Ultimul mare tratat al lui Ludwig von Mises – după Teoria banilor și a creditului (1912), Socialismul. O analiză economică și sociologică (1922) și Acțiunea umană (1949) – este Teorie și istorie (1957; eng.: Theory and History. An Interpretation of Social and Economic Evolution).
De asemenea, este și cel mai puțin citit și cel mai puțin prizat sau acceptat și integrat în analizele economice, sociale, politice și metodologice, chiar și ale membrilor Școlii Austriece renăscute în a doua jumătate a secolului XX în spațiul american și european, după cum bine observă în prefața cărții ucenicul cel mai fidel al lui Mises, Murray Rothbard. Semnificația acestui fapt încă rămâne de creionat, înțeles și consolidat. Ceea ce se poate spune însă este că dacă poziția antisocialistă a lui Mises a (re)devenit – cel puțin pentru o vreme, după căderea regimurilor comuniste în Europa de Est și URSS – respectabilă; de asemenea, dacă anumite învățăminte legate de politica monetară și fenomenul crizelor induse de aceasta, au cel puțin o onorabilitate de tip arguendo (fără ca asta să însemne reconsiderarea respectabilității teoretice și practice a standardului aur, de pildă, pentru care Mises a pledat până la finalul vieții și pe care l-a considerat a fi din specia barierelor în calea discreționarismului politico-tehnocratico-corporatist, în beneficiul cetățeanului simplu, a libertății și prosperității acestuia); nu același lucru se poate spune despre poziția metodologico-filozofică globală a lui Mises în privința naturii științei economice (și, implicit, a politicilor economice de bună calitate).
Ancorarea analizei în fenomenul, faptul și data ultimă a acțiunii umane – ceea ce Mises finalmente a denumit praxeologie – rămâne incomplet digerată, dacă nu respinsă pur și simplu, începând chiar cu gânditori mai apropiați, precum Hayek sau Friedman, și terminând cu gânditori mai vădit ostili, de la Samuelson la aproape oricare exponent al filoanelor matematice din interiorul științei economice (echilibrul general, teoria jocurilor, programarea liniară, econometrie în general etc.), dar și altele mai recent proeminente precum economia behavioristă.
Mises rămâne nu numai „ultimul cavaler al liberalismului” după cum apreciază Jörg Guido Hülsmann, ci și „ultimul cavaler al economiei umane”. Abordarea lui ține linia „căii de aur” (sau „împărătești”; sau „de mijloc”) între determinismul rigid (istoric, materialist, mecanicist, behaviorist, psihologizant sau biologizant etc.; eventual matematizabil sau algoritmizabil; sau sub deghizări probabiliste) cu corolarul practic al ingineriei sociale în sensul cel mai propriu și nihilismul teoretic de tip istorist, care la rândul lui, dincolo de dezintegrarea economiei ca știință, vine și cu reculul prometeic al unei așa-zise maleabilități instituțional-morale discreționare a realităților economico-sociale după bunul plac al autorităților, fie acestea etatice / instituționale / legale sau doar morale.
În spiritul deopotrivă al înțelepciunii teoretice și practice, Mises înțelege inevitabilitatea unui dualism metodologic între așa-zisele științe ale naturii și cele ale omului ca agent (nu văzut în biologia, fiziologia, neurologia etc. lui), între care trebuie să stea și economia, dacă e abordată coerent, înțelept, rezonabil și cu adevărat în duhul modestiei științifice (și nu în ritul cultului scientist). Studentul științelor sociale, inclusiv economistul, laolaltă cu cei care-și asumă rol la nivelul deciziilor sociale colective (sfera de policy), nu au – ținând seama de natura acțiunii umane, a „materiei prime” cu care lucrează – decât opțiunea facilitării instituționale fie (în cazul fericit) a cooperării sociale, simfonice și armonice, în cadrul căreia fiecare persoană ireductibilă să-și poată urmări interesele, prosperitatea, înflorirea, fie (în cazul nefericit) a cacofoniei sociale, a conflictului social generalizat și a exproprierii, dominării și șicanării reciproce, forțând limitele rezistenței societății și a semenilor. Scurtături cvasi-magice de tip inginerie socială sau discreționarism absolutist bine împins de la spate de „voință politică” (indiferent că e democratică, monarhică, tehnocratică sau de alt fel), în fond nu există.
Vă invităm să citim, studiem și dezbatem (on-line) în formatul seminarelor de tip socratic, cele aproape 400 de pagini ale cărții pe parcursul a 15 întâlniri. Lector: Mihai-Vladimir Topan. Mai multe detalii pe site-ul Academiei Private.
