Capitolul XXIII. Datele pieței

1. Teoria și datele

Catalactica, teoria economiei de piață, nu este un sistem de teoreme valide numai în condiții ideale și irealizabile și aplicabil efectiv numai cu restricții și modificări esențiale. Toate teoremele catalacticii sunt, în mod rigid și fără nici o excepție, valabile pentru toate fenomenele economiei de piață, atunci când sunt prezente condițiile particulare presupuse de ele. Este, de pildă, o simplă problemă factuală dacă există schimb direct sau indirect. Dar acolo unde există schimb indirect sunt valabile toate legile generale ale teoriei schimbului indirect și a mijloacelor de schimb. După cum am arătat[1], cunoașterea praxeologică este o cunoaștere precisă și exactă a realității. Toate trimiterile la problemele epistemologice ale științelor naturale și toate analogiile rezultate din compararea acestor două sfere radical diferite ale realității și ale cunoașterii sunt inducătoare în eroare. Cu excepția logicii formale,nu există nimic de felul unei mulțimi de reguli „metodologice” care să fie aplicabile atât cunoașterii bazate pe categoria de cauzalitate, cât și aceleia bazate pe categoria de finalitate.

Praxeologia analizează acțiunea umană ca atare, în mod general și universal. Ea nu analizează nici condițiile particulare ale mediului în care acționează omul, nici conținutul concret al evaluărilor care îi direcționează acțiunile. Datele praxeologiei sunt caracteristicile corporale și psihologice ale oamenilor care acționează, dorințele și judecățile lor de valoare, precum și teoriile, doctrinele și ideologiile pe care le dezvoltă ei, pentru a se adapta în mod deliberat la condițiile de mediu în care se găsesc și a-și atinge, astfel, scopurile pe care le urmăresc. Deși permanente în structura lor și strict determinate de legile ce guvernează ordinea universului, aceste date fluctuează și variază permanent; ele se modifică de la un moment la altul[2]

Deplinătatea realității poate fi cuprinsă mental numai de un intelect ce recurge atât la cunoașterea praxeologică, cât și la [p. 647] înțelegerea istorică; iar aceasta din urmă presupune cunoașterea rezultatelor științelor naturale. Cunoașterea și predicția sunt rezultate ale totalității științelor. Ceea ce oferă diversele ramuri științifice luate în parte este totdeauna fragmentar și trebuie completat cu rezultatele tuturor celorlalte ramuri. Din punctul de vedere al omului care acționează, specializarea cunoașterii și compartimentalizarea ei în diferitele științe nu este decât un aspect al diviziunii muncii. În același fel în care consumatorul întrebuințează produsele diferitelor ramuri productive, omul care acționează trebuie să-și întemeieze deciziile pe cunoașterea furnizată de diferitele ramuri de gândire și de cercetare.

Pentru analiza realității nu este admisibil să se nesocotească nici una dintre aceste ramuri. Școala Istorică și instituționaliștii doresc să proscrie studiul praxeologiei și al economiei și să nu se ocupe decât de consemnarea datelor, sau, cum spun ei astăzi, de instituții. Dar nu se poate face nici o afirmație referitoare la aceste date fără o raportare la un anumit număr de teoreme economice. Atunci când un instituționalist atribuie un anumit eveniment unei anumite cauze, de exemplu șomajul de masă presupuselor deficiențe ale modului capitalist de producție, el apelează la o teorie economică. Opunându-se cercetării mai atente a teoremei implicate tacit în concluziile sale, el nu încearcă decât să evite vădirea erorilor sale de argumentație. Nu există nimic de felul unei simple consemnări a unor fapte nealterate, care să fie separată de orice raportare la teorie. Îndată ce două evenimente sunt consemnate împreună, sau sunt integrate într-o clasă de evenimente, se manifestă deja prezența unei teorii. La întrebarea dacă există vreo legătură între ele nu se poate răspunde decât printr-o teorie, iar în cazul acțiunii umane aceasta este praxeologia. Este inutil să se caute coeficienți de corelare dacă nu se pornește de la o perspectivă teoretică, dobândită în prealabil. Coeficientul respectiv poate avea o valoare numerică ridicată, fără a indica nici o legătură semnificativă și relevantă între cele două grupuri[3].

2. Rolul puterii

Școala Istorică și Instituționalismul condamnă știința economică pentru că aceasta ar nesocoti rolul pe care îl joacă în viața reală puterea. Noțiunea fundamentală a teoriei economice – alegerea și acțiunea individului – ar fi, spun ei, un concept nerealist. Omul real nu are libertatea să aleagă și să acționeze. El este obiectul presiunilor sociale, al domniei unor puteri irezistibile. Fenomenele de pe piață n-ar fi determinate de judecățile de valoare ale indivizilor, ci de interacțiunile forțelor acestor puteri. [p. 648]

Aceste obiecții nu sunt mai puțin eronate decât toate celelalte afirmații ale criticilor științei economice.

Praxeologia în general și teoria economică și catalactică în particular nu afirmă și nu presupun că omul este liber, în niciuna dintre accepțiunile metafizice asociate cuvântului libertate. Omul este supus în mod inevitabil condițiilor naturale din mediul în care se află. Pentru a acționa, el trebuie să se adapteze regularităților inexorabile ale fenomenelor naturale. Tocmai limitele condițiilor sale de bunăstare oferite de natură sunt cele care îl silesc pe om să acționeze[4].

Pentru a acționa omul se călăuzește după ideologii. El alege scopuri și mijloace sub influența ideologiilor. Puterea unei ideologii este fie directă, fie indirectă. Ea este directă atunci când actorul este convins că este corect conținutul ideologiei și că prin conformare la aceasta el își urmărește direct propriile interese. Ea este indirectă atunci când actorul respinge conținutul ideologiei, socotind-o falsă, dar este nevoit să-și adapteze acțiunile la faptul că ideologia este îmbrățișată de alții. Moravurile mediului social reprezintă o putere pe care oamenii sunt nevoiți să o ia în considerație. Cei care sesizează erorile conținute în opiniile și obiceiurile general acceptate trebuie să aleagă în fiecare moment între avantajele derivabile din recursul la un mod de acțiune mai eficient și dezavantajele rezultate din disprețuirea prejudecăților, superstițiilor și obiceiurilor populare.

Același lucru este adevărat și în legătură cu violența. Când alege, omul trebuie să țină seama de faptul că există un factor pregătit să exercite asupra lui o constrângere violentă.

Toate teoremele catalacticii sunt valide și când este vorba despre acțiuni influențate de o asemenea presiune socială sau fizică. Puterea directă sau indirectă a unei ideologii și amenințarea cu exercitarea constrângerii fizice nu sunt decât niște date ale configurației pieței. Nu contează, de pildă, ce fel de considerații îl determină pe un om să nu liciteze pentru o marfă mai mult decât o face, fără a obține bunul respectiv. Pentru determinarea prețului pieței nu este relevant dacă el preferă în mod spontan să-și cheltuiască banii pentru alte scopuri sau dacă îi este frică să nu fie privit de cunoscuții săi ca un parvenit, sau ca un risipitor, sau dacă îi este teamă [p. 649] să încalce un preț maximal decretat de guvern, sau să sfideze un rival care este în stare să se răzbune în mod violent. În toate cazurile, abținerea sa de la a licita mai intens și de a oferi un preț mai mare contribuie în egală măsură la formarea prețului pieței[5].

Există astăzi obiceiul de a califica poziția pe care o ocupă posesorii de proprietate și întreprinzătorii pe piață drept putere economică, sau putere de piață. Această terminologie este inducătoare în eroare atunci când este aplicată condițiilor pieței. Tot ce se petrece în cadrul economiei neobstrucționate de piață este guvernat de legile pe care le studiază catalactica. Toate fenomenele pieței sunt determinate, în ultimă instanță, de alegerile consumatorilor. Dacă dorim să aplicăm noțiunea de putere la fenomenele pieței, atunci trebuie să spunem că pe piață toată puterea le aparține consumatorilor. Întreprinzătorii sunt constrânși de necesitatea de a realiza profit și de a evita pierderile să considere că modul cel mai adecvat și mai ieftin de satisfacere a consumatorilor este, în toate privințele, suprema lor directivă (inclusiv în ceea ce privește modul de rezolvare a problemelor impropriu numite „interne” ale fabricilor, îndeosebi gestiunea personalului). Este foarte nepotrivit să întrebuințăm același termen („putere”) și atunci când analizăm capacitatea firmei de a furniza consumatorilor automobile, încălțăminte sau margarină într-un mod mai adecvat decât alții, și atunci când ne referim la puterea forțelor armate ale statului de a strivi orice rezistență.

În cadrul economiei de piață, nici proprietatea asupra factorilor materiali de producție, nici abilitățile antreprenoriale sau tehnologice nu conferă putere, în accepțiunea coercitivă a termenului. Ele nu asigură decât privilegiul de a-i servi pe consumatori – adevărații stăpâni ai pieței – dintr-o poziție mai proeminentă decât a altora. Proprietatea asupra capitalului reprezintă un mandat condiționat încredințat proprietarilor, condiția fiind să-l întrebuințeze în vederea celei mai adecvate cu putință satisfaceri a consumatorilor. Cei ce nu se conformează acestei constrângeri își pierd averea și sunt retrogradați, într-o poziție din care incapacitatea lor nu mai poate leza bunăstarea celorlalți.

3. Rolul istoric al războaielor și al cuceririlor

Numeroși autori glorifică războiul și revoluția, vărsarea de sânge și cuceririle. Carlyle și Ruskin, Nietzche, Georges Sorel și Spengler au fost crainicii ideilor puse în practică de Lenin și Stalin, de Hitler și de Mussolini.

Cursul istoriei, afirmă filozofiile acestea, nu este determinat de activitățile meschine ale negustorilor ambulanți și ale comercianților, ci de faptele eroice ale războinicilor și ale cuceritorilor. Economiștii greșesc atunci când extrag, din experiența sumarului episod liberal [p. 650], o teorie căreia îi atribuie validitate universală. Epoca aceasta a liberalismului, individualismului și capitalismului, a democrației, toleranței și a libertății, a nesocotirii tuturor valorilor „adevărate” sau „eterne” și a supremației prostimii este de acum la apus și nu se va mai întoarce niciodată. Zorile epocii bărbăției necesită o nouă teorie a acțiunii umane.

Desigur, nici un economist nu s-a lansat vreodată în a nega că războiul și cuceririle au fost, în trecut, de cea mai mare importanță, iar hunii și tătarii, vandalii, vikingii, normanzii și conchistadorii au jucat un rol enorm în istorie. Unul din factorii determinanți ai actualei stări a omenirii este că au existat mii de ani de conflicte armate. Cu toate acestea, ceea ce rămâne și constituie esența civilizației umane nu este moștenirea provenită de la războinici. Civilizația este produsul etosului „burghez”, nu al spiritului de cucerire. Popoarele barbare care n-au înlocuit jaful cu munca au dispărut de pe scena istorică. Dacă mai există vreo urmă lăsată de existența lor, este vorba de lucrurile pe care le-au realizat sub influența civilizațiilor popoarelor supuse. Civilizația latină a supraviețuit în Italia, în Franța și în Peninsula Iberică, în ciuda tuturor invaziilor barbare. Dacă lordului Clive și lui Warren Hastings nu le-ar fi succedat întreprinzătorii capitaliști, guvernarea britanică în India ar fi putut deveni, într-o bună zi, o amintire istorică la fel de nesemnificativă ca cei o sută cincizeci de ani de guvernare turcească în Ungaria.

Nu este sarcina teoriei economice să se lanseze în examinarea tentativelor de revitalizare a idealurilor vikingilor. Ea nu trebuie decât să respingă afirmațiile conform cărora existența conflictelor armate i-ar condamna doctrinele la irelevanță. În legătură cu acest aspect este necesar să reamintim următoarele:

Mai întâi: Doctrinele catalacticii nu se referă la o anumită epocă istorică, ci la toate acțiunile caracterizate prin două condiții: proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și diviziunea muncii. Teoremele catalacticii sunt riguros valide oricând și oriunde, într-o societate în care există proprietate privată asupra mijloacelor de producție, oamenii nu produc doar pentru satisfacerea directă a propriilor lor dorințe, ci consumă de asemenea și bunuri produse de alți oameni.

În al doilea rând: Dacă separat de piață și în afara pieței există furt și jaf, lucrurile acestea reprezintă un dat pentru piață. Actorii trebuie să ia în calcul faptul că ei sunt amenințați de criminali și de hoți. Dacă crima și hoția devin atât de răspândite, încât orice demers productiv apare ca fiind inutil, este posibil ca în cele din urmă producția să înceteze și ca omenirea să se prăbușească într-o stare de război al tuturor împotriva tuturor.

În al treilea rând: Pentru a exista o pradă trebuie să existe ceva de jefuit. Eroii nu pot trăi decât dacă există destui „burghezi” [p. 651] pentru a fi expropriați. Existența producătorilor este o condiție pentru supraviețuirea cuceritorilor. Dar producătorii s-ar putea lipsi de jefuitori.

În al patrulea rând: Există, bineînțeles – în afară de sistemul capitalist bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție – și alte sisteme sociale imaginabile bazate pe diviziunea muncii. Adepții militarismului sunt consecvenți atunci când cer instituirea socialismului. Întreaga țară ar trebui [atunci] să fie organizată ca o comunitate de războinici, în care necombatanții să nu aibă nici o altă sarcină decât furnizarea către forțele combatante a tuturor necesităților acestora din urmă. (Problemele socialismului sunt examinate în partea a cincea a acestei cărți.)

4. Omul real ca un dat

Știința economică se ocupă cu acțiunile reale ale oamenilor reali. Teoremele ei nu se referă nici la oameni ideali sau perfecți, nici la fantoma fabulosului homo oeconomicus, nici la noțiunea statistică de homme moyen. Omul cu toate slăbiciunile și limitele sale, fiecare om, așa cum trăiește și acționează el, face parte din domeniul de cercetare al catalacticii. Fiecare acțiune umană este o temă a praxeologiei.

Obiectul de studiu al praxeologiei nu se limitează la cercetarea societății, a relațiilor sociale și a fenomenelor de masă, ci este studiul tuturor acțiunilor umane. În această privință sintagma „științe sociale” și conotațiile ei sunt inducătoare &icicirc;n eroare.

O cercetare științifică nu-i poate aplica acțiunii umane nici un alt criteriu decât obiectivele ultime pe care doresc să le realizeze indivizii care acționează, atunci când se angajează într-o anumită acțiune. Obiectivele ultime în sine sunt dincolo și deasupra oricărei critici. Nimeni nu e chemat să stabilească ce-l poate face fericit pe un alt om. Ceea ce poate pune în discuție un observator sincer nu este decât dacă mijloacele alese în vederea atingerii acestor obiective ultime sunt adecvate rezultatelor urmărite de actor. Numai în măsura în care răspunde la această întrebare are știința economică libertatea de a exprima o opinie referitoare la acțiunile indivizilor sau ale grupurilor de indivizi, sau la politicile partidelor, ale grupurilor de presiune și ale guvernelor.

Există obiceiul de a camufla arbitrariul atacurilor orientate împotriva judecăților de valoare ale altor oameni prin convertirea lor într-o critică a sistemului capitalist sau a comportamentului întreprinzătorilor. Știința economică este neutră cu privire la toate aceste afirmații.

Afirmației arbitrare că „balanța productivă între diferitele bunuri este evident eronată în regim capitalist”[6], economistul nu-i opune afirmația că această balanță este ireproșabilă. [p. 652] Ceea ce afirmă economistul este că, în cadrul economiei de piață neobstrucționate, această balanță este în acord cu modul de comportare al consumatorilor, manifestat în felul cum își cheltuie ei veniturile[7]. Sarcina economistului nu este de a-i cenzura pe ceilalți oameni și de a numi rezultatele acțiunilor lor greșite.

Alternativa la sistemul în care judecățile de valoare ale individului sunt hotărâtoare în desfășurarea procesului de producție este dictatura autocratică. În cazul acesta, decizia aparține exclusiv judecăților de valoare ale dictatorului, deși acestea nu sunt cu nimic mai puțin arbitrare decât acelea ale altor oameni.

Desigur, omul nu este o ființă perfectă. Slăbiciunile lui afectează toate instituțiile umane, deci și economia de piață.

5. Perioada de ajustare

Fiecare modificare a datelor pieței are anumite efecte asupra acesteia. Se scurge un anumit interval de timp înainte ca toate aceste efecte să se consume, adică înainte ca piața să se ajusteze complet la noua stare de lucruri.

Catalactica trebuie să se ocupe de diversele reacții conștiente și deliberate ale indivizilor la schimbarea datelor, și nu, bineînțeles, doar de rezultatul final produs în structura pieței de interacțiunea acestor forțe. Se poate întâmpla ca efectele unei modificări a datelor să fie contrabalansate de efectele unei alte schimbări, intervenite aproximativ în același timp și în aceeași măsură. În final nu rezultă atunci nici o modificare semnificativă a prețurilor de piață. Statisticianul, preocupat exclusiv de observarea fenomenelor de masă și de rezultatul de ansamblu al tuturor tranzacțiilor de pe piață, așa cum se manifestă acestea în prețurile de piață, nu ține seama de faptul că absența schimbărilor de nivel ale prețurilor este doar un accident – și nu efectul unei stabilități a datelor și al absenței activităților specifice de ajustare. El nu vede nici o mișcare și nici consecințele sociale ale acestor mișcări. Cu toate acestea, fiecare modificare a datelor își are propriul ei curs, generează – ca reacție – anumite răspunsuri din partea persoanelor afectate și tulbură relația dintre diverșii membri ai sistemului de piață, chiar dacă, în cele din urmă, nu rezultă de aici modificări considerabile ale prețurilor la diferitele bunuri și nu se înregistrează nici un fel de modificări ale cifrelor referitoare la volumul total de capital, din ansamblul sistemului de piață[8].

Post factum, istoria economică poate oferi informații vagi despre [p. 653] lungimea perioadelor de ajustare. Bineînțeles că metoda de obținere a acestor informații nu este măsurarea, ci înțelegerea istorică. Diversele procese de ajustare nu sunt izolate, în realitate. Un număr indefinit dintre ele se desfășoară sincron; drumurile lor se intersectează și ele se influențează reciproc unele pe altele. Descâlcirea acestui ghem încurcat și sesizarea lanțului de acțiuni și de reacțiuni puse în mișcare de o anumită schimbare a datelor este o sarcină dificilă pentru capacitatea de înțelegere a istoricului, iar rezultatele sunt de cele mai multe ori modeste și nesigure.

Înțelegerea lungimii perioadelor de ajustare reprezintă, de asemenea, cea mai dificilă sarcină care le revine celor dornici să înțeleagă viitorul, adică întreprinzătorilor. Dar pentru succesul activităților antreprenoriale simpla anticipare a direcției în care va reacționa piața la un anumit eveniment este de mică importanță, dacă nu este însoțită de o anticipare adecvată a lungimii diverselor perioade de ajustare implicate. Majoritatea erorilor comise de întreprinzători în conducerea afacerilor și majoritatea gafelor care afectează prognozele anticipatorilor „experți”, referitoare la tendințele viitoare, ale pieței sunt determinate de erori privind lungimea perioadelor de ajustare.

Pentru a analiza efectele provocate de schimbările datelor se obișnuiește să se distingă între efectele mai apropiate și cele mai îndepărtate, din punct de vedere temporal, așadar, între efectele pe termen scurt și cele pe termen lung. Această distincție este cu mult mai veche decât terminologia cu ajutorul căreia o exprimăm astăzi.

Pentru a descoperi efectele imediate – sau pe termen scurt – provocate de o schimbare a datelor, de regulă nu este necesar să se recurgă la o cercetare temeinică. Efectele pe termen scurt sunt în cea mai mare parte vizibile și rareori scapă atenției observatorului naiv, nefamiliarizat cu cercetarea investigativă. Începutul științei economice este marcat tocmai de faptul că vreun om de geniu a reușit să întrevadă faptul că efectele mai îndepărtate ale unui eveniment pot să difere de efectele immediate și vizibile chiar și celui mai simplu neavizat. Principala realizare a teoriei economice a fost descoperirea acestor efecte pe termen lung, neobservate în prealabil de observatorul simplu și neglijate de către oamenii de stat.

Pe baza descoperirilor lor uimitoare, economiștii clasici au dedus o regulă a practicii politice. Guvernele, oamenii de stat și partidele politice, spuneau ei, n-ar trebui să ia în considerație doar consecințele pe termen scurt, ci și consecințele pe termen lung ale măsurilor pe care le iau. Corectitudinea acestei inferențe este indiscutabilă. Acțiunea urmărește înlocuirea unei stări de lucruri mai puțin satisfăcătoare cu una mai satisfăcătoare. Dacă rezultatul efectiv al unei acțiuni va fi considerat mai mult sau mai puțin satisfăcător [p. 654] depinde de anticiparea corectă a tuturor consecințelor ei, pe termen scurt și pe termen lung.

Unii oameni critică teoria economică deoarece, spun ei, ar neglija efectele pe termen scurt și ar părtini, chipurile, studiul efectelor pe termen lung. Acest reproș este absurd. Teoria economică nu are nici un alt mijloc de a cerceta rezultatele unei schimbări a datelor, decât să înceapă cu efectele ei imediate și să analizeze, pas cu pas, pornind de la prima reacție și mergând până la cele mai îndepărtate, toate efectele ulterioare, până când, în cele din urmă, ajunge la consecințele ei ultime. Analiza pe termen lung include întotdeauna complet, în mod necesar, analiza pe termen scurt.

Nu este dificil de înțeles de ce anumiți indivizi, anumite partide și anumite grupuri de presiune țin să instituie domnia exclusivă a principiului termenului scurt. Politica, spun ei, n-ar trebui să se preocupe deloc de efectele pe termen lung ale unei scheme și n-ar trebui să se înfrâneze niciodată de la recursul la o măsură de pe urma căreia se așteaptă beneficii pe termen scurt, doar pentru că efectele ei pe termen lung sunt defavorabile. Nu contează decât efectele pe termen scurt; „pe termen lung suntem cu toții morți”. Singurul lucru pe care-l are de spus teoria economică acestor critici pătimași este că fiecare decizie ar trebui să se bazeze pe o cântărire atentă a tuturor consecințelor ei, atât a celor pe termen scurt, cât și a celor pe termen lung. Există, fără îndoială, atât la nivelul acțiunilor persoanelor individuale, cât și la cel al treburilor publice, situații în care actorii pot avea motive temeinice să accepte chiar și cele mai indezirabile efecte pe termen lung, pentru a evita situații pe termen scurt pe care le consideră încă și mai indezirabile. Uneori poate fi avantajos ca omul să-și pună mobila pe foc, ca să-și încălzească soba. Dar – dacă o face – este bine să știe care vor fi efectele mai îndepărtate ale acestei acțiuni. Nu este bine să se amăgească, gândind că a descoperit o nouă metodă, miraculoasă, de a-și încălzi locuința.

Doar atât are teoria economică de opus freneziei apostolilor temenului scurt. Istoria, într-o zi, va avea cu mult mai multe de spus. Ea va trebui să determine rolul pe care l-a jucat recomandarea principiului termenului scurt – această reanimare a unei notorii fraze rostite de Madame de Pompadour, apres nous le déluge – în cea mai gravă criză a civilizației occidentale. Ea va trebui să arate cât de binevenit a fost acest slogan pentru guvernele și partidele ale căror politici urmăreau consumul capitalului spiritual și material moștenit de la generațiile trecute.

6. Limitele drepturilor de proprietate și problemele costurilor externe și a economiilor externe

Drepturile de proprietate, așa cum sunt ele circumscrise de legi și protejate de tribunale și de poliție, sunt produsul unei evoluții multiseculare. Istoria acestor secole este cronica luptelor care urmăreau [p. 655] abolirea proprietății private. Despoții și mișcările populare au încercat în mod necontenit să restricționeze drepturile de proprietate privată sau să le abolească întru totul. Este adevărat că aceste tentative au eșuat. Dar ele au lăsat urme la nivelul ideilor ce determină forma și definiția legală a proprietății. Conceptele legale de proprietate nu țin pe deplin seama de funcția socială a proprietății private. Există anumite inadecvări și incongruențe, care se reflectă în determinarea fenomenelor de piață.

Dacă ar fi urmărit în mod consecvent, până la capăt, dreptul la proprietate privată pe de o parte i-ar asigura proprietarului dreptul să revendice toate avantajele pe care le poate genera folosirea bunului respectiv și, pe de altă parte, l-ar însărcina cu suportarea tuturor dezavantajelor rezultate din utilizarea lui. În acest caz, proprietarul singur ar fi complet responsabil pentru rezultat. Atunci când și-ar gestiona proprietatea, el ar ține seama de toate rezultatele anticipate ale acțiunii sale, atât de cele considerate favorabile, cât și de cele considerate defavorabile. Dar dacă anumite consecințe ale acțiunilor sale sunt în afara sferei beneficiilor pe care are dreptul să le culeagă și ale costurilor care i se pun în sarcină, el nu se va îngriji, atunci când își face planurile de toate efectele acțiunilor sale. El va trece cu vederea acele beneficii care nu-i sporesc propria satisfacție și acele costuri care nu-i cad în sarcină. Comportamentul său se va abate de la linia pe care ar fi urmat-o dacă legile ar fi fost mai bine adaptate obiectivelor economice ale proprietății private. El se va lansa în anumite proiecte numai pentru că legile îl eliberează de responsabilitatea unora dintre costurile suportate. El se va abține de la alte proiecte numai pentru că legile îl împiedică să culeagă toate avantajele care se pot obține.

Legile privitoare la responsabilitate și la indemnizațiile pentru pagubele provocate sunt încă deficitare în anumite privințe. În linii mari este acceptat principiul că fiecare individ este responsabil pentru pagubele provocate altor persoane de acțiunile sale. Dar există interstiții pe care legislatorii nu s-au grăbit să le acopere. În anumite cazuri întârzierea aceasta a fost deliberată, deoarece imperfecțiunile corespundeau planurilor autorităților. Atunci când, în trecut, în numeroase țări, proprietarii fabricilor și ai căilor ferate nu au fost ținuți responsabili de către lege pentru pagubele pe care desfășurarea activității întreprinderilor lor le-a provocat proprietății și sănătății vecinilor, patronilor, salariaților și altor persoane prin fum, funingine, zgomot, poluare a apei și accidente provocate de echipamente defecte sau inadecvate, ideea a fost că nu trebuie subminate progresul industrializării și dezvoltarea facilităților de transport. Aceleași doctrine care au determinat și încă mai determină multe state să încurajeze investițiile în fabrici și căi ferate prin subvenții, scutiri de impozite, taxe vamale și [p. 656] credite ieftine au intervenit pentru a determine apariția unei stări legale de lucruri în care responsabilitatea întreprinderilor de felul acesta a fost fie formal, fie informal anulată. Ulterior a început să prevaleze tendința opusă în multe țări și responsabilitatea fabricanților și a căilor ferate a fost augmentată în raport cu aceea a altor cetățeni și firme. Și în cazul acesta au intervenit anumite obiective politice. Legislatorii urmăreau să-i protejeze pe săraci, pe salariați și pe muncitori, împotriva întreprinzătorilor și a capitaliștilor bogați.

Indiferent dacă scutirea proprietarului de responsabilitate pentru o parte dintre dezavantajele rezultate din felul cum își gestionează afacerile este rezultatul unor politici deliberate ale guvernelor și ale legislatorilor sau un efect neintenționat al formulărilor tradiționale ale legii, ea constituie în orice caz un dat, de care actorii trebuie să țină seama. Ei sunt puși în fața problemei costurilor externe. În aceste condiții unii oameni aleg anumite moduri de satisfacere a dorințelor numai datorită faptului că o parte din costurile corespunzătoare nu sunt suportate de ei, ci de alte persoane.

Cazul extrem îl constituie exemplul pământului care nu este proprietatea nimănui, pe care l-am discutat mai sus[9]. Dacă pământul nu se află în proprietatea nimănui, chiar dacă formalismul legal îl numește eventual proprietate publică, el este întrebuințat fără nici un fel de atenție la dezavantajele corespunzătoare. Cei care sunt în măsură să-și însușească pentru ei înșiși veniturile – lemnul și vânatul din păduri, peștele din ape și depozitele minerale din subsol – nu se preocupă de efectele ulterioare ale modului lor de exploatare. Pentru ei, erodarea pământului, epuizarea resurselor limitate și alte neplăceri create viitorilor utilizatori reprezintă costuri externe, care nu intră în calculele lor de input și de output. Ei doboară copacii fără nici o preocupare pentru puieți sau pentru reîmpădurire. Dacă vânează și pescuiesc, ei nu se dau înapoi de la metode care fac imposibilă repopularea locurilor de vânătoare sau de pescuit. În vremurile de demult ale civilizației umane, când solul de calitate nu mai puțin bună decât cel utilizat era încă abundent, oamenii nu vedeau nici un inconvenient în utilizarea acestor metode spoliatoare. Când se manifestau efectele lor, sub forma unei scăderi a veniturilor nete, plugarul își abandona ferma și se muta în altă parte. Abia atunci când țările au devenit mai populate și pământul neocupat de cea mai bună calitate a încetat de a mai fi disponibil pentru apropriere, populația a început să considere că metodele spoliatoare sunt neeconomice. La momentul respectiv ei au consolidat instituția proprietății private asupra pământului. Ei au început cu pământul cultivabil și apoi, pas cu pas, au trecut la pășuni, păduri și ape cu pește. Nou înființatele [p. 657] țări coloniale de dincolo de ocean, îndeosebi imensele întinderi din Statele Unite, ale căror minunate potențialuri agricole erau aproape neatinse când au sosit primii coloniști din Europa, au trecut prin aceleași stadii. Până în ultimii zeci de ani ai secolului al nouăsprezecelea exista în permanență câte o zonă geografică deschisă noilor veniți, așa numita frontieră. Nici existența frontierei și nici dispariția ei n-au reprezentat ceva specific american. Ceea ce caracterizează cazul american este faptul că, în momentul când a dispărut frontiera, factori ideologici și instituționali au împiedicat ajustarea metodelor de utilizare a pământului la modificarea datelor.

Nu la fel au stat lucrurile în regiunile centrale și occidentale ale Europei continentale, unde instituția proprietății private fusese ferm stabilită de mai multe secole. Problema eroziunii pământului cultivat în prealabil nu s-a pus. Problema devastării pădurilor nu s-a pus, în ciuda faptului că pădurile existente fuseseră, de secole, unica sursă de lemn pentru construcții și minerit și unicul combustibil pentru încălzire, pentru topitorii și furnale, pentru olărit și pentru sticlărie. Proprietarii pădurilor au fost siliți de propriile lor interese să ia măsuri de conservare. Până nu demult, în regiunile cel mai dens locuite și industrializate, până la o cincime și o treime din suprafață a continuat să fie acoperită cu păduri de cea mai bună calitate, gospodărite după metodele silviculturii științifice[10].

Nu este sarcina teoriei catalactice să ofere o prezentare a factorilor complecși care au dus la sistemul modern de proprietate asupra pământului din America. Indiferent care au fost acești factori, ei au determinat o situație în care un mare număr de ferme și de fabrici de cherestea au avut motive să privească drept costuri externe dezavantajele provenite din neglijarea solului și din conservarea pădurii[11].

Este adevărat că acolo unde o parte considerabilă a costurilor suportate sunt costuri externe din punctul de vedere al indivizilor care acționează, calculul economic efectuat de ei este evident [p. 658] defectuos și rezultatele pe care le furnizează sunt inducătoare în eroare. Dar aceasta nu este o consecință a vreunor presupuse deficiențe inerente sistemului bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Dimpotrivă, este o consecință a interstițiilor lăsate neacoperite în sistem. Ea ar putea fi îndepărtată printr-o reformă a legilor ce privesc responsabilitatea pentru pagubele provocate și prin abrogarea barierelor instituționale care împiedică deplina funcționare a [instituțiilor] proprietății private.

Cazul economiilor externe nu este doar o simplă inversare a cazului costurilor externe. El are domeniul și caracterul său proprii.

Dacă rezultatele acțiunii unui actor îi aduc beneficii nu numai lui, ci și altor persoane, sunt posibile două alternative:

1. Actorul care planifică socotește avantajele pe care le anticipează pentru el însuși atât de importante, încât este gata să suporte toate costurile necesare. Faptul că proiectul acesta le aduce de asemenea beneficii și altor persoane nu-l va împiedica să facă ceea ce-i sporește propria sa bunăstare. Când o companie feroviară înalță diguri, pentru a-și proteja șinele de alunecări și avalanșe de zăpadă, ea protejează de asemenea și casele din împrejurimi. Dar beneficiile pe care le vor culege vecinii nu vor împiedica compania să suporte o cheltuială pe care o consideră utilă.

2. Costurile de efectuare a unui proiect sunt atât de mari, încât nimeni dintre cei care vor beneficia de pe urma lui nu este dispus să le suporte integral. Proiectul nu poate fi realizat decât dacă un număr suficient dintre cei potențial interesați contribuie la împărțirea costurilor.

N-ar fi necesar să mai adăugăm nimic despre economiile externe, dacă nu am fi siliți de faptul că acest fenomen este complet deformat de literatura pseudo-economică a zilelor noastre.

Un proiect P este neprofitabil atunci când – și deoarece – consumatorii preferă satisfacția anticipată de pe urma realizării unor alte propiecte, în comparație cu satisfacția anticipată de pe urma realizării lui P. Realizarea lui P ar determina retragerea de capital și de muncă din procesul de realizare a altor proiecte, pentru care cererea consumatorilor este mai urgentă. Nespecialistul și pseudo-economistul nu realizează acest lucru. Ei refuză cu încăpățânare să observe raritatea factorilor de producție. După ei, P s-ar putea realiza fără nici un cost, adică fără a renunța la nici o altă satisfacție. Doar absurditatea sistemului bazat pe profit este de vină că țara nu se poate bucura gratuit de plăcerile anticipate de pe urma lui P.

Dar absurditatea sistemului bazat pe profit devine deosebit de scandaloasă, continuă criticii aceștia care nu văd decât termenul scurt, dacă neprofitabilitatea lui P nu se datorează decât faptului că întreprinzătorii nu țin seama, în calcule, de acele avantaje ale lui P care, din punctul lor de vedere, reprezintă economii externe. Din punctul de vedere al întregii societăți, [spun ei,] aceste avantaje nu sunt [p. 659] externe. Ele ar aduce beneficii cel puțin unora dintre membrii societății și ar augmenta „bunăstarea totală”. Nerealizarea lui P este, prin urmare, o pierdere pentru societate. Deoarece firmele care urmăresc profitul, aservite complet egoismului, refuză să se lanseze în realizarea unor astfel de proiecte neprofitabile, statul are sarcina să o facă în locul lor. Statul trebuie fie să le gestioneze ca pe niște întreprinderi publice, fie să le subvenționeze, pentru a le face atractive pentru întreprinzătorii și investitorii particulari. Subvențiile pot fi acordate fie direct, prin alocații bănești din fondurile publice, fie indirect, prin taxe a căror incidență este suportată de cumpărătorii produselor.

Dar mijloacele de care are nevoie statul pentru a menține în funcțiune o fabrică ce lucrează în pierdere sau pentru a subvenționa un proiect neprofitabil trebuie să fie retrase fie din capacitatea de a cheltui și de a investi a contribuabililor, fie de pe piața de credite. Statul este la fel de neputincios ca și indivizii să creeze ceva din nimic. Ce cheltuiește în plus statul, cheltuiește mai puțin publicul. Lucrările publice nu se realizează prin puterile miraculoase ale vreunei baghete magice. Ele sunt achitate cu fonduri prelevate de la cetățeni. Dacă statul n-ar fi intervenit, cetățenii le-ar fi întrebuințat pentru realizarea de proiecte care promiteau să fie profitabile, la care [acum] trebuie să renunțe, deoarece mijloacele de care dispuneau au fost reduse de către guvern. Pentru fiecare proiect neprofitabil se realizează cu ajutorul statului există un proiect corespunzător a cărui realizare este abandonată numai datorită intervenției guvernamentale. Dar acest proiect nerealizat ar fi fost profitabil, adică ar fi întrebuințat mijloacele rare de producție în concordanță cu cele mai urgente nevoi ale consumatorilor. Din punctul de vedere al consumatorilor, întrebuințarea acestor mijloace de producție pentru realizarea unui proiect neprofitabil a fost o risipă. El îi lipsește de satisfacții pe care le preferă acelora pe care le obțin de pe urma proiectului sponsorizat de stat.

Masele neștiutoare, care dincolo de ce se poate vedea imediat cu ochii fizici nu văd nimic, sunt extaziate de minunatele realizări ale conducătorilor. Ele nu sesizează că tot lor le revine și achitarea notei de plată și că trebuie, prin urmare, să renunțe la numeroase satisfacții de care s-ar fi bucurat, dacă statul ar fi cheltuit mai puțin pentru proiecte neprofitabile. Lor le lipsește imaginația necesară pentru a gândi la posibilitățile pe care statul le-a împiedicat să se realizeze[12].

Entuziaștii aceștia sunt încă și mai încântați dacă amestecul guvernamental le permite producătorilor submarginali să continue producția [p. 660] și să înfrunte competiția întreprinderilor, magazinelor și fermelor mai eficiente. În cazul acesta, spun ei, este evident că producția totală crește și la avuție se adaugă ceva ce nu s-ar fi produs fără asistența autorităților. Ceea ce se întâmplă de fapt este diametral opus; mărimea producției totale și a avuției totale scade. Apar sau se mențin obiective care produc la costuri mai mari, în vreme ce altele, care produc la costuri mai mici, sunt constrânse să-și reducă sau să-și întrerupă producția. Consumatorii nu primesc mai mult, ci mai puțin.

