe acestea, încât te apucă disperarea în fața imposibilității de a se reveni la normalitate și la un bun simț practic.

Există o teamă bolnăvicioasă, obsesivă, de rate „excesive” ale dobânzii. Se argumentează că pentru industrie nu este profitabil să contracteze credite pentru reutilare la rate mari ale dobânzii. Acest argument a fost atât de convingător, încât toate guvernele au promovat, în ultimele decenii, politica artificială a „banilor ieftini”. Îngrijorarea, în privința creșterii cererii de capital, a determinat, însă, scăparea din vedere a efectului pe care această politică îl are asupra ofertei de capital. Iată încă un exemplu privind urmările erorii de a avea în vedere efectele unei politici doar asupra unui grup și de a uita efectele acesteia asupra unui alt grup.

Dacă rata dobânzii este ținută la un nivel prea scăzut în comparație cu riscurile, atât economiile cât și împrumuturile se vor reduce. Susținătorii banilor ieftini cred că procesul de economisire continuă automat, indiferent care ar fi rata dobânzii, pentru că bogații n-au altceva de făcut cu banii decât să-i țină la bancă. Ne spun încontinuu care este nivelul de venit personal la care o persoană economisește o anumită sumă minimă, indiferent care este rata dobânzii sau riscul la care se expune dacă o oferă cu împrumut.

Adevărul este că, deși volumul economiilor făcute de cei foarte bogați este, fără îndoială, mult mai puțin afectat de modificările ratei dobânzii decât volumul economiilor făcute de persoanele cu venituri medii, practic sunt afectate într-o anumită măsură economiile tuturor. A afirma că volumul real al economiilor nu se va reduce ca urmare a unei reduceri substanțiale a ratei dobânzii este ca și când s-ar spune că producția totală de zahăr nu scade dacă scade prețul zahărului, pentru că producătorii eficienți, cei care au costul de producție scăzut, vor continua să producă la fel de mult. Acest argument nu îl ia în considerare pe cel care economisește cel mai puțin, și practic, nici pe majoritatea celor care economisesc.

Efectul menținerii arbitrare a ratei dobânzii la un nivel scăzut este același cu cel pe care l-ar avea menținerea sub nivelul pieței a oricărui preț: creșterea cererii, reducerea ofertei de capital real și apariția unor distorsiuni economice. Este, fără îndoială, adevărat că o reducere artificială a ratei dobânzii încurajează cererea de credit. De fapt, tinde să încurajeze acele întreprinderi care nu-și pot continua activitatea decât dacă speculează condițiile create. Din punctul de vedere al ofertei, reducerea artificială a ratei dobânzii descurajează chibzuința normală, economisirea și investițiile, reduce acumularea de capital și încetinește, de fapt, creșterea productivității, creșterea economică și progresul, a căror promovare o reclamă.

Dacă nu există economii reale, rata dobânzii poate fi menținută scăzută doar prin noi injecții de bani, respectiv prin extinderea creditelor. Acestea pot crea iluzia existenței de capital nou, tot așa cum, dacă pui apă în lapte, poate să ți se pară că ai mai mult lapte. Dar este o politică ce duce la continuarea procesului inflaționist. Este un proces periculos. Dacă inflația dispare sau continuă într-un ritm scăzut, atunci va crește rata dobânzii și se va instaura o criză.

Mai rămâne să arătăm doar că, dacă injecțiile de bani sau extinderea creditelor bancare pot aduce, pe termen scurt, scăderea ratei dobânzii, continuarea utilizării acestui mecanism economic va conduce, în final, la creșterea ratei dobânzii. Și aceasta pentru că injecțiile de bani tind să reducă puterea de cumpărare a banilor. Creditorii care împrumută bani își dau seama că banii pe care îi dau azi cu împrumut vor valora mai puțin peste, să zicem, un an, atunci când li se înapoiază. De aceea, ei adaugă la rata normală a dobânzii o primă care să le compenseze această pierdere a puterii de cumpărare a banilor lor. Nivelul acestei prime depinde de inflație. Astfel, rata anuală a dobânzii la bonurile de tezaur britanice s-a ridicat la 14% în 1976; hârtiile de valoare emise de guvernul italian aveau o dobândă de 16% în 1977, iar rata rescontului la Banca Centrală din Chile a urcat la 75% în 1974. Pe scurt, politica banilor ieftini, în loc să prevină sau să atenueze fluctuațiile din economie, nu face altceva decât să le accentueze.

Dacă nu se fac eforturi de modificare a prețului banilor prin intermediul politicilor guvernamentale inflaționiste, economiile sporite își creează propria cerere prin scăderea naturală a ratei dobânzii. Dar rate scăzute ale dobânzilor înseamnă și că mai multe întreprinderi își pot permite să se împrumute pentru că profiturile pe care le-ar obține în urma reutilării și modernizării par să depășească prețul pe care trebuie să-l plătească pentru fondurile împrumutate.

4

Am ajuns la ultima eroare legată de economii pe care doresc s-o înlătur. Aceasta este presupunerea, care se face adesea, că există o limită fixă a capitalului care poate fi absorbit sau chiar că a fost atinsă limita până la care se poate dezvolta capitalul. Este incredibil că oamenii pot crede așa ceva, ca să nu mai vorbim despre economiști. Aproape toată bogăția lumii moderne, aproape tot ceea ce o deosebește de lumea preindustrială a secolului al XVII-lea, este formată din capitalul său acumulat.

Acest capital este constituit în parte dintr-o multitudine de lucruri, care pot fi denumite bunuri de consum de folosință îndelungată – automobile, frigidere, mobilă, școli, colegii, biserici, biblioteci, spitale și mai ales case particulare. Niciodată în istorie acestea n-au fost suficiente. Chiar dacă din punct de vedere numeric ar fi destule case, sunt de dorit îmbunătățiri calitative, îmbunătățiri care sunt nelimitate.

A doua parte a capitalului este ceea ce putem numi capital productiv. Această parte este constituită din uneltele de producție, incluzând aici orice – de la cea mai grosolană toporișcă, cuțit sau plug, până la cea mai modernă mașină-unealtă, cel mai mare generator electric sau cea mai bine echipată fabrică. Și aici, cantitativ, dar mai ales calitativ, nu există o limită a dezvoltării posibile și dezirabile. Nu poate exista „surplus” de capital până când chiar și cea mai înapoiată țară nu este la fel de bine echipată din punct de vedere tehnologic ca și cea mai dezvoltată, până când cea mai ineficientă fabrică din America nu este adusă la nivelul celei mai bine utilate și până când cele mai moderne unelte de producție nu au atins un punct final al ingeniozității umane. Atâta timp cât aceste condiții nu sunt îndeplinite, există spațiu practic nelimitat pentru mai mult capital.

Dar cum poate fi „absorbit” capitalul suplimentar? Cum „poate fi recompensat”? Dacă este economisit, se va absorbi și se va recompensa singur, pentru că producătorii investesc în noi mijloace fixe – prin achiziții de unelte mai bune, mai noi și mai ingenioase –, acestea reducând costul de producție. Ele fie participă la crearea de bunuri pe care mâna omului nu le-ar putea crea în absența mașinilor (iar printre acestea se numără cărțile, mașinile de scris, automobilele, locomotivele, podurile suspendate), fie reduc costul unitar de producție. Și nu se poate stabili nicio limită măsurii în care se poate reduce costul de producție – până în momentul în care toate costurile de producție devin zero –, nu se poate stabili o limită a capacității de absorbție a noului capitalului.Reducerea continuă a costurilor unitare de producție prin mărirea capitalului determină cel puțin unul dintre următoarele efecte, mai probabil însă ambele: reduce costul bunurilor de consum și crește salariile muncitorilor care folosesc noul echipament întrucât le crește puterea productivă. Astfel, o nouă instalație aduce beneficii atât celor care o folosesc în procesul de producție, cât și majorității consumatorilor. În ceea ce îi privește pe consumatori, putem spune fie că datorită echipamentului oferta de bunuri este mai mare, prețul acestora fiind mai scăzut, fie că le crește puterea de cumpărare. În ceea ce îi privește pe muncitorii care utilizează noile echipamente, acestea contribuie la creșterea salariilor lor reale pe două căi, deoarece provoacă și creșterea salariilor nominale. Un exemplu tipic este industria automobilului. Industria americană de automobile oferă cele mai mari salarii din lume, și chiar printre cele mai mari din America. Totuși, până în 1960 producătorii americani de automobile își puteau vinde produsele la cel mai mic preț din lume, aceasta deoarece costul unitar al acestora era mai scăzut. Secretul consta în faptul că în realizarea automobilelor americane capitalul utilizat per lucrător și per mașină era mai mare decât oriunde în lume.

Și totuși, există persoane care cred că punctul final al acestui proces a fost atins^[4], dar și altele care consideră că, dacă încă nu s-a atins, este totuși o prostie din partea lumii să continue să economisească și să-și crească stocul de capital.

După ce am efectuat aceste analize, n-ar trebui să fie greu să ne dăm seama cine greșește de fapt.

(Este adevărat că SUA și-a pierdut locul de lider în economia mondială în ultimii ani, dar aceasta s-a întâmplat din cauza politicii anticapitaliste promovate de guvern și nu datorită „maturității economice”.)

Note:

1. Karl Rodbertus, 1980, Overproduction and Crisis, p. 51. ↑
2. Istoric, 20% ar reprezenta aproximativ suma brută din produsul brut intern alocat anual formării de capital (excluzând echipamentele consumatorului). Dacă luăm în calcul și consumul de capital, economiile nete anuale se apropie de 12%. Cf. George Terborgh, The Bogey of Economic Maturity, 1945. În 1977, investițiile private brute interne au fost estimate oficial la 16% din produsul național brut. ↑
3. Multe din diferențele de opinie dintre economiști cu privire la acest subiect provin din definițiile date acelorași termeni. Economisirea și investirea pot avea definiții identice și, deci, pot denumi același lucru. Eu prefer să consider economiile ca acumulări de bani și investițiile ca acumulări de bunuri. Aceste definiții corespund, în mare, modului în care se folosesc cuvintele respective în vorbirea comună. ↑
4. Date statistice care infirmă această afirmație sunt cuprinse în cartea lui George Terborgh. ↑