12. Sectorul public, III: Poliția, dreptul și tribunalele

12. Sectorul public, III: Poliția, dreptul și tribunalele

Prima expunere elaborată a paradigmei protecției non-agresive, dezvoltată ulterior de prof. H. H. Hoppe si alți discipoli ai lui Rothbard – Stephan Kinsella, de pildă.

Traducere Dan Cristian Comănescu *

Protecția polițienească

Piața și libera inițiativă există și, de aceea, cei mai mulți dintre noi își pot închipui fără dificultate o piață liberă capabilă să asigure majoritatea bunurilor și serviciilor. Pe de altă parte, domeniul în care posibilitățile pieței sunt cel mai dificil de apreciat este, probabil, cel care ar rezulta din abolirea gestiunii guvernamentale a serviciilor de protecție: poliția, tribunalele, etc. — domeniul ce cuprinde apărarea persoanei și proprietății împotriva atacurilor sau cotropirilor. Oare cum ar putea inițiativa privată și piața liberă să furnizeze asemenea servicii? Cum ar putea poliția, sistemele legale, serviciile judiciare, vegherea la executarea legilor, penitenciarele – cum ar putea fi toate acestea furnizate pe o piață liberă? Am văzut deja felul în care cel puțin o mare parte din serviciile de protecție ale poliției ar putea fi furnizate de diverși proprietari de străzi și de zone teritoriale. Acum este însă necesar să examinăm sistematic domeniul acesta, în întregime.

Există, în primul rând, o eroare larg împărtășită, răspândită până și printre majoritatea adepților capitalismului de tip laissez-faire, potrivit căreia guvernul trebuie să furnizeze „protecția polițienească“, ca și cum protecția polițienească ar fi o entitate absolută, unic determinată, o cantitate fixă de ceva anume, pe care guvernul o furnizează tuturor. În realitate însă, nu există nici un fel de bun absolut numit „protecție polițienească“, după cum nu există nici alte bunuri unic determinate și absolute, numite „hrană“ sau „adăpost”. Este adevărat că fiecare dintre noi plătește impozite pentru o cantitate aparent determinată de protecție, dar aceasta este o mistificare. În realitate, există posibilități aproape infinite de gradare pentru mai toate serviciile de protecție. Pentru orice persoană sau firmă de afaceri dată, poliția poate furniza orice, începând de la un polițist care patrulează, făcându-și rondul o dată pe noapte, continuând cu doi polițiști care patrulează constant în jurul fiecărui cuartal, sau cu mașini de poliție care circulă pe străzi, sau cu unul ori mai mulți body-guarzi personali, cu activitate permanentă. Mai mult, există numeroase alte decizii pe care poliția trebuie să le ia, a căror complexitate devine evidentă îndată ce îndepărtăm perdeaua mistificatoare a „protecției” absolute. Cum își va aloca poliția fondurile, care sunt, desigur, întotdeauna limitate, aidoma fondurilor tuturor celorlalți indivizi, organizații și agenții? Cât de mult va investi poliția în echipament electronic? Dar în echipamentul de luare a amprentelor? Dar în detectivi, ca substitut al polițiștilor în uniformă? Dar în mașinile de patrulă, ca substitut al poliției pedestre, etc?

Esența problemei este că guvernul nu dispune de nici un criteriu rațional de alocare a acestor resurse. Guvernul știe numai că dispune de un buget limitat. Alocarea de către el a fondurilor este, de aceea, supusă întregului joc politic, irosirii și ineficienței birocratice, fără nici un fel de indiciu asupra măsurii în care departamentul de poliție servește consumatorii în concordanță cu dorințele lor, sau a măsurii în care o face în mod eficient. Situația ar fi diferită dacă serviciile polițienești ar fi furnizate pe o piață liberă, competitivă. În acest caz, consumatorii ar plăti pentru gradul specific de protecție pe care doresc să îl achiziționeze. Consumatorii care nu doresc decât să vadă un polițist din când în când ar plăti mai puțin decât cei ce doresc servicii de patrulare continuă — și cu mult mai puțin decât cei ce solicită serviciile unor body-guarzi, 24 de ore din 24. Pe piața liberă, protecția ar fi furnizată proporțional cu ceea ce — și în modul în care — doresc consumatorii să plătească pentru ea. Ar fi asigurată o stimulare a eficienței, așa cum se petrec întotdeauna lucrurile pe piață, datorită constrângerii de a realiza profituri și de a evita pierderile și de a menține astfel costurile scăzute, servind cele mai imperative cereri ale consumatorilor. Orice firmă de servicii polițienești, afectată masiv de ineficiență, ar da faliment și ar dispărea neîntârziat.

O problemă serioasă, cu care se confruntă întotdeauna forțele de poliție guvernamentale, este: la executarea căror legi anume să vegheze efectiv? Teoretic vorbind, departamentele de poliție sunt ținute să respecte injoncțiunea absolută: „vegheați la executarea tuturor legilor”; dar, în practică, bugetul limitat le forțează să-și aloce personalul și echipamentul numai celor mai urgente infracțiuni. Însă porunca supremă le urmărește, împotrivindu-se unei alocări raționale a resurselor. Pe piața liberă s-ar executa efectiv exact ceea ce consumatorii sunt dispuși să plătească. Să presupunem, de pildă, că Mr. Jones posedă un giuvaier prețios, pe care îl consideră în pericol iminent de a fi furat. El poate solicita și plăti pentru protecție polițienească permanentă, oricât de riguroasă o dorește, și pe care o stabilește cu reprezentanții companiei de poliție. Jones ar mai putea, pe de altă parte, să dețină și un drum privat în cuprinsul proprietății sale funciare, pe care să nu dorească să permită accesul multor călători — sau s-ar putea să nu-i pese prea mult de persoanele care îi încalcă proprietatea, apucând pe acest drum. În acest din urmă caz, el nu va aloca nici un fel de resurse polițienești pentru protejarea acelui drum. Așa cum se întâmplă întotdeauna pe piață, decizia este la latitudinea consumatorului — și, dat fiind că suntem cu toții consumatori, aceasta înseamnă că fiecare persoană decide, individual, cantitatea și calitatea de protecție pe care o dorește și pe este dispusă s-o achiziționeze.

Tot ce am spus referitor la serviciile polițienești finanțate de proprietarii funciari rămâne valabil pentru polițiile private, în general. Poliția existentă pe o piață liberă n-ar fi doar eficientă; reprezentanții ei ar avea și un incitativ puternic să fie curtenitori și să se abțină de la brutalități împotriva clienților sau a prietenilor și partenerilor de afaceri ai acestora. Un Central Park privat ar fi păzit în mod eficient, pentru a maximiza veniturile rezultate din gestiunea parcului, în loc să impună clienților inocenți — dar impozitați — reglementări draconice de îngrădire a circulației în timpul nopții. O piață liberă în domeniul poliției ar recompensa protecția polițienească eficientă și curtenitoare oferită consumatorilor și ar penaliza toate abaterile de la aceste standarde. S-ar pune capăt disjuncției actuale dintre servicii și efectuarea plăților, disjuncție inerentă tuturor operațiunilor guvernamentale și a cărei semnificație este că poliția, asemenea tuturor celorlalte agenții guvernamentale, nu-și dobândește veniturile în mod voluntar și competitiv de la consumatori, ci le extrage în mod coercitiv de la contribuabili.

De fapt, pe măsură ce polițiile guvernamentale au devenit tot mai ineficiente, consumatorii s-au îndreptat tot mai mult spre forme de protecție privată. Am menționat deja protecția cuartalelor sau a cartierelor. Există, de asemenea, gardieni privați, companii de asigurare, detectivi privați și echipamente tot mai sofisticate din categoria seifurilor, lacătelor, televiziunilor cu circuit închis și alarmelor anti-furt. Comisia prezidențială [din SUA] însărcinată cu aplicarea legilor și cu administrarea justiției estima, în 1969, costul polițiilor guvernamentale suportat de publicul american la 2,8 bilioane de dolari pe an, și pe cel destinat serviciilor de protecție private la 1,35 bilioane de dolari, plus încă 200 milioane de dolari destinați echipamentelor, așa încât cheltuielile de protecție privată se ridicau la peste jumătate din suma alocată poliției guvernamentale. Aceste cifre ar trebui să dea de gândit concetățenilor noștri creduli care-și imaginează că protecția polițienească este cumva, printr-un soi de drept sau putere mistică, în mod necesar și pentru totdeauna un atribut al suveranității de stat[1].

Orice cititor de romane polițiste este la curent cu faptul că detectivii care lucrează pentru firme de asigurări private sunt cu mult mai eficienți decât poliția, în domeniul recuperării proprietăților furate. Nu numai că o asemenea companie de asigurări este silită, din motive economice, să-și servească consumatorii — și de aceea să încerce să evite suportarea despăgubirilor — dar rațiunea dominantă de a fi a companiei de asigurări este foarte diferită de cea a poliției. Poliția — ținută, așa cum este, să reprezinte mitul „societății” — este interesată, înainte de orice, de prinderea și pedepsirea infractorului; returnarea prăzii furate către victimă este un obiectiv strict secundar. Pentru compania de asigurări și detectivii săi, dimpotrivă, grija de căpătâi este recuperarea prăzii, iar captura și pedepsirea infractorului este obiectivul secundar, subordonat celui primar, de a furniza ajutorul solicitat de victimă. Avem aici, din nou, diferența între o firmă privată, obligată să servească pe consumatorul-victimă a infracțunii și poliția publică, care nu este supusă nici unei constrângeri economice de acest fel.

Nu putem descrie aici în detaliu o piață care nu există decât potențial, dar este rezonabil să credem că serviciile polițienești, într-o societate liberală, ar fi furnizate de proprietarii funciari sau de companii de asigurare. Deoarece companiile de asigurare ar plăti despăgubiri victimelor actelor criminale, este extrem de probabil ca ele să furnizeze servicii polițienești, ca un mijloc de reducere a criminalității și, implicit, a despăgubirilor suportate de ele. Este cu siguranță plauzibil, în orice caz, că serviciile polițienești ar fi remunerate prin intermediul unui sistem de plăți regulate, lunare, iar o agenție de poliție — fie ea companie de asigurări sau nu — ar putea fi apelată oricând, la nevoie.

Aceasta ne oferă un prim răspuns, simplu, la o viziune tipică de coșmar, agitată de cei care aud pentru întâia oară de ideea privatizării complete a poliției: „Dar aceasta înseamnă că, dacă ești atacat sau tâlhărit trebuie să dai fuga la un polițist și să începi târguiala, pentru a stabili costul pe care îl ai de suportat ca să te apere”. Un moment de gândire ne poate asigura că nici un serviciu nu este furnizat în felul acesta pe piața liberă. Evident, persoana care dorește să fie protejată de Agenția A sau de Compania de asigurări B va prefera să efectueze plăți regulate, mai degrabă decât să aștepte să fie atacată înainte de a-și achiziționa protecția. „Dar să presupunem că avem de a face cu o situație de urgență, când un polițist al Companiei A constată că cineva este prădat. Va trebui el, înainte să acționeze, să se oprească și să întrebe dacă victima a achiziționat o poliță de asigurare de la Compania A?” În primul rând, acest tip de tâlhărie de drumul mare va fi combătut, după cum notam mai sus, de poliția angajată de proprietarul străzii în chestiune. Dar ce se întâmplă în cazul improbabil când un cartier nu posedă servicii polițienești stradale și un polițist al Companiei A asistă întâmplător la agresarea unei persoane? Se va arunca el în ajutorul victimei? Răspunsul, desigur, ar depinde de Compania A, dar este greu de conceput că agențiile polițienești private nu vor cultiva bunăvoința clienților, adoptând o politică de furnizare gratuită a ajutorului către victimele aflate în situații de maximă urgență, urmând, eventual, să solicite victimei salvate o donație voluntară, ulterior. În cazul unui jaf sau atac la domiciliu, pe de altă parte, proprietarul se va adresa, desigur, companiei de poliție al cărei client este. El va suna la Compania de poliție A, în loc de „poliția” la care telefonează în prezent.

Competiția garantează eficiență, prețuri scăzute și calitate ridicată, și nu există nici un motiv să presupunem a priori, așa cum procedează multă lume, că există o prescripție divină care se referă la câte o singură agenție polițienească pentru fiecare arie geografică dată. Economiștii pretind frecvent că producția anumitor bunuri și servicii reprezintă un „monopol natural”, așa încât într-o regiune dată n-ar putea supraviețui multă vreme mai mult decât o singură agenție privată. Poate, dar numai o piață în întregime liberă ar fi în măsură să lămurească chestiunea, o dată pentru totdeauna. Numai piața poate decide care și câte firme, și de ce dimensiune și calitate, pot supraviețui unei competiții active. Dar nu există nici un motiv să presupunem de la început că protecția polițienească reprezintă un „monopol natural.” La urma urmelor, companiile de asigurări nu sunt monopoluri de acest tip; și dacă ne putem bucura de Metropolitan, Equitable, Prudential, etc., companii de asigurări coexistând unele lângă altele, de ce n-ar exista și companiile de protecție polițienească Metropolitan, Equitable și Prudential? Gustave de Molinari, economistul francez adept al pieței libere din secolul al XIX-lea, a fost cel dintâi care și-a imaginat și a recomandat o piață liberă în domeniul protecției polițienești[2]. Molinari anticipa că, în cele din urmă, vor exista mai multe agenții de poliție private, coexistând laolaltă în orașe și câte o singură agenție de poliție privată în fiecare regiune rurală. Posibil — dar nu trebuie să uităm că tehnologia modernă facilitează funcționarea unor filiale ale marilor firme urbane chiar și în cele mai îndepărtate regiuni rurale. O persoană care locuiește într-un mic sătuc din Wyoming ar putea, în consecință, apela la serviciile unei companii de protecție locale sau ar putea utiliza filiala învecinată a companiei Metropolitan Protection.

„Dar cum și-ar putea permite o persoană săracă protecția privată pe care ar trebui s-o plătească, și să nu mai beneficieze de protecție gratuită, ca în prezent?” Există mai multe răspunsuri la această întrebare, care pornește de la una din cele mai răspândite critici ale ideii de protecție polițienească în întregime privată. Unul constă din observația că această problemă se ridică pentru toate bunurile sau serviciile dintr-o societate liberală, nu doar pentru poliție. Dar nu este protecția o necesitate? Poate, dar nu în mai mare măsură decât hrana de numeroase feluri, îmbrăcămintea, adăpostul, etc. Cu siguranță acestea sunt cel puțin tot atât de vitale ca și protecția polițienească, și totuși aproape nimeni nu susține că, de aceea, guvernul ar trebui să naționalizeze hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, etc., furnizându-le pe toate gratuit, în calitate de monopol obligatoriu. Persoanele foarte sărace ar fi sprijinite, în general, prin mijloacele carității private, după cum am văzut în capitolul consacrat asistenței sociale („welfare”). Mai mult, în cazul specific al poliției, s-ar ivi fără îndoială și alte căi de furnizare gratuită a protecției către cei nevoiași — fie de către companiile polițienești ele însele, dornice să câștige bunăvoința clienților (asemenea spitalelor și medicilor în prezent), fie de către societăți speciale de „asistență polițienească“, care ar desfășura o activitate similară cu cea a societăților de „asistență juridică“ din prezent. (Societățile de asistență juridică furnizează, în mod voluntar, îndrumări juridice gratuite persoanelor nevoiașe care au dificultăți cu autoritățile.)

La cele spuse se adaugă anumite considerații suplimentare importante. După cum am văzut, serviciile polițienești nu sunt „gratuite”; ele sunt plătite din impozite, iar contribuabilul este foarte adesea însuși omul nevoiaș. Este foarte probabil ca acesta să plătească în prezent impozite mai mari destinate poliției, decât onorariile pe care le-ar datora, alternativ, companiilor polițienești private și mult mai eficiente. În plus, companiile polițienești ar servi piețele în masă; grație economiilor realizabile din activitatea pe o asemenea scară largă, protecția polițienească ar fi neîndoielnic mult mai ieftină. Nici o companie polițienească n-ar dori să practice prețuri care s-o excludă dintr-un segment larg al pieței, așa încât costul protecției n-ar fi mai prohibitiv decât, de pildă, cel al asigurărilor de astăzi. (El ar tinde să fie, de fapt, mult mai ieftin decât actualele servicii de asigurare, fiindcă industria asigurărilor este, în prezent, greu apăsată de reglementări guvernamentale destinate excluderii de pe piață a rivalilor capabili să micșoreze costurile.)

Rămâne un coșmar final, pe care majoritatea celor ce au încercat să-și imagineze funcționarea agențiilor de protecție private îl socotesc decisiv pentru respingerea unui asemenea concept. Oare nu s-ar înfrunta permanent aceste agenții? Oare nu s-ar dezlănțui „anarhia”, cu perpetuarea conflictelor între forțele polițienești, o dată ce cutare persoană apelează la poliția „sa”, în vreme ce rivalul său la o alta?

Răspunsul la această întrebare crucială comportă mai multe nivele. În primul rând, deoarece n-ar exista un stat atotcuprinzător, nici un aparat guvernamental central și nici chiar guverne locale, am fi cel puțin scutiți de oroarea războaielor inter-statale, cu pletora lor de armamente masive, superdistructive, iar acum nucleare. Privind îndărăt în trecut, nu este oare dureros de clar că numărul persoanelor ucise în tulburări sau conflicte locale este aproape neglijabil, în comparație cu devastarea totală în masă, proprie războaielor inter-statale? Faptul acesta nu este întâmplător. Pentru a evita aspectele emoționale, să considerăm două țări ipotetice: „Ruritania” și „Waldavia”. Dacă atât Ruritania, cât și Waldavia s-ar dizolva într-o societate liberală, fără guvern și cu nenumărate persoane, firme și agenții polițienești private, singurele tulburări care ar putea izbucni ar fi cele locale, iar armamentul ar fi, în mod necesar, strict limitat în amploare și potențial devastator. Să presupunem că, într-un oraș ruritan, două agenții de poliție se confruntă și recurg la arme. În cel mai rău caz, ele încă n-ar putea recurge la bombardarea în masă sau la distrugeri nucleare sau la războaie biologice, deoarece ar fi ele însele sortite holocaustului. Ceea ce duce la distrugeri în masă este parcelarea suprafețelor teritoriale de monopoluri guvernamentale exclusive — deoarece în acest caz, dacă unicul guvern monopolist al Waldaviei se confruntă cu străvechiul său rival, guvernul Ruritaniei, atunci fiecare poate manevra armamente de distrugere în masă, și chiar nucleare, deoarece acestea vor afecta „cealaltă tabără“ și „cealaltă țară”. Mai mult, acum că fiecare persoană este supusă unui monopol guvernamental, ea se identifică inevitabil cu guvernul „său” în ochii tuturor celorlalte guverne. Cetățeanul francez este identificat cu guvernul „său” și, de aceea, dacă un alt guvern atacă Franța, el va lupta atât împotriva guvernului, cât și a cetățenilor din Franța. Dar, dacă Compania A se confruntă cu Compania B, cel mai grav lucru care se poate întâmpla este ca toți clienții respectivelor companii să fie târâți în luptă — dar nimeni altcineva. Ar trebui, așadar, să fie evident că, și în cazul cel mai rău, dacă lumea liberală s-ar transforma într-adevăr într-o lume „anarhică“, încă am fi într-o situație mult mai bună decât în prezent, când suntem la cheremul statelor-națiune tentaculare, „anarhice”, care posedă fiecare câte un monopol înspăimântător asupra armelor de distrugere în masă. Nu trebuie nicidecum să uităm că trăim și am trăit dintotdeauna cu toții, într-o „anarhie internațională“, o lume de națiuni-state coercitive, nesupuse vreunui guvern mondial atotcuprinzător, și nu există perspective de schimbare a acestei situații.

O lume liberală, așadar, chiar dacă ar fi anarhică, încă n-ar suferi de pe urma războaielor brutale, a devastării în masă și a bombardamentelor atomice, pe care lumea noastră tiranizată de state le îndură de secole. Chiar dacă polițiile locale s-ar înfrunta continuu n-ar mai exista Dresde și Hiroșime.

Dar mai sunt multe de adăugat. Nu putem nicidecum să admitem că apariția unei asemenea „anarhii” locale este plauzibilă. Să distingem două feluri de confruntări polițienești diferite: neînțelegerile între agenții oneste și tentativa uneia sau a mai multor forțe polițienești de a se transforma în organizații „nelegiuite”, care extrag fonduri sau își impun regulile prin metode coercitive. Să admitem, pentru moment, că forțele polițienești vor fi corecte și că ele nu vor fi despărțite decât de confruntări oneste de opinii; vom amâna, pentru un moment, problema polițiilor nelegiuite. Desigur, unul dintre cele mai importante aspecte ale serviciilor de protecție pe care le poate furniza poliția este netulburarea liniștii clienților săi. Fiecare consumator, fiecare cumpărător de protecție polițienească va dori mai presus de orice ca protecția să-i fie furnizată eficient și în liniște, fără conflicte și tulburări. Fiecare agenție de poliție va fi pe deplin conștientă de acest fapt vital. Presupunerea că polițiile se vor confrunta și vor lupta unele cu altele încontinuu este absurdă, deoarece ea ignoră efectul devastator pe care această „anarhie” haotică l-ar avea asupra afacerilor tuturor companiilor polițienești. Pe scurt, asemenea războaie și conflicte ar fi nocive — extrem de nocive — pentu afaceri. De aceea, pe piața liberă, agențiile polițienești s-ar îngriji, laolaltă, să elimine confruntările dintre ele, rezolvând toate conflictele de opinie prin intermediul tribunalelor private, unde deciziile vor fi luate de judecători sau arbitri privați.

Mai precis: în primul rând, după cum am văzut, confruntările ar fi reduse la un minimum, deoarece proprietarul de străzi ar avea paznicii săi, proprietarul de magazine pe ai săi, cel de spații imobiliare pe ai săi, iar locatarii caselor în proprietate personală propriile lor companii de poliție. Realist vorbind, în viața de zi cu zi n-ar exista multe prilejuri de conflict direct între agențiile polițienești. Dar să presupunem, așa cum se poate întâmpla uneori, că doi locatari vecini ai unor case aflate în proprietate personală intră în conflict, fiecare acuzându-l pe celălalt de inițierea unui atac sau a unei violențe; și fiecare apelează la propria sa companie de poliție, întâmplarea făcând ca ei să fie abonații unor companii diferite. Ce se întâmplă atunci? Din nou, ar fi nesăbuit și auto-distructiv atât din punct de vedere economic, cât și fizic, din partea celor două companii, să recurgă la arme. În loc de aceasta, fiecare companie, pentru a supraviețui pe piață, ar anunța, ca o parte vitală a serviciilor pe care le furnizează, utilizarea tribunalelor sau a arbitrilor privați, pentru a decide cine a greșit.

Tribunalele

Să presupunem, așadar, că judecătorul sau arbitrul decide că Smith a procedat greșit într-o dispută, și că el este vinovat de agresiune împotriva lui Jones. Dacă Smith acceptă verdictul, atunci, indiferent care sunt pagubele sau pedeapsa suportată, nu se ridică nici o problemă în calea teoriei liberale a protecției. Dar ce se întâmplă dacă Smith respinge verdictul? Iată și un alt exemplu: Jones este prădat. El apelează la compania sa de poliție pentru a încerca să descopere infractorul cu ajutorul detectivilor de care dispune. Compania stabilește că cel căutat este un anume Brown. Care este pasul următor? Dacă Brown își recunoaște vina, atunci, din nou, nu există probleme, și pedeapsa judiciară își urmează cursul, axându-se pe forțarea infractorului să-i restituie victimei ce i se cuvine. Din nou însă, ce se întâmplă dacă Brown își neagă vina?

Aceste cazuri depășesc sfera protecției polițienești, purtându-ne într-un alt domeniu crucial al serviciilor de protecție: serviciile juridice, i.e., furnizarea, conform unor proceduri general acceptate, unei metode de stabilire, atât cât este omenește posibil, a răspunsului la întrebările cine este infractorul, sau cine și-a încălcat contractele, în toate genurile de infracțiuni și dispute. Numeroși comentatori, chiar și din rândul celor care admit posibilitatea existenței unor servicii polițienești competitive private, furnizate pe o piață liberă, resping ideea unui sistem de tribunale în întregime private. Cum este cu putință să existe tribunale private? Cum ar putea recurge tribunalele la forță într-o lume fără guvern? Oare n-ar rezulta în cazul acesta conflicte eterne și „anarhie”?

În primul rând, monopolul guvernamental asupra tribunalelor implică aceleași probleme neplăcute, ineficiențe și dispreț față de consumator, ca orice altă prestație guvernamentală. Știm cu toții că judecătorii, de pildă, nu sunt selectați în funcție de înțelepciunea, probitatea sau eficiența lor în servirea consumatorilor, ci sunt ciraci politici, aleși de procesul politic. Mai mult, tribunalele sunt monopoluri; dacă, de pildă, tribunalele dintr-un oraș sau un așezământ devin corupte, venale, opresive sau ineficiente, în prezent cetățeanul nu are alternativă. Cazul cetățeanului nedreptățit din Deep Falls Wyoming va fi judecat de tribunalul local din Wyoming, sau nu va fi judecat deloc. Într-o societate liberală ar exista multe tribunale și mulți judecători la care el ar putea apela. Din nou, nu există nici un motiv să presupunem existența unui „monopol natural” asupra înțelepciunii judecătorești. Cetățeanul din Deep Falls ar putea, de pildă, apela la o filială locală a companiei Prudential Judicial.

Cum ar fi finanțate tribunalele într-o societate liberă? Există numeroase posibilități. De exemplu, fiecare cetățean s-ar putea abona la serviciile unui tribunal, plătind o sumă lunară, urmând apoi să apeleze la tribunalul său, la nevoie. Sau, deoarece tribunalele vor fi probabil mult mai puțin solicitate decât poliția, el poate plăti un onorariu ori de câte ori dorește să utilizeze serviciile tribunalului, urmând ca infractorul sau vinovatul de încălcarea contractelor să recompenseze în final partea vătămată. Sau, ca o a treia posibilitate, tribunalele pot fi angajate de agențiile polițienești pentru a rezolva disputele, sau pot apărea chiar firme „integrate vertical”, furnizoare atât de servicii polițienești, cât și juridice: Compania Prudential Judicial poate dispune de un departament de poliție și de unul juridic. Numai piața este în măsură să decidă care din aceste metode va fi cea mai adecvată.

Ar trebui să ne familiarizăm cu toții mai îndeaproape cu utilizarea cescândă a arbitrajului privat, chiar în societatea noastră actuală. Tribunalele guvernamentale au devenit atât de îmbâcsite, ineficiente și risipitoare, încât tot mai mulți litiganți apelează la arbitrii privați, care oferă căi mai ieftine și mult mai rapide de rezolvare a disputelor. În ultima vreme, arbitrajul privat a devenit o profesiune înfloritoare și încununată de mult succes. Mai mult, fiind voluntare, regulile de arbitraj pot fi stabilite rapid de părțile litigante însele, fără a mai necesita un cadru legal greoi și complex, aplicabil tuturor cetățenilor. De aceea, arbitrajul permite efectuarea judecăților de către experți în domeniul de afaceri sau ocupația respectivă. În prezent, Asociația Americană de Arbitraj, al cărei motto este „Strângerea de mână este mai puternică decât pumnul”, dispune de 25 de birouri regionale în întreaga țară, în care lucrează 23000 de arbitri. În 1969, Asociația a organizat peste 22000 de arbitraje. În plus, companiile de asigurări soluționează peste 50000 de solicitări pe an, prin arbitraj voluntar. Asistăm, de asemenea, la înflorirea și succesul arbitrajului privat în cazurile generate de accidente rutiere.

Se poate obiecta că, deși acoperă o proporție tot mai semnificativă din funcțiile judiciare, deciziile arbitrilor privați nu devin totuși executabile decât datorită recunoașterii lor de către tribunale, astfel încât o decizie capătă caracter de obligativitate legală dacă provine de la un arbitru asupra căruia părțile litigante au căzut de acord. Acest fapt este adevărat, dar lucrurile nu stăteau astfel înainte de 1920, iar profesia de arbitru a cunoscut o rată de creștere la fel de rapidă din 1900 până în 1920, ca și de atunci încoace. De fapt, mișcarea contemporană de răspândire a arbitrajului s-a declanșat la cote maxime în Anglia, pe durata Războiului Civil american, când comercianții au prins a utiliza tot mai mult „tribunalele private” furnizate de arbitrii voluntari, fără însă ca deciziile acestora să aibă caracter de obligativitate legală. Către 1900, arbitrajul voluntar a început să se răspândească și în Statele Unite. De fapt, în Anglia medievală, întreaga structură a dreptului comercial, care era manevrat greoi și ineficient de tribunalele guvernamentale, s-a dezvoltat grație tribunalelor comerciale private. Tribunalele comercianților reprezentau instanțe de arbitriaj pur voluntare, deciziile lor neavând caracter de obligativitate legală. Cum se explică, în cazul acesta, succesul lor?

Răspunsul este că negustorii, începând din Evul Mediu și până în 1920, se bizuiau pentru a rezolva problema numai pe metodele ostracizării și a boicotului de către ceilalți comercianți din regiune. Cu alte cuvinte, dacă un negustor refuza să se încline în fața arbitrajului sau ignora o decizie, ceilalți negustori răspândeau această veste printre colegii lor de breaslă, refuzând să aibă de a face cu negustorul recalcitrant și reducându-l rapid la supunere. Wooldridge menționează un exemplu medieval:

„Negustorii asigurau funcționarea tribunalelor lor căzând pur și simplu de acord să respecte rezultatele. Comerciantul care recuza înțelegerea nu era, desigur, trimis la închisoare, dar nici nu putea să-și continue multă vreme activitatea de negustor, deoarece alinierea solicitată de ceilalți negustori și puterea lor asupra bunurilor sale se dovedeau, dacă ne putem exprima astfel, mai eficiente decât coerciția fizică. Iată-l, de pildă, pe John of Homing, care-și câștiga traiul din comerțul de pește cu ridicata. Când John a vândut o încărcătură de heringi sub cuvânt că este de calitatea unei mostre de 3 barili, dar care, după cum au constatat colegii săi de breaslă, era în realitate amestecată cu „plevușcă ghimpoasă și heringi putrezi”, el a despăgubit partea lezată, înclinându-se în fața amenințării cu ostracizarea.”[3]

În epoca contemporană, ostracismul a devenit încă și mai eficient, el incluzând și informația că oricine ignoră verdictul arbitrului va fi, de atunci înainte, definitiv lipsit de accesul la serviciile acestuia. Industriașul Owen D. Young, patron la General Electric, a afirmat că cenzura morală a celorlalți oameni de afaceri reprezintă o sancțiune mult mai eficientă decât executabilitatea legală. Astăzi, tehnologia modernă, computerele și monitorizarea estimărilor de credibilitate a creditorilor ar face un asemenea ostracism de proporții naționale încă și mai eficient decât a fost vreodată în trecut.

Chiar dacă arbitrajul pur voluntar este suficient pentru rezolvarea disputelor comerciale, cum rămâne, totuși, cu activitățile pur infracționale: tâlhăria, violul, jefuirea băncilor? În asemenea cazuri, trebuie să admitem că ostracismul n-ar fi, probabil, suficient — deși el ar include, să nu uităm, refuzul proprietarilor de străzi private de a permite accesul unor asemenea infractori în zonele lor. În cazurile penale, așadar, tribunalele și caracterul de obligativitate legală al deciziilor acestora devin indispensabile.

Cum s-ar desfășura, așadar, activitatea tribunalelor, într-o societate liberală? În particular, cum ar putea ele asigura executarea deciziilor lor? Cu atât mai mult cu cât, în toate activitățile lor, ele trebuie să respecte regula liberală esențială, conform căreia nici un fel de violență fizică nu poate fi utilizată împotriva persoanelor necondamnate pentru infracțiuni; altminteri, utilizatorii unei asemenea forțe, inclusiv polițiile și tribunalele, ar deveni ei înșiși pasibili de condamnare, ca agresori, dacă persoana împotriva căreia au utilizat forța este găsită nevinovată. În contrast cu sistemele etatiste, nici un polițist sau judecător nu s-ar putea bucura de imunități speciale, care să-i permită utilizarea coerciției dincolo de pragul permis tuturor celorlalți membrii ai societății.

Să reluăm, acum, cazul menționat mai sus. Mr. Jones este prădat, agenția de detectivi angajată de el decide că un anumit Brown a comis infracțiunea, însă Brown refuză să se recunoască vinovat. Și apoi? În primul rând, trebuie să constatăm că nici în prezent nu există un tribunal mondial atotcuprinzător sau un guvern mondial care să vegheze la executarea decretelor sale; totuși, deși trăim într-o stare de „anarhie internațională“, dificultățile de rezolvare a disputelor dintre cetățenii privați din două țări diferite sunt inexistente sau prea puține. Să presupunem că, nu mai târziu decât acum, de exemplu, un cetățean din Uruguay pretinde că a fost escrocat de un cetățen argentinian. Cărui tribunal se adresează el? El apelează la tribunalul propriu, adică, la tribunalul victimei sau al reclamantului. Cazul își urmează cursul la tribunalul uruguayan, iar decizia acestuia este onorată de tribunalul argentinian. Același lucru se întâmplă și când un american se consideră escrocat de un canadian, ș.a.m.d. În Europa, după prăbușirea Imperiului Roman, când triburile germanice se învecinau în cuprinsul acelorași teritorii, dacă un vizigot se simțea nedreptățit de un franc, el își supunea cazul propriului său tribunal, și decizia era, în general, acceptată de franci. Solicitarea tribunalului reclamantului este și procedura liberală rațională, deoarece victima sau reclamantul fiind cel nedreptățit, el își supune în mod natural cazul propriului tribunal. Astfel, în cazul nostru, Jones ar apela la compania Prudential Court, pentru a-l acuza pe Brown de furt.

Este posibil, desigur, ca Brown să fie, de asemenea, clientul companiei Prudential Court, în care caz nu mai există nici o problemă. Decizia Companiei Prudential acoperă ambele părți implicate și capătă caracter de obligativitate legală. Dar o clauză importantă este că nici un fel de putere coercitivă nu poate însoți citarea lui Brown, deoarece el trebuie considerat nevinovat până în momentul condamnării. Brown va primi o citație de prezentare voluntară, o notificare a faptului că este judecat pentru cutare și cutare acuzație și o invitație de prezentare adresată lui sau reprezentantului său legal. În caz de neprezentare, el va fi judecat in absentia, iar această împrejurare nu va fi, evident, în favoarea lui Brown, deoarece cazul său nu va fi pledat la tribunal. Dacă Brown este declarat vinovat, atunci tribunalul și însărcinații săi vor întrebuința forța pentru a-l captura pe Brown și a extrage de la el pedeapsa asupra căreia s-a convenit — o pedeapsă axată, evident, în primul rând pe restituția către victimă.

Ce se întâmplă, însă, dacă Brown nu recunoaște tribunalul Companiei Prudential Court? Ce se întâmplă dacă el este clientul Companiei Metropolitan Court? Aici cazul devine mai dificil. Ce urmează acum? În primul rând, victima Jones își pledează cazul la tribunalul Companiei Prudential Court. Dacă Brown este găsit inocent, prin aceasta se pune capăt controversei. Să presupunem însă că acuzatul Brown este găsit vinovat. Dacă el nu reacționează, decizia tribunalului rămâne definitivă. Să admitem însă că Brown își supune în acest moment cazul, spre judecare, Companiei Metropolitan Court, susținând că Compania Prudential s-a făcut vinovată de ineficiență sau venalitate. Cazul va fi acum cercetat de Metropolitan. Dacă Metropolitan îl găsește, de asemenea, vinovat pe Brown, această împrejurare pune din nou capăt controversei, iar Prudential va purcede împotriva lui Brown cu promptitudine. Să presupunem însă că Metropolitan îl găsește pe Brown nevinovat de acuzațiile ce i-au fost aduse. Acum ce se întâmplă? Vom asista oare, pe străzi, la înfruntarea violentă a celor două tribunale și a împuterniciților lor înarmați?

Din nou, acest comportament ar fi, evident, irațional și autodistructiv pentru tribunale. O parte esențială a serviciilor judiciare pe care le asigură ele este furnizarea către clienții lor a unor decizii juste, obiective și a căror respectare să nu tulbure pacea — aceasta fiind calea cea mai bună și mai obiectivă de aflare a adevăratului infractor. Luarea unei decizii urmate de permiterea confruntărilor armate haotice n-ar fi, în nici un caz, considerată de consumatori un serviciu juridic de calitate. Astfel, o parte esențială a serviciilor furnizate de orice tribunal către clienții săi ar fi asigurarea unei proceduri de apel. Pe scurt, fiecare tribunal s-ar angaja să respecte verdictul unui proces în apel, dat de un arbitru voluntar solicitat în acestă fază de Metropolitan și Prudential. Judecătorul de apel ar lua o decizie, iar rezultatul acestui al treilea proces ar căpăta caracter de obligativitate pentru vinovat. Tribunalul Companiei Prudential ar trece apoi la executare.

O curte de apel! Dar nu înseamnă aceasta, oare, revenirea la un nou monopol guvernamental obligatoriu? Nu, deoarece nu există nimic în acest sistem care să necesite ca o persoană sau un tribunal anume să fie curtea de apel. Pe scurt, Curtea Supremă deține actualmente, în Statele Unite, poziția de unic tribunal de apel final, așa încât judecătorii Curții Supreme devin arbitrii finali, indiferent de dorințele reclamantului sau ale acuzatului. Prin contrast, într-o societate liberală, diversele tribunale private s-ar adresa oricărui judecător pe care-l consideră corect, experimentat și obiectiv. Nici un judecător unic în apel sau un grup de asemenea judecători n-ar fi impus societății prin coerciție.

Cum ar fi remunerați judecătorii în apel? Există multe căi posibile, dar cea mai probabilă este că vor fi plătiți de diversele tribunale inițiale, care-și vor include cheltuielile destinate serviciilor de apel în sumele sau onorariile încasate de la clienți.

Dar să presupunem că Brown insistă să recurgă la încă un judecător în apel și apoi la încă unul. Oare n-ar putea el scăpa de judecată tot apelând astfel, ad infinitum? Evident, în orice societate procedurile legale nu pot continua la infinit; undeva trebuie să existe un punct final. În sistemul etatist prezent, în care guvernul monopolizează funcția judiciară, Curtea Supremă este cea desemnată arbitrar ca punct final. Și în societatea liberală ar trebui să existe un punct final, stabilit de comun acord; și, dat fiind că nu există decât două părți în orice litigiu sau dispută — reclamantul și acuzatul — pare cât se poate de rezonabil ca un cod legal să declare că o decizie la care au ajuns două tribunale va căpăta caracter obligatoriu. Acest aranjament acoperă atât situația când tribunalul reclamantului și al acuzatului ajung, ambele, la aceeași concluzie, cât și situația în care o curte de apel arbitrează o neînțelegere între cele două tribunale inițiale.

Dreptul și tribunalele

Este clar, acum, că în societatea liberală va trebui să existe un cod legal. De ce? Cum poate exista un cod legal, un sistem de drept fără un guvern care să-l promulge și să numească un corp judecătoresc și fără un legislativ care să voteze legi și regulamente? Înainte de orice, este un cod legal compatibil cu principiile liberale?

Pentru a răspunde mai întâi la ultima întrebare, nu trebuie să ne surprindă că un cod legal este necesar pentru a oferi principii călăuzitoare precise tribunalelor private. Dacă, de pildă, Tribunalul A hotărăște că toți roșcovanii sunt inerent răi și trebuie pedepsiți, este clar că asemenea decizii sunt diametral opuse principiilor liberale, că o asemenea lege ar constitui o încălcare a drepturilor roșcovanilor. De aceea, orice asemenea decizie ar fi ilegală în raport cu principiile liberale și n-ar putea fi susținută de restul societății. Devine, așadar, necesară existența unui cod legal general acceptat și pe care tribunalele s-ar angaja să-l respecte. Codul legal ar insista pur și simplu asupra principiului liberal al non-agresiunii împotriva persoanei sau a proprietății, ar defini drepturile de proprietate în acord cu principiile liberale, ar stabili reguli de aducere a probelor (de felul celor utilizate în mod curent) pentru stabilirea infractorilor în orice dispută și ar preciza pedepsele maximale pentru fiecare tip de infracțiune în parte. În cadrul precizat de un asemenea cod, tribunalele ar rivaliza în adoptarea celor mai eficiente proceduri, iar piața ar decide dacă judecătorii sau juriile, etc., oferă cele mai eficiente metode de furnizare a serviciilor judiciare.

Sunt asemenea coduri de legi, stabile și coerente, posibile chiar dacă nu există decât judecători rivali pentru a le dezvolta și pentru a le aplica — în absența unui guvern și a unui legislativ? Nu numai că sunt posibile, dar, de-a lungul anilor, părțile cele mai bine constituite și mai utile ale sistemului nostru legal s-au dezvoltat exact în maniera aceasta. Adunările legislative, ca și regii, s-au dovedit capricioase, cotropitoare și incoerente. Ele n-au introdus decât anomalii și despotism în sistemul legal. În fapt, guvernul nu este întru nimic mai calificat să dezvolte și să aplice dreptul decât este să furnizeze orice alt serviciu; și exact așa cum religia a fost separată de stat și cum economia poate fi separată de stat, același lucru se poate petrece și cu toate celelalte funcții încredințate statului, inclusiv cu poliția, tribunalele și dreptul însuși!

După cum remarcam mai sus, de exemplu, întregul drept comercial n-a fost dezvoltat de stat și tribunalele sale, ci de tribunale negustorești private. Abia cu mult mai târziu a preluat guvernul dreptul comercial din tribunalele negustorești unde se dezvoltase. Același lucru s-a petrecut cu dreptul amiralității, întreaga structură de drept privitoare la oceane, navigație, asistență maritimă, etc. Nici în acest domeniu statul nu era interesat, iar jurisdicția sa nu se aplica în largul mărilor; așa că navigatorii și-au asumat ei înșiși sarcina nu numai de a aplica, ci și de a pune la punct întreaga structură de drept a amiralității, în propriile lor tribunale private. Din nou, guvernele și-au apropriat abia mai târziu dreptul amiralității, pentru uzul propriilor lor tribunale.

În fine, partea cea mai importantă a dreptului anglo-saxon, sistemul pe bună dreptate atât de prețuit de common law, a fost dezvoltată de-a lungul secolelor de judecători aflați în competiție, care aplicau principii străvechi, și nu decretele capricioase ale statului. Aceste principii nu fuseseră stabilite arbitrar, de vreun rege sau de vreo adunare legislativă. Ele s-au dezvoltat de-a lungul secolelor prin aplicarea unor principii raționale — și foarte adesea liberale — în lumina cazurilor precedente. Ideea de raportare la precedente nu s-a dezvoltat în spiritul unei reverențe oarbe față de trecut, ci fiindcă toți judecătorii din trecut își formulaseră deciziile în urma aplicării principiilor general acceptate de common law, la cazuri și probleme specifice. Într-adevăr, faptul că judecătorul nu face legea (așa cum se întâmplă frecvent în zilele noastre) era universal recunoscut; sarcina judecătorului, specialitatea sa, era descoperirea legii în principiile acceptate de common law și, ulterior, aplicarea ei la cazuri specifice sau la noi condiții tehnologice sau instituționale. Gloria dezvoltării multiseculare a sistemului de common law este dovada succesului acestor principii.

Să adăugăm că judecătorii de common law funcționau într-un mod foarte asemănător arbitrilor privați, ca experți în drept, cărora părțile litigante private le supuneau disputele lor. Nu exista nici un fel de „curte supremă“ impusă arbitrar, a cărei decizie să aibă caracter de obligativitate, iar precedentele, deși invocate, nu erau nici ele considerate ca având automat caracter de obligativitate. În acest sens, juristul italian liberal Bruno Leoni preciza că: „în Anglia, curțile judecătorești nu puteau promulga cu ușurință reguli inventate de ele, ele nefiind vreodată în poziția necesară pentru a face aceasta direct, așadar, în maniera curentă a legislatorilor, bruscă, imperioasă și cu efecte atotcuprinzătoare. Mai mult, existau atâtea curți de justiție în Anglia și rivalitatea între ele era atât de pronunțată, încât până și faimosului principiu al obligativității precedentelor nu i s-a recunoscut deschis validitatea, până în vremuri relativ recente. În plus, ele nu puteau niciodată decide decât în chestiuni care le fuseseră supuse spre judecare în prealabil de către persoane private. În fine, relativ puține persoane obișnuiau să se înfățișeze înaintea tribunalelor pentru a solicita de la ele regulile aplicabile în cazurile respective.”[4] Iar în ce privește absența „curților supreme”: „este incontestabil că dreptul avocățesc sau dreptul judiciar pot tinde să capete caracteristicile legislației, inclusiv pe cele indezirabile, ori de câte ori așa numiții juriști sau judecători sunt abilitați să ia decizia finală privitoare la un caz. … În prezent, mecanismul judiciar din anumite țări, în care sunt instituite „curți supreme”, are drept consecință impunerea opiniilor personale ale membrilor acestor tribunale, sau ale unei majorități a lor, asupra tuturor celorlalte persoane interesate, ori de câte ori există dezacorduri semnificative între opiniile celor dintâi și convingerile celor din urmă. Dar … această posibilitate, departe de a fi implicată cu necesitate în natura dreptului avocățesc sau a dreptului judiciar, este mai degrabă o deviație …”.[5]

Lăsând de o parte asemenea aberații, impunerea opiniilor personale ale judecătorilor a putut fi redusă la minimum: (a) de împrejurarea că judecătorii nu puteau lua decizii decât atunci când cetățenii privați le supuneau spre judecare cazurile lor; (b) de faptul că deciziile fiecărui judecător se aplicau numai în cazul particular cu care aveau de a face; și (c) deoarece deciziile judecătorilor și avocaților de common law țineau întotdeauna seama de precedentele acumulate în secolele trecute. În plus, după cum subliniază Leoni, în contrast cu adunările legislative sau executivul, care prilejuiesc călcarea în picioare a minorităților de către majorități sau grupuri de presiune dominante, prin însăși poziția lor, judecătorii sunt constrânși să asculte și să cântărească argumentele părților litigante în fiecare dispută. „Părțile sunt egale în fața judecătorului, în sensul că sunt libere să producă argumente și probe. Ele nu constituie un grup în care minoritățile aflate în dezacord se înclină în fața majorităților triumfătoare ….” Iar Leoni reliefează analogia dintre acest proces și economia liberă de piață: „Desigur, argumentele pot fi mai puternice sau mai slabe, dar faptul că fiecare parte le poate avansa este comparabil cu împrejurarea că oricine poate rivaliza cu oricine altcineva pe piață, pentru a vinde sau a cumpăra.”[6]

Profesorul Leoni a scos în evidență faptul că, în sfera dreptului privat, judecătorii romani din antichitate procedau în același mod ca și tribunalele engleze de common law: „Juristul roman era un fel de om de știință; obiectele cercetărilor sale erau cazurile pe care cetățenii i le supuneau spre studiu, exact așa cum industriașii i-ar putea supune astăzi spre studiu fizicianului sau inginerului o problemă tehnică privitoare la întreprinderile sau procesele lor de producție. Astfel, dreptul privat roman era ceva care trebuia descris sau descoperit, și nu ceva care trebuia decretat — o lume de lucruri deja existente, o parte din moștenirea comună a tuturor cetățenilor romani. Nimeni nu decreta legea; nimeni nu o putea schimba prin vreun exercițiu al voinței sale personale…. Iată conceptul înțeles pe termen lung, sau, dacă preferați, conceptul roman de certitudine a legii.”[7]

În fine, profesorul Leoni a fost în măsură să-și valorifice cunoașterea sistemului de funcționare a dreptului antic și a celui de tip common law, pentru a răspunde la întrebarea vitală: „cine va numi judecătorii … care urmează să îndeplinească sacina de a defini legea”, într-o societate liberală? Răspunsul este: oamenii înșiși, oamenii care se vor adresa judecătorilor cu cea mai mare reputație, experiență și înțelepciune în domeniul aplicării principiilor de drept comune fundamentale ale societății: „De fapt, este prea puțin important să știm dinainte cine va numi judecătorii, deoarece, într-un fel, oricine ar putea face aceasta, așa cum este cazul, într-o anumită măsură, când oamenii recurg la arbitrii privați pentru a-și rezolva propriile diferende. … Într-adevăr, numirea judecătorilor nu constituie o problemă atât de dificilă cum ar fi, de exemplu, aceea a „numirii” fizicienilor sau a doctorilor sau a altor categorii de oameni învățați sau experimentați. Apariția unor buni profesioniști este, în orice societate, numai în aparență datorată numirilor oficiale, dacă acestea există. Ea este, în fapt, determinată de consimțământul larg răspândit al clienților, colegilor și al publicului în general — un consimțământ fără de care validitatea oricărei numiri este practic compromisă. Desigur, oamenii se pot înșela în legătură cu adevăratele valori demne de a fi alese; dar asemenea dificultăți existente în calea alegerii lor sunt inevitabile în orice tip de alegere.[8]

Desigur, într-o viitoare societate liberală, codul legal fundamental nu s-ar întemeia numai pe tradiția oarbă, din care mare parte ar putea foarte bine să fie antiliberală. Codul ar trebui stabilit pe baza recunoașterii principiului liberal, de non-agresiune împotriva persoanei sau a proprietății altora; pe scurt, el s-ar întemeia pe rațiune, și nu doar pe tradiție, oricât de sănătoase ar fi liniile generale ale acesteia. Deoarece dispunem de un corp de principii de common law ca punct de plecare, sarcina rațiunii de a corecta și a amenda sistemul de common law n-ar fi, totuși, nici pe departe atât de dificilă ca încercarea de a construi un corp sistematic de principii legale de novo, pornind de la zero.

Acestea fiind spuse, cel mai remarcabil exemplu istoric de societate înzestrată cu un sistem liberal de drept și de tribunale a fost neglijat de istorici până foarte recent. Și nu este vorba numai de o societate în care tribunalele și dreptul erau în mare parte liberale, ci și de una în care activitatea lor se desfășura într-un cadru strict lipsit de stat. Este vorba de vechea Irlandă — o Irlandă care a continuat să înainteze pe acest făgaș liberal circa o mie de ani, până la cucerirea sa brutală de către Anglia, în secolul al XVII-lea. Și, în contrast cu numeroase triburi primitive cu funcționare similară (precum tribul Ibos în Africa Occidentală și numeroase triburi europene), Irlanda dinaintea cuceririi nu putea fi socotită o „societate primitivă“ în nici o privință: ea atinsese un înalt grad de complexitate, devenind, vreme de secole, cea mai avansată, învățată și civilizată societate din întreaga Europă Occidentală.

Vreme de o mie de ani, așadar, vechea Irlandă celtică n-a cunoscut nici stat, nici altă instituție asemănătoare. După cum precizează o autoritate de prim rang în dreptul irlandez, „nu exista adunare legislativă, nici judecători, nici poliție și nici executori publici ai hotărârilor judecătorești. … Nu exista nici urmă de justiție administrată de stat.”[9]

Cum era, deci, împărțită dreptatea? Unitatea politică de bază a vechii Irlande se numea tuath. Toți „oamenii liberi” care posedau pământ, toți meseriașii și meșteșugarii aveau dreptul să devină membri ai unei tuath. Toți membrii unei tuath se întâlneau pentru o adunare anuală, care decidea toate măsurile politice luate în comun, declara război sau pace altor tuath și alegea sau elibera din funcție „regii” acestor grupări. Un fapt important este că, în contrast cu triburile primitive, nimeni nu era obligat să rămână membru al unei anumite tuath, din motive de rudenie sau de situare geografică. Membrii individuali erau liberi să renunțe la apartenența la o grupare tuath, pentru a se alătura unei tuath rivale — ceea ce adesea și făceau. Deseori, două sau mai multe tuath hotărau să se contopească într-o singură unitate, mai eficientă. După cum explică profesorul Peden, „o tuath este, deci, o grupare de persoane reunite voluntar pentu țeluri benefice din punct de vedere social, iar dimensiunea ei teritorială consta din suma tuturor proprietăților funciare ale membrilor ei”[10]. Pe scurt, irlandezii nu se bucurau de un stat modern, cu pretenția sa de suveranitate asupra unei întinderi teritoriale date (de regulă în expansiune), divorțat de drepturile de proprietate funciară ale membrilor săi; dimpotrivă, tuath erau asociații voluntare, care nu înglobau decât proprietățile funciare ale membrilor lor voluntari. Istoric vorbind, în întreaga Irlandă coexistau permanent circa 80 până la 100 de grupări tuath.

Dar care era statutul „regelui” ales? Oare nu constituia el o formă de stăpânire statală? Funcția sa principală era aceea de mare preot, calitate în care prezida riturile sacre ale grupării tuath, care funcționa ca organizație voluntară atât socială și politică, cât și religioasă. Ca funcție sacerdotală păgână, precreștină, regalitatea era ereditară, practică ce s-a prelungit și în perioada creștină. Regele era ales de tuath din cuprinsul unui grup de familii regale (derbfine), care moșteneau ereditar funcția sacerdotală. Din punct de vedere politic, pe de altă parte, regele deținea funcții strict limitate: el era liderul militar al grupării tuath și prezida asupra adunărilor acesteia. Dar el nu putea decide asupra războiului sau al negocierilor de pace decât în calitate de agent al adunărilor; și el nu era nicidecum suveran, neavând nici un drept de a administra justiția pentru membrii grupării tuath. El nu putea legifera, iar când era el însuși parte într-un proces, trebuia să-și supună cazul judecății unui arbitru independent.

Din nou, așadar, cum s-a dezvoltat dreptul și cum s-a menținut dreptatea? În primul rând, dreptul propriu-zis se întemeia pe un corp de cutume străvechi, transmise ca tradiții orale și apoi scrise, grație unei clase de juriști profesioniști, numiți brehoni. Brehonii nu erau nicidecum funcționari publici sau guvernamentali; ei erau pur și simplu selectați de părțile litigante, pe temeiul reputației lor de înțelepciune, cunoaștere a dreptului cutumiar și integritate în luarea deciziilor. După cum subliniază profesorul Peden, „juriștii profesioniști erau consultați de părțile litigante, care le solicitau sfaturi referitoare la legile aplicabile în cazurile particulare, și ei activau de asemenea frecvent ca arbitri între părți. În tot acest timp, ei rămâneau persoane private și nu deveneau oficialități publice. Continuarea activității lor depindea de cunoașterea legilor pe care o dobândeau și de integritatea reputației lor juridice”[11]. Mai mult, brehonii nu aveau nici un fel de legătură anume cu grupări tuath specifice sau cu regii lor. Ei erau persoane în întregime private, oferindu-și serviciile pe scară națională, și erau solicitați de litiganții din întreaga Irlandă. Mai mult, și acest amănunt este esențial, în contrast cu sistemul avocaților romani privați, brehonii reprezentau singura alternativă. Nu existau nici un fel de alți judecători, nici un fel de judecători „publici” în vechia Irlandă.

Brehonii erau cei școliți în drept și cei care adăugau glosse și aplicații corpului de legi, pentu a-l adapta schimbărilor de împrejurări. În rest nu exista nici un monopol, în nici un sens, asupra activității juridice a brehonilor; dimpotrivă, existau mai multe școli rivale de jurisprudență, care se întreceau în câștigarea bunăvoinței poporului irlandez.

Cum putea fi asigurată executarea deciziilor luate de brehoni? Printr-un sistem elaborat, dezvoltat voluntar, de „asigurări”, sau de chezășii. Oamenii se aflau unii cu alții în diverse relații de chezășie, prin care își garantau unii altora îndreptarea diverselor nedreptăți, precum și asistență în executarea justiției și a deciziilor luate de brehoni. Pe scurt, brehonii înșiși nu erau implicați în executarea deciziilor, acestea căzând din nou în seama persoanelor private, aflate unele cu altele în relații de chezășie. Existau diverse tipuri de chezășie. De pildă, chezașul putea garanta cu propria sa proprietate onorarea unei datorii, urmând să se alăture reclamantului în executarea deciziei juridice de restituire a datoriei, în cazul în care debitorul refuza să plătească datoria. În acest caz, debitorul urma să plătească o dublă reparație: o dată pentru creditorul său inițial și a doua oară pentru a-și compensa chezașul. Și acest sistem se aplica în cazul tuturor delictelor, agresiunilor și asaltelor, precum și al contractelor comerciale; pe scurt, se aplica în toate cazurile pe care le-am numi astăzi de drept „civil” și „penal”. Toți infractorii erau considerați debitori, care datorau restituție și compensație victimelor lor, acestea din urmă devenindu-le „creditori”. Victima își aduna chezașii în jurul ei și purcedea la capturarea infractorului sau la proclamarea publică a urmăririi pe cale juridică, însoțită de cererea ca acuzatul să consimtă la supunerea spre judecată a disputei lor în fața brehonilor. Infractorul își putea apoi trimite proprii săi chezași pentru a negocia o înțelegere sau pentru a consimți să-și supună disputa judecății brehonilor. Dacă nu proceda astfel, el devenea un „proscris” în ochii întregii comunități; el înceta de a mai avea vreodată acces la tribunale pentru a-și susține propriile cauze și era supus oprobriului întregii comunități.[12]

Au existat, în mod incontestabil, și „războaie” ocazionale pe parcursul mileniului de istorie celtică irlandeză, dar acestea nu erau decât încăierări minore, neglijabile în comparație cu războaiele devastatoare care frământau restul Europei. După cum subliniază profesorul Peden, „în absența aparatului coercitiv de stat care, prin impozitare și impunerea serviciului militar obligatoriu, poate mobiliza mase mari de armament și forțe umane, irlandezii nu aveau posibilitatea să susțină forțe militare de mari proporții sub arme, vreme îndelungată. Războaiele irlandeze … erau biete îmbulzeli și stricăciuni provocate de goana vitelor, în comparație cu standardele europene.”[13]

Am arătat, așadar, că este întru totul posibil, în teorie și din punct de vedere istoric, să existe poliții eficiente și curtenitoare, judecători competenți și învățați și un corp de legi sistematic și socialmente acceptat — fără ca vreunul din aceste lucruri să fie furnizat de un stat coercitiv. Statul — care pretinde un monopol obligatoriu al protecției într-o regiune geografică, extrăgându-și veniturile prin forță — poate fi separat de întregul domeniu al protecției. El nu este întru nimic mai necesar pentru furnizarea serviciilor vitale de protecție decât pentru furnizarea oricăror alte servicii. Dar nu am subliniat încă un atribut esențial al statului: faptul că monopolul său obligatoriu asupra armelor și coerciției l-a condus, pe parcursul secolelor, la infinit mai multe măceluri și la exercitarea unei tiranii și opresiuni infinit mai mari decât ar fi putut vreodată să genereze orice sistem descentralizat de agenții private. Dacă privim îndărăt la bilanțul negru al crimelor în masă, al exploatării și al tiraniei impuse societății de către guverne de-a-lungul veacurilor, putem să abandonăm statul leviatan fără strângeri de inimă și … să încercăm libertatea.

Protectori nelegiuiți

Am păstrat pentru sfârșit următoarea problemă: ce se întâmplă dacă poliția sau judecătorii și tribunalele se dovedesc venale și părtinitoare; ce se întâmplă dacă deciziile lor se orientează, de exemplu, în favoarea clienților deosebit de înstăriți? Am arătat cum ar putea funcționa un sistem liberal legal și juridic pe o piață absolut liberă, în ipoteza existenței unor divergențe oneste de opinie — dar dacă una sau mai multe poliții sau tribunale ar deveni, efectiv, nelegiuite? Ce s-ar întâmpla în cazul acesta?

În primul rând, liberalii nu bat în retragere în confruntarea cu o asemenea problemă. În contrast cu utopiștii de stirpe marxistă sau cu anarhiștii de stânga (anarho-comuniștii sau anarho-sindicaliștii), liberalii nu pornesc de la ipoteza că instaurarea societății absolut libere pe care o visează ar aduce cu sine și un Om Nou, liberal, transformat ca prin farmec. Noi nu pornim de la ipoteza că leul va sta alături de miel sau că nimeni nu va mai avea intenții criminale sau frauduloase față de vecinul său. Desigur, cu cât vor fi oamenii „mai buni”, cu atât mai bine va funcționa orice sistem social și, în particular, cu atât mai puțin vor avea de lucru orice poliție și tribunale. Dar liberalii nu pornesc de la nici o ipoteză de felul acesta. Ceea ce susținem noi este că, dat fiind orice nivel fixat de „bunătate” sau „răutate” printre oameni, societatea pur liberală va fi, simultan, cea mai morală și mai eficientă, cea mai puțin favorabilă criminalității și cea care va oferi cea mai sigură protecție a persoanei și proprietății.

Să ne oprim, pentru început, la problema judecătorului sau tribunalului venal sau necinstit. Ce se va întâmpla cu tribunalul care își privilegiază propriul client înstărit, când acesta se află la ananghie? În primul rând, orice asemenea favoritism este deosebit de improbabil, date fiind recompensele și sancțiunile economiei libere de piață. Însăși supraviețuirea tribunalului, însuși traiul judecătorului vor depinde de reputația sa de integritate, corectitudine, obiectivitate și de căutător al adevărului în fiecare caz. Aceasta este „reputația firmei” sale. Orice zvon despre venalitatea sa i-ar aduce pierderea imediată a clienților, lucru valabil și pentru tribunale; într-adevăr, chiar și acei clienți cu posibile înclinații criminale vor refuza să sponsorizeze un tribunal ale cărui decizii nu mai sunt luate în serios de restul societății, sau ai cărui reprezentanți sunt ei înșiși pasibili de închisoare pentru afaceri necinstite și frauduloase. Dacă, spre exemplu, Joe Zilch e acuzat de infracțiune sau de încălcare de contract și dacă el se prezintă în fața unui „tribunal” prezidat de cumnatul său, atunci nimeni, și mai ales restul tribunalelor acelea cinstite, nu va lua în serios decizia acestui „tribunal”. Cu excepția lui Joe Zilch și a familiei sale, nimeni nu va mai considera instanța cu pricina un „tribunal”.

Să luăm notă de contrastul dintre acest mecanism corectiv coextensiv pieței și actualele tribunale de stat. În cazul acestora, judecătorii sunt numiți sau aleși pe termen lung, uneori pe viață, și li se încredințează monopolul asupra luării deciziilor în anumite regiuni teritoriale. Cu excepția cazurilor de corupție flagrantă, este aproape imposibil să se combată cumva venalitatea deciziilor judecătorești. Puterea lor de a lua decizii și de a determina executarea lor proliferează, an de an, nestăvilită. Salariile lor continuă să fie plătite, fiind asigurate de impozitarea coercitivă a nefericiților contribuabili. Dar într-o societate absolut liberă, orice suspiciune care ar plana asupra unui judecător sau asupra unui tribunal va determina evaporarea clientelei și ignorarea „deciziilor” sale. Iată un sistem mult mai eficient de menținere a rectitudinii judecătorești decât mecanismul statal.

Mai mult, tentația de venalitate și atitudine părtinitoare ar fi cu mult redusă și datorită unui alt motiv: firmele de afaceri care activează pe o piață liberă își dobândesc câștigul nu de la clienți înstăriți, ci de la marea masă a consumatorilor de pe piață. Macy’s își dobândește venitul de la masa cetățenilor, nu de la câțiva consumatori avuți. Același lucru, care se poate spune astăzi despre Metropolitan Life Insurance, s-ar putea spune mâine și despre sistemul de tribunale „Metropolitan”. Ar fi, într-adevăr, curată nebunie din partea tribunalelor să riște pierderea favorurilor marii majorități a clienților lor, de dragul favorizării unui mic grup de bogătași. Dar, observați contrastul cu actualul sistem, în care judecătorii, aidoma tuturor celorlalți politicieni, pot fi îndatorați susținătorilor avuți, care finanțează campaniile partidelor lor politice.

Circulă un mit, conform căruia „Sistemul American” furnizează un dispozitiv superb de limite și ponderi („checks and balances”), cu executivul, legislativul și puterea judecătorească, limitându-se și ponderându-se reciproc, astfel încât puterea să nu aibă posibilitatea de a se acumula nemăsurat într-o singură pereche de mâini. Dar sistemul american de limite și ponderi este, în mare parte, o mistificare. Într-adevăr, fiecare din aceste instituții deține câte un monopol coercitiv în domeniul său, și toate laolaltă sunt parte dintr-un singur aparat de stat, condus de către un singur partid politic, la fiecare moment dat. În cel mai bun caz există doar două partide, foarte apropiate unul de celălalt, atât ideologic, cât și în materie de personal, care adesea urzesc în ascuns, iar afacerile guvernamentale curente sunt conduse de o birocrație de funcționari care nu poate fi dizlocată de către electori. Să luăm notă de contrastul dintre aceste limite și ponderi mistificatoare și adevăratele limite și ponderi furnizate de economia liberă de piață! Onestitatea firmei A&P este asigurată de rivalitatea, actuală și potențială, cu Safeway, Pioneer și alte nenumărate firme de băcănie. Ceea ce le determină să rămână oneste este posibilitatea consumatorilor de a le refuza patronajul. Ceea ce i-ar determina pe judecătorii și tribunalele de pe piața liberă să rămână corecți ar fi existența posibilității reale de a te deplasa spre următorul cuartal sau până la un alt judecător sau tribunal aflat pe aceeași stradă, îndată ce suspiciunea ar plana asupra celui dintâi. Ceea ce i-ar determina pe aceștia să rămână corecți este posibilitatea efectivă a clienților lor de a le lichida afacerea. Acestea sunt limitele și ponderile reale, active într-o economie liberă de piață și într-o societate liberă.

Același tip de analiză se aplică și în cazul unei forțe polițienești private care devine nelegiuită sau care-și utilizează puterile coercitive pentru a extrage tribute, punând la cale o „afacere” mafiotă de secătuire a victimelor sub paravanul protecției, etc. Desigur, așa ceva se poate întâmpla. Dar, spre deosebire de societatea actuală, ar acționa imediat limitele și ponderile nou create; ar funcționa alte forțe polițienești care și-ar putea utiliza armamentul pentru a se grupa laolaltă în scopul anihilării agresorilor clientelei lor. Dacă Metropolitan Police Force s-ar transforma într-o afacere de gangsteri și ar încasa tribute, atunci restul societății s-ar putea îngrămădi spre companiile Prudential, Equitable, etc., ale căror forțe polițienești s-ar putea uni laolaltă în scopul anihilării agresorului. Toate acestea diferă dramatic de posibilitățile statului actual. Dacă un grup de gangsteri ar captura aparatul de stat cu monopolul său asupra armamentului coercitiv, în prezent nu există nimic care să-i poată opri — cu excepția unui proces revoluționar, care implică dificultăți imense. Într-o societate liberală n-ar fi nevoie de o revoluție masivă pentru a pune capăt prădăciunilor statelor-gangster; s-ar produce o reorientare rapidă înspre forțele polițienești oneste, pentru a stăvili și anihila forța convertită la banditism.

Și, într-adevăr, ce altceva este statul, în fond, decât o organizație banditească? Ce altceva este impozitarea, decât o tâlhărie pe scară gigantică, neinhibată de opreliști? Ce altceva este războiul, decât o crimă în masă, pe o scară inaccesibilă forțelor polițienești private? Ce altceva este serviciul militar obligatoriu, dacă nu sclavie în masă? Își poate cineva imagina o forță polițienească privată izbutind să scape fie și numai cu o mică fracțiune din prada pe care izbutesc, de obicei, să și-o însușească statele, an după an, secol după secol?

Mai există o rațiune importantă, care ar face aproape imposibilă comiterea oricărui banditism de felul celui practicat de statele moderne, de către o forță polițienească nelegiuită. Unul dintre factorii cheie care le permite statelor să facă lucrurile monstruoase pe care au obiceiul să le facă este sentimentul de legitimitate pe care-l nutrește față de ele publicul prostit. Cetățeanului de rând este posibil să-i displacă — ba chiar poate obiecta vehement la — politicile și tâlhăriile guvernului său. Însă el a fost îndoctrinat cu ideea — implementată grijuliu în secole de propagandă guvernamentală — că statul este suveranul său legitim și că ar fi ticălos sau nebun cel care ar refuza să se încline în fața dictatelor sale. Sentimentul acesta de legitimitate, intelectualii statului l-au cultivat de-a-lungul veacurilor, sprijiniți și încurajați de toate momelile asociate: steaguri, rituale, ceremonii, distincții, constituții, etc. O bandă de tâlhari — chiar dacă toate forțele polițienești ar conspira într-o singură mafie uriașă, n-ar putea nicicând inspira un asemenea sentiment de legitimitate. Publicul i-ar considera fără greș bandiți; prada și tributele lor n-ar fi niciodată considerate „impozite” oneroase, dar legitime, care se plătesc automat. Publicul n-ar întârzia să opună rezistență acestor cereri ilegitime, iar bandiții ar fi combătuți și răsturnați de la putere. O dată ce publicul va fi gustat din bucuriile, prosperitatea, libertatea și eficiența unei societăți liberale, fără-de-stat, ar fi aproape imposibil ca statul să-l îmbrobodească încă o dată. O dată libertatea pe deplin cunoscută, constrângerea oamenilor de a renunța la ea nu mai e deloc o sarcină ușoară.

Dar să presupunem — să presupunem doar — că în ciuda tuturor acestor handicapuri și obstacole, în ciuda dragostei pentru nou găsita lor libertate, în ciuda limitelor și ponderilor inerente ale pieței libere, să presupunem că în ciuda tuturor acestora statul reușește, în cele din urmă, să se reconstituie. Ce se întâmplă în cazul acesta? Ei bine, în acest caz, tot ce se va fi întâmplat este că vom avea din nou un stat. Nu ne vom afla într-o situație mai rea decât acum, cu statul nostru actual. Și, în cuvintele unui filozof liberal, „cel puțin lumea se va fi bucurat de o glorioasă vacanță“. Promisiunea răsunătoare a lui Karl Marx este mult mai adecvată societății liberale decât comunismului: Încercând libertatea, abolind statul, nu avem nimic de pierdut și avem totul de câștigat.

Apărarea națională

Ne vom ocupa acum de problema considerată, îndeobște, argumentul ultim și insurmontabil al criticilor poziției liberale. Fiecare liberal întâlnește la un moment dat un simpatizant care, în cele din urmă, îi adresează următoarea critică: „În regulă, am înțeles cum ar putea fi aplicat sistemul acesta cu succes în cazul polițiilor și tribunalelor locale. Dar cum s-ar apăra o societate liberală împotriva rușilor?”

Există, desigur, mai multe ipoteze dubioase implicate într-o asemenea întrebare. Există, în primul rând, ipoteza că rușii sunt înclinați spre invazia militară a Statelor Unite, o presupunere de plauzibilitate îndoielnică, în cel mai bun caz. Există apoi ipoteza că o asemenea dorință ar continua să se manifeste și după ce Statele Unite vor fi devenit o societate pur liberală. Această opinie trece cu vederea lecțiile istoriei care ne învață că războaiele rezultă din conflicte între națiunile-state, înarmate fiecare până în dinți și cumplit de suspicioase, fiecare, că vor fi atacate de celelalte. Dar o Americă liberală ar înceta, evident, să mai reprezinte o amenințare pentru cineva, nu pentru că ar înceta să mai dispună de armament, ci pentru că nu s-ar deda la agresiuni împotriva nimănui și a nici unei țări. Nemaifiind o națiune-stat, inerent amenințătoare, probabil că America ar avea șanse scăzute de a mai fi atacată de alte țări. Unul din marile inconveniente ale națiunii-stat este că dă Puterii posibilitatea să se identifice cu toți supușii săi; de aceea, în orice război interstatal, civilii inocenți, supușii din fiecare țară, fac obiectul agresiunii statului inamic. Dar, într-o societate liberală n-ar mai fi posibilă o asemenea identificare, și prin aceasta s-ar reduce enorm șansele unor războaie devastatoare. Să presupunem, de pildă, că agenția noastră nelegiuită, Metropolitan Police Force, inițiază acte de agresiune, nu numai împotriva americanilor, ci și împotriva mexicanilor. Dacă mexicanii ar dispune de un aparat guvernamental, atunci acesta ar ști desigur foarte bine că americanii, în general, nu sunt implicați în crimele Agenției Metropolitan, cu care nu întrețin nici un fel de relație simbiotică. Dacă poliția mexicană ar organiza o expediție punitivă împotriva Agenției Metropolitan Force, ea nu s-ar afla, prin aceasta, în situație de război cu toți americanii — așa cum s-ar petrece lucrurile acum. De fapt, este foarte probabil că alte efective americane s-ar alătura mexicanilor pentru anihilarea agresorului. De aceea, ideea de război interstatal declanșat împotriva unei țări sau regiuni geografice liberale probabil că ar dispărea.

Există, în plus, o gravă eroare filozofică implicată în însăși punerea problemelor de acest tip despre ruși. Atunci când discutăm despre orice nou sistem, trebuie să stabilim în primul rând dacă dorim sau nu să-l vedem instituționalizat. Pentru a decide dacă dorim liberalismul sau comunismul, sau anarhia de stânga, sau teocrația, sau orice alt sistem, trebuie să presupunem inițial că acesta a putut fi instituit și apoi să analizăm condițiile în care el ar putea să funcționeze, dacă poate să se auto-întrețină și cât de eficient ar putea fi. Am arătat, cred, că un sistem liberal, o dată instituit, ar putea să funcționeze, să fie viabil și simultan să fie mult mai eficient, prosper, moral și aducător de libertate decât orice alt sistem social. Însă n-am spus nimic despre felul cum am putea ajunge de la actualul sistem la cel ideal; într-adevăr, acestea sunt două întrebări complet diferite: întrebarea care este țelul nostru ideal, și cea cu privire la strategia sau tactica de atingere a acestui țel, pornind de la situația actuală. Problema rusească confundă aceste două nivele ale discuției. Ea presupune nu că liberalismul a fost instituit pretutindeni pe suprafața globului, ci că, din anumite motive, el n-a fost instituit decât în America și nicăieri în altă parte. Dar de ce să facem o asemenea presupunere? De ce să nu presupunem inițial că el poate fi instituit pretutindeni și să ne întrebăm dacă ne-ar place? La urma urmelor, filozofia liberală este una eternă, fără restricții de timp și spațiu. Noi promovăm libertatea pentru toți, pretutindeni, nu numai în Statele Unite. Dacă cineva este de acord că o lume liberală, o dată instituită, este cea mai bună alternativă imaginabilă, că ea ar fi deopotrivă funcțională, eficientă și morală, atunci persoana respectivă este invitată să devină liberală, să ni se alăture în acceptarea libertății ca țel de urmărit și, apoi, să ne asumăm împreună sarcina distinctă — și evident dificilă — de a găsi o cale de acces spre acest ideal.

Este limpede că — dacă discutăm acum și despre strategie — cu cât mai extinsă este regiunea teritorială în care ar fi instituită inițial libertatea, cu atât mai mari ar fi șansele ei de supraviețuire și cele de a rezista oricărei tentative de nimicire violentă. Dacă libertatea ar putea fi instituită instantaneu în întreaga lume, atunci, desigur, n-ar mai exista nici un fel de problemă cu „apărarea națională“. Toate problemele rămase ar fi probleme de competența polițiilor locale. Dacă, pe de altă parte, numai localitatea Deep Falls, din statul Wyoming, devine liberală, în vreme ce America și restul lumii rămân etatiste, șansele sale de supraviețuire vor fi cu adevărat reduse. Dacă Deep Falls, Wyoming, își declară secesiunea de aparatul guvernamental al Statelor Unite, instituind o societate liberă, există toate șansele ca Statele Unite — dată fiindu-le ferocitatea istorică verificată față de secesioniști — să invadeze în cel mai scurt timp noua societate eliberată, zdrobind-o, iar forțele polițienești din Deep Falls ar fi, practic, neputincioase în această împrejurare. Între aceste două cazuri polare, există un continuu infinit de posibilități intermediare și, desigur, cu cât mai mare este teritoriul libertății, cu atât mai ușor pot fi înfrânte orice amenințări externe. „Problema rusească“ este, așadar, mai degrabă o chestiune de strategie decât una de principii fundamentale, care să afecteze țelul către care dorim să ne îndreptăm eforturile.

Dar acum, după ce toate acestea au fost spuse și cântărite, să ne oprim totuși și la problema rusească. Să presupunem că Uniunea Sovietică este, într-adevăr, diabolic înclinată spre atacarea oricărei populații liberale care ar viețui între actualele granițe ale Statelor Unite (evident, aparatul guvernamental al Statelor Unite ar înceta să mai existe, o dată cu națiunea-stat). În primul rând, deciziile cu privire la forma și cantitatea cheltuielilor alocate apărării împotriva agresiunii externe s-ar afla la latitudinea americanilor înșiși, în calitate de consumatori. Aceia dintre noi care ar prefera submarinele Polaris, de teama amenințării sovietice, ar subscrie la finanțarea unor asemenea vase. Cei care preferă sistemul ABM ar investi în asemenea rachete defensive. Cei care își râd de asemenea amenințări sau care sunt pacifiști convinși n-ar contribui la nici un fel de apărare „națională“. Diverse teorii defensive ar fi luate în considerare, proporțional cu numărul celor care sunt de acord cu ele și sunt dispuși să le susțină material. Dată fiind enorma risipă prilejuită, de-a lungul istoriei, de toate războaiele și pregătirile de război, din toate țările lumii, nu este, desigur, irațional să presupunem că eforturile de apărare private, voluntare se vor dovedi mult mai eficiente decât irosirile guvernamentale. Și, în orice caz, asemenea eforturi ar fi infinit mai morale.

Dar să admitem ipoteza cea mai nefastă. Să admitem că Uniunea Sovietică a invadat și a cucerit în cele din urmă teritoriul Americii liberale. Ce se întâmplă acum? Vom constata că dificultățile Uniunii Sovietice abia au început. Motivul principal pentru care o țară cuceritoare poate stăpâni una înfrântă este că aceasta din urmă posedă deja un aparat de stat, utilizabil pentru a transmite ordinele învingătorului și pentru a veghea la respectarea lor de către populația luată în stăpânire. În ciuda teritoriilor și populației proprii mult mai rduse, Marea Britanie a putut stăpâni India vreme de secole, transmițând ordinele prinților indieni aflați la putere, care la rândul lor le impuneau populației aflate în stăpânirea lor. Dar în acele cazuri istorice în care cei cuceriți nu dispuneau de aparat guvernamental, sarcina cuceritorilor de a-și lua în stăpânire supușii s-a dovedit extrem de dificilă. De exemplu, când britanicii au cucerit Africa Occidentală, sarcina guvernării Tribului Ibo (din care s-a format ulterior Biafra) s-a dovedit extrem de dificilă, fiindcă tribul era esențialmente liberal și nu era stăpânit de nici un aparat guvernamental, de șefi de trib care să transmită ordinele către băștinași. Și poate că motivul principal care a întârziat vreme de secole cucerirea Irlandei de către englezi este că irlandezii nu aveau stat, așa încât nu existau structurile guvernamentale stăpânitoare necesare pentru a veghea la respectarea tratatelor, transmiterea ordinelor, etc. Iată motivul pentru care englezii nu conteneau să-i denunțe drept „necredincioși” pe „sălbaticii” și „necivilizații” irlandezi, care nu-și respectau tratatele încheiate cu cuceritorii lor. Englezii nu puteau să înțeleagă în ruptul capului că, lipsiți de orice fel de stat, războinicii irlandezi care încheiau aceste tratate nu puteau vorbi decât pentru ei înșiși. Ei nu puteau nicidecum să angajeze și vreun alt grup al populației irlandeze.[14]

În plus, viața ocupanților ruși ar deveni încă și mai dificilă, datorită inevitabilei irupții a gherilelor organizate de populația americană. Cu siguranță, una din lecțiile secolului douăzeci — o lecție pe care ne-a oferit-o inițial succesul revoluționarilor americani împotriva atotputernicului imperiu britanic — este că nici o forță de ocupație nu poate subjuga multă vreme o populație de localnici determinați să reziste. Dacă gigantul aparat guvernamental al Statelor Unite, înarmat cu guri de foc infinit mai productive, n-a putut izbândi împotriva micuței și relativ neînarmatei populații vietnameze, cum oare ar putea izbândi Uniunea Sovietică, într-o tentativă de subjugare a poporului american? Viața nici unui soldat rus n-ar fi în siguranță, în mijlocul mâniei unei populații americane decise să reziste. Războiul de gherilă s-a dovedit o forță irezistibilă tocmai fiindcă nu pornește de la un guvern central dictatorial, ci de la populația însăși, care luptă pentru libertate și independență împotriva unui stat străin. Și, cu siguranță, anticiparea acestui ocean de necazuri, a costurilor și pierderilor enorme care ar decurge inevitabil de aici, ar descuraja, dintru început, chiar și un ipotetic guvern sovietic înclinat spre cuceriri militare.


[1] Vezi William C. Wooldridge, Uncle Sam the Monopoly Man (New Rochelle, N. Y.: Arlington House, 1970), pp. III ff.

[2] Cf. Gustave de Molinari, The Production of Security (New York: Center for Libertarian Studies, 1977).

[3] Wooldridge, op. cit., p. 96. Vezi, de asemenea, pp. 94-110.

[4] Bruno Leoni, Freedom and the Law (Los Angeles, Nash Publishing Co., 1972), p. 87.

[5] Ibid., pp. 23-24.

[6] Ibid., p. 188.

[7] Ibid., pp. 84-85.

[8] Ibid., p. 183.

[9] Citat după cea mai bună introducere la vechile instituții anarhiste irlandeze, Joseph R. Peden, „Property Rights in Celtic Irish Law,” Journal of Libertarian Studies, I (Spring 1977), p. 83; vezi și pp. 81-95. Pentru un rezumat, vezi Peden, „Stateless Societies: Ancient Ireland,” The Libertarian Forum (April 1971), pp. 3-4.

[10] Peden, „Stateless Societies,” p. 4.

[11] Ibid.

[12] Profesorul Charles Donahue, de la Fordham University susține că partea seculară a vechiului drept irlandez nu era pur și simplu un rezultat întâmplător al tradiției; că ea era în mod conștient derivată din concepția stoică a dreptului natural, accesibil rațiunii umane. Charles Donahue, „Early Celtic Laws” (Manuscris nepublicat, conținând textul conferinței prezentate la Columbia University Seminar in the History of Legal and Political Thought, în toamna anului 1964), pp.13 ff.

[13] Peden, „Stateless Societies,“ p. 4.

[14] Peden, „Stateless Societies,” p. 3; vezi, de asemenea, Kathleen Hughes, introducere la A. Jocelyn Otway-Ruthven, A History of Medieval Ireland (New York: Barnes & Noble, 1968).


* Traducere după Murray N. Rothbard, For a New Liberty. The Libertarian Manifesto, cap. 12: „The Public Sector, III: Police, Law, and the Courts”, [1973] 1994, San Francisco, CA: Fox & Wilkes.

Reproducerea acestei versiuni în limba română a fost posibilă datorită acordării copyright-ului de către regretata JoAnn Rothbard, în 1996, și reconfirmării acestei permisiuni, de către Ludwig von Mises Institute, Auburn, AL, în 2002

© 2002 Institutul Ludwig von Mises, Auburn, Alabama, http://www.mises.org/rothbard/newliberty12.asp.

© 2005 Institutul Ludwig von Mises – România, pentru prezenta traducere.

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins