XVI. Sisteme pseudo-socialiste

1

Solidarismul

În deceniile recente, puțini au reușit să rămână neinfluențați de succesul criticii socialiste a ordinii capitaliste. Chiar și aceia care nu voiau să capituleze în fața socialismului au încercat multiple căi de a se comporta ținând cont de critica ce acesta o aduce proprietății private asupra mijloacele de producție. Astfel, ei au produs sisteme prost gândite, eclectice în teorie și slabe în politică, ce încercau să reconcilieze contrazicerile. Ele au fost curând date uitării. Numai unul dintre aceste sisteme s-a răspândit – sistemul care se intitulează solidarism. Acesta este în special acasă în Franța; a fost numit, nu fără dreptate, filosofia socială oficială a Republicii a treia. În afara Franței, termenul „solidarism” este mai puțin cunoscut, dar teoriile care compun solidarismul sunt peste tot crezul social-politic al tuturor acelora cu înclinații religioase sau conservatoare care nu s-au asociat socialismului creștin sau de stat. Solidarismul nu se deosebește nici prin profunzimea teoriei, nici prin numărul susținătorilor săi. Ceea ce-i dă o anumită importanță este influența pe care o are asupra multora din cei mai buni și mai fini bărbați și femei din vremurile noastre.

Solidarismul începe prin a spune că interesele tuturor membrilor societății se armonizează. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este o instituție socială, a cărei menținere este în interesul tuturor, nu numai al proprietarilor; fiecare ar fi vătămat dacă ar fi înlocuită printr-o stăpânire comună care ar pune în primejdie productivitatea muncii sociale. Până aici, solidarismul merge mână în mână cu liberalismul. După aceasta însă, drumurile lor se despart. Fiindcă teoria solidaristă crede că principiul solidarității nu este realizat printr-o ordine socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Ea refuză să admită – fără însă a argumenta aceasta mai strâns sau aducând la lumină idei pe care să nu le fi avansat mai înainte socialiștii, în special ne-marxiștii – că a activa numai în favoarea intereselor proprii de proprietate în cadrul unei ordini legale garantând libertatea și proprietatea asigură o întrepătrundere a acțiunilor economice individuale corespunzând țelurilor cooperării sociale. în societate indivizii, prin însăși natura cooperării sociale, în cadrul unic al căreia ei pot exista, sunt reciproc interesați de bunăstarea semenilor; interesele lor sunt „solidare” și ei trebuie de aceea să acționeze conform acestui principiu al „solidarității”. Dar simpla proprietate privată asupra mijloacelor de producție nu a înfăptuit solidaritatea în societatea care divide munca. Pentru a face astfel, trebuie luate măsuri speciale. Aripile cu înclinații mai etatiste ale solidarismului vor să producă acțiune „solidară” prin acțiunea statului: legile vor impune obligațiuni posesorilor în favoarea oamenilor mai săraci și în favoarea binelui public. Aripa cu înclinații mai ecleziastice a solidarismului vrea să înfăptuiască aceleași lucru prin apeluri la conștiință; nu prin legi de stat, ci prin prescripții morale: dragostea creștină va face pe individ să-și îndeplinească datoriile lui sociale.

Reprezentanții solidarismului au expus vederile lor social-filosofice în eseuri scrise strălucitor, care revelează toată splendoarea spiritului francez. Nimeni nu a fost în stare să descrie mai bine, în cuvinte frumoase, dependența mutuală a oamenilor în societate. În fruntea lor, a tuturor, este Sully Prudhomme. În faimosul lui sonet, el arată pe poet trezindu-se dintr-un vis urât în care s-a văzut pe sine, pe când înceta diviziunea muncii și nu mai era nimeni care să facă ceva pentru el, „seul, abandonné de tout le genre humain”. Aceasta îl duce la cunoștința:

„…qu’au siècle où nous sommes

Nul ne peut se vanter de se passer des hommes;

Et depuis ce jour-là, je les ai tous aimés,”

Ei au știut de asemenea bine cum să-și expună cazul cu fermitate, fie prin argumente teologice, [1] fie juridice. [2] Dar toate acestea nu trebuie să ne orbească în fața slăbiciunilor lăuntrice ale teoriei. Teoria solidaristă este un eclectism nebulos. Ea nu cere o discuție specială. Ne interesează aici mult mai puțin decât idealul ei social, care pretinde „a evita greșelile sistemelor individualiste și socialiste, a păstra ceea ce este just în ambele”. [3]

Solidarismul propune să se lase proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Dar pune peste proprietar o autoritate – indiferent dacă e vorba despre lege și creatorul ei, statul, sau conștiința și sfătuitorul ei, biserica – care trebuie să aibă grijă ca proprietarul să-și folosească proprietatea corect. Autoritatea va împiedica pe individ de a exploata „fără rezerve” poziția sa în procesul economic; anumite restricții trebuie impuse proprietății. Astfel, statul sau biserica, legea sau conștiința devin factorul hotărâtor în societate. Proprietatea este pusă sub normele lor, ea încetează de a mai fi elementul de bază și ultim în ordinea socială. Ea continuă să existe numai în măsura în care permite legea sau etica, altfel spus, proprietatea este desființată, de vreme ce proprietarul trebuie să asculte, în administrarea proprietății sale, de principii altele decât acelea care îi sunt impuse de interesele proprietății sale. A spune că, în toate circumstanțele, proprietarul este obligat să urmeze prescripțiile legii și eticii și că nici o ordine legală nu recunoaște proprietatea decât în cadrul limitelor trasate de norme nu este cu nici un chip un răspuns. Căci, dacă aceste norme tind numai către stăpânire liberă și la împiedicarea tulburării proprietarului în dreptul său de a-și păstra proprietatea atâta vreme cât nu trece la alții pe baza contractelor pe care le-a făcut, atunci aceste norme conțin doar recunoașterea proprietății private asupra mijloacelor de producție. Solidarismul însă nu recunoaște aceste norme ca singure suficiente pentru a împreuna fructuos munca membrilor societății. Solidarismul vrea să pună alte norme deasupra lor. Celelalte norme devin astfel legea fundamentală a societății. Proprietatea privată încetează de a mai fi legea fundamentală a societății, ci prescripția legală și morală de un anumit fel. Solidarismul înlocuiește proprietatea printr-o „lege superioară”; cu alte cuvinte, o desființează.

Desigur, solidariștii nu vor cu adevărat să meargă atât de departe. Ei spun numai că vor să limiteze proprietatea, dar să-i mențină principiul. Dar când s-a mers atât de departe, încât să se așeze pentru proprietate limite altele decât acelea rezultând din propria sa natură, s-a desființat deja proprietatea. Dacă proprietarul poate să facă cu proprietatea sa numai ceea ce îi este prescris, ceea ce dirijează activitatea economică națională nu este proprietatea, ci acea putere prescriptivă.

Solidarismul dorește, de pildă, să reglementeze concurența; nu se va permite acesteia să ducă la „decăderea clasei mijlocii” sau la „oprimarea celor slabi”. [4] Aceasta înseamnă doar că trebuie păstrată o condiție dată a producției sociale, chiar dacă ar dispărea în condițiile proprietății private. Proprietarului i se spune ce și cum și cât de mult să producă și cu ce condiții și cui să vândă. El încetează astfel de a mai fi proprietar; el devine un membru privilegiat al unei economii planificate, un funcționar public care obține un venit special.

Cine să decidă, pentru fiecare caz în parte, cât de departe să meargă legea sau etica cu limitarea drepturilor proprietarului? Numai legea sau etica însăși.

Dacă solidarismul ar fi el însuși lămurit cu privire la consecințele postulatelor sale, ar trebui cu siguranță să fie numit o varietate de socialism. Dar este departe de a fi lămurit. El crede despre sine că este fundamental diferit de socialismul de stat, [5] și majoritatea susținătorilor săi ar fi îngroziți dacă ar putea recunoaște ceea ce este în realitate idealul lor. De aceea idealul lor social poate fi încă socotit unul dintre sistemele pseudo-socialiste. Dar trebuie înțeles că un singur pas îl separă de socialism. Numai atmosfera intelectuală a Franței, în general mai favorabilă liberalismului și capitalismului, i-a împiedicat pe solidariștii francezi și pe iezuitul Pesch, un economist sub influență franceză, de a face pasul hotărâtor peste granița dintre solidarism și socialism. Cu toate acestea, mulți care se intitulează solidariști trebuie socotiți etatiști compleți. Charles Gide, de exemplu, este unul dintre aceștia.

2

Diverse propuneri pentru expropriere

Mișcările precapitaliste pentru reforma proprietății culminează, în genere, în cererea de egalitate de bogăție. Toți să fie la fel de bogați; nimeni să nu posede mai mult decât ceilalți. Această egalitate trebuie înfăptuită prin reîmpărțirea pământului, căreia i se va asigura durabilitatea prin prohibiția vânzării sau a ipotecării pământului. Vădit că aceasta nu este socialism, deși se numește uneori socialism agrar.

Socialismul nu vrea deloc să împartă mijloacele de producție și vrea să facă mai mult decât doar să exproprieze; el vrea să producă pe baza proprietății comune asupra mijloacelor de producție. De aceea, toate măsurile asemănătoare care țintesc numai să exproprieze mijloacele de producție nu trebuie considerate ca socialism; în cel mai bun caz, ele pot fi numai propuneri pentru o cale către socialism.

Dacă, de exemplu, ele ar propune o cantitate maximă până la limita căreia una și aceeași persoană poate stăpâni proprietatea privată, ele ar putea fi privite ca socialism numai dacă ar intenționa să facă bogăția astfel revenită statului baza producției socialiste. Am avea atunci, înaintea noastră, o propunere pentru socializare. Nu este greu de văzut că această propunere nu este potrivită. Dacă toată cantitatea mijloacelor de producție care ar putea fi astfel socializată este una mai mare sau mai mică va depinde de măsura în care mai sunt încă permise averile private. Dacă aceasta este fixată la un nivel scăzut, sistemul propus diferă puțin de socializarea imediată. Dacă ea este fixată la un nivel mai ridicat, acțiunea împotriva proprietății private nu va ajuta cu mult socializarea mijloacelor de producție. Dar, în orice caz, trebuie să se întâmple o serie întreagă de consecințe neintenționate. Pentru că tocmai cei mai energici și activi antreprenori vor fi excluși prematur de la activitatea economică, în timp ce acei oameni bogați ale căror averi se apropie de limită vor fi tentați să ducă un mod de viață extravagant. Limitarea averilor individuale este de așteptat să încetinească formarea capitalului.

Considerațiuni similare se aplică propunerilor, ce se aud în diverse cercuri, de a desființa dreptul de moștenire. A desființa moștenirea și dreptul de a face donații cu intenția de a ocoli prohibiția nu ar da loc la socialism complet, deși ar transfera societății, într-o generație, o parte considerabilă a tuturor mijloacelor de producție. Dar, mai presus de toate, ar încetini formarea de capital nou, și parte din capitalul existent ar fi consumat.

3

Participarea la beneficiu

O școală de scriitori și antreprenori bine intenționați recomandă participarea la profit a salariaților. Beneficiile să nu mai revină exclusiv antreprenorului; ele să fie împărțite între antreprenori și muncitori. O participare la profitul întreprinderilor să se adauge la salariile muncitorilor. Engels așteaptă de la aceasta nu mai puțin decât „un aranjament satisfăcător pentru ambele părți ale luptei dezlănțuite și astfel, de asemenea, o soluție a chestiunii sociale”. [6] Majoritatea protagoniștilor sistemului de participare la profit îi acordă nu mai puțină importanță.

Propunerile de a transfera muncitorului o parte din beneficiile antreprenorului izvorăsc din ideea că, în capitalism, antreprenorul privează pe muncitor de o parte din ceea ce ar putea pretinde cu adevărat. Baza ideii este conceptul obscur al unui drept inalienabil la produsul „deplin” al muncii, teoria exploatării în forma ei cea mai populară, ce mai naivă, exprimată aici mai mult sau mai puțin pe față. Chestiunea le apare susținătorilor ei ca o luptă pentru profitul antreprenorului. Socialiștii vor să-l dea pe acesta muncitorilor; antreprenorii îl pretind pentru ei înșiși. Cineva intervine și recomandă ca lupta să fie încheiată cu un compromis: fiecărei părți să i se acorde o parte din pretenția ei. Astfel amândoi vor ieși bine la socoteală: antreprenorii, pentru că pretenția lor este evident nedreaptă, muncitorii, pentru că obțin, fără să lupte, un spor considerabil de venit. Acest fel de a gândi, care tratează problema organizării sociale a muncii ca o problemă de drepturi și încearcă să lichideze o dispută istorică ca și cum ar fi o ceartă între doi negustori, împărțind diferența, este atât de greșit, încât nu are nici un rost de a pătrunde mai adânc. Sau proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este o instituție necesară societății omenești, sau nu este. Dacă nu este, ea poate fi sau trebuie să fie desființată și nu este nici un motiv de a ne opri la jumătatea drumului din considerație pentru interesele particulare ale antreprenorului. Dacă însă proprietatea privată este necesară, ea nu are nevoie de nici o altă justificare pentru că există, nu este nici un motiv pentru care, desființând-o în parte, să fie slăbită eficacitatea ei socială.

Prietenii participării la profit gândesc că, în felul acesta, muncitorul ar fi îndemnat să-și îndeplinească cu mai mult zel datoriile sale decât poate fi așteptat de la un muncitor neinteresat în rentabilitatea întreprinderii. Ei greșesc, de asemenea, și în această privință. Acolo unde eficacitatea muncii nu a fost diminuată de sabotaj distrucționist socialist de tot felul, unde muncitorul poate fi concediat fără greutate și salariul lui ajustat în conformitate cu realizările lui, fără considerație pentru contractele colective de muncă, nici un alt stimulent nu este necesar ca să-l facă harnic. Acolo, în asemenea condiții, muncitorul lucrează deplin conștient de faptul că salariul său depinde de ceea ce face. Dar, acolo unde acești factori lipsesc, perspectiva de a obține o fracțiune din beneficiul net al întreprinderii nu-l va induce să facă mai mult decât exact cât este formal necesar. Deși de un ordin deosebit de mărime, este aceeași problemă pe care am considerat-o deja examinând incitativele într-o comunitate socialistă pentru învingerea disutilității muncii. Din produsul plusului de muncă, a cărei povară trebuie s-o ducă muncitorul singur, el primește o fracțiune insuficientă pentru a recompensa efortul suplimentar.

Dacă participarea la profit a muncitorilor este efectuată individual, astfel încât fiecare muncitor participă la beneficiile acelei întreprinderi pentru care se întâmplă ca să lucreze, se creează, fără nici o rațiune evidentă, diferențe de venit care nu îndeplinesc nici o funcție economică, par să fie cu totul nejustificate și pe care toți cu siguranță le vor simți nedrepte. „Este inadmisibil ca un strungar într-o uzină să câștige douăzeci de mărci și să primească zece mărci în plus ca o parte din profit, în timp ce un strungar într-o uzină concurentă, unde afacerile sunt mai proaste sau poate mai prost conduse, primește numai douăzeci de mărci”. Aceasta înseamnă fie că se creează o „rentă” și că posturile legate de această „rentă” vor putea fi negociate, sau că muncitorul îi spune antreprenorului: „Nu-mi pasă din ce fond plătești cele treizeci de mărci; dacă colegul meu le primește de la concurență, le cer și eu”.[7] Participarea individuală la profit trebuie să ducă direct la sindicalism, chiar dacă este un sindicalism în care antreprenorul mai păstrează încă o parte din profitul antreprenorului.

Totuși, s-ar putea încerca o altă cale. La beneficii participă nu muncitorii individuali, ci cetățenii; o parte din beneficiile tuturor întreprinderilor se distribuie tuturor, fără deosebire. Aceasta este deja înfăptuit prin impunere. Cu mult înainte de război, societățile anonime din Austria trebuiau să predea statului și altor autorități perceptoare de impozit de la douăzeci la patruzeci la sută din beneficiile lor nete; în primii ani ai păcii, aceasta a crescut de la șaizeci la nouăzeci procente și mai mult. Întreprinderea publică „mixtă” este încercarea de a găsi o formă pentru participarea comunității, care face comunitatea să ia parte la administrația concernului, în schimbul cărui lucru ea trebuie să contribuie la aducerea de capital. Aici, de asemenea, nu există nici un motiv pentru care cineva să fie mulțumit cu desființarea pe jumătate a proprietății, dacă societatea ar putea desființa instituția fără a vătăma complet productivitatea muncii. Dacă însă a desființa proprietatea privată este dezavantajos, atunci desființarea pe jumătate este de asemenea dezavantajoasă. Jumătatea de măsură poate fi, de fapt, tot atât de distructivă ca și măsura radicală. Susținătorii ei spun de obicei că întreprinderea „mixtă” lasă loc pentru antreprenor. Totuși, după cum am arătat deja, activitatea de stat sau municipală stingherește libertatea hotărârilor antreprenorului. O întreprindere forțată să colaboreze cu funcționari de stat nu este în stare să utilizeze mijloacele de producție în asemenea mod cum cere realizarea beneficiilor.[8]

4

Sindicalismul

Ca tactică politică, sindicalismul prezintă o metodă particulară de atac din partea muncii organizate pentru atingerea scopurilor lor politice. Acest țel poate fi de asemenea întronarea adevăratului socialism, adică socializarea mijloacelor de producție. Dar termenul de sindicalism este întrebuințat de asemenea și într-un al doilea sens, în care înseamnă un țel social politic de un fel aparte. În acest sens, sindicalismul trebuie înțeles ca o mișcare al cărei scop este de a realiza o stare a societății în care lucrătorii să fie proprietarii mijloacelor de producție. Aici ne interesează sindicalismul numai ca țel; de sindicalism ca mișcare, ca tactică politică, nu trebuie să ne ocupăm.

Sindicalismul ca țel și sindicalismul ca tactică politică nu merg totdeauna mână în mână. Multe grupuri care au adoptat „acțiunea directă” sindicalistă ca bază a modului lor de a proceda se străduiesc pentru o comunitate socialistă veritabilă. Pe de altă parte, încercarea de a realiza sindicalismul ca țel poate fi urmărită cu mijloace altele decât acelea de violență recomandate de Sorel.

În mințile marii mase de muncitori care își spun socialiști sau comuniști, sindicalismul se prezintă, cu cel puțin tot atâta vivacitate ca și socialismul, ca țel al marii revoluții. Ideile „meschin burgheze” pe care Marx gândea să le învingă sunt foarte răspândite – chiar și în rândurile socialiștilor marxiști. Marea masă nu dorește socialismul veritabil, adică socialismul centralizat, ci sindicalismul. Muncitorul dorește să fie stăpânul mijloacelor de producție care sunt întrebuințate în întreprinderea în care lucrează el. Mișcarea socială în jurul nostru arată cu mai mare claritate, în fiecare zi, că aceasta și nimic altceva este ceea ce dorește muncitorul. Spre deosebire de socialism, care este rezultatul studiului în fotoliu, ideile sindicaliste țâșnesc direct din mintea omului obișnuit, care este întotdeauna ostil venitului „necâștigat” obținut de altcineva. Sindicalismul, ca și socialismul, țintește la desființarea separării muncitorului de mijloacele de producție, numai că procedează diferit. Nu toți muncitorii vor deveni proprietari ai tuturor mijloacelor de producție; aceia dintr-o anumită industrie sau întreprindere sau muncitorii angajați într-o întreagă ramură de producție vor obține mijloacele de producție întrebuințate în ea. Căile ferate, ceferiștilor; minele, minerilor; fabricile, muncitorilor de fabrică – aceasta este deviza.

Trebuie să ignorăm orice plan grotesc pentru înfăptuirea ideilor sindicaliste și să luăm ca punct de plecare al examinării noastre o aplicare profund consecventă a principiului primordial la ordinea economică întreagă. Aceasta nu este greu. Fiecare măsură care ia proprietatea tuturor mijloacelor de producție de la antreprenori, capitaliști și proprietari de pământ, fără a o transfera totalității cetățenilor regiunii economice, trebuie privită ca sindicalism. Este irelevant, în acest caz, dacă într-o astfel de societate se formează mai multe sau mai puține din aceste asociații. Este fără importanță dacă toate ramurile de producție sunt constituite sub formă de corpuri separate sau conglomerate, întocmai cum s-a întâmplat istoricește, sau fabrici izolate sau chiar ateliere izolate. În esență, schema aproape că nici nu este afectată dacă liniile trase prin societate sunt mai mult sau mai puțin orizontale sau verticale. Singurul punct decisiv este că cetățeanul unei astfel de comunități este proprietarul unei părți din anumite mijloace de producție și că, în unele cazuri, de exemplu, când el nu poate munci, el nu poate stăpâni nici un fel de proprietate. Chestiunea dacă veniturile muncitorilor vor fi sau nu vor fi sporite în chip simțitor este fără importanță aici. Cei mai mulți muncitori au idei fantastice despre sporul de bogăție la care se pot aștepta într-un aranjament sindicalist al proprietății. Ei cred că numai simpla distribuție a părții pe care o primesc proprietarii de pământ, capitaliștii și antreprenorii în sistemul industriei capitaliste trebuie dă sporească considerabil venitul fiecăruia dintre ei. În afară de aceasta, ei se așteaptă la o creștere importantă în produsul industriei, pentru că ei, care se consideră deosebit de experți, vor conduce înșiși întreprinderea și pentru că fiecare muncitor va fi interesat personal în proprietatea întreprinderii. Muncitorul nu va mai lucra pentru un străin, ci pentru sine însuși. Liberalul gândește cu totul altfel despre toate acestea. El scoate în evidență că distribuția veniturilor din rentă și profit între muncitori le-ar aduce un spor neînsemnat în venituri. Mai presus de toate, el susține că întreprinderile care nu mai sunt conduse de interesul propriu al antreprenorilor care lucrează pentru propriul beneficiu, ci de șefi ai muncitorilor nepotriviți pentru misiune vor produce mai puțin, astfel încât muncitorii nu numai că nu vor câștiga mai mult decât într-o economie liberă, ci considerabil mai puțin.

Dacă reforma sindicalistă s-ar limita numai să predea muncitorilor proprietatea mijloacelor de producție și ar lăsa sistemul de proprietate al ordinii capitaliste altfel neschimbat, rezultatul nu ar fi mai mult decât o redistribuire primitivă de bogăție. Redistribuirea bunurilor cu scop de a restaura egalitatea de proprietati proprietateaÎncă din secolul al treilea creștinismul a servit întotdeauna simultan pe acei care susțineau ordinea socială și pe acei care doreau să o răstoarne. Ambele părți au luat același pas greșit de a face apel la evanghelii și au găsit pasaje biblice pentru a-i susține. Astăzi este tot așa: creștinismul se luptă atât pentru cât și contra socialismului.Dar toate eforturile pentru a găsi susținerea pentru instituția proprietății private în general și pentru proprietatea asupra mijloacelor de producție în particular, în învățăturile lui Christos, sunt cu totul în zadar. Nici o artă a interpretării nu poate găsi un singur pasaj în Noul Testament care ar putea fi citit ca susținând proprietatea privată. Acei care caută un caz biblic trebuie să se întoarcă înapoi la Vechiul Testament, sau să se mulțumească cu contrazicerea afirmației că comunismul a prevalat în congregația primilor creștini. [16] Nimeni nu a negat vreodată că comunitatea evreiască era familiară cu proprietatea privată, dar aceasta nu ne duce mai departe către definirea atitudinii față de ea a creștinismului primitiv. Există tot atât de puțină dovadă că Iisus aprobă ideile economice și politice ale legii iudaice ca și că nu le aprobă. [17] Dar aceasta ar trebui să încercăm să o înțelegem din punctul de vedere care singur face opera lui Iisus inteligibilă. Cuvintele nici că se pot referi la regulile legii mozaice, făcute pentru viața pământească înainte de venirea împărăției lui Dumnezeu, deoarece câteva din poruncile ei sunt în contrast acut cu acea lege. Putem admite că referința la „comunism” a primilor creștini nu dovedește nimic în favoarea „comunismului colectivist potrivit noțiunilor moderne” [18] și totuși să nu deducem din aceasta că Christos aproba proprietatea. [19]Un lucru desigur este clar, și nici o interpretare meșteșugită nu-l poate întuneca. Cuvintele lui Iisus sunt pline de resentiment împotriva celor bogați, și Apostolii nu sunt mai blajini în această privință. Omul bogat este condamnat pentru că este bogat, cerșetorul pentru că este sărac. Singurul motiv pentru care Iisus nu declară război împotriva bogaților și nu predică răzbunare împotriva lor este pentru că Dumnezeu a spus: „Răzbunarea este a mea.” În împărăția lui Dumnezeu săracii vor fi bogați, dar bogații vor fi făcuți să sufere. Revizorii de mai târziu au încercat să înmoaie cuvintele lui Christos împotriva bogaților, din care cea mai puternică și mai veche versiune se găsește în evanghelia lui Luca, dar mai rămâne încă destul pentru a-i susține pe acei care incită lumea la ură împotriva bogaților, răzbunare, omor și incendiere. Până în timpul socialismului modern nici o mișcare împotriva proprietății care s-a născut în lumea creștină nu a dat greș căutând autoritate în Iisus, Apostoli și Părinții Creștini, fără a mai menționa pe aceia care, ca Tolstoi, au făcut resentimentul evanghelic împotriva bogaților însăși inima și sufletul învățăturii lor. Acesta este un caz în care cuvintele Mântuitorului au purtat sămânță rea. Mai mult rău s-a făcut și mai mult sânge s-a vărsat din pricina lor decât prin persecuția ereticilor și arderea vrăjitoarelor. Ele au făcut întotdeauna biserica lipsită de apărare împotriva tuturor mișcărilor care țintesc la distrugerea societății omenești. Biserica ca organizație a stat desigur întotdeauna de partea acelora care au încercat să înlăture atacul comunist. Dar nu a înfăptuit mult în această luptă. Pentru că a fost dezarmată neîncetat de cuvintele: „Fericiți cei săraci, căci a lor este împărăția cerurilor.”De aceea nimic nu este mai puțin tenabil decât afirmația neîncetat repetată că religia, adică confesiunea de credință creștină, formează o apărare împotriva doctrinelor inimice proprietății și că face masele nereceptive la otrava ațâțării sociale. Fiecare biserică ce crește într-o societate clădită pe proprietatea privată trebuie să ajungă într-un fel oarecare la un aranjament cu proprietate privată. Dar luând în seamă atitudinea lui Iisus față de chestiunile vieții sociale, nici o biserică creștină nu poate să facă vreodată mai mult decât un compromis, un compromis care este eficace numai atâta timp cât nimeni nu insistă asupra interpretării liberale a cuvintelor scripturii. Ar fi o nebunie să se susțină că raționalismul, subminând sentimentul religios al maselor, a deschis calea pentru socialism. Dimpotrivă, rezistența pe care a oferit-o biserica la răspândirea ideilor liberale este aceea care a pregătit terenul pentru resentimentul distructiv al gândirii socialiste moderne. Nu numai că biserica n-a făcut nimic ca să stingă focul, dar a mai suflat încă pe jăratec. Socialismul creștin a crescut în țările catolice și protestante, în timp ce biserica rusească a fost martoră la nașterea învățăturilor lui Tolstoi, care sunt neegalate în amărăciunea antagonismului lor față de societate. Adevărat că biserica oficială a încercat la început să reziste acestor mișcări, dar a trebuit să se supună în cele din urmă tocmai pentru că era lipsită de apărare împotriva cuvintelor scripturii.Evangheliile nu sunt nici socialiste nici comuniste. Ele sunt, după cum am văzut, indiferente față de toate chestiunile sociale pe de o parte, pline de resentiment împotriva oricărei proprietăți împotriva tuturor proprietarilor pe de altă parte. Astfel s-a făcut că doctrina creștină, odată separată de contextul în care a predicat-o Iisus – așteptarea împărăției iminente a lui Dumnezeu – să poată fi extrem de distructivă. Niciodată și nicăieri nu poate un sistem de etică socială cuprinzând cooperarea socială să fie construit pe o doctrină care interzice orice preocupare de întreținere și muncă, în timp ce exprimă resentiment crud împotriva bogaților, predică ura familiei și cere castrarea voluntară.Înfăptuirile culturale ale Bisericii în secolele ei de dezvoltare sunt opera bisericii nu a creștinismului. Este o chestiune deschisă cât de mult din această operă se datorează civilizației moștenite de la statul Roman și cât de mult ideii de dragoste creștină complet transformată sub influența stoicilor și a altor filosofi antici. Etica socială a lui Iisus nu are nici o parte în această dezvoltare culturală. Înfăptuirea bisericii în acest caz a fost de a le fi făcut nedăunătoare, dar întotdeauna numai pentru o perioadă nelimitată de timp. De vreme ce biserica este obligată să mențină evangheliile ca temelie a ei, ea trebuie să fie întotdeauna pregătită pentru o revoluție din partea acelora dintre membrii ei care dau cuvintelor lui Christos o interpretare diferită de aceea hotărâtă de biserică.Etica socială aplicată vieții pământești nu poate fi niciodată derivată din cuvintele evangheliilor. Importă prea puțin dacă ele sunt o raportare adevărată și justă despre ceea ce, ca o chestiune de istorie, a învățat Iisus. Căci pentru fiecare biserică creștină, acestea împreună cu celelalte cărți ale Noului Testament, trebuie să reprezinte temelia față de care caracterul ei esențial este distrus. Chiar dacă cercetarea istorică ar arăta, cu un grad mai mare de probabilitate că Iisusul istoric a gândit și a vorbit despre societatea omenească altfel decât este pus să o facă în Noul Testament doctrinele ei ar rămâne totuși neschimbate pentru biserică. Pentru biserică, aceea ce este scris în Noul Testament trebuie să rămână pentru totdeauna cuvântul lui Dumnezeu. Aici, în aparență numai două lucruri sunt cu putință. Fie că biserica renunță, în chipul bisericii răsăritene, la răspunderea de a lua vreo atitudine față de problemele eticii sociale, la care punct încetează de a mai fi o forță morală și se limitează la acțiunea pur decorativă în viață. Sau poate să urmeze celălalt drum luat de biserica apuseană, care a încorporat întotdeauna în învățăturile ei acea etică socială care-i servea cel mai bine interesele la momentul și în poziția ei în stat și societate. S-a aliat cu nobilii feudali împotriva șerbilor, a susținut economia bazată pe sclavie a planndivizibilă și nelimitată. Ea poate aparține mai multor persoane colectiv, dar nu poate fi divizată în sensul că însăși puterea de a dispune să poată fi descompusă în drepturi separate de comandă. Puterea de a dispune de întrebuințarea unei mărfi în producție poate fi numai unitară; ca aceasta să poată fi dizolvată într-un chip oarecare în elemente este de negândit. Proprietatea în înțelesul natural nu poate fi limitată; oriunde se vorbește de limitare, se înțelege fie prescurtarea unei definiții juridice prea larg concepute sau recunoașterea faptului că proprietatea în înțelesul natural aparține concret unei alte persoane decât aceea pe care legea o recunoaște ca proprietar.

Toate încercările de a desființa printr-un compromis contrastul dintre proprietatea comună și proprietatea privată asupra mijloacelor de producție sunt deci greșite. Proprietatea este totdeauna acolo unde rezidă puterea de a dispune. [11] De aceea socialismul de stat și economiile planificate, care doresc să păstreze proprietatea privată cu numele și în textele de lege, dar de fapt, pentru că subordonează puterea de a dispune ordinelor statului, vor să socializeze proprietatea, sunt sisteme socializate în înțeles deplin. Proprietatea privată există numai unde individul poate să dispună de stăpânirea sa particulară de mijloace de producție în chipul pe care el îl consideră cel mai avantajos. Că făcând astfel el servește pe alți membri ai societății, pentru că în societatea bazată pe diviziunea muncii fiecare este servitorul tuturor și toți sunt stăpânii fiecăruia, nu schimbă în nici un fel faptul că el însuși caută chipul în care poate îndeplini cel mai bine acest serviciu.

Nu este posibil de a face un compromis nici punând parte din mijloacele de producție la dispoziția societății și lăsând restul indivizilor. Asemenea sisteme stau pur și simplu, fără nici o legătură, unul lângă altul și operează din plin numai în spațiul pe care îl ocupă. Asemenea amestecuri de principii de organizare socială trebuie considerate lipsite de sens de către oricine. Nimeni nu poate crede că principiul pe care el îl ține de bun să nu fie dus până la capăt. De asemenea, nu poate nimeni să afirme că unul sau altul dintre sisteme se dovedește mai bun numai pentru anumite grupuri ale mijloacelor de producție. Acolo unde oamenii par să afirme aceasta, ei afirmă în realitate că trebuie să cerem acel sistem măcar pentru un grup de mijloace de producție sau ca să fie cel mult dat pentru un grup. Compromisul este întotdeauna numai o pauză în lupta pentru principii, nu rezultatul unei gândiri logice a problemei. Privită din punctul de vedere al fiecărei părți, jumătățile de măsură sunt o oprire temporară în calea succesului complet.

Cel mai bine cunoscut și cel mai respectat dintre sistemele de compromis crede într-adevăr că poate recomanda jumătăți de măsură ca o instituție permanentă. Reformatorii agrari doresc să socializeze factorii naturali de producție, dar pentru rest să lase proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. În aceasta, ei pornesc de la presupunerea, considerată ca de la sine evidentă, că proprietatea comună asupra mijloacelor de producție dă un produs mai mare decât proprietatea privată. Pentru că ei socotesc pământul ca cel mai important mijloc de producție, ei doresc să-l transfere societății. Cu prăbușirea tezei că proprietatea publică ar putea obține rezultate mai bune decât proprietatea privată, ideea de reformă agrară cade. Oricine consideră pământul ca cel mai important mijloc de producție trebuie cu siguranță să susțină proprietatea privată asupra pământului, dacă el consideră proprietatea privată forma economică superioară.


NOTE

1. Aici trebuie numit înaintea tuturor iezuitul Pesch, Lehrbuch der Nationalökonomie, Vol. I, ed. a 2-a, Freiburg, 1914, pag. 392-438. În Franța există un conflict între solidariștii catolici și cei liber cugetători – despre relația bisericii cu statul și societatea, mai mult decât despre adevăratele principii ale teoriei sociale și politice – care face cercurile bisericești bănuitoare cu privire la termenul „solidarism”. Vezi Haussonville, „Assistance publique et bienfaisance privée” (Revue des Deux Mondes, Vol. CLXII, 1900, pag. 773-808); Bouglé, Le Solidarisme, Paris, 1907, pag. 8 et seq.

2. Bourgeois, Solidarité, ed. a 6-a, Paris, 1907, pag. 115 et seq.; Waha, Die Nationalökonomie in Frankreich, Stuttgart, 1910, pag. 432 et seq.

3. Pesch, op. cit., Vol. I, pag. 420.

4. Ibid., pag. 422.

5. Ibid., pag. 420.

6. Engel, „Der Arbeitsvertrag und die Arbeitsgesellschaft” (în Arbeiterfreund, anul 5, 1867, pag. 129-154). O cronică a literaturii germane asupra participării la profit se găsește în memorandumul german „Statistisches Reichsamt”: Untersuchungen and Vorschläge zur Beteiligung der Arbeiter an dem Erträge wirtschaftlicher Unternehmungen, publicat ca supliment la Reichs-Arbeitsblatt în 3 martie 1920.

7. Vezi argumentele lui Vogelstein la sesiunea din Regensburg a Asociației pentru Politică Socială (Schriften des Vereins für Sozialpolitik, Vol. CLIX, pag. 132 et seq.).

8. Vezi cap. XV, 5.

9. Prin urmare, poate duce în eroare numirea sindicalismului „capitalism al muncitorilor”, cum am făcut și eu în Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 164.

10. Vezi mai sus cap. I, 1.

11. Despre intervenționism, vezi lucrarea mea Kritik des Interventionismus, pag. 1 et seq.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?