XVII. Chiliasmul socialist

1

Originea chiliasmului

Socialismul își trage puterea din două surse diferite. Pe de o parte, el este o provocare etică, politică și economico-politică. Ordinea socialistă a societății, îndeplinind cerințele moralității mai înalte, va înlocui economia capitalistă „imorală”; „dominația economică” a celor puțini peste cei mulți va face loc unei ordini cooperative, singura care poate face posibilă adevărata democrație; economia planificată, singurul sistem rațional operând în conformitate cu principii uniforme, va mătura din loc ordinea economică particulară irațională, producția anarhică pentru profit. Socialismul apare astfel ca un țel către care noi trebuie să ne străduim, pentru că este dezirabil din punct de vedere moral și rațional. Deci misiunea oamenilor de bună credință este de a înfrânge rezistența ce-i stă în cale, care este inspirată de înțelegere greșită și prejudecată. Aceasta este ideea de bază a acelui socialism pe care Marx și școala lui îl numesc utopic.

Pe de altă parte însă socialismul este făcut să pară ca țel și sfârșit inevitabil al evoluției istorice. O forță obscură căreia nu putem să i ne sustragem duce umanitatea pas cu pas spre planuri mai înalte de existență socială și morală. Istoria este un proces progresiv de purificare, cu perfecțiunea, sub formă de socialism, la sfârșit. Această înlănțuire de gândire nu este contrarie ideilor socialismului utopic. Mai degrabă le cuprinde și pe ele, pentru că presupune, ca vizibil de la sine înțeles, că condiția socialistă ar fi mai bună, mai nobilă și mai frumoasă decât cea nesocialistă. Dar merge mai departe; vede trecerea spre socialism – privită ca progres, ca pe o evoluție către un stagiu mai înalt – ca ceva independent de voința omenească. O necesitate a naturii, socialismul este deznodământul inevitabil al forțelor care pătrund viața socială: aceasta este ideea fundamentală a socialismului evoluționar, care, în forma sa marxistă, și-a luat numele țanțoș de socialism „științific”.

În timpurile recente, învățații s-au căznit să demonstreze că noțiunile principale ale concepției materialiste sau economice a istoriei au fost expuse de scriitori premarxiști, printre ei unii dintre aceia pe care Marx și susținătorii săi îi numesc cu dispreț utopiști. Aceste cercetări și critica concepției materialiste a istoriei care le însoțesc tind însă să așeze problema într-o perspectivă mult prea îngustă. Ele se concentrează asupra particularităților teoriei marxiste a evoluției, asupra naturii ei în special economice și a importanței pe care o dă războiului de clasă și uită că este de asemenea o doctrină a perfecțiunii, o teorie a progresului și evoluției.

Concepția materialistă a istoriei conține trei elemente care, deși ele se combină pentru a forma un sistem închegat, au fiecare o semnificație specială pentru teoria marxistă. În primul rând, ea comportă o metodă specială de cercetare istorică și sociologică. Ca atare, încearcă să explice relația dintre structura economică și întreaga viață a unei epoci. În al doilea rând, este o teorie sociologică, de vreme ce instaurează un concept definit de clasă și război de clasă, ca element sociologic. În ultimul rând, este o teorie a progresului, o doctrină a destinului neamului omenesc, a înțelesului și naturii, a scopului și țelului vieții omenești. Acest aspect al concepției materialiste a istoriei a fost mai puțin observat decât celelalte două, totuși numai acesta interesează teoria socialistă ca atare. Doar ca metodă de cercetare, ca principiu euristic pentru cunoașterea evoluției sociale, concepția materialistă a istoriei nu este în situația să vorbească despre inevitabilitatea unei ordini socialiste a societății. Concluzia că evoluția noastră tinde către socialism nu urmează în mod necesar din studiul istoriei economice. Același lucru este adevărat despre teoria războiului de clasă. Odată ce a fost adoptată vederea că istoria întregii societăți anterioare este istoria luptelor de clasă, devine greu de văzut de ce să dispară deodată lupta claselor. Oare nu s-ar putea presupune că ceea ce a fost întotdeauna substanța istoriei va continua să fie așa până la sfârșitul sfârșitului? Concepția materialistă a istoriei se poate preocupa cu țelul final al evoluției istorice numai ca o teorie a progresului și numai ca atare poate afirma că decăderea capitalismului și victoria proletariatului sunt inevitabile. Nimic nu a ajutat răspândirea ideilor capitaliste mai mult decât această credință că socialismul este inevitabil. Chiar și adversarii capitalismului sunt în cea mai mare parte vrăjiți de ea: ea scoate nervul din rezistența lor. Persoana educată se teme de a părea nemodernă dacă nu arată că este mișcată de spiritul „social”, căci se presupune că deja au mijit zorile epocii socialismului, ziua istorică a stării a patra, și oricine se mai anină de liberalism este, în consecință, un reacționar. Fiecare triumf al ideii socialiste care ne aduce mai aproape de modul socialist de producție este socotit ca progres: fiecare măsură care protejează proprietatea privată este o reacțiune. O parte privește cu tristețe sau chiar cu emoție mai adâncă, cealaltă cu încântare cum epoca proprietății private trece cu vremurile schimbătoare, dar toți sunt convinși că istoria a destinat-o distrugerii irevocabile.

Acum, ca teorie a progresului, mergând dincolo de experiență și de ceea ce poate fi experimentat, concepția materialistă a istoriei nu este știință, ci metafizică. Esența oricărei metafizici a evoluției și istoriei este doctrina începutului și sfârșitului, originea și scopul lucrurilor. Aceasta este concepută fie cosmic, cuprinzând întregul univers, sau este antropocentrică și consideră numai pe om. Ea poate fi religioasă sau filosofică. Teoriile antropocentrice metafizice ale evoluției sunt cunoscute ca filosofie a istoriei. Teoriile evoluției care au un caracter religios trebuie întotdeauna să fie antropocentrice, pentru că marea semnificație pe care religia o leagă de neamul omenesc poate fi justificată numai printr-o doctrină antropocentrică. Aceste teorii sunt bazate, în general, pe presupoziția unei origini paradisiace, a unei epoci de aur, de care omul se îndepărtează din ce în ce mai mult numai pentru a se reîntoarce, în cele din urmă, la o epocă de perfecțiune la fel de bună sau, dacă se poate, chiar mai bună. Aceasta, în general, cuprinde ideea de mântuire. Revenirea epocii de aur va salva oamenii de la relele care i-au lovit într-o epocă a răului. Astfel, întreaga doctrină este un mesaj de mântuire pământească. Ea nu trebuie confundată cu acel rafinament suprem al ideii religioase de mântuire, dezvoltată în acele doctrine care transferă mântuirea din viața pământească a omului într-o lume mai bună de dincolo. Potrivit acestor doctrine, viața pământească a individului nu este niciodată sfârșitul final. Ea este doar pregătirea pentru o existență diferită, mai bună și fără dureri, care poate fi găsită chiar și într-o stare de ne-existență, în disoluția în tot sau în distrugere.

Pentru civilizația noastră, mesajul de mântuire al profeților evrei a ajuns să aibă o importanță specială. Profeții evrei nu promit mântuirea într-o lume mai bună de dincolo, ei proclamă un regat al Domnului pe pământ. „Iată vin zile, zice Domnul, când cel ce ară va ajunge din urmă pe cel ce seceră, și cel ce calcă strugurii pe cel ce seamănă. Și munții vor picura must și toate colinele se vor topi.” [1] „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie. Pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoștința și de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!” [2] Un astfel de mesaj va fi acceptat numai când este promis pentru viitorul imediat. Și, de fapt, Isaia spune că numai „încă puțină vreme” desparte omul de ceasul promis. [3] Dar cu cât trebuie să aștepte mai mult, cu atât devin mai nerăbdători credincioșii. Ce le folosește lor un regat al mântuirii, dacă ei nu vor trăi să se bucure de el! Promisiunea de mântuire, de aceea, trebuie necesarmente să se amplifice într-o doctrină a învierii morților, o înviere care aduce pe fiecare individ înaintea Domnului, pentru a fi judecat bun sau rău.

Iudaismul este plin de aceste idei în vremea când Iisus apare printre oamenii săi ca Mesia. El vine ca să proclame nu numai o salvare iminentă, dar și, întru împlinirea profeției, ca aducător al regatului Domnului. [4] El umblă printre oameni și propovăduiește, dar lumea își urmează calea cea veche. El moare pe cruce, dar totul rămâne cum a fost. Aceasta zdruncină profund, la început, credința discipolilor. Deocamdată ei se destramă cu toții și mica congregație se risipește. Numai credința în învierea lui Christ îi inspiră din nou, umplându-i de entuziasm proaspăt și dându-le putere să câștige aderenți noi la doctrina lor a mântuirii. [5] Mesajul mântuirii pe care ei îl predică este același pe care îl propovăduia Hristos: Domnul este aproape și cu el ziua cea mare a judecății, când lumea va fi reînnoită și Regatul Domnului instaurat în locul regatelor lumești. Dar, pe măsură ce așteptarea unei reîntoarceri iminente a lui Hristos dispărea și congregațiile crescânde începeau să se acomodeze la o perioadă mai lungă de așteptare, credința în mântuire trebuia de asemenea să sufere o schimbare. Nici o religie mondială durabilă nu s-ar fi putut clădi pe credința că Regatul Domnului ar fi iminent. Fiecare zi care ar fi lăsat profeția neîmplinită ar fi micșorat prestigiul Bisericii. Ideea fundamentală a creștinismului primitiv, că Regatul Domnului ar fi aproape, trebuia să fie transformată în cultul creștin: în credința că prezența cerească a Domnului lor înălțat intra în congregație și în credința în mântuirea lumii păcătoase prin el. Numai astfel a putut să fie întemeiată comunitatea religioasă creștină. Din momentul acestei transformări, doctrina creștină încetează de a mai aștepta un Regat al lui Dumnezeu pe pământ. Ideea mântuirii este sublimată în doctrina că, prin botez, credinciosul devine parte din trupul lui Hristos. „Încă din timpurile apostolice Regatul Domnului este contopit în Biserică și tot ce rămâne pentru regatul care vine este glorificarea Bisericii, sfărâmarea vasului pământesc și eliberarea comorii strălucitoare din cadrul ei muritor. în rest, Regatul Domnului este înlocuit cu eshatologia cerului, iadului și purgatoriului, a nemuririi și a vieții de dincolo – un contrast cu evangheliile, care este de cea mai înaltă semnificație. Dar chiar și acest țel dă înapoi, până când, în cele din urmă, mileniul ajunge să însemne Biserica.” [6]

Exista, cu toate acestea, o altă cale de preîntâmpina dificultățile care se produceau când împlinirea promisiunii fusese amânată mai mult timp decât se așteptase de la început. Credinciosul putea să se adăpostească în credința care îi susținuse odinioară pe profeți. Potrivit acestei credințe, s-ar instaura un Regat pământesc al Mântuirii care va dura o mie de ani. Condamnată ca erezie de Biserică, această doctrină a reîntoarcerii vizibile a lui Hristos este reînviată neîntrerupt nu numai ca o credință religioasă și politică, dar, mai presus de toate, ca o idee de revoluție socială și economică.

De la chiliasmul creștin care merge de-a lungul secolelor reînnoindu-și neîntrerupt puterea, un singur pas duce la chiliasmul filosofic care în secolul al optsprezecelea a fost reinterpretarea raționalistă a creștinismului; și, de aici, prin Saint-Simon, Hegel și Weitling, la Marx și Lenin. [7] Destul de curios că tocmai acest tip de socialism, derivat în modul acesta din ideile mistice a căror origine se pierde în negura istoriei, este acela care s-a intitulat socialism științific, în timp ce a încercat să descalifice ca „utopic” socialismul care este derivat din considerațiuni raționale ale filosofilor.

Metafizica antropocentrică a evoluției seamănă religiosului în toate părțile esențiale. În a sa profeție a mântuirii se găsește același amestec straniu de fantezie extatic extravagantă cu banalități lipsite de inspirație și materialism aspru așa cum se găsește în cele mai vechi profeții mesianice. Asemenea literaturii creștine care caută să interpreteze apocalipsa, ea încearcă să se dovedească aplicabilă vieții prin interpretarea evenimentelor istorice concrete. În aceste încercări ea devine adesea ridicolă, repezindu-se la fiecare ocazie mare cu o doctrină care, în același timp, se potrivește cazului și îmbrățișează istoria universului. Cât de multe asemenea filosofii ale istoriei s-au născut în timpul războiului mondial!

2

Chiliasmul și teoria socială

Filosofia metafizică a istoriei trebuie clar deosebită de cea rațională. Ultima este construită exclusiv pe experiență, căutând rezultate care sunt bazate pe logică și empirism. Oriunde filosofia rațională trebuie să meargă dincolo de aceasta, ea încearcă ipoteze, dar nu uită niciodată unde încetează experiența și unde încep interpretările ipotetice. Unde este cu putință experiența, ea evită de a întrebuința ficțiuni conceptuale; ea nu încearcă niciodată să înlăture știința experimentală. Singurul ei țel este de a unifica felul nostru de a vedea evenimentele sociale și cursul evoluției istorice. Numai astfel este ea în stare să stabilească o lege care guvernează schimbările în condiții sociale. Indicând, sau încercând să indice, forța care determină creșterea societății, ea se străduiește să reveleze principiul care determină evoluția socială. Acest principiu este luat ca fiind etern valabil, adică este activ atâta vreme cât mai există vreo societate. Dacă ar fi altfel, un al doilea principiu ar trebui să fie alăturat acestuia și ar fi necesar să se arate în care condiții conduce primul și în care al doilea. Dar aceasta înseamnă numai că legea care guvernează înlocuirea celor două principii ar fi legea definitivă a vieții sociale.

Pentru a defini un principiu potrivit căruia crește societatea și au loc schimbări în condițiile sociale este un lucru diferit de definirea cursului pe care îl ia evoluția socială. Un astfel de curs este necesarmente limitat. El are un început și un sfârșit. Domnia unei legi este necesarmente nelimitată, fără început sau sfârșit. Ea este continuitate, nu o întâmplare. Legea este imperfectă dacă definește numai o parte din evoluția socială și ne părăsește după un anumit punct. În acest caz, ar înceta de a fi o lege. Sfârșitul evoluției sociale nu poate fi altul decât al societății însăși.

Punctul de vedere teleologic descrie cursul evoluției în toate întortocherile și deviațiile ei. Astfel, ea este o teorie tipică de stagii. Ea ne arată stagiile succesive ale civilizației până este atins unul care necesarmente trebuie să fie ultimul, pentru că nu-l urmează nici un altul. Când va fi fost atins acest punct, este cu neputință de văzut cum va continua istoria. [8]

Filosofia chiliastică a istoriei adoptă „punctul de vedere al providenței, care stă dincolo de toată înțelepciunea omenească”; ea tinde să profetizeze cum numai „ochiul unui zeu” ar putea profetiza. [9] Fie că numim învățătura ei poezie, profeție, credință, speranță sau orice altceva, există două lucruri ce ea nu poate fi niciodată: știință sau cunoaștere. Nu poate fi numită nici ipoteză, mai mult decât pot fi numite ipoteze spusele unui clar-văzător sau ale unui prezicător. A fost un truc neobișnuit de îndemânatic din partea marxiștilor de a numi știință învățăturile lor chiliastice. Un asemenea pas nu putea să fie altfel decât eficace într-o epocă în care oamenii nu se sprijineau pe nimic altceva decât pe știință și respingeau metafizica (deși, admisibil, numai pentru a se preda fără critică metafizicii naive a lui Büchner și Moleschott).

Legea evoluției sociale ne spune mult mai puțin decât metafizica evoluției. Ea limitează afirmațiile ei a priori, admițând că supremația ei poate fi înfrântă de coexistența unor forțe, altele decât acelea pe care ea le descrie. Pe de altă parte, ea nu admite nici o limită pentru aplicabilitatea ei. Ea pretinde valabilitate eternă, ea este fără început și fără sfârșit. Dar ea nu evocă o soartă întunecată, ai cărei „purtători fără voință și neputincioși” suntem noi. Ea dezvăluie numai forța motrice lăuntrică a propriei noastre voințe, revelând cum se conformă legilor naturale și de ce este necesară existența ei. Aceasta este o privire pătrunzătoare nu în destinul omului, ci în înfăptuirile omului.

În măsura în care socialismul „științific” este metafizică, o promisiune chiliastică de mântuire, ar fi zadarnic și inutil să argumentăm științific împotriva lui. Lupta rațiunii împotriva dogmelor mistice nu servește nici unui scop util. Fanaticii nu pot fi învățați nimic. Ei trebuie să-și spargă capul de pereți. Dar marxismul nu este numai chiliasm. Este destul de influențat de spiritul științific al secolului al nouăsprezecelea pentru a încerca să-și justifice doctrina rațional. Cu aceste încercări și numai cu acestea ne vom ocupa în capitolele următoare.


NOTE

1. Amos IX, 13.

2. Isaia XI, 6-9.

3. Isaia XXIX, 17

4. Dacă Iisus se lua pe sine drept Mesia, sau nu, nu avem nevoie să discutăm aici. Singurul lucru important pentru noi este că el a anunțat venirea imediată a regatului Domnului și că prima congregație îl consideră Mesia.

5. Pfleiderer, Das Urchristentum, ed. a 2-a, Berlin, 1902, Vol. I, pag. 7 et seq.

6. Troeltsch, „Die Soziallehren der christlichen Kirchen und Gruppen” in Gesammelte Schriften, Tübingen, 1912, Vol. I, pag. 110.

7. Gerlich, Der Kommunismus als Lehre vom tausendjährigen Reich, München, 1920, pag. 17 et seq.

8. Wundt, Ethik, ed. a 4-a, Stuttgart, 1912, Vol. II, pag. 246. Se vede din cercetarea lui Engels a istoriei războiului un exemplu caracteristic de cât de predispuși sunt reprezentanții acestei mișcări să vadă atins sfârșitul întregii evoluții. Acolo, Engels – la 1878 – exprimă părerea că, odată cu războiul franco-german, „a fost atins un punct hotărâtor de cu totul altă importanță decât toate cele precedente” din istoria războiului. „Armele sunt atât de perfecționate, încât un nou proces de oarecare influență revoluționară nu mai este cu putință. Când există tunuri care pot lovi un batalion cât de departe se poate vedea cu ochiul și puști care pot face același lucru cu o singură persoană ca țintă, la care încărcatul ia mai puțin timp decât trasul, atunci toate celelalte progrese sunt mai mult sau mai puțin indiferente în războiul de câmp. Astfel era evoluției de partea aceasta este esențialmente închisă.” (Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 176). Judecând alte vederi, Marx se pricepe foarte bine cum să gândească slăbiciunile teoriei stagiilor. Potrivit învățăturilor lor, spune Marx, „a existat o istorie, dar acum nu mai există nici una”. (Das Elend der Philosophie, traducere germană de Bernstein și Kautsky, ed. a 8-a, Stuttgart, 1920, pag. 104). El numai nu observă că același lucru va fi adevărat despre învățăturile lui când mijloacele de producție vor fi socializate.

9. Kant, „Der Streit der Fakultäten”, Collected Works, Vol. I, pag. 636.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins