Ludwig von Mises a publicat multe cărți și articole în viața sa lungă și productivă, fiecare aducând contribuții importante la teoria și practica științei economice. Dar între ele se remarcă patru capodopere, monumente dăinuitoare ale creației celui mai mare economist și cercetător al acțiunii umane din secolul nostru. Prima, care l-a așezat pe Mises în linia întâi a economiștilor, este The Theory of Money and Credit (1912), care a integrat pentru prima dată teoria monetară cu teoria prețurilor și a pus bazele teoriei sale ulterioare a ciclului economic. Ce-a de-a doua lucrare majoră a lui Mises este Socialismul (1922), care a oferit critica definitivă, comprehensivă a socialismului și a demonstrat că ordinea socialistă nu poate face calcul economic. Cea de-a treia este tratatul său uimitor, Acțiunea umană (1949), care a stabilit o întreagă structură a teoriei economice și a analizei omului ce acționează. Toate aceste trei opere au avut influența lor asupra gândirii economice și au fost proeminente în renașterea „austriacă” ce a înflorit în Statele Unite în ultimul deceniu.
Dar cea de-a patra și ultima mare lucrare misesiană, Teorie și istorie (1957), a avut un impact remarcabil de mic și a fost rar citată, chiar și de către tinerii economiști ai renașterii austriece recente. Rămâne de departe cea mai neglijată capodoperă a lui Mises. Și totuși ea oferă sprijinul filosofic și elaborarea filosofiei care subîntinde Acțiunea umană. Este marea lucrare metodologică a lui Mises, cea care explică fundamentul abordării sale economice și care oferă critici strălucite ale unor alternative eronate precum istorismul, scientismul și materialismul dialectic marxist.
Se poate considera că, în ciuda importanței sale, Teorie și istorie nu și-a pus amprenta din cauză că, în această epocă de specializare academică obtuză, disciplina economică nu vrea să aibă de-a face cu nimic ce pare mai filosofic. Cu siguranță, hiper-specializarea are un rol, dar în ultimii ani interesul pentru metodologie și pentru chestiunile fundamentale care susțin teoria economică a înflorit și te-ai putea gândi că măcar specialiștii din acest domeniu ar avea multe de găsi și discutat în această carte. Iar economiștii, cu siguranță, nu sunt atât de pierduți în jargon și scrieri confuze încât să nu fie în stare să răspundă lucidei și impetuoasei proze misesiene.
Este mai probabil, în schimb, ca neglijarea cărții Teorie și istorie să aibă de-a face cu conținutul mesajului său filosofic. Chiar dacă mulți oameni sunt conștienți de lupta lungă și singuratică pe care Ludwig von Mises a dus-o împotriva etatismului și pentru laissez-faire, puțini sunt cei care înțeleg că există o rezistență mult mai mare, în sânul profesiei economice, la metodologia lui Mises decât la vederile sale politice. Aderența la piața liberă, până la urmă, nu este ceva neobișnuit în zilele noastre printre economiști (chiar dacă nu cu consecvența negreșită a lui Mises), dar puțini sunt dispuși să adopte metoda caracteristic austriacă pe care Mises a sistematizat-o și a numit-o „praxeologie”.
În miezul concepției misesiene și al praxeologiei se află noțiunea cu care pune bun început în Teorie și istorie: dualismul metodologic, observația crucială că ființele umane trebuie să fie considerate și analizate într-un mod și cu o metodologie care diferă radical de analiza pietrelor, planetelor, atomilor sau moleculelor. De ce? Pentru că, pur și simplu, ține de esența ființelor umane că acționează, că au scopuri și intenții, și că încearcă să atingă acele scopuri. Pietrele, atomii, planetele nu au scopuri sau preferințe; de aceea, ele nu aleg între cursuri alternative ale acțiunii. Atomii și planetele se mișcă sau sunt mișcate; ele nu pot alege, selecta căi de acțiune și nu pot să se răzgândească. Bărbații și femeile pot și chiar fac aceste lucruri. Așadar, atomii și pietrele pot fi investigate, cursul lor poate fi trasat și prezis, cel puțin în principiu, în cele mai mici detalii cantitative. Cu oamenii, asta nu se poate; zi de zi, oamenii învață, adoptă noi valori și scopuri, și se răzgândesc; oamenii nu pot fi supuși analizei și predicțiilor așa cum sunt obiectele fără minte sau fără capacitatea de a învăța și alege.
Iar acum putem vedea de ce profesia economică a opus o rezistență atât de masivă abordării fundamentale misesiene. Pentru că știința economică, asemeni altor științe sociale în secolul nostru, a îmbrățișat mitul numit atât de corect și disprețuitor de Mises „scientism” – ideea că singura abordare cu adevărat „științifică” a studierii omului poate fi doar imitarea papagalicească a abordării științelor naturale, în special a celei mai prestigioase ramuri a lor, fizica. Așadar, pentru a deveni cu adevărat „științifică”, precum fizica și celelalte științe naturale, știința economică trebuie să evite concepte precum intențiile, scopurile și învățarea; trebuie să abandoneze mintea omului și să scrie doar despre evenimente. Nu trebuie să vorbească despre răzgândire pentru că trebuie să pretindă că evenimentele sunt predictibile, din moment ce – ca să folosim mottoul original al Societății Econometrice – „Știința este predicție”. Și pentru a deveni „exactă” sau „reală”, știința economică trebuie să-i trateze pe indivizi nu ca pe creaturi unice, fiecare cu propriile scopuri și alegeri, ci ca pe niște „date” omogene și deci predictibile. Un motiv pentru care teoria economică ortodoxă a avut dintotdeauna mari dificultăți cu conceptul crucial al antreprenorului este acela că antreprenorul e în mod clar și evident unic; iar teoria economică neoclasică nu poate face față unicității individuale.
Mai mult, se pleacă de la premisa că știința „reală” trebuie să opereze cu o variantă de pozitivism. Astfel, în fizică, cercetătorul se confruntă cu o serie de părți de evenimente uniforme, omogene, care pot fi investigate în privința regularităților cantitative și a constantelor, e.g., rata la care cad obiectele pe pământ. Apoi, omul de știință schițează ipoteze pentru a explica clase de comportamente sau mișcări și apoi deduce diferite propoziții prin care poate „testa” teoria, verificând cu fapte exacte, empirice, cu aceste părți observabile de evenimente. (Astfel, teoria relativității poate fi testată prin verificarea anumitor caracteristici observabile ale unei eclipse.) În varianta vechi-pozitivistă, el „verifică” teoria prin acest test empiric; în neopozitivismul mai nihilist al lui Karl Popper, poate doar să „falsifice” sau să „nu falsifice” o teorie în această manieră. În orice caz, teoriile sale trebuie să aibă tot timpul un statut provizoriu și nu pot fi niciodată, oficial cel puțin, admise ca fiind definitiv adevărate; pentru că poate oricând afla că alte teorii, alternative, sunt capabile să explice o clasă mai largă de fapte, că niște noi fapte îi infirmă, sau falsifică, teoria. Omul de știință trebuie să poarte întotdeauna măcar masca umilinței și a minții deschise.
Dar una dintre fațetele geniului lui Ludwig von Mises a fost să vadă că teoria economică sănătoasă nu a fost obținută astfel, și să elaboreze motivele corecte ale acestui fapt curios. A existat multă confuzie inutilă legată de modul destul de tipic în care Mises folosește termenul a priori, iar entuziaștii metodelor științifice moderne s-au folosit de acest lucru pentru a-l disprețui pe Mises ca pe un mistic neștiințific. Mises a observat că cercetătorii acțiunii umane sunt în același timp într-o poziție și mai bună și mai rea – și cu siguranță într-o poziție diferită – decât cei ai științei naturale. Cercetătorul din științele fizice privește la părți omogene ale evenimentelor și bâjbâie pentru a găsi și testa teorii cauzale sau explicative pentru acele evenimente empirice. Dar în istoria umană, noi, ca înșine ființe umane, suntem în situația de a ști deja cauza evenimentelor; anume, faptul primordial că ființele umane au scopuri și intenții și acționează pentru a le atinge. Iar acest fapt este cunoscut nu în mod provizoriu și ezitant, ci absolut și apodictic.
Un exemplu pe care lui Mises îi plăcea să-l dea în clasă pentru a demonstra diferența dintre două moduri fundamentale de abordare a comportamentului uman era să arate către comportamentul din Grand Central Station la orele de vârf. Behavioristul „obiectiv” sau „cu adevărat științific”, ne atrăgea el atenția, ar observa evenimentele empirice: e.g., oameni care se grăbesc în stânga și-n dreapta, haotic, la anumite ore predictibile ale zilei. Iar asta este tot ceea ce ar ști. Dar adevăratul cercetător al acțiunii umane ar porni de la faptul că tot comportamentul uman este intențional și ar vedea că intenția este de a ajunge de acasă, la tren și la muncă dimineața, și în sens opus seara etc. Este evident care dintre ei ar descoperi și ar ști mai multe despre comportamentul uman și, deci, care ar fi „omul de știință” autentic.
Din această axiomă – faptul acțiunii umane intenționate – este dedusă întreaga teorie economică; știința economică explorează implicațiile logice ale faptului omniprezent al acțiunii. Și din moment ce știm în mod absolut că acțiunea umană este intențională, știm cu egală certitudine concluziile de la fiecare pas al lanțului logic. Nu este nevoie să „testăm” această teorie, dacă acest concept mai are într-adevăr vreun sens în acest context.
Este „verificabil” faptul acțiunii umane intenționale? Este „empiric”? Da, dar cu siguranță nu în modul precis sau cantitativ cu care sunt obișnuiți imitatorii fizicii. Empirismul este larg și calitativ, izvorând din esența experienței umane; nu are nimic de-a face cu statistica sau cu evenimentele istorice. Mai mult, este dependent de faptul că suntem cu toții ființe umane și putem, deci, folosi această cunoaștere pentru a o aplica altora din aceeași specie. În și mai mică măsură este „falsificabilă” axioma acțiunii intenționate. Este atât de clară, odată ce a fost menționată și luată în considerare, încât formează evident măduva însăși a experienței noastre în lume.
Tot așa, teoria economică nu are nevoie de „testare”, pentru că este imposibil să fie testată în vreun fel prin verificarea propozițiilor sale cu părți de evenimente uniforme. Pentru că nu există astfel de evenimente. Utilizarea statisticii și a datelor cantitative poate încerca să mascheze acest fapt, dar aparenta lor precizie nu e bazată decât pe evenimentele istorice care nu sunt omogene în nici un sens. Fiecare eveniment istoric este o rezultantă complexă, unică a multor factori cauzali. Din moment ce este unic, nu poate fi utilizat pentru un test pozitivist și din moment ce este unic nu poate fi combinat cu alte evenimente sub forma corelațiilor statistice și nu se poate atinge nici un rezultat semnificativ. În analiza ciclului economic, de exemplu, nu este legitim să tratăm fiecare ciclu ca fiind strict omogen cu oricare altul și, în consecință, să adunăm, multiplicăm, manipulăm și corelăm datele. Nu înseamnă aproape nimic, de exemplu, să facem media a două serii temporale și să proclamăm cu mândrie că Seria X are în medie un avans de patru luni în comparație cu Seria Y, într-o anumită fază a ciclului. Pentru că (a) s-ar putea chiar ca nici o serie particulară să nu aibă avansul-întârzierea de patru luni, iar ecarturile ar putea și de fapt chiar vor varia mult; și (b) media oricărei serii trecute nu are nici o relevanță pentru datele din viitor, care vor avea propriile lor diferențe impredictibile față de ciclurile trecute.
Fiindcă a criticat devastator tentativele de utilizare a statisticii pentru a modela sau testa teoria, Ludwig von Mises a fost acuzat că este un teoretician pur, lipsit de orice interes sau respect pentru istorie. Dimpotrivă, iar aceasta este tema centrală a cărții Teorie și istorie, pozitiviștii și behavioriștii sunt cei lipsiți de respect pentru faptul istoric unic, pentru că încearcă să îndese aceste evenimente istorice complexe în matrița procusteană a mișcării atomilor și planetelor. În chestiunile umane, însuși evenimentul istoric complex trebuie explicat prin diverse teorii pe cât posibil; dar nu poate fi niciodată determinat complet sau precis prin vreo teorie. Faptul jenant că divinațiile pretinșilor prezicători economici au dat întotdeauna greș în mod abisal, în special cele care se pretind a avea precizie cantitativă, este confruntat în știința economică mainstream cu hotărârea de a mai rafina modelul și de a mai încerca încă o dată. Ludwig von Mises este cel care vede mai mult decât oricine că libertatea – a minții și a alegerii – stă în miezul ireductibil al condiției umane și cel care înțelege, deci, că pornirea omului de știință spre determinism și predictibilitate completă este o căutare a imposibilului – și este de aceea profund neștiințifică.
Printre austriecii mai tineri, o nedorință de a confrunta ortodoxia metodologică prevalentă a dus fie direct către adoptarea pozitivismului, fie către abandonarea cu totul a teoriei în schimbul unui instituționalism vag empiric. Imersiunea în Teorie și istorie le-ar ajuta pe ambele grupuri să înțeleagă că adevărata teorie nu este ruptă de lumea omului real, care acționează, și că miturile științifice pot fi abandonate fără renunțarea la uzul aparatului teoriei deductive.
Teoria economică austriacă nu se va bucura de o autentică renaștere până când economiștii nu vor citi și absorbi lecțiile vitale ale acestei lucrări care din păcate este neglijată. Fără praxeologie nici un economist nu poate fi cu adevărat austriac sau cu adevărat temeinic.
New York City, 1985
*
Traducere de Tudor Smirna.
