Obiectivul economic al oricărei națiuni, ca și al fiecărei persoane în parte, este obținerea celor mai bune rezultate cu cel mai mic efort posibil. Întregul progres economic al lumii constă, de fapt, în obținerea unor producții din ce în ce mai mari cu același volum de muncă. Urmărind acest scop, oamenii au început să pună greutățile pe spinarea catârilor în locul propriilor spinări; au inventat apoi roata și căruța, calea ferată și autovehiculul. Acesta este scopul pentru care și-au folosit oamenii ingeniozitatea în realizarea a sute de mii de invenții destinate creșterii productivității.
Toate acestea sunt lucruri atât de elementare încât ar fi jenant să le mai amintim, dacă nu ar fi atât de des uitate de cei care creează și lansează noile sloganuri. La scară națională, acest prim principiu înseamnă că obiectivul nostru real este de a maximiza producția. Pentru realizarea acestui scop, ocuparea deplină a forței de muncă – adică absența neocupării involuntare – devine o necesitate secundară. Trebuie reținut faptul că scopul este creșterea producției, în timp ce ocuparea forței de muncă reprezintă doar mijlocul de realizare a lui. Nu putem obține, permanent, producția maximă fără ocuparea la maxim a forței de muncă. Dar putem obține cu ușurință o ocupare deplină a forței de muncă fără a avea o producție maximă.
Să ne amintim că membrii triburilor primitive sunt dezbrăcați, mizerabil hrăniți și adăpostiți, dar nu sunt afectați de șomaj. China și India sunt incomparabil mai sărace decât noi, dar principala lor problemă economică o constituie metodele de producție primitive de care dispun (care sunt în același timp și cauza, și consecința lipsei capitalului), și nu șomajul. Nu există ceva mai ușor de realizat decât ocuparea la maxim a forței de muncă, dacă se renunță la ideea maximizării producției. Hitler a realizat ocuparea completă a forței de muncă lansând un uriaș program de înarmare. Al Doilea Război Mondial a asigurat ocuparea deplină a forței de muncă disponibilă pentru toate națiunile implicate în conflict. „Regimul sclavagist” din Germania asigura ocuparea deplină a forței de muncă. Închisorile și lagărele de muncă realizau ocuparea deplină a forței de muncă de care dispuneau. Sistemele coercitive pot asigura întotdeauna acest lucru.
Cu toate acestea, este ciudat faptul că legiuitorii noștri nu prezintă în Congres proiecte de lege pentru maximizarea producției, ci numai proiecte de legi pentru realizarea ocupării complete a forței de muncă. Chiar și grupurile oamenilor de afaceri recomandă înființarea unei „Comisii prezidențiale pentru ocuparea completă a forței de muncă”, și nu a unei comisii care să urmărească maximizarea producției prin creșterea ocupării forței de muncă disponibile. De fiecare dată mijlocul de realizare este transformat în obiectiv, iar obiectivul în sine este uitat.
Se discută despre salarii și despre ocuparea forței de muncă de parcă nu ar avea nicio legătură cu productivitatea și cu producția. Pe baza presupunerii că există numai un volum determinat de muncă de prestat, se trage concluzia că săptămâna de lucru de treizeci de ore va asigura mai multe locuri de muncă și, prin urmare, trebuie preferată săptămânii de patruzeci de ore. Cele mai diverse practici ale sindicatelor vizând asigurarea locurilor de muncă sunt în mod confuz tolerate. Când un Petrillo amenință că va înlătura din afaceri un post de radio dacă acesta nu angajează de două ori mai mulți muzicieni decât îi sunt necesari, el obține sprijinul unei părți a opiniei publice fiindcă, la urma-urmei, încearcă să creeze locuri de muncă. Când a fost înființată WPA (Work Progress Administration), s-a considerat genial ca administratorii să întocmească proiecte care să necesite cât mai multă forță de muncă în raport cu valoarea muncii prestate – cu alte cuvinte, care să presupună o muncă pe cât posibil mai ineficientă.
Ar fi mult mai bine dacă s-ar opta pentru obținerea unei producții maxime (ceea ce, în general, nu se întâmplă), o parte din populație fiind susținută în inactivitate printr-un ajutor social nedeghizat, decât să se asigure o „ocupare deplină” realizată prin tot felul de subterfugii și care sfârșește prin dezorganizarea producției. Progresul civilizației a însemnat reducerea gradului de ocupare a forței de muncă, nu creșterea lui. Tocmai prosperitatea este cea care a eliminat, practic, în Statele Unite, necesitatea de a munci pentru copii, pentru mulți dintre vârstnici și pentru milioane de femei. O parte mult mai mică a populației americane mai este nevoită să muncească în raport cu proporțiile similare din China sau din Rusia. Se pune întrebarea nu câte milioane de locuri de muncă vor exista în America peste zece ani, ci cât de mult vom putea produce și care va fi, în consecință, nivelul nostru de trai. Problema repartizării bunurilor, asupra căreia cade accentul astăzi, este cu atât mai ușor de rezolvat cu cât există mai mult de repartizat.
Putem să ne ordonăm gândirea punând accentul acolo unde trebuie – asupra politicilor de maximizare a producției.
