1
Economiștii diletanți cer întotdeauna prețuri și salarii „juste”. Aceste concepții nedefinite despre „dreptatea economică” provin din perioada evului mediu. Economiștii clasici au elaborat în schimb un alt concept – conceptul prețurilor și salariilor funcționale. Prețurile funcționale sunt cele care încurajează realizarea celui mai mare volum al producției și al vânzărilor. Salariile funcționale sunt cele care tind să ducă la înregistrarea celui mai înalt grad de ocupare a forței de muncă și la cele mai mari salarii reale.
Marxiștii și discipolii lor neștiutori – școala puterii de cumpărare – au preluat într-o formă pervertită conceptul de salarii funcționale. Ambele grupuri lasă la nivelul minților mai necoapte să răspundă la întrebarea dacă salariile existente sunt „drepte, corecte”. Adevărata întrebare, insistă ei, este dacă sistemul va funcționa. Și numai dacă acele salarii care vor „funcționa”, ne spun ei, care pot împiedica un crah economic iminent, sunt cele care permit lucrătorilor „să răscumpere producția pe care o creează”. Școala puterii de cumpărare și marxiștii atribuie toate depresiunile economice din trecut unei nereușite anterioare de a oferi astfel de salarii. Și, indiferent de momentul în care vorbesc, ei susțin că salariile continuă să fie prea mici pentru a răscumpăra producția.
Această doctrină s-a dovedit de mare ajutor liderilor sindicali. Pierzându-și speranța în capacitatea lor de a trezi sentimentele altruiste ale societății sau de a-i convinge pe patroni (răi prin definiție) să fie „drepți”, s-au axat pe un argument care trebuia să facă apel la motivațiile egoiste ale publicului și să-l înspăimânte, pentru ca acesta să-i forțeze pe patroni să accepte cererile sindicatelor.
De fapt, de unde știm noi cu precizie când au muncitorii „destul pentru a răscumpăra producția”? Sau când au mai mult decât suficient? Cum putem determina suma exactă? Cum susținătorii acestei teorii nu au făcut niciun efort pentru a răspunde acestor întrebări, suntem obligați să încercăm să găsim singuri răspunsul.
Unii dintre adepții acestei teorii par să susțină că lucrătorii din fiecare sector ar trebui să fie remunerați astfel încât să poată cumpăra propria producție. Cu siguranță însă, acești teoreticieni nu au dorit să afirme că aceia care produc rochii ieftine ar trebui să primească salarii suficiente pentru a cumpăra rochii ieftine și că producătorii de haine de nurcă trebuie să fie remunerați astfel încât să poată cumpăra haine de nurcă; că muncitorii uzinelor Ford trebuie să primească atâția bani cât să-și poată cumpăra Forduri, iar cei din uzinele Cadillac cât să-și poată cumpăra Cadillacuri.
Oricum, este bine să ne amintim că sindicatele din industria automobilelor, în anii 1940, când cea mai mare parte a membrilor lor erau printre primii 33% pe țară ca salarii și când, conform statisticilor guvernului, salariile lor orare erau cu 20% mai mari decât media și de aproape două ori mai mari decât salariile orare ale vânzătorilor din rețeaua comerțului cu amănuntul, cereau o creștere de 30% astfel încât, așa cum spunea unul din purtătorii lor de cuvânt, „să fie sprijinită capacitatea noastră de a absorbi bunurile pe care le putem produce, capacitate care se reduce cu repeziciune”.
Ce să mai spunem atunci de muncitorul obișnuit din fabrică și de lucrătorul mediu din rețeaua comerțului cu amănuntul? Dacă, în condițiile date, lucrătorii din industria automobilelor mai aveau nevoie de încă 30% pentru a împiedica colapsul economiei, același procentaj ar fi fost suficient și pentru ceilalți? Sau ei ar fi trebuit să ceară creșteri de 55% până la 160% pentru a avea o putere de cumpărare individuală egală cu cea a lucrătorilor din industria automobilelor? Pentru că, să nu uităm, și atunci ca și acum, existau diferențe enorme între salariile medii din diferite sectoare. În 1976, lucrătorii din comerțul cu amănuntul câștigau săptămânal, în medie, doar 113,96 $, în timp ce lucrătorii din industrie câștigau săptămânal, în medie, 207,60 $, iar cei din construcții 284,93 $.
(Putem fi siguri, dacă ne ghidăm după istoria negocierii salariilor chiar și în cadrul fiecărui sindicat, că muncitorii din industria automobilelor, dacă s-ar fi făcut această din urmă propunere, ar fi insistat să se mențină aceste diferențe între ei și ceilalți, căci pasiunea pentru egalitate economică, în rândul membrilor de sindicat, ca și în rândul nostru, al celorlalți, este, cu excepția câtorva filantropi și sfinți, pasiunea de a obține la fel de mult ca și cei care se află deasupra noastră pe scara economică, mai degrabă decât pasiunea de a oferi celor care sunt sub noi o sumă egală cu cea pe care noi deja o câștigăm. Dar pe noi acum ne preocupă logica și soliditatea unei anumite teorii economice și nu tristele slăbiciuni ale naturii umane.)
2
Ideea că forța de muncă trebuie să primească suficient pentru a-și putea răscumpăra producția nu este altceva decât o formă particulară a teoriei generale a „puterii de cumpărare”. Este la fel de adevărat că venitul fiecăruia – al băcanului, al proprietarului de case, al patronului – reprezintă capacitatea pe care acesta o are de a cumpăra ceea ce au de vânzare ceilalți. Iar unul din cele mai importante produse pentru care acești ceilalți trebuie să găsească cumpărători este forța lor de muncă. Mai mult, toate acestea au și o altă fațetă. Într-o economie bazată pe schimb, venitul bănesc al unora este costul suportat de ceilalți.
Fiecare creștere a salariilor, dacă nu este compensată de o creștere a productivității, reprezintă o creștere a costului de producție. O creștere a costurilor de producție într-o conjunctură economică în care guvernul controlează prețurile și interzice creșterea acestora duce la dispariția profitului pentru producătorii marginali, la ieșirea acestora din competiție, la reducerea producției și la creșterea șomajului.
Chiar acolo unde este posibilă o creștere a prețurilor, prețul mai mare îi descurajează pe cumpărători, reduce dimensiunea pieței și duce tot la șomaj. Dacă o creștere generală de 30% a salariilor conduce la o creștere cu 30% a prețurilor, oamenii nu vor putea cumpăra mai multe produse decât înainte și nu se reușește decât crearea unui cerc vicios.
Vor exista, fără îndoială, voci care să nege că o creștere de 30% a salariilor va conduce la o creștere la fel de mare a prețurilor. Este adevărat, această evoluție se poate produce doar pe termen lung și doar dacă politica monetară și, respectiv, cea privind acordarea creditelor o permit. Dacă banii în circulație și creditele sunt atât de inelastice încât să nu crească odată cu creșterea forțată a salariilor (și dacă presupunem că mărirea salariilor nu este justificată de creșterea productivității muncii măsurată în bani), atunci principalul efect produs de creșterea forțată a salariilor va fi șomajul.
Și în acest caz este probabil ca atât salariile nominale totale, cât și cele reale să fie mai mici decât înainte. Pentru că în acest caz scăderea ocupării forței de muncă (urmare a politicii sindicatelor și nu rezultat al progresului tehnic) înseamnă, în mod necesar, că se produc mai puține bunuri pentru noi toți.
Este puțin probabil că forța de muncă va compensa scăderea producției, sporindu-și partea care îi revine din producția rămasă. Americanul Paul H. Douglas, analizând o cantitate importantă de date statistice, și englezul A. C. Pigou, utilizând metode deductive, au ajuns, independent unul de altul, la concluzia că elasticitatea cererii pentru forța de muncă se situează între 3 și 4. Aceasta înseamnă, utilizând un limbaj mai puțin tehnic, că „o scădere de 1% a salariului real duce la o creștere a cererii agregate pentru forță de muncă cu mai mult de 3%”.[1] Sau, „dacă salariile sunt ridicate forțat peste nivelul productivității marginale, șomajul va crește în mod normal de trei până la patru ori față de creșterea procentuală a salariilor orare”[2] astfel încât va fi redus corespunzător fondul total de salarizare a muncitorilor.
Chiar dacă se consideră că aceste cifre reprezintă elasticitatea cererii de forță de muncă pentru o anumită perioadă de timp din trecut și nu pot fi utilizate pentru a face previziuni, ele merită să fie luate foarte serios în considerare.
3
Să pornim acum de la supoziția că sporirea salariilor este însoțită de creșterea suficient de mare a cantității de bani și a creditelor pentru a permite ca această mărire a salariilor să nu provoace o creștere serioasă a șomajului. Dacă presupunem că relația menționată dintre salarii și prețuri era, în sine, o relație „normală” pe termen lung, atunci este probabil ca o mărire impusă de 30%, să zicem, a salariilor să ducă, în ultimă instanță, la o creștere a prețurilor cu aproximativ același procent.
Convingerea că prețurile vor crește într-un ritm mult mai lent are două erori la bază: prima constă în luarea în considerare a cheltuielilor directe ale unei singure firme sau ramuri, presupunând că acestea reprezintă totalitatea costurilor cu forța de muncă. Dar aceasta este greșeala elementară de confundare a părții cu întregul. Orice întreprindere reprezintă nu numai o secțiune a procesului de producție pe „orizontală”, dar și o verigă a lanțului productiv pe „verticală”. Astfel, în producția de automobile, costul direct cu forța de muncă în diferite fabrici producătoare de automobile poate fi, să zicem, mai mic de o treime din costul de producție; iar aceasta ne-ar putea conduce la concluzia că o creștere de 30% a salariilor va duce la o creștere de doar 10% sau chiar mai mică a prețului automobilelor. Dar aceasta ar însemna să nu luăm în considerare cheltuielile indirecte cu forța de muncă, incluse în prețul materiilor prime și al subansamblurilor achiziționate, în tarifele de transport, în unelte sau echipamente noi sau în câștigul intermediarilor.
Estimările făcute de guvern arată că într-o perioadă de cincisprezece ani, din 1929 până în 1943 inclusiv, veniturile salariale din Statele Unite reprezentau, în medie, 69% din venitul național. În perioada 1956 -1960, acestea se situau, în medie, tot la 69% din venitul național! În perioada 1972 – 1976, salariile reprezentau 66% din venitul național și, dacă se adaugă și veniturile suplimentare, se ajunge la 76% din venitul național. Aceste salarii au trebuit să fie plătite, bineînțeles, din produsul național. Valorile prezentate mai sus reprezintă o estimare destul de corectă a costurilor forței de muncă, astfel încât se poate afirma că acestea reprezintă cel puțin două treimi din costurile de producție totale, fiind însă posibil să depășească trei sferturi din aceste costuri (în funcție de felul în care definim munca). Chiar folosind estimarea minimă, dacă presupunem că marjele de profit – în dolari – rămân constante, atunci este evident că o creștere în întreaga economie a cheltuielilor cu salariile de 30% va conduce la o creștere cu aproape 20% a prețurilor.
Dar o astfel de modificare ar însemna ca marja de profit – în dolari – care reprezintă venitul investitorilor, al managerilor și al celor care lucrează pe cont propriu ar avea doar 84% din puterea de cumpărare pe care o avea inițial. Efectul pe termen lung al diminuării marjei de profit ar fi reducerea investițiilor și a ritmului de creare de noi întreprinderi, în comparație cu ce s-ar fi întâmplat altminteri, și o translatare a oamenilor din categoriile de întreprinzători cu venituri mai scăzute către cele ale angajaților cu salarii ridicate, până în momentul în care s-ar restabili aproximativ relațiile existente inițial. Dar acesta nu este decât un alt mod de a spune că o creștere de 30% a salariilor în condițiile presupuse nu înseamnă, în cele din urmă, altceva decât o creștere cu 30% a prețurilor.
Asta nu înseamnă neapărat că salariații nu ar avea anumite avantaje. Ei ar realiza câștiguri relative, în timp ce alte segmente ale populației ar suferi pierderi relative, în timpul perioadei de tranziție. Dar este puțin probabil ca acest câștig relativ să se transforme într-unul absolut, pentru că tipul de modificări în relația cost-prețuri prezentat în exemplul anterior nu poate să se manifeste fără să atragă după sine consecințe precum șomaj, scăderea sau întreruperea producției. Astfel, deși forța de muncă ar putea căpăta o bucată mai mare dintr-o prăjitură mai mică, în timpul acestei perioade de tranziție și ajustare în vederea atingerii unui nou echilibru, ne îndoim că, în dimensiuni absolute, aceasta ar fi mai mare decât bucata de dinainte – mai subțire, dar dintr-o prăjitură mai mare.
4
Toate acestea aduc în prim-plan semnificația generală și efectul general al echilibrului economic. Salariile și prețurile de echilibru sunt salariile și prețurile care egalizează cererea cu oferta.
Dacă se încearcă, fie prin intervenția guvernului, fie prin cea particulară, creșterea prețurilor deasupra nivelului de echilibru, se reduce cererea și, deci, producția. Scăderea prețului sub nivelul lor de echilibru duce la reducerea parțială sau completă a profiturilor, ceea ce înseamnă scăderea ofertei și reducerea producției. În consecință, orice intervenție pentru creșterea sau scăderea prețurilor peste sau sub nivelul lor de echilibru (nivelul către care tinde să le conducă o piață liberă) nu va face altceva decât să crească șomajul și să reducă producția în raport cu nivelurile pe care le-ar fi înregistrat în alte condiții.
Să ne întoarcem la doctrina ce susține că forța de muncă trebuie să primească „suficient pentru a răscumpăra produsul”. Este evident că produsul național nu este creat și cumpărat doar cu forța de muncă din industrie. Este cumpărat de toată lumea – de funcționari, de liber profesioniști, de fermieri, de patroni (mari și mici), de investitori, de zarzavagii, de măcelari, de proprietarii micilor magazine, ai stațiilor de benzină – pe scurt, de toți cei care participă la crearea produsului național.
În ce privește prețurile, salariile și profiturile care ar trebui să determine distribuția acestui produs, cele mai potrivite prețuri nu sunt prețurile cele mai mari, ci acelea care încurajează atingerea celui mai înalt nivel al producției și al vânzărilor. Cele mai potrivite salarii pentru forța de muncă nu sunt cele mai mari salarii care se pot acorda, ci acelea care permit o producție maximă în condițiile date și eliminarea șomajului. Cele mai potrivite niveluri de profituri, nu numai din punctul de vedere al patronatului și al conducerii, ci și al forței de muncă, nu sunt nivelurile cele mai scăzute, ci acelea care încurajează cât mai mulți indivizi să devină întreprinzători sau să-și sporească numărul salariaților.
Dacă încercăm să conducem economia în folosul unui singur grup sau al unei singure clase sociale, vom afecta sau distruge toate grupurile sociale, inclusiv pe membrii clasei pe care am încercat să o favorizăm. Economia trebuie condusă în folosul tuturor.
Note:
