Sex

Prostituata

Subiect al unor hărțuieli neîncetate din partea proiectelor de legi, asociațiilor religioase, camerelor de comerț etc., prostituatele continuă totuși să intre în relații de schimb cu publicul. Valoarea serviciului lor este dovedită de faptul că oamenii continuă să le caute, în ciuda opoziției legale și civice.

O prostituată poate fi definită ca o persoană care se angajează în schimbul voluntar de servicii sexuale contra unui onorariu. Partea esențială a definiției, totuși, este „schimbul voluntar”. O copertă de revistă, realizată cu câtva timp în urmă de Norman Rockwell, ilustra esența prostituției, dar nu și detaliile specifice. Ea prezenta un vânzător de lapte și unul de plăcinte stând lângă mașinile lor, fiecare ocupat să mănânce o plăcintă și, respectiv, să bea lapte. Evident, ambii erau fericiți de pe urma „schimbului voluntar”.

Cei lipsiți de suficientă imaginație nu vor vedea nici o legătură între prostituata care își întreține clientul și episodul cu plăcinta și laptele, menționat mai sus. Dar în ambele cazuri, doi oameni au reușit împreună, în mod voluntar, în încercarea de a obține reciproc satisfacție. În nici unul din cazuri nu este vorba de forță sau fraudă. Desigur, clientul prostituatei poate decide mai târziu că serviciile pe care le-a primit nu au făcut banii pe care i-a plătit. Prostituata poate avea impresia că banii pe care i-a primit nu o compensează în întregime pentru serviciile pe care le-a oferit. Nemulțumiri similare pot apărea și în schimbul lapte-plăcintă. Laptele putea fi acrit sau plăcinta necoaptă. Dar ambele regrete s-ar petrece după fapte și nu ar schimba descrierea acestor schimburi ca fiind „voluntare”. Dacă toți participanții nu le-ar fi voit, schimburile nu ar fi avut loc.

Există unii, printre care se numără și adepții mișcării de emancipare a femeii, care deplâng povara bietei prostituate înjosite și consideră că viața ei este umilitoare și supusă exploatării. Dar prostituata nu consideră vânzarea sexului ca pe ceva umilitor. După ce compară părțile bune (ore de lucru puține, plată bună) cu dezavantajele (hărțuirea de către poliție, comisionul obligatoriu pentru proxenetul ei, condiții de lucru neplăcute), prostituata își preferă în mod evident munca, altminteri nu ar continua să o facă.

Există, desigur, multe aspecte negative încercate de prostituate, care contrazic imaginea „târfei fericite”. Există prostituate dependente de droguri, prostituate bătute de pești și prostituate ținute în bordeluri împotriva voinței lor. Dar aceste aspecte sordide nu au nimic de-a face cu însăși profesiunea prostituției. Există asistente medicale și medici răpiți pentru a-i trata pe cei care se ascund de justiție; există dulgheri dependenți de droguri; există contabili bătuți de hoți. Dar cu greu am putea trage concluzia că aceste profesii sau vocații sunt suspecte, umilitoare sau expuse exploatării. Viața prostituatei este atât de bună sau de rea pe cât vrea ea să fie. Ea intră în această viață în mod voluntar, qua prostituată, și este oricând liberă să plece.

De ce atunci hărțuiala și interdicțiile împotriva prostituției? Impulsul nu vine de la client; ele este un participant benevol. Clientul poate înceta să frecventeze o prostituată, dacă decide că nu este în avantajul lui să o facă. Mișcarea pentru interzicerea prostituției nu vine nici de la prostituate. Ele s-au oferit voluntar pentru aceste sarcini și aproape întotdeauna pot renunța, dacă se răzgândesc în privința avantajelor relative.

Impulsul pentru scoaterea prostituției în afara legii este inițiat de „terțe părți”, care nu sunt implicate direct în schimb. Motivele lor variază de la grup la grup, de la zonă la zonă și de la an la an. Ceea ce au în comun este faptul că sunt părți exterioare. Ele nu au nici un interes și nici vreo poziție în această problemă, și ar trebui ignorate. A le permite să decidă în această problemă este la fel de absurd ca faptul de a permite cuiva din afară să decidă în privința schimbului dintre vânzătorul de lapte și cel de plăcinte.

Atunci, de ce sunt tratate atât de diferit cele două cazuri? Imaginați-vă o asociație intitulată „mâncătorii decenți”, organizată pentru a promova doctrina că a mânca plăcintă cu lapte este ceva rău. Chiar dacă ar putea fi demonstrat că asociația împotriva laptelui-cu-plăcintă și asociația împotriva prostituției au un merit intelectual identic – adică, nici unul – reacția față de cele două asociații ar continua să fie diferită. Încercarea de a scoate în afara legii laptele-cu-plăcintă ar provoca doar râsul, în timp ce încercarea de a scoate în afara legii prostituția ar fi întâmpinată cu o atitudine mai tolerantă. Există ceva în această acțiune care rezistă cu încăpățânare pătrunderii intelectuale a problemei prostituției. De ce nu a fost legalizată prostituția? Deși argumentele împotriva legalizării nu au nici o valoare, ele nu au fost niciodată atacate în mod clar de comunitatea intelectuală ca fiind false.

Diferența dintre schimburi sexuale, precum acela care are loc în prostituție, și alte schimburi, precum cel care se petrece între vânzătorul de lapte și cel de plăcinte, pare să se bazeze pe, sau cel puțin să aibă o legătură cu rușinea pe care o simțim, sau suntem determinați să o simțim, la ideea de a trebui să „cumpărăm sex”. Cineva nu este „cu adevărat bărbat”, nici nu poate fi confundată cu o femeie atrăgătoare, dacă plătește pentru sex.

Următoarea glumă, bine cunoscută, ilustrează acest punct de vedere. Un bărbat care arată bine întreabă o femeie atrăgătoare și „virtuoasă” dacă vrea să se culce cu el pentru 100 000 de dolari. Ea este înspăimântată de ofertă. Totuși, după ce se mai gândește, ajunge la concluzia că, deși prostituția este ceva rău, ar putea folosi banii pentru caritate și fapte bune. Bărbatul pare fermecător, deloc periculos sau respingător. Ea răspunde rușinată: „da”. Atunci bărbatul întreabă: „Dar pentru 20 de dolari?” Femeia îi răspunde indignată: „Cum îndrăznești, ce fel de femeie crezi că sunt?” și îi dă o palmă. „Păi, am stabilit deja ce fel de femeie ești. Acum încercăm să stabilim prețul”, răspunde el. Măsura în care răspunsul bărbatului este o „palmă morală” dată femeii este neînsemnată față de disprețul cu care sunt acoperite, de obicei, persoanele implicate în astfel de îndeletniciri.

Există două abordări care ar putea combate atitudinea după care este degradant să plătești pentru sex. Există atacul frontal, care neagă pur și simplu că este ceva rău să plătești pentru sex. Totuși, acest lucru nu prea i-ar convinge pe cei care consideră că prostituția este un rău. Cealaltă posibilitate este de a arăta că noi întotdeauna plătim pentru sex – cu toții, întruna – și deci nu ar trebui să criticăm aranjamentele dintre o prostituată profesionistă și un client.

În ce sens se poate spune că noi toți ne angajăm în schimburi și plăți atunci când ne angajăm într-o activitate sexuală? În cel mai bun caz, trebuie să oferim ceva partenerilor noștri probabili înainte ca ei să consimtă să aibă relații sexuale cu noi. În cazul prostituției explicite, oferta este în termeni de bani gheață. În alte cazuri, schimbul nu este atât de evident. Multe modele de întâlniri se conformează în mod clar tiparului prostituției. Se așteaptă din partea bărbatului să plătească pentru film, masă, flori etc., iar din partea femeii să răspundă, în schimb, cu servicii sexuale. Căsătoriile în care soțul asigură elementele financiare, iar soția îndeplinește funcțiile sexuală și de menaj se conformează de asemenea destul de clar aceluiași model.

De fapt, toate relațiile umane voluntare, de la cele de dragoste la cele intelectuale, sunt schimburi. În cazul iubirii romantice urmate de căsătorie, schimbul se face în termenii afecțiunii, respectului, bunătății etc. Schimbul poate să fie unul fericit, iar partenerii pot să se bucure de faptul că dăruiesc. Dar este totuși un schimb. Este clar că, dacă nu se dă afecțiune, bunătate etc., sau ceva, nu se va primi nimic. La fel, dacă doi poeți „ne-mercenari” nu „primesc nimic” unul de la celălalt, și relația lor se va termina.

Dacă există schimburi, există și plăți. Acolo unde există plăți pentru relații care includ elemente sexuale, cum ar fi căsătoria sau unele modele de întâlniri – acolo este vorba de prostituție, conform definiției acestui termen. Câțiva comentatori sociali au comparat în mod corect căsătoria cu prostituția. Dar toate relațiile în care are loc un schimb, cele care includ sexul, ca și cele care nu îl includ, sunt o formă de prostituție. În loc să condamnăm toate aceste relații din cauza similarității lor cu prostituția, ar trebui să privim prostituția ca pe o formă de interacțiune la care participă toți oamenii. Nu ar trebui ridicate obiecții față de nici una dintre ele – nici față de căsătorie, nici față de prietenie ori de prostituție.

Peștele

Din timpuri imemoriale, peștii au fost tratați ca paraziți care jefuiesc prostituatele. Dar într-o evaluare cinstită, trebuie examinată adevărata funcție a codoșului.

Un punct inițial, care necesită clarificare, este afirmația că peștii folosesc constrângerea și amenințarea cu violența pentru a strânge și menține prostituatele în slujba lor. Unii pești fac acest lucru, dar acest fapt justifică, oare, condamnarea profesiei în sine? Există, oare, vreo profesie care să nu aibă măcar un singur practicant ce se face vinovat de joc murdar? Există zidari, instalatori, muzicieni, preoți, medici și avocați care au violat drepturile semenilor lor. Dar aceste profesii nu trebuie condamnate, qua profesii, în întregime.

La fel ar trebui să se petreacă lucrurile și cu profesia de proxenet. Acțiunile unui pește, sau chiar ale tuturor peștilor luați împreună, nu pot fi folosite în mod legitim pentru a condamna profesia ca profesie, dacă acțiunea nu este o parte necesară a profesiei. De exemplu, profesia de a răpi copiii mici pentru a obține o răscumpărare este o profesie rea, ca profesie. Chiar dacă unii răpitori pot face fapte bune, cum ar fi să doneze o parte din răscumpărare pentru fapte caritabile, sau chiar dacă toți ar face la fel, profesia nu devine, prin aceasta, mai puțin abominabilă, pentru că acțiunea care o definește este rea. Dacă acțiunea care definește profesia de pește ar fi ceva rău, atunci ar trebui și ea condamnată. Pentru a evalua profesia de proxenet, orice acte rele exterioare, care ar putea fi comise de unii pești, trebuie ignorate, ca având prea puțin de-a face cu profesia ca atare.

Funcția unui pește, în sine, este aceea a unui broker*. În același mod în care procedează agenții de valori imobiliare, de asigurări, de bursă ori investiții etc., peștele are funcția de a pune laolaltă două părți ale unei tranzacții, la un cost mai mic decât ar fi necesar pentru a le aduce împreună fără serviciile lui. Fiecare parte a unei tranzacții servită de un broker câștigă din activitatea acestuia, altminteri nu i-ar mai folosi serviciile. La fel stau lucrurile și cu peștele. Clientul este scutit de a pierde timpul de așteptare și căutare fără rezultate. Este mai ușor să suni un codoș pentru a obține o întâlnire cu o prostituată, decât să cheltuiești timp și eforturi căutând una. De asemenea, clientul are siguranța de a ști că prostituata este recomandată.

Și prostituata beneficiază de ele. Ea câștigă timpul pe care, altminteri, l-ar fi pierdut căutând clienți. Ea este, de asemenea, protejată de pește – de clienți nedoriți și de polițiști, din a căror profesie qua profesie face parte împiedicarea prostituatelor de a se angaja într-un comerț voluntar cu adulți care consimt la aceasta. Întâlnirile aranjate de pește îi oferă prostituatei o securitate fizică sporită față de agățatul pe stradă sau în baruri.

Prostituata nu este mai exploatată de pește decât este exploatat fabricantul de vânzătorul care îi aduce afaceri, sau decât actrița care plătește unui agent un procent din câștigurile ei, pentru a-i găsi roluri noi. În aceste exemple, patronul, prin intermediul serviciilor angajatului, câștigă mai mult decât costul angajării acestuia. Dacă lucrurile nu ar sta așa, relația patron-angajat nu ar mai avea loc. Relația prostituatei cu peștele (cel care angajează față de cel angajat) prezintă aceleași avantaje reciproce.

Peștele profesionist îndeplinește funcția necesară de intermediere. În îndeplinirea acesteia, el este mai onorabil decât mulți alți brokeri, de exemplu, decât cei din activitatea bancară, de asigurări sau de bursă. Aceștia se sprijină pe legi restrictive statale și federale pentru descurajarea concurenței lor, în timp ce peștele nu poate niciodată să folosească legea pentru a-și menține poziția.

Porcul de mascul misogin

Mișcarea de emancipare a femeilor este un amalgam de programe diferite, alcătuit din grupuri diferite cu scopuri diferite. Intelectul care știe să facă deosebiri poate accepta unele dintre scopurile, țelurile, motivațiile și programele de emancipare a femeilor și poate respinge altele. Ar fi o prostie să tratezi ca echivalente o mulțime de valori și atitudini diferite, doar pentru că au fost ambalate împreună. Punctele de vedere ale mișcării de emancipare a femeilor pot fi împărțite în patru categorii principale – fiecare din acestea necesitând o abordare diferită.

1. Acțiuni coercitive împotriva femeilor

În afară de crimă, cea mai brutală acțiune coercitivă împotriva femeilor este violul. Cu toate acestea, în societatea noastră dominată de masculi, violul nu este întotdeauna ilegal. El nu este ilegal dacă este comis asupra unei femei de către soțul ei. Și, deși violul este ilegal atunci când se petrece în afara „sanctității” căsătoriei, modul în care este tratat de legi lasă mult de dorit. Pe de o parte, dacă violatorul și victima se cunoșteau dinainte, tribunalul presupune că nu a fost vorba de viol. Pe de altă parte, pentru a dovedi violul, în multe state a fost necesar până nu demult să existe un martor al delictului. Mai mult decât atât, dacă prieteni ai violatorului jură că au avut raporturi sexuale cu victima, ea poate fi caracterizată ca „imorală” și devine realmente imposibil să se obțină o condamnare. Dacă victima este o prostituată, este la fel de imposibil să fie obținută o condamnare. Raționamentul pe care se sprijină imposibilitatea legală ca o prostituată să fie violată este punctul de vedere ridicol potrivit căruia e cu neputință să forțezi o persoană să facă ceea ce, cu alte ocazii, face de bunăvoie.

Unul dintre aspectele cele mai atractive ale mișcării de emancipare a femeilor este sprijinul acordat pedepselor mai mari pentru viol, plus compensații pentru victimă. Înainte, oamenii care ocupau în spectrul politic o poziție comparabilă cu cea a majorității feministelor de astăzi (de exemplu, liberalii și cei de stânga) cereau pedepse mai ușoare pentru violatori și o cocoloșire generală a delicvenților. În opinia lor, toate delictele, inclusiv violul, aveau drept cauze principale sărăcia, desfacerea familiei, lipsa facilităților de recreere etc. Iar „soluția” lor decurgea direct din această „înțelegere”: mai multă asistență socială, mai multe parcuri și locuri de joacă pentru cei dezavantajați, consiliere, terapie etc. Prin contrast, insistența feministelor pentru pedepse mai aspre acordate violatorilor, cu închisoarea sau chiar mai rău, vine ca o adiere de aer proaspăt.

Deși violul este cea mai izbitoare situație în care guvernul încuviințează acțiuni coercitive împotriva femeilor, mai există și altele. Să examinăm ce implicații au legile împotriva prostituției. Aceste legi interzic schimbul între adulți care consimt reciproc. Ele sunt dăunătoare femeilor, prin aceea că le împiedică să-și câștige un trai cinstit. Dacă orientarea lor anti-feminină nu este suficient de clară, să ne gândim la faptul că, deși tranzacția este la fel de ilegală pentru client, ca și pentru vânzător, masculul (clientul) nu este aproape niciodată arestat, în timp ce femeia (vânzătorul) este.

Un caz elocvent este avortul. Deși s-au mai făcut unele progrese, avortul este limitat de reguli obstrucționiste. Atât interzicerea directă a avortului, cât și avortul sub controlul actual neagă importantul principiu moral al proprietății de sine. Așadar, ele sunt întoarceri la sclavie, o situație definită fundamental prin barierele puse între oameni și dreptul lor la proprietatea de sine. Dacă o femeie este proprietara propriului corp, atunci este și proprietara propriului abdomen, și numai ea singură are dreptul complet și unic de a hotărî dacă să aibă un copil sau nu.

Modurile în care guvernul sprijină sau se implică activ în constrângerea femeilor sunt numeroase. De exemplu, până nu demult, femeile nu aveau aceleași drepturi ca bărbații de a deține proprietăți sau de a se angaja în contracte. Există încă legi care împiedică femeile căsătorite, dar nu și pe bărbații căsătoriți, să vândă proprietăți sau să se angajeze în afaceri fără permisiunea soților lor. La unele universități de stat, condițiile de intrare sunt mai rigide pentru femei decât pentru bărbați. Celebrul sistem de activități din școlile noastre publice îi inițiază pe băieți în activități „masculine” (sporturi și tâmplărie), iar pe fete în activități „feminine” (bucătărie și croitorie).

Este important să înțelegem că toate aceste probleme au două lucruri în comun: ele sunt exemple în care se utilizează forța agresivă împotriva femeilor, iar toate exemplele sunt în strânsă legătură cu aparatul de stat. Deși nu există o înțelegere largă a acestui lucru, el este la fel de adevărat pentru viol și prostituție, ca și pentru toate celelalte acțiuni și activități descrise mai sus. Pentru că, ce altceva înseamnă a spune că femeile nu au dreptul de a avorta, de a deține o proprietate sau de a înființa o afacere decât că femeile care se angajează în aceste activități vor fi oprite prin constrângere de stat, amenzi sau pedepse cu închisoarea.

Desigur, atât guvernul, cât și indivizii pot face discriminări. Dar numai discriminarea statului, și nu discriminarea privată violează drepturile femeilor. Când un individ privat discriminează, el (sau ea) o face cu propriile resurse, în numele lui (ei) propriu. Dar când statul discriminează, el o face cu resurse luate de la cetățeni și în numele tuturor cetățenilor săi. Aceasta este o diferență crucială.

Dacă o întreprindere privată, cum ar fi un film, discriminează, ea întâmpină riscul de a pierde bani sau de a da faliment. Oamenii care se opun discriminării pot să nu mai acorde fonduri sau să nu mai fie clienții instituției respective. Totuși, când statul discriminează, acești oameni nu mai au opțiunea respectivă și nu mai există riscul falimentului. Chiar și atunci când oamenii se opun discriminării într-o instituție de stat căreia îi pot opri (parțial) finanțarea (de exemplu, studenții într-o universitate de stat), statul are și alte alternative. El poate compensa fondurile pierdute cu bani din impozite, iar acestea din urmă trebuie plătite sub amenințarea cu forța.

Chiar și ciupiturile cărora le cad victimă femeile sunt strâns legate de aparatul de stat. Să comparăm ce se întâmplă când hărțuirea sexuală are loc în interiorul unui loc privat (un magazin) și când are loc afară (pe stradă, la un bloc distanță de același magazin). Când o femeie este molestată într-un loc privat, întreaga forță a sistemului liberei inițiative, bazat pe profit și pierdere, vine să acționeze asupra problemei. Este în interesul întreprinzătorului să afle și să descurajeze acțiunile ofensive. Dacă el nu face acest lucru, va pierde clienți. Într-adevăr, între proprietarii de magazine există concurență cu scopul de a oferi clienților un mediu sigur și confortabil. Cei care au cel mai mare succes în campania anti-ciupit tind să culeagă cele mai mari profituri. Cei care eșuează, fie pentru că ignoră problema, fie pentru că nu reușesc să-și aplice programele, vor tinde să suporte cele mai mari pierderi. Aceasta, desigur, nu este o garanție că ciupitul și alte comportamente ofensive vor înceta. Ele se vor petrece întotdeauna, atâta timp cât oamenii rămân de o moralitate imperfectă. Dar acest sistem încurajează, prin profituri și pierderi, pe cei mai capabili de a controla situația.

Totuși, prin comparație cu ce se întâmplă în domeniul public, sistemul privat începe să pară perfecțiunea întruchipată. În domeniul public nu există aproape nici un stimulent pentru a rezolva problema. Nimeni nu pierde nimic în mod automat, atunci când o femeie este ciupită sau molestată în vreun alt fel. Polițiștii orașului au, în mod teoretic, această responsabilitate, dar ei funcționează fără avantajul sistemului automat de stimulare al profitului și pierderii. Salariile lor, plătite cu bani proveniți din impozite, nu depind de modul în care își execută sarcinile și ei nu suferă nici o pierdere financiară atunci când femeile sunt molestate. Este deci clar de ce majoritatea acestui tip de hărțuire se petrece pe stradă, și nu în magazine.

2. Acțiuni ne-coercitive împotriva femeilor

Multe acțiuni întreprinse împotriva femeilor nu sunt, strict vorbind, coercitive. De exemplu, fluieratul, privirile pofticioase, zeflemeaua, insinuările, flirtul nedorit etc. (Desigur, este adesea dificil să știi dinainte dacă o remarcă cu nuanță de flirt va fi bine venită sau nu.) Să examinăm aluziile sexuale care au loc încontinuu între femei și bărbați. Deși pentru mulți oameni, și în special pentru cei din mișcarea feministă, nu există nici o diferență reală între acest tip de comportament și actele coercitive, diferența este crucială. Ambele pot fi neplăcute pentru multe femei, dar unul este un act fizic agresor, iar celălalt nu.

Există multe alte tipuri de acțiuni care intră în aceeași categorie. De exemplu, folosirea unor vulgarități sexuale („pipiță” sau „bucățică mișto”), susținerea unor standarde morale duble, anumite reguli de etichetă, încurajarea capacității mentale a băieților, dar nu și a fetelor, oprobiul societății față de femeile care participă la activități atletice „masculine”, reclame „sexiste”, precum și plasarea femeilor pe un piedestal.

În legătură cu aceste atitudini și altele, care pot fi ofensatoare, dar nu sunt coercitive, trebuie făcute două observații importante. Prima este că astfel de acțiuni necoercitive nu pot fi scoase în afara legii, în mod legitim. Orice încercare în acest sens ar implica violarea în masă a drepturilor altor indivizi. Libertatea de exprimare înseamnă că oamenii au dreptul să spună orice le place, chiar și să facă afirmații condamnabile și mitocănești.

A doua observație este mai complicată și în nici un caz nu este evidentă. Într-o măsură considerabilă, aceste acțiuni condamnabile, dar necoercitive, sunt stimulate și încurajate de activități statale coercitive, care operează în culise. De exemplu, frecvența mare a proprietății de stat asupra terenurilor, parcurilor, trotuarelor, drumurilor, afacerilor etc. Aceste activități coercitive, bazate pe impozitare obligatorie nelegitimă, pot fi criticate în mod legitim. Dacă ele ar fi eliminate, comportarea neplăcută, dar legală, pe care ele o sprijină s-ar diminua cu ajutorul pieței libere.

Să luăm ca exemplu cazul în care un șef (bărbat) hărțuiește o secretară (femeie) într-un mod condamnabil, dar necoercitiv. Vom compara situația în care o astfel de activitate are loc pe o proprietate publică și pe una privată. Pentru a analiza acest lucru, trebui să înțelegem ceea ce economiștii muncii numesc „diferențe compensatoare”. O diferență compensatoare este cantitatea de bani necesară recompensării unui angajat pentru pierderile psihice implicate de slujba respectivă. De exemplu, să presupunem că există două locuri de muncă disponibile. Unul se găsește într-un birou cu aer condiționat, cu o vedere plăcută, împrejurimi agreabile și colegi plăcuți. Celălalt se află într-o pivniță umedă, înconjurat de colegi ostili. Totuși, de obicei există o diferență oarecare de salariu, suficient de mare pentru a atrage un individ către slujba mai puțin plăcută. Dimensiunea exactă a diferenței variază pentru diferiți oameni. Dar ea există.

La fel cum trebuie plătite diferențe compensatoare pentru a angaja lucrători în pivnițe umede, acestea trebuie plătite și femeilor care lucrează într-un birou unde sunt obiectul hărțuirii sexuale. Dacă șeful este un om de afaceri privat, această creștere de salariu provine din buzunarul lui. Astfel, el are un stimulent bănesc puternic pentru a-și controla comportarea, precum și pe a celor care lucrează pentru el.

Dar creșterea de salariu nu este plătită de șeful unei întreprinderi guvernamentale sau al uneia întreținute de guvern! Ea este achitată din banii contribuabililor, care nu se plătesc după livrarea unor servicii satisfăcătoare, ci sunt colectați prin constrângere. Așadar, șeful are mai puține motive să exercite un control. Este clar că acest tip de hărțuire sexuală, prin ea însăși ofensivă, dar nu coercitivă, este făcută posibilă prin acțiunile coercitive ale guvernului, cu rolul său de colector de impozite. Dacă impozitele ar fi plătite voluntar, atunci șeful, chiar și într-un birou guvernamental, ar fi obiectul unui control semnificativ. El ar fi în situația de a pierde bani dacă, prin comportarea lui, și-ar jigni angajații. Dar deoarece el este întreținut din bani proveniți din impozitare coercitivă, propriii săi angajați se află la discreția lui.

În același mod, să comparăm situația în care un grup de bărbați fluieră după femeile ce trec prin preajma lor, le fixează cu priviri insistente, adresându-le cuvinte înjositoare și insultătoare. Un grup face acest lucru pe un trotuar sau o stradă proprietate publică, iar celălalt într-un loc aflat în proprietate privată, cum ar fi un restaurant sau un magazin.

În care din cele două cazuri este mai probabil să i se pună capăt acestei comportări legale, dar condamnabile? În sectorul public, nu este în interesul financiar al nici unei persoane din afacerea respectivă să pună capăt hărțuielii. Din moment ce acest comportament este legal, așa cum am presupus, nici forțele poliției publice nu pot face nimic pentru a-l opri.

Dar în domeniul întreprinderii private, fiecare întreprinzător care speră să angajeze femei sau să vândă femeilor (ori bărbaților care nu sunt de acord cu acest mod de a trata femeile) are un stimulent pecuniar puternic pentru a pune capăt acestei situații. De aceea, nu întâmplător astfel de hărțuiri au loc aproape întotdeauna în locuri publice și niciodată în magazine, restaurante sau în alte instituții care funcționează pe bază de profit și au grijă de imaginea lor.

3. Porcul de mascul misogin ca erou

Este necesar să examinăm în detaliu două erori grave care sunt comise de adepții emancipării femeii. Tocmai pentru bunul simț cu care se opune acestor programe, porcul de mascul misogin poate fi considerat un erou.

Legi care impun „salarii egale la muncă egală”. Problema, desigur, este cum să definim „munca egală”. Dacă „munca egală” este luată în sens literal și îmbrățișează toate aspectele productivității angajatului, pe termen scurt, ca și pe termen lung, atunci ea trebuie să includă caracteristicile psihice, discriminarea clienților și a celorlalți angajați, capacitatea angajatului de a se conecta la ceea ce este – sau la ceea ce nu este – pe placul întreprinzătorului, precum și la idiosincraziile acestuia din urmă. Pe scurt, toate aceste componente trebuie cântărite, dacă munca egală reprezintă exact același lucru ca și profitabilitatea egală pentru întreprinzător. Doar atunci, pe piața liberă, lucrătorii cu astfel de capacități egale vor tinde să câștige salarii egale. Dacă, de exemplu, femeile ar fi plătite mai puțin decât bărbații, deși sunt lucrători la fel de buni în sensul de mai sus, atunci ar fi puse în mișcare forțe care, duse până la capăt, ar asigura o plată egală. Cum? Patronul ar putea obține mai mulți bani înlocuind bărbații lucrători cu femeile lucrătoare. Cererea pentru lucrători s-ar micșora, ceea ce ar duce la scăderea salariilor acestora, iar cererea pentru lucrătoare ar crește, ducând la mărirea salariilor pentru femei. Fiecare patron care ar înlocui un bărbat cu o femeie ar avea un avantaj competitiv asupra celor care refuză acest lucru. Patronii care maximizează profitul ar continua să câștige mai mult decât cei care fac discriminări. Patronii care maximizează profitul ar putea vinde la prețuri mai mici decât patronii care fac discriminări, iar dacă celelalte condiții se mențin egale, în cele din urmă i-ar putea aduce pe aceștia la faliment.

Totuși, în realitate, adepții salariilor egale pentru muncă egală nu au în vedere acest tip strict de egalitate. Definiția lor pentru „egalitate” se referă la același număr de ani de școală, la abilități echivalente, la grade universitare identice și, poate, la punctaje similare obținute la testele de admitere. Cu toate acestea, indivizii care sunt, în realitate, identici în raport cu astfel de criterii pot avea capacități foarte diferite de a obține câștiguri pentru patronii lor. De exemplu, să luăm doi lucrători, un bărbat și o femeie, identici în privința punctajelor la teste și a pregătirii universitare. Este un fapt indiscutabil că, în cazul unei sarcini, este mult mai probabil ca femeia să stea acasă și să se ocupe de creșterea copilului. Aprecierea, dacă această tradiție este dreaptă sau nu, nu este relevantă. Ceea ce este util de știut aici este dacă este reală sau nu. Dacă femeia stă acasă, întrerupându-și cariera sau slujba, ea va avea mai puțină valoare pentru patron. În acest caz, deși bărbatul și femeia care candidează pentru slujbă pot avea calificări identice, pe termen lung, bărbatul va fi mai productiv decât femeia și, prin urmare, mai valoros pentru patron.

În mod paradoxal, multe dovezi care indică faptul că bărbații și femeile nu sunt la fel de productivi provin chiar de la mișcarea de emancipare a femeii. Există câteva studii în care femeile și bărbații au fost testați mai întâi ca grupuri, izolați unii de alții, și apoi împreună, în concurență unii cu alții. În unele cazuri, când grupurile au fost testate separat, femeile au arătat clar că au capacități înnăscute mai mari decât bărbații. Cu toate acestea, atunci când cele două grupuri au fost testate la concurență, bărbații au obținut, invariabil, punctaje mai bune decât femeile. Din nou, vom sublinia că ceea ce ne preocupă aici nu este caracterul corect al unor asemenea împrejurări, ci efectele. Problema este că, la locurile de muncă, femeile se vor găsi adesea în concurență cu bărbații. Dacă ele în mod constant cedează inițiativa bărbaților și nu pot să dea tot ce au mai bun în concurență cu aceștia, ele sunt, în realitate, de mai puțin ajutor în procurarea profitului pentru patron. Dacă femeile sunt egale cu bărbații la punctajele testelor, dar ele sunt inferioare la maximizarea profitului, atunci plata egală pentru muncă egală se va dovedi dezastruoasă pentru femei.

Aceasta ar fi un dezastru, pentru că stimulentele pentru maximizarea profitului ar fi inversate. În loc ca piața să exercite o presiune puternică și constantă către concedierea bărbaților și angajarea femeilor, patronii vor fi motivați să concedieze femeile și să angajeze bărbați în locul lor. Dacă patronul este forțat să plătească aceleași salarii bărbaților și femeilor chiar dacă acestea nu sunt la fel de productive, profiturile vor crește în măsura în care lucrătorii vor înlocui lucrătoarele. Patronii înclinați să adopte punctul de vedere feminist și insistă să păstreze lucrători femei vor avea profituri mai mici și își vor pierde partea lor de piață. Patronii prosperi vor fi cei care nu angajează femei.

Trebuie de asemenea subliniat că tendința potrivit căreia femeile care sunt cu adevărat egale în productivitate cu bărbații să primească salarii egale există numai pe piața liberă, bazată pe sistemul profitului și pierderii. Numai în cadrul liberei inițiative există stimulente financiare pentru angajarea femeilor foarte productive și subevaluate, pentru „a beneficia” de pe urma situației lor neplăcute și, deci, pentru a le mări ulterior salariile.

În sectoarele guvernamentale și cele de non-profit, aceste stimulente bazate pe profit sunt, prin definiție, absente. Nu este deloc un accident deci faptul că toate abuzurile reale asupra femeilor în această privință se petrec în domenii guvernamentale și de non-profit, cum ar fi școlile, universitățile, bibliotecile, fundațiile, munca socială și serviciile publice. Există puține acuzații de salarii mai mici pentru femei în domenii private cum ar fi computerele, reclama sau mass-media.

4. Legi care impun nediscriminarea

McSorley este un bar din New York City care, până când a fost „eliberat”, servea exclusiv bărbați. Sub drapelul noii legi anti-discriminare din New York, femeile au fost servite pentru prima oară în istoria barului. Acesta a fost considerat un mare pas progresist de către facțiunile liberale, cele progresiste și de către mișcarea de emancipare a femeii. Filozofia fundamentală din spatele legii și a eliberării de la McSorley pare să fie aceea că este ilegitim să se facă discriminări pe baza sexului între clienți potențiali.

Dacă problemele ridicate de această filozofie nu sunt evidente la prima vedere, ele pot fi clarificate prin câteva reductio ad absurdum. Dacă s-ar adera strict la această filozofie, de exemplu, atunci WC-urile publice, separate pentru bărbați, nu ar fi considerate „discriminatorii”? Dar locurile de cazare separate pentru bărbați? Dar ce se întâmplă cu homosexualii bărbați? Ei ar putea fi acuzați de „discriminare” împotriva femeilor. Dar femeile care se căsătoresc cu bărbați nu fac, oare, o discriminare față de alte femei?

Aceste exemple sunt, desigur, ridicole. Dar ele sunt consecvente cu filozofia anti-discriminării. Dacă ele sunt ridicole este pentru că această filozofie este ridicolă.

Este important să înțelegem că toate acțiunile umane implică discriminarea, considerată în singura definiție rațională acestui termen, de care s-a abuzat atât de mult: a alege dintre alternativele disponibile pe cea care îți servește cel mai bine interesele. Nu există nici o acțiune întreprinsă de o ființă umană care să nu fie în concordanță cu această axiomă. Discriminăm atunci când ne alegem o pastă de dinți, când ne decidem asupra unui mijloc de transport, când hotărâm cu cine să ne căsătorim. Discriminarea practicată de gurmand sau de degustătorul de vinuri este și poate fi discriminarea practicată de toți oamenii. Așadar, orice atac la adresa discriminării este o încercare de a restrânge opțiunile deschise tuturor indivizilor.

Dar ce putem spune despre opțiunea femeilor de a bea la McSorley? A fost oare violat dreptul lor de a alege? Nu. Ceea ce au trăit ele a fost ceea ce trăiește un bărbat atunci când o femeie îi respinge avansurile sexuale. Femeia care refuză să se întâlnească cu un bărbat nu se face vinovată de încălcarea drepturilor lor – pentru că aceste drepturi nu cuprind o relație cu ea. Acest lucru există ca o posibilitate, dar nu ca un drept, cu excepția cazului în care ea ar fi sclava lui. În mod similar, un bărbat care dorește să bea în compania altor bărbați nu se face vinovat de violarea drepturilor femeilor. Pentru că printre drepturile femeilor nu există cel de a bea cu persoane care nu doresc să bea cu ele. Numai într-o societate de sclavi lucrurile nu stau așa. Numai într-o societate de sclavi stăpânul poate obliga un sclav să-i îndeplinească dorințele. Dacă forțele anti-discriminatoare reușesc să-și impună filozofia asupra marelui public, atunci ele vor reuși de asemenea să impună publicului jugul greu al sclaviei. În măsura în care porcul de mascul misogin reușește să se opună acestor tendințe, el trebuie privit ca un erou.



* agent, intermediar (n. trad.).

Scris de
Walter Block
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins