Vorbeam despre diferite practici sindicaliste orientate spre crearea de locuri de muncă și prevenirea șomajului. Aceste practici și tolerarea lor de către opinia publică derivă din aceeași eroare fundamentală ca și teama în fața mașinilor. Ele decurg din credința că o modalitate mai eficientă de a face un lucru desființează locuri de muncă și din corolarul său inerent că o modalitate mai puțin eficientă de a-l face creează slujbe.
Acestei erori i se asociază credința că în lume există un anumit volum de muncă de realizat și că, dacă nu putem mări acest volum imaginând modalități mai dificile de muncă, ne putem cel puțin imagina procedee pentru a o repartiza unui număr cât mai mare posibil de oameni.
Această eroare se ascunde în spatele subdiviziunii detaliate a muncii, asupra căreia insistă sindicatele. Subdivizarea este foarte des întâlnită în sectoarele de construcții din orașele mari. Zidarii sunt împărțiți după cum folosesc piatra sau cărămida pentru construcție. Un electrician nu poate desface un lambriu din lemn pentru a remedia un contact și apoi să-l refacă; această operațiune o poate realiza doar tâmplarul, indiferent de simplitatea operației. Un instalator nu va desface sau pune la loc o placă de faianță atunci când trebuie să repare o conductă defectă; aceasta o face faianțarul.
Între sindicate se duc lupte puternice, se fac greve de „jurisdicție” pentru dreptul exclusiv de a exercita anumite meserii de graniță. Într-o declarație întocmită de Căile Ferate Americane pentru Comitetul de Procedură Administrativă al Procurorului General, cei de la Căile Ferate dădeau nenumărate exemple în care Consiliul Național de Restructurare a Căilor Ferate decisese că fiecare operație legată de calea ferată, în parte, indiferent cât de măruntă, cum ar fi o convorbire telefonică sau acționarea unui întrerupător, este atributul exclusiv al unei anumite categorii de angajați, astfel încât dacă un angajat din altă categorie, pe parcursul îndeplinirii sarcinilor sale obișnuite, prestează astfel de operații, nu numai că trebuie plătit cu salariul corespunzător unei zile lucrate suplimentar, dar, în același timp, membrii categoriei recunoscute ca având dreptul de a presta operația aflați în șomaj trebuie să primească salariul pe o zi, întrucât nu li s-a solicitat prestarea acestei operații.
Este adevărat că unele persoane pot trage foloase de pe seama altora în urma acestei subdivizări arbitrare a muncii, cu condiția să rămână singurii beneficiari ai acestui procedeu. Dar cei ce o admit ca practică generală nu înțeleg că ea duce întotdeauna la creșterea costurilor de producție, că determină pe ansamblu prestarea unui volum de muncă mai mic și realizarea unei cantități mai mici de bunuri. Proprietarul casei, care este obligat să angajeze doi oameni pentru a face treaba unuia singur, într-adevăr, oferă de lucru unui om în plus. Dar îi rămân bani mai puțini pentru a cheltui pe altceva care ar fi necesitat angajarea altui om. Fiindcă defecțiunea din baia lui a fost reparată pentru o sumă dublă față de cât ar fi trebuit să coste, este silit să nu mai cumpere noul pulover pe care și-l dorise. Nu se oferă mai mult „de lucru”, pentru că o zi de lucru pentru un faianțar de care nu era nevoie a însemnat o zi de muncă în minus pentru cel ce face pulovere sau pentru operatorul unei mașini de tricotat. Nici proprietarul nu stă mai bine. În loc să aibă dușul reparat și un pulover, trebuie să se mulțumească doar cu dușul. Și dacă vom considera puloverul ca o componentă a avuției naționale, țara are un pulover mai puțin. Acesta este rezultatul concret al efortului de a crea locuri de muncă suplimentare prin diviziunea arbitrară a muncii.
Mai sunt și alte scheme pentru „împărțirea muncii”, des promovate de purtătorii de cuvânt ai sindicatelor și de puterea legislativă. Cea mai frecvent folosită constă în reducerea săptămânii de lucru, de obicei prin lege. Convingerea că va duce la „divizarea muncii” și că va „oferi mai multe locuri de muncă” a fost unul dintre motivele principale pentru includerea prevederii privind penalizarea pentru orele suplimentare de lucru în actuala Lege federală privind salariile orare. Legislația precedentă din SUA, care interzicea angajarea femeilor și a minorilor pentru mai mult de patruzeci și opt de ore pe săptămână, avea la bază convingerea că mai mult de atât ar fi fost dăunător pentru sănătate și pentru moralul acestora. O altă idee era că orele suplimentare ar fi influențat negativ eficiența. Dar prevederea, inclusă în legea federală, potrivit căreia un patron trebuie să-i plătească unui muncitor o majorare de 50% peste salariul orar obișnuit pentru toate orele lucrate săptămânal peste nivelul de patruzeci de ore, nu se bazează în principal pe convingerea că, de exemplu, patruzeci și cinci de ore pe săptămână sunt dăunătoare fie sănătății, fie eficienței. Ea a fost inserată, în parte, în speranța stimulării creșterii venitului săptămânal al unui muncitor și, în parte, în speranța că, descurajând tendința patronului de a solicita oricui, în mod obișnuit, efectuarea a mai mult de patruzeci de ore de muncă săptămânal, acesta va prefera să angajeze muncitori suplimentari. La momentul scrierii acestei cărți, există câteva propuneri de scheme de „prevenire a șomajului” prin instituirea unei săptămâni de lucru de treizeci de ore sau eventual de patru zile.
Care este efectul real al unor astfel de soluții, puse în aplicare fie de sindicate, fie prin legislație? Vom clarifica problema luând în considerare două cazuri. Primul constă în reducerea săptămânii de lucru standard de la patruzeci la treizeci de ore, fără modificarea nivelului salariului orar. Al doilea constă în reducerea săptămânii de lucru de la patruzeci la treizeci de ore, dar însoțită de o creștere suficient de mare a nivelurilor salariilor orare pentru menținerea aceluiași salariu săptămânal al muncitorilor deja angajați.
Să analizăm primul caz. Presupunem că săptămâna de lucru este redusă de la patruzeci la treizeci de ore, fără schimbarea salariului orar. Dacă există o rată mare a șomajului atunci când se ia această măsură, fără îndoială că va crește numărul locurilor de muncă. Totuși, nu putem presupune că vor fi oferite suficient de multe locuri de muncă în plus, încât să asigure menținerea aceluiași nivel global al salariilor și a numărului de ore-om, dacă nu facem presupunerile improbabile că în fiecare sector industrial s-a înregistrat exact aceeași rată a șomajului și că noii angajați sunt, în medie, mai ineficienți în îndeplinirea sarcinilor specifice decât cei deja angajați. Să acceptăm, totuși, aceste presupuneri. Să zicem că pentru fiecare tip de activitate sunt disponibili exact atâția muncitori câți devin necesari și că aceștia nu duc la creșterea costului producției. Care ar fi urmarea reducerii săptămânii de lucru de la patruzeci la treizeci de ore (fără o creștere a salariului orar)?
Deși vor fi angajați mai mulți lucrători, fiecare dintre ei va lucra mai puține ore și, prin urmare, nu va exista nicio creștere a volumului de ore-om. Este puțin probabil să apară o creștere semnificativă a producției. Salariile totale și „puterea de cumpărare” nu se vor mări. Tot ceea ce s-ar întâmpla, chiar făcând cele mai favorabile presupuneri (care sunt greu realizabile), ar fi faptul că lucrătorii angajați anterior i-ar subvenționa, de fapt, pe cei care nu erau angajați înainte. Pentru ca noii lucrători să primească fiecare în parte trei sferturi din salariul săptămânal al celor angajați înainte de reducerea săptămânii de lucru, fiecare dintre aceștia din urmă va primi numai trei sferturi din salariul săptămânal primit înainte. Este adevărat că vechii lucrători vor munci acum mai puține ore, dar această achiziție de timp liber la un preț ridicat nu este, probabil, o decizie potrivită, ci mai degrabă un sacrificiu făcut pentru a oferi altora de lucru.
Liderii de sindicat care cer reducerea săptămânii de lucru în vederea „împărțirii muncii” recunosc, de obicei, acest lucru și, de aceea, fac propunerea sub o formă în care se presupune că toți mănâncă din prăjitură, dar aceasta rămâne întreagă. Să reducem săptămâna de lucru de la patruzeci la treizeci de ore, ne spun ei, ca să oferim mai multe locuri de muncă; dar să compensăm aceasta prin creșterea nivelului salariului orar cu 33,33%. Să presupunem că muncitorii angajați erau plătiți, în medie, cu 5,65 $ pe oră, pentru patruzeci de ore lucrate săptămânal, deci cu 226 de $ pe săptămână; ca să poată obține în continuare 226 $ pentru numai treizeci de ore de lucru, nivelul salariului orar trebuie mărit, în medie, la peste 7,53 $.
Care ar fi consecințele acestei măsuri? Prima și cea mai evidentă constă în creșterea costurilor de producție. Pe de altă parte, dacă presupunem că atunci când erau angajați pentru patruzeci de ore, muncitorii primeau mai puțin decât ar fi permis nivelurile costurilor de producție, prețurilor și profiturilor, înseamnă că aceștia ar fi putut obține creșterea salariului orar fără ca durata săptămânii de lucru să fie redusă. Ar fi putut, altfel spus, să lucreze același număr de ore și să obțină venituri totale săptămânale cu o treime mai mari, în loc să obțină, lucrând numai treizeci de ore pe săptămână, un venit egal cu cel dinainte. Dar dacă, lucrând patruzeci de ore pe săptămână, obțineau de fapt salariul maxim posibil la un anumit nivel al costurilor și al prețurilor (iar șomajul care se încearcă a fi eliminat ar putea fi un semn că deja primeau mai mult decât atât), atunci creșterea costurilor de producție, ca urmare a sporirii cu 33,33% a nivelului salariului orar, va fi cu mult mai mare decât s-ar putea suporta în condițiile nivelurilor existente ale prețurilor, producției și costurilor.
Prin urmare, efectul unui nivel sporit al salariilor va fi o rată a șomajului cu mult mai mare decât înainte. Firmele mai puțin eficiente vor fi eliminate din afaceri, iar lucrătorii mai puțin eficienți vor fi concediați. Va apărea o reducere a producției și în alte sectoare ale industriei. Costurile de producție mai mari și aprovizionarea mai dificilă vor tinde să mărească prețurile, astfel că salariile reale vor scădea; pe de altă parte, rata mărită a șomajului va diminua cererea, ceea ce va determina o tendință de scădere a prețurilor. În final, ce se va întâmpla cu prețurile bunurilor va depinde de politica monetară a statului. Dacă se aplică o politică de inflație monetară, creșterea prețurilor determinată de mărirea salariului orar va fi doar o modalitate mascată de reducere a salariilor reale, astfel încât acestea, exprimate în volumul bunurilor pe care le pot cumpăra, vor fi reduse în același raport în care s-a redus numărul orelor de lucru săptămânale. Rezultatul va fi același ca și în cazul în care săptămâna de lucru ar fi fost redusă fără a avea loc o creștere a nivelului salariilor orare. Iar efectele acestei situații au fost deja discutate.
Pe scurt, schemele de împărțire a muncii se bazează pe același tip de iluzie pe care am analizat-o deja. Cei ce sprijină astfel de scheme se gândesc doar la locurile de muncă ce ar putea fi asigurate pentru anumite persoane sau grupuri, dar nu analizează efectul global la nivelul întregii societăți.
De asemenea, schemele acestea au la bază, așa cum am subliniat de la început, falsa presupunere că există numai un volum limitat de muncă ce poate fi prestată. Nu poate exista o eroare mai mare. Nu există nicio limită pentru volumul de muncă prestat atâta timp cât există o nevoie sau dorință umană rămasă nesatisfăcută pe care munca ar putea-o împlini. Într-o economie modernă, de schimb, se va munci cu atât mai mult cu cât prețurile, costurile și salariile vor fi în raporturi cât mai corecte. Care sunt aceste raporturi, vom vedea mai departe.
