VI. Organizarea producției în socialism

VI. Organizarea producției în socialism

1

Socializarea mijloacelor de producție

În socialism, toate mijloacele de producție sunt proprietatea comunității. Comunitatea singură dispune de ele și decide cum să le întrebuințeze în producție. Comunitatea produce, produsele revin comunității și comunitatea decide cum să fie întrebuințate.

Socialiștii moderni, în special cei de convingere marxistă, fac mare caz din desemnarea comunității socialiste ca societate și, prin urmare, din descrierea transferării mijloacelor de producție sub controlul comunității ca „socializare a mijloacelor de producție”. Acestei expresii în sine nu i se poate face nici o obiecțiune, dar contextul în care este întrebuințată este anume calculat ca să întunece una dintre cele mai importante probleme ale socialismului.

Cuvântul „societate”, împreună cu adjectivul său corespunzător, „social”, are trei înțelesuri separate. El implică, în primul rând, ideea abstractă de raporturi sociale reciproce, iar în al doilea rând, concepția concretă a unei uniuni a indivizilor înșiși. Între aceste înțelesuri net diferite a fost intercalat, în vorbirea obișnuită, un al treilea: societatea abstractă este concepută ca fiind personificată în astfel de expresii ca „societatea omenească” și „societatea civilă”.

Marx întrebuințează termenul în toate aceste înțelesuri. Lucrul în sine nu ar avea nici o importanță dacă ar face aceste deosebiri în mod foarte explicit. Dar în scrierile lui face tocmai contrariul: îl folosește când într-un înțeles, când într-altul, schimbându-le cu îndemânarea unui scamator ori de câte ori se pare că îi convine. Când vorbește despre caracterul social al producției capitaliste, întrebuințează „socialul” în sensul său abstract. Când vorbește despre societatea care suferă în timpul crizelor, înțelege societatea personificată a omenirii. Dar când vorbește despre societatea care să-i exproprieze pe expropriatori și să socializeze mijloacele de producție, înțelege o uniune socială reală. Toate înțelesurile sunt schimbate între ele în verigile raționamentului său ori de câte ori încearcă să dovedească ce nu poate fi dovedit printr-un argument logic impecabil. Motivul pentru care face toate aceste jonglerii sofistice este ca să evite întrebuințarea termenului „stat” sau a echivalentului său, deoarece acest cuvânt are o rezonanță neplăcută pentru toți cei care iubesc libertatea și democrația și pe care marxistul nu dorește să-i piardă, din capul locului, ca susținători. Un program care ar da statului răspunderea generală și conducerea întregii producții nu are nici o șansă de a fi acceptat în aceste cercuri. În consecință, marxistul trebuie să găsească necontenit o frazeologie care să deghizeze esența programului, care să reușească în a ascunde abisul de netrecut ce desparte democrația de socialism. Nu face cinste puterii de percepere a oamenilor care au trăit în timpul deceniilor imediat precedente războiului mondial din 1914-1918 faptul că nu și-au dat seama de acest sofism.

Doctrina modernă a statului înțelege prin cuvântul „stat” o unitate autoritară, un aparat de constrângere caracterizat nu prin țelurile sale, ci prin forma sa. Dar marxismul a limitat în mod arbitrar înțelesul cuvântului „stat”, astfel încât să nu cuprindă statul socialist. Numai acele state și forme de organizare de stat care trezesc aversiunea doctrinarilor socialiști sunt denumite „statul”. Pentru organizarea viitoare la care ei aspiră, termenul este respins cu indignare ca dezonorant și degradant. Această organizare este denumită „societate”. În felul acesta, social-democrația marxistă putea concomitent să analizeze distrugerea aparatului de stat existent, să combată cu îndârjire toate mișcările anarhiste și să urmărească o politică de natură a duce direct la un stat atotputernic. [1]

În fapt, nu are nici un fel de importanță numele exact care se dă aparatului coercitiv al comunității socialiste. Întrebuințarea cuvântului „stat” are avantajul unui termen uzual îndeobște cunoscut și înțeles, cu excepția literaturii marxiste, din care spiritul critic lipsește total. Statul este pentru toată lumea o noțiune care evocă o idee cu un conținut clar. Dacă dorim, putem evita, fără nici un dezavantaj, folosirea acestui termen, pentru că trezește multor oameni sentimente nu tocmai favorabile, și să-l înlocuim cu expresia „comunitate”. Alegerea terminologiei este o chestiune de stil și nu are nici o importanță practică.

Ceea ce prezintă importanță este problema organizării acestui stat socialist sau a comunității socialiste. Când ne ocupăm de expresia concretă a voinței statului, limba engleză oferă o diferențiere mai subtilă, care permite întrebuințarea termenului „government” în locul termenului „state”. Nimic nu este mai adecvat pentru a evita misticismul care, în acest context, a fost cultivat de uzanțele marxiste în cel mai înalt grad. Astfel marxiștii vorbesc în mod curent despre exprimarea voinței societății, fără a da cea mai mică indicație despre cum poate să procedeze „societatea” pentru a-și exprima voința și pentru a acționa. Este evident însă că o comunitate poate să acționeze numai prin organele anume create în acest scop.

Din însăși concepția comunității socialiste rezultă că organul de conducere trebuie să fie unitar. O comunitate socialistă poate avea un singur organ suprem de conducere, care combină toate funcțiile economice cu celelalte funcții guvernamentale. Desigur, acest organ poate să fie subdivizat și pot să existe departamente, comisii, comitete subordonate, cărora li se transmit instrucțiuni precise. Dar expresia unitară a voinței comune, care este scopul esențial al socializării mijloacelor de producție și al producției însăși, implică în mod necesar ca toate aceste organe subordonate cărora li s-a încredințat dirijarea diverselor treburi să fie conduse de un singur organ central. Acest organ central trebuie să aibă autoritate supremă pentru a rezolva toate alternative cu care se confruntă scopul comun și pentru a unifica țelul executiv. Modul cum este constituit acest organ central și cum reușește voința generală să se exprime în și prin el sunt de importanță minoră în cercetarea problemei în sine. Nu are nici o importanță dacă acest organ central este un cap mai mult sau mai puțin încoronat sau o adunare de cetățeni organizată ca o democrație directă sau indirectă. Nu are nici o importanță cum concepe acest organ voința sa și cum o exprimă. Pentru scopul cercetării noastre, trebuie să considerăm această voință ca fiind adusă la îndeplinire și nu trebuie să pierdem timp în legătură cu felul cum și dacă poate fi îndeplinită sau dacă socialismul este deja condamnat pentru că nu poate fi îndeplinită.

La începutul cercetării noastre trebuie să postulăm absența relațiilor cu străinătatea într-o comunitate socialistă, care trebuie să fie în mod necesar universală, cuprinzând lumea întreagă și pe toți locuitorii ei. Dacă o concepem ca fiind limitată, astfel încât să cuprindă numai o parte a globului cu populația respectivă, trebuie să presupunem că nu are relații economice cu teritoriile și popoarele din afara granițelor sale: vom avea de discutat problema unei comunități socialiste izolate. Implicațiile existenței în contemporaneitate a mai multor comunități socialiste vor fi discutate când vom discuta problema în toată generalitatea ei.

2

Calculul economic în comunitatea socialistă

Teoria calculului economic arată că într-o comunitate socialistă calculul economic ar fi o imposibilitate.

Într-adevăr, spre deosebire de comunitatea socialistă, într-o economie de piață atelierele individuale sau secțiile din orice întreprindere mare sunt parțial independente sub raportul contabilității lor. Ele pot calcula costul materialelor și al muncii și în orice moment este posibil ca un astfel de grup individual să facă un bilanț separat și să exprime rezultatele activității sale în cifre. În felul acesta, se poate stabili eficacitatea economică a funcționării fiecărei secții existente și, pe baza acestor calcule, se iau decizii privind reorganizarea, limitarea ori extinderea ramurilor existente sau înființarea altora noi. Unele greșeli sunt firește inevitabile și în aceste calcule. Ele rezultă, în parte, din dificultatea alocării cheltuielilor generale. Alte greșeli se datorează necesității de a calcula pe bază de date incerte; așa, de pildă, în calculul rentabilității unui anumit proces, amortizarea mașinilor și utilajelor se face pe baza unei durate de utilizare convenționale. Toate erorile de acest fel pot fi ținute în limite foarte înguste, care nu infirmă rezultatul de ansamblu al calculului. Orice incertitudine reziduală se poate atribui nesiguranței condițiilor viitoare, care este inerentă oricărei stări de lucru anticipate.

Este firesc să se pună întrebarea de ce nu ar face și diversele ramuri de producție ale unei comunități socialiste asemenea conturi separate. Acest lucru este imposibil, deoarece, spre deosebire de ce se întâmplă într-o economie de piață, unde pentru o singură secție a uneia și aceleiași întreprinderi se pot ține conturi separate pentru că există prețuri reale, stabilite pe piață pentru tot felul de bunuri și servicii, care oferă o bază obiectivă de calcul, într-o economie socialistă, unde nu există piață liberă și deci nu există un sistem de prețuri, nu poate să existe nici calcul economic.

Unii cred că ar fi posibil să se permită schimbul între diferitele grupe de întreprinderi, astfel încât să se stabilească relații de schimb, adică prețuri, creându-se în felul acesta o bază reală pentru calculul economic și în comunitatea socialistă. Astfel, în cadrul unui sistem economic unitar, care nu recunoaște proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, ar putea fi stabilite ramuri individuale de industrie cu administrație separată, supuse desigur autorității economice supreme, dar în stare să-și transfere una alteia bunuri și servicii pentru prețuri socotite într-un mediu de schimb comun. Acesta este, în linii mari, modul în care oamenii concep organizarea productivă a industriei socialiste, când vorbesc în zilele de azi despre socializarea tuturor mijloacelor de producție și altele asemenea. Dar și în acest mod de a gândi se ocolește chestiunea hotărâtoare, pentru că relații de schimb de bunuri productive pot fi stabilite numai pe baza proprietății private asupra mijloacelor de producție. Dacă sindicatul cărbunelui livrează cărbune industriei fierului, un preț poate să fie fixat numai dacă ambele sindicate dețin în proprietate mijloacele de producție ale industriei respective. Dar aceasta nu ar mai fi socialism, ci sindicalism.

Pentru acei scriitori socialiști care acceptă teoria valorii-muncă, problema este desigur foarte simplă. „De îndată ce societatea a intrat în posesia mijloacelor de producție și le aplică în producția socială directă”, spune Engel, „munca fiecăruia, oricât de diferită ar fi întrebuințarea ei specifică, va deveni imediat muncă socială directă. Cantitatea de muncă socială inerentă în fiecare produs nu necesită să fie stabilită pe nici o cale ocolită: experiența de toate zilele va arăta cât de multă muncă este necesară, în medie, pentru realizarea fiecărui produs. Societatea poate să calculeze cu ușurință câte ore de muncă sunt necesare pentru producerea unei mașini, a unei tone de grâu din ultima recoltă, a o sută de metri pătrați dintr-o stofă de o anumită calitate. Firește că societatea va trebui să afle câtă muncă este necesară pentru fabricarea fiecărui articol de consum. Ea va trebui să-și bazeze planurile de producție ținând seama de mijloacele de producție de care dispune – și, desigur, forța de muncă intră în această categorie. Utilitatea diferitelor bunuri de consum evaluate în raport reciproc și în raport cu munca necesară pentru producerea lor va determina, în cele din urmă, planul de producție. Omul va decide totul cu ușurință, fără intervenția mult apreciatei valori.” [2]

Nu vom reformula acum argumentele critice împotriva teoriei valorii muncă. Ele ne interesează în momentul de față numai în măsura în care ne permit să judecăm posibilitatea de a face din muncă baza calculului economic într-o comunitate socialistă.

La prima vedere, calculele bazate pe muncă ar părea că țin seamă de condițiile naturale ale producției, precum și de condițiile care își au originea în elementul uman. Conceptul marxist al timpului de muncă socialmente necesar ia în considerare legea randamentului descrescând în măsura în care rezultă din condiții naturale diferite de producție. Dacă cererea pentru un anumit articol crește și pentru producerea acestuia trebuie să fie exploatate condiții naturale mai puțin favorabile, atunci timpul mediu necesar pentru producerea unei unități din articolul respectiv va crește de asemenea. Dacă se găsesc condiții mai favorabile de producție, atunci și cuantumul necesar de muncă va scădea. [3] Dar aceasta nu este de ajuns. Calculele schimbărilor care intervin în costurile marginale ale muncii țin seamă de condițiile naturale numai în măsura în care influențează costurile muncii. Dincolo de aceasta, calculul „muncii” eșuează. Așa, de pildă, ea lasă cu totul afară din calcul consumul factorilor materiali de producție. Să presupunem că timpul de muncă socialmente necesar pentru a produce două articole, A și B, este de zece ore și că producerea unei unități atât din A, cât și din B are nevoie de materialul C, pentru producerea căruia se cheltuiește o oră de muncă socială necesară, și că pentru producerea lui A se consumă două unități din C și opt ore de muncă, iar a lui B, o unitate din C și nouă ore de muncă. Într-un calcul bazat pe timpul de muncă, A și B sunt echivalente, dar într-un calcul bazat pe valoare, A trebuie să merite mai mult decât B. Primul calcul este fals, numai cel de-al doilea corespunde esenței și obiectului calculului economic. Este adevărat că acest surplus cu care valoarea lui A întrece pe aceea a lui B, acest substrat material „este furnizat de natură fără ajutorul omului” [4], dar, dacă se găsește numai în asemenea cantități încât să devină un factor economic, trebuie să intre de asemenea într-o formă oarecare în calculul economic.

A doua lipsă a calculului bazat pe teoria valorii-muncă este că trece cu vederea deosebirile în calitatea muncii. Pentru Marx, munca omenească de orice fel este economicește omogenă, pentru că este totdeauna „cheltuiala productivă a creierului, mușchilor, nervilor și a altor factori omenești…”. „Munca calificată ar fi numai muncă simplă intensificată sau mai degrabă multiplicată, astfel încât o cantitate mică de muncă calificată este echivalentă cu o cantitate mare de muncă simplă. Experiența arată că această descompunere a muncii calificate în muncă simplă are loc în mod constant. Un articol poate să fie produsul unei munci foarte specializate, dar valoarea sa este egală cu a produsului muncii simple, necalificate și reprezintă numai o anumită cantitate de muncă simplă”. [5]

Böhm-Bawerk avea dreptate să descrie acest argument ca pe o capodoperă de surprinzătoare naivitate. [6] Criticându-l, să lăsăm în mod convenabil deschisă chestiunea dacă se poate descoperi o măsură fiziologică unitară a muncii omenești, atât fizică, cât și „spirituală”. Într-adevăr, este sigur că între oameni există diferențe de capacitate și îndemânare, care se reflectă în diferitele calități de bunuri și servicii oferite. Ceea ce este hotărâtor, în ultimă instanță, pentru a rezolva problema posibilității de a întrebuința munca drept bază a calculului economic este chestiunea dacă diferite feluri de muncă pot fi asimilate și aduse la un numitor comun, fără evaluarea produselor de către consumator. Este clar că argumentul pe care Marx îl aduce în susținerea acestui punct esențial a eșuat. Experiența arată într-adevăr că bunurile intră în procesul de schimb indiferent de felul muncii folosite la producerea lor, care poate să fie de înaltă calificare sau necalificată. Aceasta ar putea să confirme că o anumită cantitate de muncă simplă este egală cu o altă cantitate de muncă specializată, dacă s-ar putea dovedi că munca stă la baza valorii de schimb. Este ceea ce Marx a încercat să dovedească, fără succes, din capul locului. Faptul că în procesul de schimb s-a ivit o relație de substituire între munca simplă și cea calificată sub forma ratei salariilor – o problemă pe care Marx o ignoră – nu este nici câtuși de puțin o dovadă a unei relații de echivalență. Acest proces de echivalare este un rezultat al operațiunilor de piață, și nu o presupoziție anterioară a acestora. Calculele bazate pe costul manoperei, în locul valorilor monetare, necesită stabilirea unei relații pur arbitrare care să permită descompunerea muncii calificate în muncă simplă, ceea ce ar face asemenea calcule inutile ca instrument pentru organizarea economică a resurselor.

Multă vreme s-a crezut că teoria valorii-muncă oferea baza etică necesară pentru cererea de socializare a mijloacelor de producție. Știm acum că aceasta a fost o convingere eronată. Deși majoritatea socialiștilor a adoptat acest punct de vedere și cu toate că însuși Marx, prin atitudinea sa neetică mărturisită, nu putea să-l abandoneze, este clar, pe de o parte, că cererile politice de a se introduce metoda socialistă de producție nu pot fi susținute pe baza teorii valorii-muncă, iar, pe de altă parte, că și cei care împărtășesc puncte de vedere diferite asupra naturii și cauzelor valorii bunurilor pot avea tendințe socialiste. Dar, din alt punct de vedere, teoria valorii-muncă este în continuare o dogmă esențială pentru cei care susțin metoda socialistă de producție, deoarece producția socialistă într-o societate bazată pe diviziunea muncii pare practicabilă numai dacă există o unitate obiectivă de valoare capabilă de a fi recunoscută și care ar permite efectuarea calculelor economice într-o comunitate fără schimb și fără bani, iar munca pare să fie singurul etalon care ar putea servi pentru acest scop.

3

Doctrina socialistă recentă și problemele calculului economic

Calculul economic este problema fundamentală a socialismului. Faptul că oamenii au putut să scrie și să vorbească zeci de ani în șir despre socialism fără să atingă această problemă arată doar cât de nimicitoare au fost efectele prohibiției marxiste de a examina în mod științific natura și modul de funcționare a unei economii socialiste. [7]

A dovedi că în comunitatea socialistă calculul economic ar fi imposibil înseamnă a dovedi totodată că socialismul este impracticabil. Toate argumentele ce s-au adus în sprijinul socialismului în cursul ultimului secol în mii de scrieri și discursuri, tot sângele care a fost vărsat de susținătorii socialismului nu pot face socialismul practicabil. Masele pot să-l dorească cu încă o dată pe atât de multă fervoare, nenumărate revoluții și războaie pot fi făcute pentru introducerea sa, socialismul pur nu va fi niciodată realizat. Orice încercare de a-l înfăptui va duce la sindicalism sau, pe vreo altă cale, la haos, care va dizolva repede societatea, bazată pe diviziunea muncii, în mici grupuri autarhice.

Firește că demonstrarea acestui fapt este cât se poate de supărătoare pentru partidele socialiste. Socialiștii de toate nuanțele au făcut nenumărate încercări de a combate argumentele mele și de inventa un sistem de calcul economic aplicabil în socialism, dar nu au reușit. Ei nu au reușit să aducă nici măcar un singur argument nou de care să nu fi ținut eu seama mai înainte. [8] Nici o pledoarie nu a putut să zdruncine dovada adusă de mine că în socialism calculul economic este imposibil. [9]

Încercarea bolșevicilor ruși de a traduce programul socialist al partidului în viața reală nu s-a lovit de problema calculului economic în socialism, deoarece republicile sovietice există în cadrul unei lumi în care se formează prețuri în bani pentru toate mijloacele de producție. Conducătorii republicilor sovietice își bazează calculele economice cu ajutorul cărora iau decizii pe aceste prețuri din lumea liberă. Fără ajutorul lor, activitatea lor s-ar desfășura fără busolă, ca o navă fără destinație și fără rută. Factorii de decizie din aceste republici pot face calcule, pot ține registre și pot întocmi planuri numai în măsura în care se referă la acest sistem de prețuri reale de piață. Poziția lor este aceeași ca și poziția socialismului de stat și municipal din alte țări: problema calculului economic încă nu s-a pus pentru ei. Întreprinderile de stat și municipale calculează cu acele prețuri ale mijloacelor de producției și ale bunurilor de consum care sunt formate pe piață. A trage concluzii cu privire la posibilitatea calculului economic socialist din faptul că există întreprinderi municipale și de stat ar fi prematur și pripit.

Știm cu siguranță că întreprinderile socialiste în ramuri izolate de producție sunt practicabile numai din pricina ajutorului pe care îl capătă de la mediul înconjurător nesocialist. Statul și municipalitatea pot duce mai departe propriile lor întreprinderi pentru că pierderile lor sunt acoperite de la buget, din impozitele plătite de întreprinderile capitaliste. La fel și Rusia, care, dacă ar fi fost lăsată singură, s-ar fi prăbușit de mult, a fost susținută financiar din țările capitaliste. Dar incomparabil mai importantă decât această asistență materială, pe care economia capitalistă o dă întreprinderilor socialiste, este suportul intelectual. Fără baza pentru calculul economic, pe care capitalismul o pune la dispoziția socialismului sub forma prețurilor pieței, întreprinderile socialiste nu și-ar putea continua existența nici chiar în ramuri izolate de producție sau în țări așa-zis socialiste.

Scriitorii socialiști pot continua să publice cărți despre decadența capitalismului și venirea mileniului socialist; pot descrie relele capitalismului în culori sumbre și pot contrasta cu ele o imagine în culori atrăgătoare a binecuvântărilor unei societăți socialiste; scrierile lor pot continua să impresioneze pe cei ce nu cugetă – dar toate acestea nu pot schimba soarta ideii socialiste. [10] Încercarea de a reforma lumea prin aplicarea ideilor socialiste ar putea să distrugă civilizația, dar niciodată nu ar putea să instaureze o comunitate socialistă viabilă. Pe termen lung, orice sistem socialist este sortit să fie abandonat.

4

Piața artificială ca soluție a problemei calculului economic

Unii dintre socialiștii mai tineri cred că problema calculului economic ar putea fi soluționată într-o comunitate socialistă prin crearea unei piețe artificiale pentru mijloacele de producție. Ei admit că a fost o eroare din partea socialiștilor mai vechi de a fi căutat să realizeze socialismul prin suspendarea activităților pieței și desființarea stabilirii unor prețuri pentru bunuri de ordine mai înalte; ei susțin că a fost o eroare de a se fi văzut în suprimarea pieței și a sistemului de prețuri esența idealului socialist. Pentru a împiedica degenerarea comunității socialiste într-un haos fără sens în care ar dispărea întreaga noastră civilizație, trebuie să se creeze o piață asemănătoare aceleia din comunitatea capitalistă, în care toate bunurile și serviciile să poată fi evaluate monetar. Pe baza unor astfel de aranjamente, cred ei, comunitatea socialistă va fi în stare să-și facă cu tot atâta ușurință calculele economice, ca și antreprenorii capitaliști.

Din nefericire, cei care susțin astfel de propuneri nu văd (sau poate nici nu voiesc să vadă) că nu este cu putință să se despartă piața și funcțiile ei cu privire la formarea prețurilor de modul de funcționare al unei societăți care este bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și în care, cu respectul legilor unei astfel de societăți, proprietarii, capitaliștii și antreprenorii pot să dispună de proprietățile lor după cum gândesc potrivit. Într-adevăr, forța motrice a întregului proces care duce la formarea prețurilor de piață pentru factorii de producție este efortul continuu al capitaliștilor și antreprenorilor de a maximiza profiturile lor servind dorințele consumatorilor. Funcționarea reușită a întregului mecanism este de neconceput fără căutarea antreprenorilor (inclusiv a acționarilor) să obțină profituri, a proprietarilor să primească rentă, a capitaliștilor să capete dobânzi și a muncitorilor – salarii. Numai perspectiva profitului este ceea ce dirijează producția pe acele făgașuri în care cererile consumatorilor sunt satisfăcute cel mai bine, la costul cel mai redus. Dacă perspectiva profitului dispare, mecanismul pieței pierde resortul său principal, căci numai această perspectivă este ceea ce îl pune în mișcare și îl ține în funcțiune. Piața este astfel punctul focal al ordinii capitaliste a societății; ea este esența capitalismului. Ea este deci posibilă numai în capitalism; ea nu poate să fie imitată „artificial” în socialism.

Susținătorii pieței artificiale sunt totuși de părere că o astfel de piață poate fi creată, instruind pe șefii diferitelor unități de producție să se ocupe „ca și cum” ar fi antreprenori într-un stat capitalist. Ei argumentează că nici în capitalism administratorii societăților anonime nu lucrează pentru ei înșiși, ci pentru acționari. În socialism, prin urmare, ar fi cu putință ca aceștia să acționeze exact în același fel ca și mai înainte, cu aceeași circumspecție și același simț al datoriei. Singura deosebire ar fi că, în socialism, produsul muncii administratorului ar trece în contul comunității, în loc să meargă la acționari. Spre deosebire de toți socialiștii care scriseseră până atunci, în special de marxiști, ei cred că în felul acesta ar fi posibil să se construiască un socialism descentralizat, diferit de cel centralizat pe care îl concepuseră precursorii.

Pentru a înțelege cum trebuie aceste propuneri, este necesar în primul rând să se înțeleagă că acești conducători ai unităților industriale individuale ar trebui să fie numiți. În capitalism, administratorii societăților pe acțiuni sunt numiți, direct ori indirect, de către acționari. În măsura în care acționarii dau administratorilor puterea de a produce cu ajutorul activului societății (adică al acționarilor), ei își riscă proprietatea lor în parte sau în total. Speculația, pentru că este în mod necesar o speculație, poate să reușească și să aducă beneficii; poate totuși să dea și greș, provocând pierderea totală sau parțială a capitalului angajat. Această încredințare a capitalului mai multor oameni într-o întreprindere al cărei rezultat este nesigur și unor administratori, a căror abilitate – orice s-ar ști despre trecutul lor – rămâne încă să fie dovedită, este însăși esența întreprinderii sub formă de societate anonimă.

Evident că este complet greșit să se presupună că problema calcului economic într-o societate socialistă ar fi legată numai de chestiuni care cad în sfera rutinei zilnice de afaceri a administratorilor societății anonime. Este clar că o asemenea credință se poate naște numai din concentrarea exclusivă asupra ideii unui sistem economic staționar – o concepție care este, fără îndoială, folositoare pentru rezolvarea multor probleme teoretice, dar nu are nici un corespondent în realitate și care, dacă este privită în mod exclusiv, poate să inducă cu siguranță în eroare. Este clar că, în condiții staționare, problema calcului economic nu se pune realmente. Când ne gândim la o societate staționară, ne gândim de fapt la o economie în care toți factorii de producție sunt întrebuințați într-un mod astfel încât, în condițiile date, să ofere maximum de bunuri care sunt cerute de consumatori. Altfel spus, în condiții staționare, nu mai există nici o problemă de rezolvat prin calcul economic. Funcția esențială a calcului economic a fost deja îndeplinită prin ipoteză. Nu mai există nevoia unui aparat pentru calcul. Ca să întrebuințăm o terminologie populară, dar nu întru totul satisfăcătoare, putem spune că problema calculului economic este una de dinamică, și nu una de statică.

Problema calculului economic apare într-o economie perpetuu supusă schimbării, o economie care în fiecare zi este confruntată cu noi probleme care se cer rezolvate. Acum, pentru a putea rezolva asemenea probleme, este necesar ca, mai presus de toate, capitalul să fie retras din anumite linii de producție, din anumite întreprinderi și concerne, și să fie aplicat în alte linii de producție, în alte întreprinderi și concerne. Aceasta nu este o chestiune care să fie rezolvată de administratorii societăților anonime, ci o problemă care privește în mod esențial pe deținătorii capitalului, pe cei care cumpără și vând efecte și acțiuni, care dau împrumuturi și le rambursează, care fac depozite în bănci și le retrag după necesitate, care fac speculații la bursă cu tot felul de bunuri. Aceste operațiuni speculative ale deținătorilor de capitaluri creează condițiile specifice ale pieței monetare, ale burselor de tot felul și ale piețelor comerțului cu ridicata, pe care administratorii societăților anonime trebuie să le accepte ca atare. Potrivit concepțiilor scriitorilor socialiști de care ne ocupăm acum, acești administratori nu sunt nimic altceva decât servitori de încredere și conștiincioși ai societăților comerciale. Ei trebuie să adapteze operațiunile întreprinderilor pe care le administrează la datele create de capitaliștii speculatori, singurele puncte orientative pentru tranzacțiile comerciale.

Din cele arătate, rezultă că este o deficiență fundamentală a tuturor acestor construcții socialiste care invocă „piața artificială” și concurența artificială ca o soluție pentru problema calculului economic faptul că ele se sprijină pe credința că piața factorilor de producție este afectată numai de producătorii care cumpără și vând bunuri. Nu este posibil să se elimine din piețele factorilor de producție influența ofertei de capitaluri din partea acelora care le dețin și cererile de capital din partea antreprenorilor, fără a distruge mecanismul însuși.

Puși în fața acestei dificultăți, socialiștii vor propune, desigur, ca statul socialist, în calitate de proprietar al întregului capital și al tuturor mijloacelor de producție, să dirijeze pur și simplu capitalul către acele întreprinderi care promit cel mai mare randament. Capitalul disponibil, vor spune ei, va fi investit în acele întreprinderi care oferă cea mai mare cotă de beneficiu. Dar o asemenea stare de lucruri ar însemna pur și simplu că acei administratori care ar fi mai puțin precauți și mai optimiști ar primi capital ca să-și mărească întreprinderile, în timp ce administratorii mai precauți și mai pesimiști ar pleca cu mâinile goale. În sistemul de piață, proprietarii de capitaluri hotărăsc cui vor încredința propriul lor capital. Convingerile administratorilor societății anonime cu privire la perspectivele viitoare ale întreprinderilor pe care le conduc și speranțele proiectanților cu privire la profitabilitatea planurilor pe care le fac nu sunt în nici un caz hotărâtoare pentru investitorii de capital. Mecanismul pieței monetare și al pieței de capital decide acest lucru. Aceasta este misiunea sa principală: să servească sistemul economic în ansamblu, să aprecieze rentabilitatea posibilităților alternative și să refuze de a urma orbește ceea ce sunt tentați administratorii anumitor concerne, limitați la orizontul îngust al propriilor lor întreprinderi.

Pentru aprofundarea fenomenului este esențial să se înțeleagă că cel care deține un capital nu-l investește numai în acele întreprinderi care oferă cea mai ridicată dobândă sau cel mai mare beneficiu; el încearcă mai degrabă să găsească un punct de echilibru între dorința sa de câștig și riscul de pierdere. De aprecierea acestui risc, de lipsa sa de prevedere depinde dacă va suferi pierderi sau nu. Ca urmare a unor eventuale pierderi, puterea sa de a dispune de factorii de producție va fi transferată în mâinile altora care știu mai bine să cântărească riscurile și perspectivele speculației economice a investițiilor.

Pentru ca să-și păstreze caracterul, un stat socialist nu poate să permită transferul puterii de dispoziție asupra capitalului în alte mâini, știut fiind că numai aceasta permite mărirea capacității întreprinderilor existente, restrângerea altora și înființarea unor întreprinderi complet noi. Cu atât mai puțin se poate presupune că socialiștii de orice convingere ar propune serios ca această funcțiune să fie trecută unui grup de oameni a căror treabă ar fi „pur și simplu” să facă ceea ce capitaliștii și speculanții fac în condițiile unei economii de piață, singura deosebire fiind că produsul prevederii lor ar aparține comunității. Asemenea propuneri se pot face cu privire la administratorii societăților anonime. Ele nu pot fi niciodată extinse la deținătorii de capitaluri și speculanți, căci orice socialist trebuie să admită că funcția pe care aceștia o îndeplinesc în capitalism – și anume de a dirija întrebuințarea bunurilor de capital în acea direcție în care servesc cel mai bine cererile consumatorilor – se datorează faptului că ei sunt animați exclusiv de interesul de a-și conserva capitalul și de a realiza beneficii care îl măresc sau, cel puțin, le permit să trăiască fără să-și micșoreze capitalul.

Urmează deci că unei comunități socialiste nu-i rămâne nimic altceva de făcut decât să pună dispoziția asupra capitalului în mâinile statului sau, mai exact, în mâinile oamenilor care, în calitate de autoritate guvernantă, îndeplinesc treburile statului. Aceasta înseamnă însă eliminarea pieței, care este într-adevăr țelul fundamental al socialismului, căci dirijarea activității economice de către piață implică organizarea producției și distribuția produsului în raport cu puterea de cumpărare a membrilor individuali ai societății așa cum se face ea simțită pe piață; cu alte cuvinte, implică tocmai ceea ce socialismul tinde să elimine.

Dacă socialiștii încearcă să bagatelizeze semnificația calculului economic într-o comunitate socialistă, pe motivul că forțele pieței nu duc la aranjamente justificabile din punct de vedere etic, ei arată pur și simplu că nu înțeleg adevărata natură a problemei. Nu se pune chestiunea dacă să se producă tunuri sau alimente, tancuri sau îmbrăcăminte, case de locuit sau biserici, articole de lux sau de strictă necesitate. În orice ordine socială, chiar și în socialism, se poate decide cu foarte multă ușurință ce fel de bunuri de consum și în ce cantitate să fie produse. Nimeni nu a negat vreodată aceasta. Dar, odată luată această hotărâre, mai rămâne încă problema de a stabili cum pot fi întrebuințate, cât mai eficient, mijloacele existente de producție pentru a produce bunurile respective. Pentru a rezolva această problemă este necesar calculul economic. Dar calculul economic poate utiliza doar prețurile monetare stabilite pe piețele factorilor de producție într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Cu alte cuvinte, trebuie să existe prețuri monetare pentru pământ, materii prime, produse semifabricate, manoperă; ceea ce însemnă că trebuie să existe salarii în bani și rate ale dobânzii.

Așadar, alegerea rămâne: fie socialism, fie economie de piață.

5

Rentabilitate și productivitate

Activitatea economică a unei comunități socialiste este supusă acelorași condiții externe care guvernează și un sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție sau chiar orice alt sistem economic care ar putea fi conceput. Această activitate se desfășoară conform acelorași principii valabile pentru oricare alt sistem economic, adică potrivit unei ierarhii a țelurilor. Esența activității economice constă în realizarea scopurilor în ordinea importanței lor, cel mai important înaintea celui mai puțin important.

Este evident că activitățile productive ale unei comunități socialiste vor cuprinde nu numai muncă, ci și instrumente materiale de producție. Potrivit unui obicei foarte răspândit, aceste instrumente materiale de producție sunt numite capital. Producția capitalistă este aceea care adoptă metode indirecte înțelepte, bazate pe studiul pieței, în contrast cu producția necapitalistă, care merge direct la țintă într-un chip cam de la mână la gură. [11] Dacă acceptăm această terminologie, trebuie să admitem că o comunitate socialistă trebuie de asemenea să lucreze cu capital și, deci, va produce după maniera capitalistă. În socialism, capitalul conceput sub forma produselor intermediare, care se nasc în diferitele etape ale producției prin metode indirecte, nu ar fi în nici un caz desființat de la început, [12] ci doar transferat din proprietate individuală în proprietate comună.

Dar dacă prin producție capitalistă vrem să înțelegem, așa cum am sugerat mai sus, sistemul economic în care se întrebuințează calcule monetare, astfel încât putem cuprinde sub noțiunea de capital un grup de bunuri destinat producției și evaluat în termeni de bani, care permite evaluarea rezultatelor activității economice prin variațiuni în valoarea capitalului, atunci este clar că metodele socialiste de producție nu pot fi numite capitaliste. Astfel putem face o distincție între metodele de producție socialiste și capitaliste, între socialism și capitalism într-un sens cu totul diferit de cel marxist.

Așa cum apare socialiștilor, trăsătura caracteristică a metodei capitaliste de producție constă în faptul că producătorul muncește ca să obțină un beneficiu. Producția capitalistă este realizată pentru câștig, producția socialistă are ca scop satisfacerea nevoilor. Faptul că producția capitalistă urmărește producția unui beneficiu este foarte adevărat. Dar a realiza un beneficiu, adică un rezultat valoric mai mare decât costul, trebuie să fie de asemenea și țelul unei comunități socialiste. Dacă activitatea economică este dirijată rațional, dacă satisface, cu alte cuvinte, nevoile mai urgente înaintea celor mai puțin urgente, aceasta a realizat deja beneficii, din moment ce costul, adică valoarea celor mai importante dintre nevoile nesatisfăcute, este mai mic decât rezultatul obținut. În sistemul capitalist, beneficiile pot fi realizate numai atunci când producția satisface o cerere comparativ urgentă. Oricine ar produce fără să țină seama de raportul dintre cerere și ofertă nu ar putea să obțină rezultatul urmărit. A dirija producția pentru realizarea unui beneficiu înseamnă pur și simplu a o conduce astfel încât să satisfacă cererea altor oameni; în felul acesta poate să fie deosebită de producția unui om izolat pentru nevoile sale personale. Dar acest om muncește și el pentru beneficiu în sensul întrebuințat mai sus. Între producția pentru beneficiu și producția pentru nevoi nu există nici o deosebire. [13]

Punerea în contrast a producției pentru beneficiu cu producția pentru nevoi este legată de obiceiul comun de a face o deosebire între productivitate și rentabilitate sau între punctul de vedere „social” și cel „privat”. O acțiune economică se spune că este rentabilă dacă dă un exces de încasări peste cost. O acțiune economică se spune că este productivă atunci când, văzută din punctul de vedere al unei comunități socialiste ipotetice, valoarea produsului întrece costul presupus. Acum, în unele cazuri, rentabilitatea și productivitatea nu coincid. Unele acțiuni economice care sunt rentabile pot să nu fie și productive, și vice-versa, unele pot să fie productive fără să fie rentabile. Pentru cei care au o prejudecată naivă în favoarea socialismului, cum este cazul chiar cu mulți economiști, acest fapt este suficient pentru a condamna ordinea capitalistă a societății. Orice ar face o ordine socialistă li se pare indiscutabil bun și rezonabil: că ceva diferit se poate întâmpla într-o societate capitalistă este, după părerea lor, un abuz care nu poate fi tolerat. Dar o examinare a cazurilor în care se pretinde că rentabilitatea și productivitatea nu coincid va arăta că această judecată este pur subiectivă și că mantia aparent științifică cu care se înfășoară este înșelătoare. [14]

În majoritatea cazurilor în care se presupune în mod obișnuit că există o deosebire între rentabilitate și productivitate, această deosebire este inexistentă. Presupunerea este adevărată, de pildă, cu privire la beneficiile din speculații. În sistemul capitalist, speculația îndeplinește o funcție care nu poate să lipsească din nici un fel de sistem economic oricât de organizat: ea asigură ajustarea cererii și a ofertei în timp și spațiu. Sursa de câștig din speculație este creșterea valorii, care e independentă de orice formă anumită de organizare economică. Atunci când un speculant cumpără la un preț mic produse care vin pe piață în cantități comparativ mari și le vinde la un preț mai ridicat când cererea a crescut din nou, câștigurile sale reprezintă, atât din punctul de vedere al afacerilor, cât și din punctul de vedere economic, o creștere de valoare. Faptul că într-o ordine socialistă comunitatea, și nu individul, ar lua acest beneficiu moralmente contestat nu poate fi negat. Dar nu aceasta este semnificația problemei care ne interesează. Ceea ce ne privește aici este că presupusa deosebire între rentabilitate și productivitate în cazul acesta este inexistentă. Speculația îndeplinește o funcție economică a cărei eliminare este de neconceput în orice sistem economic. Dacă ar fi eliminată, așa cum intenționează să facă socialiștii, atunci vreo altă organizație trebuie să-i preia funcția: comunitatea însăși trebuie să preia rolul de speculant. Fără speculație nu poate să existe o activitate economică a cărei sferă să se întindă dincolo de momentul imediat.

Se presupune uneori că s-ar fi descoperit o deosebire între rentabilitate și productivitate prin alegerea unui anumit proces, care să fie luat în considerare izolat. Poate că unii oameni ar caracteriza ca neproductive anumite caracteristici structurale ale organizării capitaliste a industriei. Așa, de pildă, cheltuielile de desfacere, de reclamă și altele asemenea sunt caracterizate ca neproductive, ceea ce nu este îndreptățit. Trebuie să luăm în considerare rezultatul întregului proces, nicidecum fazele separate. Nu trebuie să considerăm cheltuielile componente fără a le opune rezultatul la care ele contribuie. [15]

6

Produsul brut și produsul net

Încercarea cea mai ambițioasă de a face o deosebire între rentabilitate și productivitate derivă din examinarea relației dintre produsul brut și produsul net. Este clar că orice antreprenor în sistemul capitalist tinde să realizeze cel mai mare produs net. Dar se afirmă că obiectul activității economice văzut corect nu ar trebui să fie realizarea celui mai mare produs net, ci a celui mai mare produs brut.

Această credință este o eroare întemeiată pe speculațiuni primitive cu privire la evaluare. Dar judecată după acceptarea ei răspândită, chiar și în zilele de azi ea este o eroare foarte populară. Ea este implicată când oamenii spun că o anumită ramură de producție trebuie menținută pentru că dă de lucru unui mare număr de muncitori sau când se opune rezistență unei anumite îmbunătățiri în producție pentru că ar putea lipsi mulți oameni de mijloace de existență.

Dacă susținătorii unor asemenea vederi ar fi călăuziți de logică, ei ar trebui să admită că principiul produsului brut se aplică nu numai muncii, dar și instrumentelor materiale de producție. Antreprenorul duce producția până la punctul unde încetează de a mai da un produs net. Să presupunem că, dincolo de acest punct, producția nu mai necesită muncă, ci doar instrumente materiale. Este oare în interesul societății ca antreprenorul să extindă producția astfel încât să obțină un produs net mai mare? Oare societatea ar face astfel dacă ar avea controlul producției? Ambelor întrebări trebuie să li se răspundă cu un nu hotărât. Faptul că, dincolo de acest punct, producția nu rentează arată că instrumentele de producție ar putea fi întrebuințate într-un scop mai urgent, în cadrul sistemului economic dat. Dacă vor fi totuși aplicate în ramura nerentabilă, atunci ele vor lipsi în locurile în care este cea mai urgentă nevoie de ele. Aceasta este adevărat atât în capitalism, cât și în socialism. Presupunând că ar acționa rațional, chiar și o comunitate socialistă s-ar abține de la a dezvolta anumite ramuri de producție la nesfârșit, cu neglijarea altora. Chiar și o comunitate socialistă ar opri dezvoltarea unei anumite ramuri de producție, dacă creșterea ei în continuare nu ar acoperi cheltuielile, adică la punctul în care producția ulterioară ar însemna lipsa satisfacerii unei nevoi mai urgente în altă parte.

Dar ceea ce este adevărat despre utilizarea mai intensă a instrumentelor materiale de producție este adevărat, exact în aceeași măsură, despre utilizarea mai intensă a muncii. Dacă forța de muncă este concentrată într-o anumită ramură de producție până la punctul unde mărește numai produsul brut, în timp ce produsul net scade, ea va lipsi într-o altă ramură de producție unde ar putea să îndeplinească un serviciu mai valoros. În acest caz, din nou, singurul rezultat al neglijării principiului produsului net este că nevoi mai urgente rămân nesatisfăcute, în timp ce nevoi mai puțin urgente sunt împlinite. Acest fapt singur este suficient pentru a pune în evidență că declinul produsului net apare clar numai în mecanismul sistemului capitalist, în timp ce într-o comunitate socialistă ar fi de datoria administrației economice să evite asemenea activități greșit aplicate. În această privință, prin urmare, nu există nici o deosebire între rentabilitate și productivitate. Chiar și din punctul de vedere socialist, țelul activității economice trebuie să fie cel mai mare produs net cu putință, și nicidecum cel mai mare produs brut posibil.

Cu toate acestea, se susține în continuare contrariul de către unii despre producție în general, de către alții numai despre muncă, și uneori despre producția agricolă. Faptul că activitatea capitalistă urmărește exclusiv realizarea celui mai mare produs net este aspru criticat și se cere intervenția statului pentru a redresa pretinsul abuz.

Această controversă are o istorie îndelungată. Adam Smith susținea că diferitele ramuri de producție trebuie să fie considerate ca mai mult sau mai puțin productive potrivit cantității mai mari sau mai mici de muncă pe care o pun în mișcare. [16] Pentru aceasta, el a fost sever criticat de Ricardo, care a arătat că bunăstarea oamenilor crește numai prin mărirea produsului net, și nu a produsului brut. [17] La rândul său, Ricardo a fost aspru atacat pentru afirmația sa. Chiar și J. B. Say l-a înțeles greșit și l-a acuzat de totală desconsiderare pentru bunăstarea unui număr atât de mare de ființe omenești. [18] În același timp, Sismondi, căruia îi plăcea să întâmpine argumentele economice cu declamațiuni sentimentale, gândea că poate să tranșeze problema printr-un cuvânt de duh: el spunea că un rege care ar putea să obțină produsul net prin apăsarea unui buton ar face, după Ricardo, inutilă națiunea. [19] În această privință, Bernhardi l-a urmat pe Sismondi. [20] Prudhon a mers atât de departe încât a redus deosebirea dintre întreprinderea socialistă și cea capitalistă, privată, prin formula: deși societatea trebuie să se străduiască să obțină cel mai mare produs brut, țelul fiecărui antreprenor este să realizeze cel mai mare produs net. [21] Marx evită să se pronunțe asupra acestui punct, dar umple două capitole în primul volum din Das Kapital cu o expunere sentimentală, în care trecerea de la metodele de agricultură intensivă la cele de agricultură extensivă este descrisă în culorile cele mai sumbre, ca și cum ar fi, ca să folosim cuvintele lui Sir Thomas More, un sistem în care „oile mănâncă oamenii”, și reușește în cursul acestei discuții să confunde și să încurce marile exproprieri înfăptuie de puterea politică a nobilimii, care au caracterizat istoria agrară a Europei în primele secole ale timpurilor moderne, cu schimbările în metodele de cultivare inițiate mai târziu de proprietarii de pământ. [22]

De atunci, retorica având ca subiect această schemă a format echipamentul de rigoare al scrierilor și discursurilor polemice ale socialiștilor. Un economist agrar german, Freiherr von der Golz, a încercat să dovedească faptul că realizarea celui mai mare produs brut cu putință este nu numai productivă din punct de vedere social, ci și rentabilă din punct de vedere individual. El consideră că un produs brut mare presupune și un produs net mare și că, prin acest fapt, interesele indivizilor care urmăresc în principal să realizeze un produs net mare coincid cu interesele statului, care dorește un produs brut mare. [23] Dar pentru această afirmație el nu poate să ofere nici o dovadă.

Mult mai logică decât aceste eforturi de a depăși deosebirea aparentă dintre interesele sociale și cele particulare, prin ignorarea voită a unor date evidente de contabilitate agrară, este poziția adoptată de partizanii școlii romantice de gândire economice, în special de către etatiștii germani, potrivit căreia agricultorul ar avea un statut de funcționar public și, ca atare, ar fi obligat să muncească în interesul general. Întrucât se spune că acesta ar necesita cel mai mare produs brut, rezultă că țăranul trebuie să-și desfășoare activitatea în scopul atingerii acestuia, fără considerație pentru avantajele ce le-ar implica și fără a fi influențat de idei sau interese proprii spiritului comercial. [24] Toți acești scriitori consideră de la bun început că interesele comunității sunt servite de cel mai mare produs brut. Ei nu fac însă nici un efort ca s-o dovedească. Atunci când totuși încearcă, ei argumentează numai din punctul de vedere al unei politici de forță (Machtpolitik) sau al unei politici naționaliste (Nationalpolitik). Statul este interesat să aibă o pătură țărănească puternică, deoarece această populație este conservatoare, furnizează cel mai mare număr de soldați și creează rezervele necesare pentru hrănirea poporului în timp de război.

Spre deosebire de aceștia, Landry a încercat să justifice principiul produsului brut printr-un raționament economic. El susține că efortul de a realiza cel mai mare produs net este avantajos din punct de vedere social doar în măsura în care costurile ce încetează să mai dea un beneficiu se nasc din întrebuințarea instrumentelor materiale de producție. Când aplicarea muncii este implicată, el gândește cu totul altfel. Atunci, din punct de vedere economic, aplicarea muncii nu costă nimic: bunăstarea socială nu este, prin urmare, diminuată. Economiile de salarii care rezultă într-o micșorare a produsului brut sunt dăunătoare. [25] El ajunge la această concluzie presupunând că forța de muncă astfel eliberată nu ar putea să găsească întrebuințare în altă parte. Dar această presupoziție este absolut greșită. Nevoia de muncă a societății nu este niciodată satisfăcută atâta vreme cât munca nu este un bun liber. Lucrătorii disponibilizați găsesc altă întrebuințare acolo unde trebuie să depună o muncă mai urgentă din punct de vedere economic. Dacă Landry ar avea dreptate, ar fi fost mai bine ca toate mașinile care economisesc munca să nu fie existat niciodată, iar atitudinea tuturor acelor muncitori care opun rezistență tuturor inovațiilor care economisesc munca și care distrug astfel de mașini ar fi justificată. Nu există nici o rațiune pentru a face o deosebire între întrebuințarea instrumentelor materiale de producție și întrebuințarea muncii. Faptul că o creștere a producției într-o anumită ramură nu este rentabilă sub raportul costului instrumentelor materiale de producție și al prețului produselor respective se explică prin aceea că instrumentele materiale de producție sunt necesare într-o altă ramură, pentru a satisface nevoi mai urgente. Același raționament este valabil și pentru muncă. Lucrătorii care sunt întrebuințați pentru a mări în chip nerentabil produsul brut sunt sustrași altor ramuri de producție în care este nevoie mai urgentă de ei. Faptul că salariile lor sunt prea mari pentru ca o creștere a producției care implică un produs brut mai mare să fie rentabilă rezultă, fără îndoială, din aceea că productivitatea muncii marginale, în genere, este mai ridicată decât în ramura respectivă de producție, în care este aplicată dincolo de limitele determinate de principiul produsului net. Aici nu există nici un fel de deosebire între interesele sociale și cele private: o organizație socialistă nu ar acționa altfel decât un antreprenor într-o organizație capitalistă.

Există, firește, o mulțime de argumente care pot fi aduse pentru a arăta că aderarea la principiul produsului net poate să fie dăunătoare. Ele sunt comune întregii gândiri naționalist-militariste și identice cu bine cunoscute argumente ce se aduc pentru a susține o politică protecționistă. Astfel, se pretinde că o națiune trebuie să fie numeroasă, pentru că statutul ei politic și militar în lume depinde de cifra populației; că trebuie să tindă către autosatisfacerea nevoilor economice și să fie autarhică cel puțin în producerea hranei, etc. În cele din urmă, Laundry trebuie să recurgă la astfel de argumente pentru a-și susține teoria. [26] Examinarea acestor argumente ar fi nepotrivită într-o discuție asupra comunității sociale izolate.

Dar dacă argumentele pe care le-am cercetat nu sunt valabile, rezultă că o comunitate socialistă trebuie să adopte produsul net, și nu produsul brut ca principiu conducător al activității economice. Asemenea unei societăți capitaliste, și o societate socialistă va transforma pământul arabil în pășune, dacă este mai productiv să se are în altă parte. În ciuda lui Sir Thomas More, „oile vor mânca oamenii” chiar și într-o societate utopică, iar conducătorii comunității socialiste nu vor acționa altfel decât Ducesa de Sutherland, „acea persoană cultivată economic”, cum a caracterizat-o Marx în batjocură. [27]

Principiul produsului net este valabil pentru orice ramură de producție. Agricultura nu face excepție. Afirmația lui Thaer, pionierul german al agriculturii moderne, că țelul agricultorului trebuie să fie un produs net mare „chiar și din punctul de vedere al binelui public” este adevărată încă și astăzi. [28]


NOTE

1. Vezi critica lui Kelsen, Staat und Gesellschaft, în Sozialismus und Staat, Leipzig, 1923, pag. 11 et seq. și pag. 20 et seq.

2. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 335 et seq.

3. Marx, Das Kapital, vol I, pag. 5 et seq.

4. Ibid., pag. 9 et seq.

5. Ibid., pag.10 et seq.

6. Böhm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins, vol. I, ed. a 3-a, Innsbruck, 1914, pag. 531.

7. Se poate arăta aici că, încă din 1854, Gossen știa „că numai proprietatea privată se găsește măsura pentru determinarea cantității din fiecare articol, care ar fi cel mai indicat să fie produsă în condiții date. Deci, autoritatea centrală propusă de comuniști pentru distribuirea diferitelor sarcini și răsplata lor ar găsi foarte curând că și-a luat o misiune ale cărei soluții întrec cu mult abilitățile oamenilor individuali”. (Gossen, Entwicklung der Gesetze des menschlichen Verkehrs, ediție nouă, Berlin, 1889, pag. 231. Pareto (Cours d’ économie politique, vol. II, Lausanne, 1897, pag. 364 et seq.) și Barone („Il Ministro della Produzione nello Stato Coletivista”, în Giornale degli Economisti, vol. XXXVII, 1908, pag. 409 et seq.) nu au pătruns încă în miezul problemei. Pierson a înțeles clar și pe deplin problema în 1902. Vezi cartea lui: „Das Wertproblem in der sozialistischen Gesellschaft”, (traducere germană de Hayek, în Zeitschrift für Volkwirtschaft, seria nouă, vol. IV, 1925, pag. 607 et seq.). Vezi și: Hayek, Collectivist Economic Planning, Londra, 1935.

8. Am discutat pe scurt cele mai multe dintre aceste replici în două eseuri scurte: „Neue Beiträge zum Problem der sozialistischen Wirtschaftsrechnung”, (Archiv für Sozialwisenschaft, vol. LI, pag. 488-500) și „Neue Schriften zum Problem der sozialistischen Wirtschaftsrechnung” (Ibid, vol. LX, pag. 187-190). Vezi anexa.

9. În literatura științifică nu mai există îndoială în această privință. Vezi Max Weber, „Wirtschaft und Gesellschaft” (Grundriss der Sozialökonomie, vol. III, Tübingen, 1922, pag. 45-59; Adolf Weber, Allgemeine Volkswirtschaftslehre, ed. 4-a, München și Leipzig, 1932, vol. II, pag. 369 et seq.; Brutzkus, Die Lehren des Marxismus im Lichte der russischen Revolution, Berlin, 1928, pag. 21 et seq.; C. A. Verrijn Stuart, „Winstbejag versus behoeftenbevrediging” (Overdruk Economist, vol. 76, nr. 1, pag.18 et seq.); Pohle-Halm, Kapitalismus und Sozialismus, ed. a 4-a, Berlin, 1931, pag. 237 et seq.

10. Caracteristic pentru această ramură a literaturii este lucrarea lui C. Landauer, publicată recent, Planwirtschaft und Verkehrswirtschaft, München și Leipzig, 1931, în care autorul se ocupă de problema calculului economic în mod cu totul naiv, în primul rând prin afirmația că într-o societate socialistă „întreprinderile individuale… ar putea cumpăra una de la alta, întocmai cum întreprinderile capitaliste pot cumpăra una de la alta”. (pag. 114) Câteva pagini mai departe, arată că, „pe lângă aceasta”, statul socialist „va trebui să înființeze o contabilitate de control în natură”; statul va fi „singurul capabil să facă aceasta, pentru că, spre deosebire de capitalism, controlează producția însăși”. (pag. 122) Landauer nu poate să înțeleagă de ce nu este permisă adunarea și scăderea cifrelor cu semnificații diferite. Un asemenea caz este în afara oricărei posibilități de remediere.

11. Böhm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins, vol. II, ed. a 3-a, Innsbruck, 1912, pag. 21.

12. Limitarea cuprinsă în cuvintele „de la început“ nu vrea să însemne că socialismul mai târziu, să zicem după ce va atinge „un stadiu mai înalt al societății comuniste“, se va apuca intenționat să desființeze capitalul în sensul întrebuințat aici. Socialismul nu poate niciodată să plănuiască întoarcerea la viața de la mână la gură. Vreau mai degrabă să atrag atenția aici că socialismul trebuie să ducă din necesitate lăuntrică la consumul capitalului.

13. Pohle-Halm, Kapitalismus und Sozialismus, pag. 12 et seq.

14. Despre monopol, vezi pag. 344 et seq.(cap. XXVI); iar despre consumul „neeconomic“, vezi pag. 401 et seq.(cap. XXXI, 2)

15. Vezi pag. 140 et seq. (cap. VII, 5) și pag. 160 et seq. (cap. VIII, 5).

16. A. Smith, An Inquiry into the Nature and Cause of the Wealth of Nations, cartea a II-a, cap. V, Londra, 1776, vol. I, pag. 437 et seq.

17. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, cap. XXVI (Works, editate de MacCulloch, ed. 2-a, Londra, 1852, pag. 210 et seq.

18. J. B. Say, în notele sale la ediția franceză a operelor lui Ricardo scoasă de Constancio, vol. II, Paris, 1819, pag. 222 et seq.

19. Sismondi, Nouveaux Principes d’Economie Politique, vol. II, Paris, 1819, pag. 331, nota.

20. Bernhardi, Versuch einer Kritik der Gründe, die für grosses und kleines Grundeigentum angeführt werden, Petersburg, 1849, pag. 367 et seq.; de asemenea, Cronbach, Das landwirtschaftliche Betriebsproblem in der deutschen Nationalökonomie bis zur Mitte des 19. Jahrhunderts, Viena, 1907, pag. 292 et seq.

21. „La société recherche le plus grand produit brut, par conséquent la plus grande population possible, parce que pour elle produit brut et produit net sont identiques. Le monopole, au contraire, vise constamment au plus grand produit net, dût-il ne l’obtenir qu’au prix de l’extermination du genre humain.” (Proudhon, Système des contradictions économiques ou philosophie de la misère, Paris, 1846, Vol. I, pag. 270). în terminologia lui Prudhon, „monopol” înseamnă același lucru ca și proprietate privată. (Ibid., vol. I, pag. 236; de asemenea și Landry, L’utilité sociale de la propriété individuelle, Paris, 1901, pag. 76).

22. Marx, Das Kapital, vol. I, pag. 613 – 726. Argumentele despre „teoria compensației pentru lucrătorii puși în disponibilitate de mașini” (ibid., pag. 403 – 412) sunt invalidate în lumina teoriei utilității marginale.

23. Goltz, Agrarwesen und Agrarpolitik, ed. a 2-a, Jena, 1904, pag. 53; de asemenea Waltz, Vom Reinertrag in der Landwirtschaft, Stuttgart și Berlin, 1904, pag. 27 et seq. Goltz se contrazice în argumentele sale, căci la aserțiunea menționată mai sus adaugă imediat: „Cu toate acestea, cantitatea rămasă ca beneficiu net din produsul brut după deducerea costului variază considerabil. În medie, este mai mare în cultura extensivă decât în cea intensivă.”

24. Vezi Waltz, op. cit., pag. 19 et seq. despre Adam Müller, Bülow-Cummerow și Phillipp v. Arnim; și pag. 30 et seq. despre Rudolf Meyer and Adolf Wagner

25. Landry, L’utilité sociale de la propriété individuelle, pag. 81.

26. Landry, L’utilité sociale de la propriété individuelle, pag. 109, 127 et seq.

27. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 695.

28. Citat de Waltz, Vom Reinertrag in der Landwirtschaft, pag. 29

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?