Disputa Trump vs. restul lumii în privința taxelor vamale repune în discuție o problemă fundamentală: distincția economist vs. antreprenor. Mai mult, ne arată faptul că a fi un om de afaceri, un antreprenor sau capitalist (voi folosi acești trei termeni ca interșanjabili), nu înseamnă că vezi și corect ce se întâmplă în economie. Uneori efecte economice simple, cum sunt cele ale impunerii unei taxe vamale la import îți scapă din vedere. Modul în care Trump, omul tarifelor, dă crezare unor principii mercantiliste de a vedea comerțul internațional ne îndreptățește în a aprofunda această distincție între economiști și oameni de afaceri sau antreprenori.
Discuția e importantă, mai ales în contextul zilelor noastre, când peste declinul universității și al studiilor universitare (mai ales în zona științelor sociale) în general și eșecul de a oferi modul de înțelegere a lumii și de căutare a adevărului, s-a suprapus o orientare așa zis pragmatică, orientată către lucruri „practice”, către „meserie”, în particular către business. Nu putem – spune înțelepciunea populară – lămuri cine are dreptate în teorie (în parte și pentru că nu mai citim?!), deci mai bine să ne refugiem în „practică”.
Declinul teoriei economice este și un produs al acestei orientări, care pretinde că tot ce e relevant e „cum se aplică” sau „la ce-mi folosește în mod exact”. Un soi de insensibilitate la teorie, la școli de gândire și argumente, care uneori îmbracă haina unei adevărate fobii. Ca și cum știința economică e o ramură a politehnicii sau oricum a unei preocupări privind înțelegerea naturii fizice a lumii. Școala istoricistă germană, care nega statutul de teorie și de știință al economiei, ar fi mulțumită să constate azi câți adepți are (și unii nici nu știu asta!), care pun la îndoială în fel și chip știința economică.Avem mult de recuperat în ceea ce privește adevărata valoare a studiului științei economice, după valul istoricist și, mai ales după instalarea ideii că cercetarea economică se pretează la măsurători de tip matematic.
Totodată, noua orientare mărturisește implicit faptul că de asta ducem lipsă, de antreprenori, de oameni cu gândire antreprenorială. Ei sunt cei care ne pot scoate din „mocirla” stagnării sau chiar a regresului economic. Și sigur că, dintr-un anumit punct de vedere așa este. Dar asta numai dacă ei nutresc ideologiile și ideile economice corecte. Asta pentru că:
Înflorirea societății umane depinde de doi factori: puterea intelectuală a oamenilor deosebiți de a concepe teorii sociale și economice sănătoase și capacitatea acestor oameni, sau a altora, de a face aceste ideologii accesibile pentru majoritate. (Mises, 2018, p. 891)
Ce este educația universitară economică?
Ei bine, la origini și până nu demult, educația universitară nu a fost niciodată o educație înspre meserie sau meșteșug, înspre a face ceva sau a ști să faci ceva, ci înspre cum gândești, înspre deschidere către idei, problematizare, nuanțare etc. Înspre un meșteșug al gândirii sau o gândire meșteșugită. Venim la facultate de economie ca să învățăm cum să gândim despre legi și principii economice, despre fenomene economice. La facultate nu e nimeni responsabil să te lămurească definitiv într-o problemă, ci să-ți prezinte problemele, să-ți ofere propriile chei prin care înțelege lumea, din interiorul științei economice. Mai mult, facultatea de economie este locul în care constați, sau ar trebui să constați că ești pe cont propriu. Că a face lumină în anumite probleme depinde și de tine, de implicarea ta intelectuală și de disponibilitatea de a lăsa prejudecățile la ușă. Deci de a fi disponibil. Astfel, extrem de probabila „prăbușire emoțională” în fața unei sumedenii de școli de gândire și teorii economice concurente e cel puțin începutul unui drum, nu abandonarea lui. Aici intervine rolul profesorului.
Noi (ca profesori de economie) nu putem produce oameni de afaceri, aceștia sunt produsul intuiției și a unei cunoașteri particulare, subiective a unei nevoi, cereri din piață. Adesea, antreprenorii nu pot explica coerent legile economice, însă este scuzabil căci, spunem noi, ei sunt cei care le trăiesc din plin. Tot așa, economiștii pot fi niște oameni de afaceri catastrofali. Asta nu ne spune decât că gândirea economică și antreprenoriatul sunt două întreprinderi diferite, două specializări diferite în diviziunea muncii.
Adevărul este cu totul altul: analiza economică și acțiunea antreprenorială sunt activități fundamental diferite, care necesită competențe diferite. Economia implică un raționament abstract, deductiv, capacitatea de a urmări consecințele pe termen lung, o viziune a întregului, precum și a părților. Antreprenoriatul, după cum a subliniat în mod constant Mises, presupune anticiparea condițiilor viitoare ale pieței, ceea ce teoria economică nu poate face. (Klein, 2014)
Dacă la facultate am putea produce oameni de afaceri, am fi noi înșine, sau cei mai mulți dintre noi, oameni de afaceri. Asemenea celor care, predând litere, ar fi cu toții scriitori, sau comentatorii emisiunilor sportive ar fi cu toții și sportivi. Dar nici criticul de artă nu e musai să fie un artist, nu-i așa? Poți vorbi despre un tablou al lui Monnet fără să fii în mod necesar pictor. Pentru că înțelegi canoanele impresionismului și modul în care persistă ele în timp. Deci este perfect justificat să vorbești despre legi și principii economice fără a fi antreprenor. Una e practica antreprenoriatului, alta e explicarea caracteristicilor lumii economice în care se desfășoară antreprenoriatul. De la un antreprenor nu ceri să cunoască teoria cantitativă a banilor sau să explice prin raționamente cum se formează prețurile. Însă pentru un economist o astfel de necunoaștere ar fi un eșec.
În tăvălugul orientării lumii (mai mult sau mai puțin și cu sprijinul statului) către „pragmatism” în educație, către antreprenoriat sau mai corect spus surogate de antreprenoriat (se pot cita în acest sens numărul tot mai mare curicule care în mod necesar e musai sa facă din copii și antreprenori), am uitat de teoria economică, aceea care îți explică de ce există banii, de ce un antreprenor poate funcționa pentru că există o societate liberă cu proprietate privată în care calculul economic în termeni monetari este posibil, de ce concurența creează stimulente pentru inovație și dezvoltare, de ce comerțul liber face ca o națiune să aibă parte mai repede și mai satisfăcător de bunuri necesare dezvoltării sale etc. Sau într-o altă cheie, te face conștient că orice intervenție guvernamentală are costuri de oportunitate.
Economia este bântuită de mai multe erori de gândire decât orice alt domeniu de studiu cunoscut omului, și nu întâmplător … În aceasta constă aproape întreaga diferență dintre o teorie economică bună și una proastă. Un economist diletant vede doar ceea ce este evident la prima vedere; economistul veritabil trece dincolo de suprafață. Economistul diletant observă doar consecințele directe ale unei măsuri de politică economică; economistul veritabil ia în calcul, de asemenea, efectele indirecte și pe termen lung. Primul observă doar efectul pe care o anumită măsură l-a avut sau îl va avea asupra unui anumit grup; cel de-al doilea încearcă să afle care vor fi efectele măsurii respective asupra tuturor grupurilor … Prin urmare, din această perspectivă, întreaga teorie economică poate fi redusă la o singură lecție, iar această lecție, la rândul ei, poate fi redusă la o singură frază. Arta științei economice constă în a avea în vedere nu doar efectele imediate, ci și pe cele pe termen lung ale unei politici ea constă în descifrarea consecințelor acelei politici asupra tuturor grupurilor, nu doar asupra unui singur grup. (Hazlitt, 2021, pp. 7-18)
Însă predată prost sau fără o anumită angajare în disputa intelectuală, fără o disponibilitate pedagogică către problematizare, teoria riscă să devină chiar o povară, ceva de evitat sau bună de pus la sertarul „rele amintiri” pentru mulți din absolvenții studiilor economice. De aceea există o diviziune a muncii chiar și în interiorul acestui meșteșug, al speculațiilor teoretice, așa cum există în mod firesc și în lumea antreprenorilor.
Astfel, se ridică în mod firesc întrebarea, ce fel de antreprenori vom crea ignorând complet faptul că ideea de antreprenoriat stă pe fundamentele unei societăți care cultivă filozofia libertății economice? Dacă nimeni nu mai cultivă această filozofie, antreprenoriatul dispare, iar antreprenorii riscă să devină managerii unui sistem de întreprinderi controlat de stat, care așteaptă docil ordinele acestuia în privința producției. Un fel de revoluție managerială (marca James Burnham), tehnocrată, în care managerii pun în aplicare design-ul economic al societății și cu toate caracteristicile unui guvern intervenționist. Totuși:
Sarcina provocatoare a economiei este de a demonstra oamenilor cât de puțin știu despre ceea ce își imaginează că pot proiecta. (Hayek, 1988, p. 76)
Iar dacă ar fi să aprofundăm problema, într-un univers tot mai intervenționist, în care funcția prețurilor este tot mai redusă ca importanță, nici măcar complexitatea tehnologiei de calcul (incluzând aici și inteligența artificială) nu va ajuta la nimic, căci problema unui sistem închis nu e accesul la informație, ci absența proprietății private și a unui sistem de prețuri reale.
Tocmai aceasta este problema calculului economic socialist: că, în absența prețurilor de piață̆ pentru factorii de producție, nu este posibil un calcul al profiturilor sau al pierderilor. (Mises, 2018, p. 726).
Cine nu are antreprenori, să și-i creeze! Dar cum?