Există, de pildă, ideea extrem de răspândită că este un lucru bun ca statul să încurajeze dezvoltarea agricolă a acelor părți ale țării pe care natura le-a înzestrat slab. În aceste regiuni costurile de producție sunt mai ridicate decât în altele; tocmai acesta este motivul pentru care o mare parte din solul lor este submarginal. Dacă nu sunt ajutați cu fonduri publice, fermierii care cultivă pământurile acestea submarginale n-ar putea face față competiției fermelor mai fertile. Agricultura ar intra în declin sau nu s-ar dezvolta deloc și întreaga regiune ar deveni o parte mai înapoiată a țării. Pe deplin conștienți de această stare de lucruri, oamenii de afaceri care urmăresc realizarea de profit evită să investească în construcția de linii ferate care să lege regiuni atât de nefavorabile cu centrele de consum. Neajunsul fermierilor nu este determinat de faptul că nu au facilități de transport. Secvența cauzală este inversă; deoarece oamenii de afaceri realizează că perspectivele acestor fermieri nu sunt propice, ei nu investesc în căi ferate care probabil vor deveni neprofitabile, datorită lipsei unor cantități suficiente care să fie transportate. Dacă guvernul, cedând în fața cererilor grupurilor de presiune interesate, construiește o cale ferată și o menține în funcțiune în ciuda pierderilor, evident că îi favorizează pe proprietarii de pământ agricol din aceste provincii sărace ale țării. Cum o parte din costul pe care îl presupune transportarea produselor lor îl suportă bugetul, pentru fermieri devine mai ușor să rivalizeze cu cei ce cultivă pământ mai fertil, cărora le este refuzat un asemenea ajutor. Dar avantajul acestor fermieri privilegiați este suportat de contribuabili, care trebuie să achite fondurile necesare acoperirii deficitului. El nu afectează nici prețul total, nici volumul total al produselor agricole disponibile. El face doar ca funcționarea fermelor care mai înainte erau submarginale să devină profitabile [în condițiile externalizării unei părți din costuri] și face ca alte ferme, a căror funcționare fusese în prealabil profitabilă, să devină submarginale. Producția este transferată de pe pământul unde necesită costuri mai mici pe pământul unde necesită costuri mai mari. Cantitatea totală de avuție nu crește, ci scade, deoarece cantitățile suplimentare de capital și de muncă necesare pentru cultivarea terenurilor care impun costuri ridicate în loc de costuri reduse sunt retrase de la întrebuințări în care ar fi făcut altminteri posibilă producția unor alte bunuri de consum. Guvernul își atinge scopul, [p. 661] de a favoriza o parte din țară cu ce i-ar fi lipsit, dar el produce în altă parte costuri care depășesc câștigurile unui grup privilegiat.

Economiile externe asociate creației intelectuale

Varianta extremă al problemei economiilor externe este întâlnită în cazul „producției” de fundamente intelectuale pentru toate tipurile de procesare și de construcții. Semnul caracteristic al formulelor, adică al schemelor intelectuale care orientează procedurile tehnologice, este inepuizabilitatea serviciilor pe care le furnizează. Prin urmare, serviciile acestea nu sunt rare și nu este necesară economisirea utilizărilor lor. Considerațiile care au dus la instituirea propretății private asupra bunurilor economice nu se aplică și la ele. Ele au rămas în afara sferei proprietății private nu pentru că sunt imateriale, intangibile și impalpabile, ci pentru posedă o capacitate inepuizabilă de a furniza servicii.

Oamenii au început să înțeleagă abia mai târziu că această stare de lucruri are și inconveniente. Ea îi pune pe producătorii de astfel de formule – îndeosebi pe inventatorii de procedee tehnologice, pe autori și pe compozitori – într-o poziție neobișnuită. Ei duc povara costului de producție, în vreme ce serviciile produsului pe care l-au creat pot fi întrebuințate în mod gratuit de către toată lumea. Ceea ce produc reprezintă pentru ei înșiși în totalitate, sau aproape în totalitate, economii externe.

Dacă nu există nici copyrighturi, nici patente, atunci inventatorii și autorii se află în poziția unor antreprenori. Ei posedă un avantaj temporal în raport cu ceilalți oameni. Deoarece încep mai devreme să utilizeze invenția sau manuscrisul, fie personal, fie punându-l la dispoziția altora (fabricanți sau editori), ei au posibilitatea de a realiza profituri pe o durată de timp care durează până când le poate utiliza toată lumea, ca și ei. Îndată ce invenția sau conținutul cărții devin cunoscute în mod public, ele se transformă în „bunuri gratuite”, iar inventatorului sau autorului îi revine doar gloria.

Problema care apare nu are nimic de a face cu activitățile geniului creator. Acești pioneri și inițiatori de lucruri nemaipomenite nu produc și nu muncesc în accepțiunea în care se întrebuințează de obicei acești termeni, când este vorba despre treburile altora. Ei nu se lasă influențați de reacția cu care este întâmpinată munca lor de către contemporani și nici nu au nevoie de încurajare[13].

Nu tot astfel stau lucrurile cu numeroasa clasă a intelectualilor de profesie, de ale căror servicii societatea nu se poate lipsi. Putem lăsa deoparte problema autorilor de poeme, de ficțiune, de piese de teatru și a compozitorilor de mâna a doua și nu este necesar să ne punem problema dacă omenirea ar fi serios dezazvantajată dacă ar fi lipsită de produsele eforturilor lor. Dar este evident că furnizarea de informație tinerei generații și [p. 662] familiarizarea indivizilor care acționează cu volumul de cunoștințe de care au nevoie pentru a-și realiza planurile necesită cursuri, manuale, breviare și alte lucrări care nu sunt de ficțiune. Este improbabil că oamenii și-ar asuma sarcina solicitantă de a scrie asemenea publicații dacă toată lumea ar avea libertatea să le reproducă. Lucrul acesta este încă și mai evident în domeniul invențiilor și al descoperirilor tehnologice. Experimentarea extensivă necesară pentru astfel de realizări este adesea costisitoare. Este foarte probabil că progresul tehnologic ar fi semnificativ întârziat dacă pentru inventator și pentru cei ce suportă cheltuielile necesare experiențelor sale rezultatele obținute nu ar reprezenta nimic altceva decât economii externe.

Patentele și drepturile de copyright sunt rezultatele evoluției legale din ultimele secole. Locul lor în cadrul corpului tradițional al drepturilor de proprietate este în continuare controversat. Oamenii le privesc critic și le consideră nejustificate. Ele sunt considerate provilegii, un vestigiu al perioadei rudimentare din propria lor evoluție în care protecția legală nu li se acorda autorilor și inventatorilor decât în virtutea unui privilegiu extraordinar, oferit de autorități. Ele sunt suspecte deoarece nu sunt lucrative decât dacă oferă posibilitatea comercializării la prețuri de monopol[14]. Mai mult, echitatea drepturilor de patent este contestată pe temeiul faptului că ele nu-i recompensează decât pe cei ce pun ultima tușă, făcând posibilă utilizarea practică a realizărilor multor predecesori. Acești precursori rămân cu mâinile goale, deși contribuția lor la rezultatul final a fost adesea mult mai substanțială decât cea a beneficiarilor patentului.

Nu îi revine catalacticii să examineze argumentele avansate pentru și împotriva instituțiilor copyrightului și a patentelor. Ea trebuie să se limiteze exclusiv la a observa că este vorba de o problemă de delimitare a drepturilor de proprietate și că, prin abolirea patentelor și a copyrighturilor, autorii și inventatorii ar fi, aproape în exclusivitate, producători de economii externe.

Privilegii și cvasi-privilegii

Constrângerile impuse de legi și instituții asupra libertății de a alege și de a acționa nu sunt întotdeauna atât de insurmontabile, încât să nu poată fi depășite, în anumite condiții. Anumitor favoriți, scutirea de la obligațiile care leagă restul populației li se poate acorda ca un privilegiu explicit, fie de către legile înseși, fie printr-un act administrativ al autorităților însărcinate cu impunerea legii. Alții pot fi suficient de îndrăzneți pentru a sfida legea în ciuda vigilenței autorităților; insolența lor arogantă le asigură un cvasi-privilegiu.

O lege pe care nimeni nu o respectă este ineficace. O lege care nu este valabilă pentru toți, sau de care nu ascultă toți, le poate furniza celor scutiți de ea – în virtutea legii înseși sau a propriei lor îndrăzneli – posibilitatea de a culege fie o rentă diferențiată, fie câștiguri de monopol. [p. 663]

Pentru determinarea fenomenelor de piață nu contează dacă scutirea este validată legal, ca privilegiu, sau daca este un cvasi-privilegiu ilegal. Nu contează nici dacă, în cazul când există costuri suportate de către firma sau persoana favorizată, în vederea obținerii privilegiului sau a cvasi-privilegiului, acestea sunt legale (de exemplu, impozite prelevate de la cei autorizați) sau ilegale (de exemplu, mită plătită pentru coruperea funcționarilor). Dacă un embargou asupra importurilor este slăbit prin importarea unei anumite cantități, atunci prețurile sunt afectate de cantitatea importată și costurile specifice suportate sunt afectate de achiziționarea și utilizarea privilegiului sau a cvasi-privilegiului [de a importa]. Dar faptul că importul este legal (de exemplu o autorizație acordată anumitor persoane privilegiate, în cadrul unui sistem control cantitativ al importurilor) sau contrabandă ilegală nu afectează structura prețurilor.



[1] A se vedea mai sus, p. 39.

[2] Cf. Strigl, Die Ökonomischen Kategorien und die Organisation der Wirtschaft, Jena, 1923, p. 18 și urm.

[3] Cf. Cohen și Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, New York, 1939, p. 316-322.

[4] Majoritatea reformatorilor sociali, în frunte cu Fourier și Marx, trec sub tăcere faptul că mijloacele naturale de îndepărtare a neplăcerilor sunt limitate. După părerea lor, faptul că nu toate lucrurile folositoare sunt abundente nu este decât o consecință a deficienței modului de producție capitalist, care va dispărea, ca atare, în „faza avansată” a comunismului. Un eminent autor menșevic, care n-a putut evita să se refere la barierele naturale aflate în calea bunăstării oamenilor, numește natura, în stil autentic marxist, „cel mai nemilos exploatator”. Cf. Mania Gordon, Workers Before and After Lenin, New York, 1941, p. 227, 458.

[5] Consecințele economice ale interferenței constrângerii și coerciției externe cu fenomenele pieței sunt analizate în partea a șasea a acestei cărți.

[6] Cf. Albert L. Meyers, Modern Economics, New York, 1946, p. 672.

[7] Aceasta este o caracteristică generală a democrației, fie ea politică sau economică. Alegerile democratice nu garantează că omul ales este infailibil, ci doar că majoritatea alegătorilor îl preferă față de alți candidați. [N. ed. – Prin urmare, democrația politică nu exclude încălcarea sistematică a proprietății private, ci, dimpotrivă, este doar forma modernă de sclavagism, în care sclavii au dreptul să aleagă din lotul candidaților la poziția de stăpân – după cum au intuit, de exemplu, Herbert Spencer (Individul împotriva statului) și Robert Nozick (Anarhie, stat și utopie) – cu toate perversiunile etice și economice inerente unui asemenea sistem competitiv de exploatare mutuală (descrise îndeosebi de M. N. Rothbard, H.-H. Hoppe și A. de Jasay). Ceea ce Mises numește „democrație economică” sau „capitalism de tip laissez-faire”, pe de altă parte, este întru totul compatibil cu – și se bazează pe – respectul integrității fizice a expresiilor concrete (corp și proprietate) ale tuturor persoanelor, adică este singurul sistem de „dialog generalizat” neadulterat de instituționalizarea agresiunii fizice, așadar deschis spre înțelegeri bilaterale nesilite și spre toate instituțiile autentic sociale bazate pe ele.]

[8] Referitor la modificarea elementelor care determină puterea de cumpărare a banilor cf. mai sus, p. 419. Referitor la decumularea și acumularea de capital cf. mai sus, p. 515-516.

[9] A se vedea ma sus, p. 639.

[10] Spre sfârșitul secolului al optsprezecelea guvernele europene au început să instituie legi care vizau conservarea. Ar fi însă o mare eroare să li se atribuie legilor acestea vreun rol în conservarea pădurilor. Înainte de mijlocul secolului al nouăsprezecelea nu a existat nici un aparat administrativ pentru impunerea lor. În plus, guvernelor din Austria și Prusia, pentru a nu mai pomeni de cele ale statelor germane de dimensiuni mai reduse, le lipsea practic puterea de a impune asemenea legi împotriva voinței aristocrației senioriale. Înainte de 1914 nici un funționar public n-ar fi îndrăznit să provoace mânia vreunui magnat boemian sau silezian, sau a vreunui Standesherr mijlociu german. Acești prinți și conți erau în mod spontan favorabili conservării pădurilor, deoarece se simțeau în deplină siguranță cu privire la posesia proprietăților lor și erau dornici să păstreze neatinsă sursa veniturilor lor și prețul de piață al domeniilor lor.

[11] S-ar putea la fel de bine spune că priveau drept economii externe avantajele potențial derivabile de pe urma îngrijirii solului și a conservării pădurilor.

[12] Cf. strălucita analiză a cheltuielilor publice din cartea lui Henry Hazlitt, Economics in One Lesson, ed. nouă, New York, 1962, p. 21 și urm.

[13] A se vedea mai sus, p. 139-140.

[14] A se vedea mai sus, p. 364-365.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins