1
Am văzut deja câteva rezultate negative ale eforturilor arbitrare ale guvernului de a crește prețul unor bunuri favorizate. Același tip de rezultate apar în urma eforturilor de a crește salariile prin intermediul unor legi care fixează un salariu minim. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, pentru că salariul este, de fapt, un preț. Claritatea gândirii economice are de suferit de pe urma faptului că prețul forței de muncă a fost denumit salariu, și nu preț. Acest lucru a împiedicat un număr mare de oameni să perceapă că ambele sunt guvernate de aceleași principii.
Gândirea economică a căpătat o tendință atât de emoțională și de politică în legătură cu subiectul salariilor, încât în cele mai multe discuții pe această temă sunt ignorate principiile fundamentale. Persoanele aflate în fruntea celor care susțin că o creștere artificială a prețurilor nu poate aduce prosperitatea, cei aflați printre primii care ar arăta că legi referitoare la limitarea prețurilor ar fi dăunătoare tocmai sectoarelor care erau avute în vedere pentru a fi ajutate vor sprijini, totuși, legi ale salariului minim și-i vor contracara pe oponenții acestora.
Totuși ar trebui să fie clar că o lege a salariului minim este, în cel mai bun caz, o armă cu capacități limitate în combaterea răului produs de salariile scăzute și că binele pe care l-ar putea face o astfel de lege poate depăși răul provocat, doar în măsura în care țelurile noastre sunt modeste. Cu cât este mai ambițioasă o astfel de lege, cu cât își propune ca numărul de muncitori care cad sub incidența ei să fie mai mare și cu cât încearcă mai mult să le mărească acestora salariile, cu atât este mai cert că efectele negative produse vor fi mai mari decât cele pozitive.
Când apare o lege care stabilește că nimeni nu va mai fi plătit sub 106 $ pentru o săptămână de lucru de patruzeci de ore, primul lucru care se întâmplă este că niciun lucrător a cărui muncă valorează mai puțin nu va mai fi angajat. Nu poți stabili valoarea muncii unui om la o anumită sumă, considerând ilegală o ofertă sub acest plafon. Nu faci altceva decât să-l privezi pe acesta de dreptul de a câștiga suma de bani pe care competența și situația sa îi permit să o obțină, în același timp privând comunitatea de serviciile – chiar și modeste – pe care el este capabil să le ofere. Pe scurt, se substituie salariile mici cu șomajul. Se produce un efect negativ din toate punctele de vedere, fără nicio compensație comparabilă.
Singura excepție se înregistrează atunci când o categorie de muncitori primește un salariu sub nivelul valorii sale de piață. Această situație poate să apară rar, în condiții specifice sau în localități în care forțele concurenței nu funcționează liber sau în mod adecvat; dar aproape toate aceste cazuri pot fi remediate la fel de eficient, cu mai multă flexibilitate și cu un risc potențial mult mai mic, prin crearea unui sindicat.
Se poate considera că dacă legea impune plata unui salariu mai mare într-un anumit sector, acel sector poate percepe prețuri mai mari pentru produsul său, astfel încât povara plății salariilor mai mari trece la consumatori. Astfel de treceri, oricum, nu se fac cu ușurință și nici nu reprezintă rezolvarea facilă a consecințelor creșterii salariilor. S-ar putea ca un preț mai mare al produsului să nu poată fi practicat: ar devia consumul către bunuri echivalente importate sau către alte bunuri care pot substitui produsul în discuție. În cazul în care consumatorii continuă să cumpere produsele sectorului ale cărui salarii tocmai au fost mărite, prețul mai mare al acestor produse ar putea duce la un consum mai mic. În timp ce unii muncitori din acest sector ar beneficia de pe urma legii, alții ar fi concediați. Pe de altă parte, dacă nu se ridică prețul produsului, producătorii marginali din sectorul respectiv vor fi eliminați din afacere, astfel încât se vor declanșa reducerea producției și șomajul.
Când se atrage atenția asupra acestor consecințe, apar replici ca: „Foarte bine; dacă este adevărat că sectorul X nu poate exista decât plătind salarii care-i lasă pe oameni să moară de foame, atunci este cu atât mai bine dacă legea salariului minim îi face să dispară.” Dar această afirmație este nerealistă. Nu ia în considerare, în primul rând, faptul că persoanele care consumă cel produs vor avea de suferit de pe urma lipsei sale. Se uită, de asemenea, că oamenii care lucrau în acel sector sunt condamnați la șomaj. Și se ignoră, în final, că oricât ar fi fost de proaste salariile din sectorul X, ele reprezentau cea mai bună alternativă a muncitorilor din acel sector; altfel, muncitorii s-ar fi reorientat. Dacă, în consecință, sectorul X dispare ca urmare a legii salariului minim, muncitorii din acest sector vor trebui să ia în considerare alternative care inițial li se păreau mai puțin atractive. Concurența lor pentru slujbe în alte domenii va conduce la reducerea salariului și în aceste locuri. Deci, nu putem să nu recunoaștem că stabilirea unui salariu minim duce la creșterea șomajului.
2
Și mai interesante sunt problemele ridicate de programele de asistență destinate să soluționeze șomajul cauzat de legea salariului minim. Introducând un salariu minim de, să zicem, 2,65 $ pe oră, se interzice oricui să lucreze patruzeci de ore pe săptămână pentru un salariu mai mic de 106 $. Să presupunem, mai departe, că se oferă un ajutor săptămânal de 70 $. Aceasta înseamnă că se interzice unui om să lucreze activ pentru 90 $ pe săptămână, ca să i se dea pe degeaba 70 $ pe săptămână. Societatea este privată de valoarea serviciilor sale. Individul este privat de independența și respectul de sine care provin din autoîntreținere, fie chiar și la un nivel scăzut, și este împiedicat să desfășoare tipul de muncă dorit, micșorându-i-se în același timp veniturile pe care le-ar fi putut obține prin eforturi proprii.
Aceste consecințe continuă să se manifeste atâta vreme cât ajutorul săptămânal este mai mic de 106 $. Totuși, cu cât se mărește acest ajutor, cu atât se deteriorează mai mult situația, din alte puncte de vedere. Dacă oferim ca ajutor 106 $, atunci oferim sume egale atât celor care muncesc, cât și celor care nu muncesc. Mai mult decât atât, oricare ar fi nivelul ajutorului, se creează o situație în care cei care lucrează o fac doar pentru diferența dintre salariu și suma oferită ca ajutor. Dacă ajutorul este 106 $ pe săptămână, de exemplu, muncitorii care au un salariu orar de 2,75 $ sau de 110 $ pe săptămână muncesc, de fapt, doar pentru 4 $ pe săptămână, pentru că restul de bani îl pot obține fără să facă nimic.
Se poate crede că evităm aceste consecințe atunci când în loc de „ajutor de șomaj” oferim „ajutor de locuințe”, dar nu facem decât să schimbăm natura consecințelor. Acordând ajutorul de șomaj înseamnă că le plătim celor care beneficiază de pe urma lui o sumă mai mare decât ar obține pe piața liberă pentru eforturile lor. Deci o parte din ajutorul de șomaj măsoară eforturile lor, restul fiind o subvenție.
Nu mai rămâne altceva de spus decât că încercările guvernului de a rezolva aceste probleme sunt absolut ineficiente și că utilitatea lor este îndoielnică. Guvernul trebuie să elaboreze noi proiecte care să ducă la ocuparea celor necalificați. Nu poate începe programe de calificare în tâmplărie, zidărie etc., de teama nașterii unei concurențe cu cei care sunt deja în branșele respective și a creșterii tensiunilor în raporturile cu sindicatele existente. Nu recomand această soluție, dar eu cred că s-ar aduce mai puține prejudicii dacă, încă de la început, guvernul ar subvenționa în mod deschis salariile muncitorilor marginalizați, pentru activitatea pe care aceștia o desfășoară deja. Totuși, și această soluție ar crea dureri de cap.
Nu este cazul să intrăm în detalii, întrucât am ajunge la probleme care nu au relevanță imediată. Dar trebuie știute și luate în considerare consecințele ajutorului de șomaj atunci când ne gândim la adoptarea de legi care să fixeze nivelul minim al salariilor sau la o creștere a nivelurilor minime care au fost deja fixate.[1]
Înainte de a încheia discuția despre acest subiect, ar trebui să menționez încă un argument utilizat în sprijinul salariului minim legal, și anume că într-un sector în care o mare companie deține monopolul, aceasta nu are de ce să se teamă de concurență și poate oferi salarii sub nivelul pieței. Aceasta este o situație puțin probabil să apară. Când se formează, o astfel de companie „monopolistă” trebuie să ofere salarii mari, pentru a atrage forță de muncă din alte ramuri. În continuare, ar putea să nu reușească să crească salariile la fel de mult ca și celelalte ramuri și, astfel, să plătească salarii „sub standarde” pentru meseriile respective. Dar așa ceva s-ar întâmpla doar în cazul în care compania respectivă și-ar restrânge activitatea sau s-ar afla într-o situație dificilă; dacă ar fi prosperă sau s-ar extinde, ar trebui să continue să ofere salarii mai mari forței sale de muncă.
Știm din experiență că tocmai companiile mari – cele care sunt adesea acuzate că dețin poziții de monopol – sunt cele care practică cele mai mari salarii și care oferă cele mai avantajoase condiții de muncă. Cele mai mici salarii sunt oferite, de obicei, de companiile mici, care se confruntă cu o concurență acerbă. Dar toți patronii trebuie să plătească muncitorii suficient de mult pentru a-i păstra sau pentru a-i atrage.
3
Toate cele expuse anterior nu susțin ideea inexistenței unor căi de creștere a salariilor. Ele nu fac altceva decât să arate că metoda aparent cea mai simplă de creștere a salariilor prin intervenția guvernamentală este, în mod cert, cea mai dăunătoare.
Aceasta este, probabil, o ocazie la fel de nimerită ca oricare alta de a sublinia că trăsătura care îi deosebește pe mulți reformatori de cei care nu acceptă propunerile lor nu este filantropia, ci nerăbdarea lor. Întrebarea nu este dacă dorim ca toată lumea să beneficieze de un standard de viață cât mai ridicat. În rândul oamenilor bine intenționați acest scop este de la sine înțeles. Problema este care sunt cele mai potrivite modalități de a atinge scopul propus. În încercarea noastră de a răspunde nu trebuie să scăpăm din vedere câteva adevăruri elementare. Nu putem distribui mai multă bogăție decât se creează. Pe termen lung, nu putem plăti forța de muncă cu mai mult decât produce aceasta.
Deci, cel mai bun mod de a mări salariile reale este de a crește productivitatea muncii. Aceasta se poate face prin mai multe metode: printr-o creștere a acumulării de capital – adică printr-o creștere a numărului de mașini care-l ajută pe muncitor, prin noi investiții și îmbunătățiri; prin îmbunătățirea muncii de conducere; printr-o calitate mai bună și o eficiență mai mare a muncii salariaților, prin creșterea nivelului de calificare. Cu cât produce mai mult fiecare muncitor, cu atât sporește mai mult bogăția întregii comunități. Cu cât produce mai mult, cu atât serviciile sale sunt mai apreciate de consumatori și, implicit, de cel care i-a angajat. Și cu cât câștigurile celor care i-au angajat sunt mai mari, cu atât muncitorii vor fi mai bine plătiți. Salariile reale derivă din producție și nu din decrete guvernamentale.
În concluzie, politica guvernului trebuie orientată nu către impunerea unor cerințe mai împovărătoare asupra patronatului, ci către promovarea politicilor care încurajează profiturile, care-i încurajează pe proprietari să se dezvolte, să investească în echipamente mai noi și mai bune pentru a crește productivitatea muncitorilor lor – pe scurt, să încurajeze acumularea de capital, în loc s-o descurajeze – și să mărească atât procentul de ocupare a forței de muncă, cât și salariile.
Note:
În 1938, când salariul mediu orar plătit în industriile din SUA era de cca. 63 cenți, Congresul a adoptat o lege care fixa salariul minim la 25 cenți. Când, în 1945, salariul mediu orar al muncitorilor din fabrici s-a ridicat la 1,02 $, Congresul a fixat salariul minim la 40 cenți. În 1949, când salariul mediu orar al muncitorilor din fabrici era de 1,40 $, Congresul a ridicat salariul minim la 75 cenți/oră. În 1955, când media crescuse la 1,88 $, Congresul a ridicat foarte mult nivelul minim al salariului orar, acesta atingând 1 $. În 1961, când salariul mediu orar s-a situat la 2,30 $, nivelul minim a fost ridicat la 1,15 $/h, crescând la 1,25 $/h, în 1963. Pe scurt, salariul minim a fost ridicat la 1,40 $/h în 1967, la 1,60 $/h în 1968, la 2 $ în 1974, la 2,10 $ în 1975 și la 2,30 $ în 1976 (când salariul mediu orar în alte ramuri decât agricultura era de 4,87 $). Apoi, în 1977, când salariul din alte ramuri decât agricultura era de 5,26 $/h, salariul minim a fost crescut la 2,65 $/h, cu prevederea creșterii sale succesive în următorii trei ani. Astfel, pe măsură ce crește salariul mediu orar, susținătorii ideii existenței unui salariu minim consideră că acesta trebuie crescut cel puțin în aceeași măsură. Deși nivelul fixat prin lege urmează cursul salariului real, continuă să se întărească mitul conform căruia legislația salariului minim a fost cea care a determinat creșterea salariului pe piață. ↑