Lărgind puțin înțelesul termenului, fiecare om este un antreprenor-capitalist în virtutea incertitudinii viitorului. El e nevoit să se abțină de la consum pentru a pune resurse deoparte în vederea satisfacerii unor nevoi viitoare. El economisește deci. O societate în care cresc economisirile e capabilă să dezvolte o structură a producției eficientă, care sporește cantitatea de bunuri de capital și deci și posibilitățile de consum. O ducem deci mai bine. Acesta este adevăratul sens al creșterii economice. Unii dintre noi investesc capitalul economist direct în această structură de producție, alții preferă o implicare indirectă prin piața de capital sau diverse fonduri de investiții.
Cum creezi deci acești antreprenori? Prin emisiuni dedicate antreprenoriatului (vezi, în SUA, The Aprentice sau, la noi, Arena Leilor)? Prin programe guvernamentale care subvenționează începerea unei afaceri (vezi Start-up Nation)? Prin scăderea ratei dobânzii și ieftinirea artificială a creditului? Răspunsul simplu ar fi că ei apar natural, dar condițiile economice în care trăim le pot favoriza sau împiedica apariția.
Antreprenoriatul nu cred că este ceva de căutat cu orice preț. Cu excepția situației în care nu ne interesează dacă antreprenorii creați vor dovedi repede calități politice și se vor angaja în aceleași politici economice distructive. A spune că societatea duce lipsă de gândire antreprenorială înseamnă a nu cunoaște cu adevărat cauza problemei (mai ales când aceeași societate cultivă idei contrare, pe fond, antreprenoriatului, dacă ne gândim la sondajele cu privire la cât de mulți români apreciază pozitiv comunismul). Ca urmare, nu e surprinzător că astăzi câștigă teren și o formă neutră a antreprenoriatului, aceea în care profitul e bun și cu bani de-acasă și cu banii publici. Sau diverse forme de antreprenoriat politic. În accepțiunea acestui tip de antreprenoriat e perfect în regulă economic să faci lobby pentru taxe vamale ca să îndepărtezi concurența care te deranjează pe tine.
Doar pentru că există anumite nevoi în societate (e.g. nevoia de antreprenori) nu înseamnă că le putem satisface oricum. Într-un fel, este exact ca problema absenței capitalului în țările mai puțin dezvoltate. El nu poate fi creat oricum, trebuie să ai politici economice care-i recunosc importanța crucială în procesul de producție și mai departe în dezvoltare economică.
Deși Trump este un antreprenor, un capitalist, iată că educația sa economică nu-l ajută (sau nu-l interesează) să deceleze efectele economice ale protecționismului, deși ele sunt discutate de către economiști de mai bine de două sute de ani. De altfel, economia clasică vine și ca o reacție la prima politică protecționistă asumată guvernamental (mercantilismul) din secolele XVI-XVIII. Susținătorii acestei politici nu erau economiști, cât mai curând pamfletari dar și oameni de afaceri (negustori), „oameni practici care au argumentat și scris pamflete pentru anumite politici economice, în general, pentru politici care ar fi subvenționat activități sau companii de care erau interesați acești autori” (Rothbard, 2021)
Economiștii clasici sunt primii care au ridicat întrebarea: chiar putem interveni când vrem în structura economică (proprietate, prețuri, comerț, bani)? Trump pare să creadă că putem, fie pentru obiective vădit protecționiste (protecția locurilor de muncă interne), fie pentru unele care țin de ajustări macroeconomice (transmiterea unui semnal FED-ului că e timpul să intervină pentru un dolar mai slab care ar reduce astfel datoria SUA), fie pentru a reduce numărul de migranți etc. Se înscrie astfel și el, ca mulți alți politicieni, în cartea istoriei celor pentru care economia e doar o unealtă în mâna unui hegemon.
Astfel, e limpede că nu vrem orice tip de antreprenor să preia frâiele politicilor economice ale unei țări. Așadar nu are sens nici orientarea naivă către o așa zisă cultură a antreprenoriatului, atâta vreme cât n-am asimilat mai nimic din gândirea economică clasică.
Bibliografie
Bylund, Per, „Ce este (și ce nu este) creșterea economică?”, Institutul Mises România, 10 martie 2025
Hayek, Friedrich von, The Fatal Conceit. The Errors of Socialism, Routledge, 1988
Hazlitt, Henry, Economia într-o lecție, Editura Terra Libertas, București, 2021
Klein, Peter, „Economists and Entrepreneurs”, Mises Daily, March, 11, 2014
Leeson, Peter, “Escaping Poverty: Foreign Aid, Private Property and Economic Development”, The Journal of Private Enterprise 23(2), 2008, 39-64
Mises, Ludwig von, Acțiunea umană. Tratat de teorie economică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, București, 2018
Smirna, Tudor, „Omul tarifelor lovește din nou”, Opinii MisesRo, 8 aprilie 2025
