VI. Mises despre metodologia științei economice

VI. Mises despre metodologia științei economice

Toate acestea au făcut ca Mises să fie socotit, în anii 1920, criticul cel mai redutabil al etatismului și socialismului și avocatul eminent al doctrinei laissez-faire – adică al economiei libere de piață. Nu era însă de ajuns pentru fecunditatea și creativitatea unui intelect ca al său. Într-adevăr, lui Mises nu-i scăpa faptul că teoria economică însăși, chiar în forma ei „austriacă, nu era pe deplin sistematizată și nici nu poseda fundamente metodologice elaborate corespunzător. Mai grav, teoria economică se dovedea tot mai vulnerabilă în fața ispitei noilor metodologii viciate: este vorba îndeosebi de „instituționalism, practic o negare în bloc a economiei teoretice, și de „pozitivism care, tot mai înverșunat, rătăcea în tentativa de a construi economia pe temelii comune cu științele fizice. Metodologia economiștilor clasici și a austriecilor mai vârstnici nu era inadecvată, dar incursiunile lor metodologice au rămas adesea rapsodice, insuficiente pentru a constitui sistemul, explicit și conștient asumat, capabil să țină piept noului val de pozitivism și instituționalism.

Mises a purces la întemeierea filosofică și metodologică a economiei, sistematizând și desăvârșind astfel metodele Școlii austriece. De aici a rezultat mai întâi Grundprobleme der Nationalökonomie (1933) (lucrare tradusă în engleză mult mai târziu, în 1960, cu titlul Epistemological Problems of Economics). O dată cu declinul instituționalismului, după cel de-al doilea război mondial, profesia de economist se vedea, din nefericire, practic integral confiscată de pozitivism. Îndeosebi împotriva acestui curent ce închipuie pe om, în maniera științelor fizice, asemenea pietrelor sau atomilor, și-a orientat Mises critica metodologică, respingându-l în Theory and History (1957) și apoi în The Ultimate Foundation of Economic Science (1962). În viziunea pozitivistă, menirea teoriei economice este de a consemna regularitățile statistice, cantitative, ale comportamentului uman, formulând pe această bază legi apte de a furniza „previziuni și de a fi „verificate prin noi probe statistice. Evident, o asemenea metodă este în armonie totală cu ideea economiei guvernate și planificate de „ingineri sociali, din tagma celor care-i privesc pe oameni ca și cum ar fi vorba de obiecte fizice neînsuflețite. După cum notează Mises în prefața lucrării sale Epistemological Problems, această abordare „științifică își propune să:

…studieze comportamentul ființelor umane în concordanță cu metodele întrebuințate de fizica newtoniană pentru studiul masei și al mișcării. Pe baza acestei abordări așa-zis „pozitive a problemelor umane, ei plănuiesc dezvoltarea „ingineriei sociale, o nouă tehnică la dispoziția „țarului economic al viitoarei societăți planificate, pentru manipularea oamenilor vii, așa cum tehnologia îi permite inginerului manipularea materialelor neînsuflețite. [2]

În contrast cu asemenea idei, Mises a elaborat metodologia numită de el „praxeologie sau teoria generală a acțiunii umane, pornind de la două surse: (1) analiza individualistă, logico-deductivă, a economiștilor „clasici și „austrieci, și (2) filosofia istoriei datorată „Școlii sud-vest germane, așa cum a fost elaborată în pragul secolului al XX-lea îndeosebi de Rickert, Dilthey, Windelbrand și de prietenul lui Mises, Max Weber. Esența praxeologiei misesiene este omul care acționează: ființa umană individuală, închipuită nu ca o piatră sau un atom ce „se mișcă guvernat de legi fizice cantitativ determinate, ci ca o ființă înzestrată cu aspirații proprii, scopuri și țeluri pe care încearcă să le atingă și cu idei despre felul cel mai nimerit în care o poate face. Pe scurt, Mises, în contrast cu pozitiviștii, afirmă ireductibilitatea conștiinței umane ca dat ultim, ireductibilitatea intelectului uman care adoptă proiecte și se străduie să le ducă la bun sfârșit în acțiune. Realitatea acțiunii astfel înțelese este stabilită prin introspecție, ca și prin contactul cu celelalte ființe umane în activitatea lor. O dată ce oamenii își întrebuințează liber voința acționând în lume, comportamentul rezultat nu poate fi nicidecum cuantificat în „legi istorice cantitative. De aceea, este zadarnică și înșelătoare pentru știința economică tentativa de a stabili legi statistice previzibile și corelații referitoare la activitatea umană. Fiecare eveniment, fiecare act este unic și diferit în istoria umană, rezultat al acțiunii și interacțiunii libere a persoanelor: așa fiind, previziunile statistice sau „testele teoriilor economice rămân lipsite de sens.

Dacă praxeologia înlătură ideea că acțiunile umane ar putea fi prinse în capcana legilor cantitative, cum este totuși posibilă o știință economică? Mises răspunde că știința economică, ca știință a acțiunii umane, trebuie să fie și este foarte diferită de modelul pozitivist al fizicii. Într-adevăr, după cum au arătat economiștii clasici și cei austrieci, știința economică se poate întemeia la început numai pe câteva axiome evidente și larg acceptabile, axiome stabilite prin introspecție în însăși natura și esența acțiunii umane. Implicațiile logice ale unor asemenea axiome vor fi adevărurile științei economice. Un exemplu de asemenea axiomă fundamentală este existența acțiunii umane ca atare: faptul că oamenii au țeluri, acționează pentru a le atinge, acțiunea lor se desfășoară cu necesitate în timp, ei adoptă curent ierarhii de preferințe ș.a.m.d.

Deși netraduse până destul de târziu după al doilea război mondial, ideile metodologice ale lui Mises au pătruns în lumea anglofonă în forma diluată pe care le-a dat-o fostul student și adeptul de atunci al doctrinei sale, tânărul economist britanic Lionel Robbins. Studiul acestuia, Essay on the Nature and Significance of Economic Science (1932), în care autorul își exprimă „recunoștința deosebită față de Mises, a trecut multă vreme, în Anglia și Statele Unite, drept lucrarea de referință în chestiuni de metodologie economică. Dar insistența lui Robbins pe esența științei economice, concepută ca studiul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative, nu depășea o formă suprasimplificată și inconsistentă a praxeologiei. Lipsită cu totul de analiza pătrunzătoare a naturii metodei deductive, ca și de cea a diferențelor existente între teoria economică și specificul istoriei, în condițiile absenței prelungite a traducerilor din opera originală a lui Mises, lucrarea lui Robbins n-a putut ține piept întețirii asaltului pozitivist.


[2] Ludwig von Mises, Epistemological Problems of Economics, Princeton, Van Nostrand, 1990, p.V.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!