Muncă

Porcul de patron capitalist gras

Dacă nu ar exista legea salariului minim și alte legi progresiste, patronii – porcii de capitaliști grași exploatatori, pentru a fi mai exacți – ar scădea salariile până la orice nivel ar dori ei. În cel mai bun caz, am ajunge înapoi la zilele celor mai proaste plăți; în cel mai rău caz, la zilele revoluției industriale, și chiar înainte, când oamenii duceau o luptă continuă cu foametea, luptă adesea pierdută…

Astfel glăsuiește înțelepciunea convențională relativ la meritele legislației privind salariul minim. Cu toate acestea, vom demonstra că această înțelepciune convențională este greșită, tragic de greșită. Ea presupune că există un ticălos acolo unde nu există nici unul. Ce realizează, de fapt, legea și care îi sunt consecințele?

Legea privind salariul minim nu este, în realitate, o lege privind ocuparea forței de muncă, ci una referitoare la neocuparea ei (șomajul). Ea nu obligă un patron să angajeze un salariat la nivelul salariului minim, sau la orice alt nivel. Ea obligă patronul să nu angajeze salariatul la anumite niveluri de salariu, și anume la cele situate sub minimul fixat prin lege. Ea îl constrânge pe lucrător, indiferent cât de mult ar dori să primească o slujbă cu un salariu sub nivelul minim, să nu accepte slujba. Ea îl obligă pe lucrătorul care trebuie să opteze între o slujbă cu salariu mic și șomaj să aleagă șomajul. Legea nici măcar nu împinge vreun salariu în sus; ea doar elimină slujbele care nu îndeplinesc standardul.

Cum s-ar stabili salariile în absența legislației privind salariul minim? Dacă piața muncii constă din mulți ofertanți de muncă (lucrătorii) și mulți doritori de muncă (patronii), atunci nivelul salariului va tinde să se stabilească în concordanță cu ceea ce economiștii numesc „productivitatea marginală a muncii”. Productivitatea marginală a muncii este dată de încasările suplimentare pe care le-ar avea un patron dacă ar folosi un anumit lucrător. Cu alte cuvinte, dacă, adăugând un anumit lucrător pe statul de plată, încasările totale ale patronului cresc cu 60 de dolari pe săptămână, atunci productivitatea marginală a acelui lucrător este de 60 de dolari pe săptămână. Nivelul salariului plătit lucrătorului tinde să fie egal cu productivitatea marginală a lucrătorului. De ce este așa, dat fiind faptul că patronul ar prefera să nu-i plătească lucrătorului în realitate nimic, indiferent care ar fi productivitatea acestuia? Răspunsul stă în concurența dintre patroni.

De exemplu, să presupunem că productivitatea marginală a lucrătorului este de 1 dolar pe oră. Dacă el ar fi angajat cu 5 cenți pe oră, patronul ar obține un profit de 4 cenți pe oră. Alți patroni ar căuta să-l angajeze, prin licitație, pe lucrătorul respectiv. Chiar dacă l-ar plăti cu 6, 7 sau 10 cenți pe oră, profitul lor tot ar justifica licitarea. Licitarea s-ar termina la nivelul de salariu de 1 dolar pe oră. Aceasta deoarece stimulentul pentru angajarea unui lucrător prin licitație dispare numai atunci când salariile plătite lucrătorilor sunt egale cu productivitatea lor marginală.

Dar dacă presupunem că patronii se înțeleg între ei să nu angajeze lucrători pentru mai mult de 5 cenți pe oră? Aceasta se întâmpla în Evul Mediu, când cartelurile patronilor se uneau, cu ajutorul statului, pentru a adopta legi care să interzică niveluri de salariu peste un anumit maximum admis. Astfel de înțelegeri pot reuși numai cu ajutorul statului și există motive solide pentru care așa stau lucrurile.

În situația în care nu există un cartel, patronul angajează un anumit număr de lucrători – număr care, crede el, îi va aduce profit maxim. Dacă un patron angajează numai zece lucrători, aceasta se petrece deoarece este convins că productivitatea celui de al zecelea va fi mai mare decât salariul pe care trebuie să-l plătească și că productivitatea unui al unsprezecelea muncitor ar fi mai mică decât această sumă.

Așadar, dacă un cartel reușește să scadă la 5 cenți pe oră salariul lucrătorilor cu o productivitate marginală de 1 dolar, fiecare patron va dori să angajeze mult mai mulți lucrători. Acest fenomen este cunoscut sub numele de „legea cererii cu pantă descendentă” (cu cât prețul este mai mic, cu atât mai mulți vor să cumpere). Lucrătorul a cărui productivitate era, în ochii patronului, sub 1 dolar, și deci nu merita să-l angajeze cu 1 dolar pe oră, va fi foarte căutat la 5 cenți pe oră.

Aceasta duce la prima eroare în cartel: fiecare patron care face parte din cartel va avea un mare stimulent financiar să îi înșele pe ceilalți. Fiecare patron va încerca să atragă lucrători de la ceilalți. Singurul mod în care poate face acest lucru este să ofere salarii mai mari. Cu cât mai mari? Până la 1 dolar, așa cum am văzut mai sus, și din același motiv.

A doua eroare este faptul că cei ce nu sunt membri ai înțelegerii de cartel vor dori să-i angajeze pe acești lucrători cu 5 cenți pe oră, chiar dacă presupunem că membrii cartelului nu recurg la „înșelăciune”. Aceasta duce, de asemenea, la împingerea salariului în sus de la 5 cenți la 1 dolar pe oră. Alții, cum ar fi niște eventuali patroni din zone geografice care nu fac parte din cartel, ori meșteri liber-profesioniști care înainte nu-și permiteau să angajeze lucrători, și patroni care, până atunci, au angajat numai lucrători cu jumătate de normă vor contribui cu toții la tendința ascendentă a nivelului salariului.

Aceste forțe acționează chiar dacă lucrătorii înșiși nu cunosc nivelurile de salariu plătite în alte părți sau se găsesc în zone izolate unde nu există alte locuri de muncă. Nu este necesar ca ambele părți ale unui schimb să cunoască toate condițiile relevante. S-a spus că, dacă ambele părți nu sunt la fel de bine informate, rezultă o „concurență imperfectă”, iar legile economice nu se aplică. Dar aceasta este o greșeală. De obicei, lucrătorii nu cunosc întreaga piață a muncii, în timp ce se presupune că patronii sunt mult mai bine informați. Iar acest lucru este suficient. Lucrătorul poate să nu fie bine informat cu privire la toate locurile de muncă alternative, dar el știe suficient de bine să aleagă slujba cea mai bine plătită. Nu trebuie decât ca patronul să ajungă singur la lucrătorul care câștigă mai puțin decât productivitatea lui marginală și să-i ofere un salariu mai mare.

Și exact acest lucru se întâmplă în realitate. Interesul propriu al patronilor îi conduce „ca și cu o mână invizibilă” să-i vâneze pe lucrătorii cu salarii mici, să le ofere salarii mai mari și să-i angajeze. Întregul proces tinde să ridice salariile până la nivelul productivității marginale. Aceasta se aplică nu numai în cazul lucrătorilor urbani, ci și al lucrătorilor din zone izolate, care nu cunosc locuri de muncă alternative și nu ar avea bani să se ducă acolo, chiar dacă ar afla despre ele. Este adevărat că diferența dintre nivelul de salariu și productivitatea lucrătorului neștiutor va trebui să fie suficient de mare, astfel încât să compenseze cheltuielile patronului realizate prin faptul de a veni la lucrător, de a-l informa despre locul de muncă alternativ și de a plăti costul trimiterii lui acolo. Dar așa se întâmplă aproape întotdeauna, și patronii știu de mult acest lucru.

Muncitorii mexicani sunt un exemplu elocvent. Puține grupuri cunosc câte ceva despre piața muncii din SUA și puțini au bani pentru a călători spre slujbe mai bănoase. Nu numai că patronii din sudul Californiei călătoresc sute de kilometri pentru a-i găsi, dar ei le pun la dispoziție și camioane sau bani de transport pentru a-i aduce spre nord. De fapt, patroni veniți tocmai din Wisconsin călătoresc în Mexic pentru „forța de muncă ieftină” (lucrători care acceptă mai puțin decât productivitatea lor marginală). Aceasta este o dovadă elocventă a funcționării unei legi economice obscure, de care ei nu au auzit niciodată. (Există plângeri privind condițiile proaste de muncă ale acestor muncitori migratori. Dar aceste plângeri vin mai ales fie de la oameni bine intenționați care nu cunosc realitățile economice, fie de la cei care nu se bucură că acești muncitori ghinioniști primesc valoarea întreagă a muncii lor. Muncitorii mexicani înșiși consideră pachetul de salarii și locuri de muncă favorabil, în comparație cu ceea ce pot găsi acasă. Aceasta se vede după faptul că sunt dispuși să vină în fiecare an în SUA în anotimpul culesului.)

Așadar, nu legea salariului minim este cea care stă între civilizația occidentală și o întoarcere la epoca de piatră. Există forțe ale pieței și un comportament îndreptat spre maximizarea profitului din partea întreprinzătorilor, care împiedică salariile să coboare sub nivelul productivității. Iar nivelul productivității însuși este determinat de tehnologie, educație și de cantitatea de capital fix dintr-o societate, nu de cantitatea de legislație „progresistă din punct de vedere social” adoptată. Legislația salariului minim nu face ceea ce o „presă” favorabilă ei pretinde că face. Dar ce face ea cu adevărat? Care îi sunt efectele reale?

Care ar fi reacția unui lucrător comun față de o creștere a salariului stabilită prin lege de la 1 dolar la 2 dolari? Dacă el lucrează deja cu normă întreagă, este posibil să dorească să lucreze mai multe ore. Dacă lucrează cu jumătate de normă sau este șomer, cu siguranță va dori să lucreze mai mult. Pe de altă parte, patronul comun va reacționa în mod contrar. El va dori să-i concedieze pe toți muncitorii cărora este obligat să le crească salariul. (Altfel ar fi acordat el însuși măriri de salariu înainte de a fi obligat de lege.) Dar el trebuie să mențină nivelul producției, așa că s-ar putea să nu se poată adapta imediat la noua situație. Dar, pe măsură ce trece timpul, el își va înlocui lucrătorii necalificați, deveniți pe neașteptate scumpi, cu lucrători mai puțini, dar mai calificați, și cu mașini mai sofisticate, astfel încât productivitatea lui totală să rămână constantă.

Studenții la un curs de introducere în economie învață că, atunci când se fixează un preț la un nivel deasupra celui de echilibru, rezultatul este un surplus. În exemplul dat, când se fixează un nivel al salariului minim de peste 1 dolar pe oră, rezultatul este un surplus de forță de muncă – cu alte cuvinte, șomaj. Oricât de neconvențional ar suna, este deci adevărat că legea salariului minim produce șomaj. La nivelul de salariu mai ridicat, ea creează mai mulți oameni dornici să lucreze și mai puține locuri de muncă disponibile.

Singura întrebare discutabilă este: cât de mult șomaj creează legea salariului minim? Aceasta depinde de cât de repede sunt înlocuiți muncitorii necalificați cu muncitori calificați, cu o productivitate echivalentă, împreună cu mașinile aferente. De exemplu, în propria noastră istorie recentă, când salariul minim a crescut de la 40 la 70 de cenți pe oră, liftierii au început să fie înlocuiți. A luat ceva timp, dar acum majoritatea lifturilor sunt automate. Același lucru s-a întâmplat cu spălătorii de vase necalificați. Ei au fost, și încă mai sunt înlocuiți cu mașini automate de spălat vasele, puse în funcțiune și reparate de muncitori calificați și semicalificați. Procesul continuă. Pe măsură ce legea salariului minim este aplicată unor segmente tot mai mari de populație necalificată și pe măsură ce nivelul salariului minim crește, tot mai mulți oameni necalificați vor deveni șomeri.

În sfârșit, este important să observăm că o lege a salariului minim îi afectează direct numai pe cei care câștigă mai puțin decât nivelul minim. O lege care cere ca fiecare să fie plătit cu cel puțin 2 dolari pe oră nu are nici un efect asupra unui individ care câștigă 10 dolari pe oră. Dar înainte de a presupune că, pur și simplu, legea salariului minim are drept rezultat o creștere a salariilor celor care câștigă puțin, să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă ar fi adoptată o lege care să stabilească salariul minim la 100 de dolari pe oră. Câți dintre noi ar avea o productivitate atât de mare, încât un patron să fie dispus să plătească 100 de dolari pentru o oră de servicii de-ale noastre? Numai cei despre care se consideră că merită atât de mulți bani ##351;i-ar păstra slujbele. Restul ar deveni șomeri. Exemplul este, desigur, extrem, dar principiul care ar funcționa, dacă o asemenea lege ar fi adoptată, funcționează în prezent. Când salariile sunt ridicate prin lege, muncitorii cu productivitate scăzută sunt concediați.

Cine este afectat de legea salariului minim? Muncitorii necalificați, al căror nivel de productivitate se găsește sub nivelul de salariu fixat prin lege. Rata șomajului adolescenților negri este, de obicei, (sub-)estimată la 50%. De trei ori nivelul șomajului din timpul depresiunii din 1933. Iar acest procent nici măcar nu ia în considerare numărul mare al celor care au renunțat să mai caute un loc de muncă în fața acestei rate a șomajului.

Venitul astfel pierdut este numai vârful icebergului. Mai importantă este calificarea la locul de muncă pe care ar putea să o primească acești tineri. Dacă ei ar lucra cu 1 dolar pe oră (sau chiar mai puțin), în loc să fie șomeri la 2 dolari pe oră, ar obține calificări care le-ar permite să-și crească productivitatea și nivelul salariului, pe viitor, la peste 2 dolari. În loc de aceasta, ei sunt condamnați să stea la colț de stradă, să trândăvească și să învețe niște lucruri care le vor aduce condamnări la închisoare într-un timp nu prea îndepărtat.

Unul dintre cele mai mari obstacole pe care le întâmpină un adolescent negru este căutarea primului său loc de muncă. Orice patron cere experiență în muncă, dar cum poate tânărul negru să o capete dacă nimeni nu îl angajează? Cauza nu este vreo „conspirație a patronilor”, care să îi denigreze pe adolescenții aparținând minorităților. Cauza este legea salariului minim. Dacă un patron este forțat să plătească la un nivel de muncitor calificat, este oare de mirare că el cere acest tip de muncă?

Un paradox este acela că mulți adolescenți negri valorează mai mult decât salariul minim, dar sunt șomeri din cauza lui. Pentru a fi angajat cu un salariu minim de 2 dolari, fixat prin lege, nu este suficient să valorezi 2 dolari. Trebuie să fii considerat că valorezi 2 dolari pe oră de către un patron care este în pericol să piardă bani dacă nu evaluează corect și în pericol să dea faliment dacă greșește prea des. Un patron nu-și poate permite să riște cu legea salariului minim. Și, din nefericire, adolescenții negri sunt adesea considerați „riscanți”, ca și clasă. Dacă ar avea de înfruntat un patron reticent, un erou gen Horatio Alger ar aborda problema bărbătește și s-ar oferi să lucreze pentru un salariu simbolic, sau chiar pe degeaba, pentru două săptămâni. În acest timp, eroul nostru ar dovedi patronului său că productivitatea lui valorează un salariu mai mare. Dar și mai important, el ar împărți cu patronul o parte a riscului de a angaja un muncitor neverificat. Patronul ar accepta acest aranjament, pentru că riscul lui ar fi mic.

Dar eroul Horatio Alger nu trebuia să se lupte cu o lege a salariului minim, care face un astfel de aranjament să fie ilegal. Legea ne asigură astfel că există mai puține șanse pentru un adolescent negru să-și dovedească valoarea într-un mod cinstit.

Legea salariului minim nu-l lovește numai pe adolescentul negru, ci și pe negustorul și industriașul negru din ghetou. Fără această lege, el ar avea acces, într-un mod în care corespondentul lui alb nu ar avea, la o forță de muncă ieftină, formată din tineri negri. Tânărul muncitor negru ar fi mai accesibil pentru el, deoarece are pornirea de a locui în ghetou și ar putea ajunge mai ușor la locul de muncă. El ar avea, fără îndoială, mai puține resentimente și o relație de muncă mai bună cu un patron negru. Deoarece pentru slujbe de acest tip acesta este unul dintre factorii determinanți cei mai importanți ai productivității, patronul negru ar putea să-și plătească angajații negri mai mult decât un patron alb – și încă ar obține un profit.

Oricât de nefericite sunt efectele asupra tinerilor muncitori negri, o și mai mare tragedie legată de legea salariului minim se referă la muncitorii handicapați (șchiopii, orbii, surzii, persoanele amputate, paralizații și handicapații mintali). Legea salariului minim face realmente ca angajarea, de către un patron în căutare de profit, a unei persoane handicapate să fie ilegală. Toate speranțele într-un trai oricât de modest, câștigat prin propria sa muncă, sunt spulberate. Alegerea cu care se confruntă o persoană handicapată este între a nu face nimic și a intra în schemele de pseudomuncă finanțate de guvern, care constau în activități neînsemnate, la fel de demoralizatoare ca și cea de a nu face nimic. Că astfel de scheme sunt sprijinite de un guvern care face, de la bun început, imposibilă munca cinstită, este o ironie pe care puține persoane handicapate ar găsi-o amuzantă.

Recent, unele categorii de persoane handicapate (cei cu handicapuri ușoare) au devenit excepții de la legea salariului minim. Este deci în interesul patronilor să angajeze persoane „cu handicapuri ușoare”, și aceștia au acum locuri de muncă. Dar, dacă s-a înțeles că legea salariului minim lovește șansele de angajare a persoanelor „cu handicapuri ușoare”, ar trebui, desigur, să se înțeleagă că ea rănește și șansele altora. De ce nu sunt exceptați de la lege și cei cu handicapuri serioase?

Dacă legea salariului minim nu îi protejează pe indivizii pe care ar fi trebuit să-i protejeze, ale cui interese le servește? De ce a fost adoptată o astfel de legislație?

Printre adepții cei mai vehemenți ai legislației salariului minim se numără forța de muncă organizată, iar aceasta ar trebui să ne pună pe gânduri. Pentru că membrul unui sindicat mediu câștigă mult mai mult decât salariul minim de 2 dolari pe oră. Dacă el câștigă deja 10 dolari pe oră, așa cum am văzut, nivelul salariului lui este în concordanță cu legea și nu este afectat de aceasta. De unde vine atunci devotamentul lui pasionat pentru această lege?

Pe el nu prea îl preocupă muncitorul inferior lui – negrul, portoricanul, mexicanul sau indianul. Pentru că sindicatul lui este, în mod tipic, alb în proporție de 99,44% și el se opune cu putere încercărilor, venite din partea membrilor grupurilor de minorități, de a intra în acest sindicat. Ce se află atunci în spatele interesului muncii organizate (în sindicate) pentru legea salariului minim?

Când legea salariului minim a forțat creșterea salariilor muncitorilor necalificați, legea cererii în pantă descendentă i-a făcut pe patroni să înlocuiască munca necalificată cu muncă calificată. În același mod, atunci când un sindicat compus mai ales din muncitori calificați obține o creștere de salariu, legea cererii în pantă descendentă îi determină pe patroni să înlocuiască muncitorii calificați cu alții necalificați! Cu alte cuvinte, deoarece muncitorii calificați și cei necalificați pot fi, între anumite limite, substituiți unii altora, ei se află de fapt în concurență unii cu alții. Este foarte posibil ca 10 sau 20 de muncitori necalificați să fie în concurență cu 2 sau 3 muncitori calificați plus o mașină mai sofisticată. Dar nu poate fi nici o îndoială că posibilitatea de substituire însăși, mai ales pe termen lung, există.

Ce mod mai bun de a scăpa de concurență ar putea exista decât cel de a obliga să aibă un preț care să o scoată de pe piață? Există o cale mai bună pentru un sindicat prin care acesta să se asigure că, la următoarea cerere de creștere de salariu, patronii nu vor fi tentați să angajeze muncitori necalificați, persoane ce nu sunt membri de sindicat (în special membri ai grupurilor de minorități)? Tactica este de a determina adoptarea unei legi care să facă salariul celor necalificați atât de mare, încât ei să nu poată fi angajați, indiferent cât de scandaloase ar fi cererile de salarii ale sindicatului. (Dacă grupurile de minorități ar putea determina adoptarea unei legi care să ceară ca toate salariile membrilor de sindicat să crească de 10 ori față de nivelul actual, ei ar putea să distrugă realmente sindicatele. Sindicatele și-ar pierde foarte repede mulți membri. Patronii i-ar concedia pe toți membrii de sindicat, iar în cazurile în care nu ar putea să o facă sau nu ar face-o, ar da faliment.)

Oare sindicatele sprijină în mod conștient și interesat o lege atât de dăunătoare? Aici, nu motivele sunt cele care ne preocupă, ci doar acțiunile și efectele lor. Efectele legii salariului minim sunt dezastruoase. Ea îi lovește pe săraci, pe muncitorii necalificați și pe membrii grupurilor de minorități, adică exact oamenii pe care era destinată să îi ajute.

Spărgătorul de grevă

Una din atitudinile cele mai universal împărtășite este aceea că spărgătorul de grevă este un personaj ticălos. El este lipsit de scrupule și pe la spate se aliază cu „șeful”. Împreună, spărgătorul de grevă și șeful complotează pentru a-i lipsi pe muncitorii membri de sindicat de drepturile lor și de locurile de muncă ce le aparțin în mod legitim. Spărgătorii de grevă sunt angajați pentru a-i forța pe membrii sindicatului să accepte salarii mai mici. Când se mai află și că spărgătorii de grevă sunt folosiți de obicei pentru a bate muncitorii și pichetele de grevă, dosarul este complet: spărgătorul de grevă este cel mai mare inamic al muncitorului.

Acestea sunt faptele predate în multe din centrele noastre de educație, iar cei care le pun la îndoială își riscă reputația de studenți. Totuși, această prostie trebuie combătută.

Primul punct pe care trebuie să-l stabilim este acela că un loc de muncă nu este un lucru care să se afle în proprietatea unui muncitor sau a oricui altcineva. Un loc de muncă este manifestarea unui schimb între un muncitor și un patron. Muncitorul își oferă munca la schimb pentru banii patronului, la un curs de schimb reciproc acceptabil. Deci, atunci când vorbim de „slujba mea”, vorbim doar la figurat.

Deși obișnuim să folosim expresii ca „slujba mea”, „clientul meu” sau „croitorul meu”, nu presupunem proprietate în nici unul din aceste cazuri. Să luăm, mai întâi, cazul „clientului meu”. Dacă această expresie ar fi luată în sens literal, ea ar spune că negustorul are un drept de proprietate asupra „obișnuinței” oamenilor de a cumpăra de regulă din magazinul lui. El ar fi proprietarul frecventării lui de către client și, prin urmare, ar avea dreptul să protesteze dacă clientul „lui” ar frecventa un alt negustor.

Dar sabia are două tăișuri. Să luăm cazul „croitorului meu”. Dacă am lua această expresie în sens literal, ar trebui să spunem că, fără permisiunea clienților lui, croitorul nu poate să își închidă magazinul, să își schimbe adresa sau să se declare falimentar. El este croitorul „lor”.

Desigur, în ambele cazuri este limpede că pronumele posesiv nu are rolul de a desemna posesia în sens literal. Evident că nici cumpărătorul și nici vânzătorul nu au dreptul de a insista asupra permanenței unei relații de afaceri, cu excepția – desigur – a cazului în care ambele părți au semnat un contract pe termen lung. Dar, în realitate, patronul nu și-a asumat niciodată obligații contractuale.

Să examinăm acum „slujba mea”. La ce anume se referă muncitorul atunci când protestează că spărgătorul de grevă l-a făcut să-și piardă slujba? Muncitorul discută ca și cum totuși el ar deține slujba. Cu alte cuvinte, el presupune că, după o anumită perioadă de timp, serviciul îl angajează pe patron față de angajat la fel de strict ca și cum ar fi consimțit printr-un contract. De fapt, patronul nu s-a angajat niciodată contractual.

Ne putem întreba cum ar reacționa muncitorii dacă principiul pe care se bazează ura lor față de spărgătorul de grevă ar fi adoptat de patron. Cum s-ar simți dacă patronii ­și-ar asuma dreptul de a interzice muncitorilor angajați pe termen lung să-și părăsească slujba? Sau dacă patronul ar acuza pe un alt patron, care îndrăznește să-i angajeze muncitorul „lui”, că este spărgător de grevă! Și totuși situația este în întregime simetrică.

Evident, ceva este greșit în argumentul care afirmă că, o dată ce oamenii au căzut de acord în mod voluntar să facă un schimb, ei sunt în consecință obligați să continue să facă acel schimb. Prin ce artificiu de logică o relație voluntară se transformă într-o relație strict non-voluntară? A angaja un individ nu implică drepturi de genul deținerii în sclavie asupra acelei persoane, și nici faptul de a fi lucrat pentru un patron nu dă nimănui dreptul la o slujbă. Ar trebui să fie evident că muncitorul nu are niciodată „proprietatea” asupra slujbei lui, că aceasta nu este slujba „lui”. Așadar, spărgătorul de grevă nu este vinovat de nici o neregulă atunci când ia slujba ce-o avea înainte muncitorul.

Problema violenței între muncitori și spărgătorii de grevă este una distinctă. Inițierea violenței este condamnabilă, iar atunci când spărgătorii de grevă inițiază violența, ei merită critica noastră. Dar inițierea violenței nu este trăsătura lor definitorie. Atunci când purced la așa ceva, ei o fac în calitate de indivizi, nu în calitate de spărgători de grevă ca atare. La urma urmelor, și lăptarii se înfurie uneori și comit agresiuni împotriva unor non-agresori. Nimeni nu ar lua acest lucru drept o dovadă că a livra lapte este o activitate rea în sine. În mod similar, folosirea violenței nelegitime de către spărgătorii de grevă nu face ca activitatea de spărgător de grevă să fie nelegitimă.

În ultimul timp, opinia confuză și inconsistentă despre spărgătorii de grevă a devenit tot mai evidentă. Liberalii, care în mod tradițional sunt mai vehemenți în denunțarea spărgătorilor de grevă, au dat, în ultima vreme, semne de confuzie în această problemă. Ei au început să înțeleagă că, practic în toate cazurile, spărgătorii de grevă sunt mai săraci decât muncitorii pe care doresc să-i înlocuiască. Iar liberalii au fost aproape întotdeauna avocații muncitorilor săraci. De asemenea, a apărut spectrul rasismului. În multe cazuri, au fost instigați spărgătorii de grevă negri împotriva muncitorilor albi sindicalizați, muncitorii mexicani împotriva muncitorilor americani-mexicani, muncitorii japonezi împotriva muncitorilor americani mai bine plătiți.

Un caz elocvent și dramatic este conflictul descentralizării comisiei școlare de la Ocean Hill-Brownsville din Brooklyn, New York. În cadrul sistemului local de comisie școlară, Rhody McCoy, administratorul negru al acestei comisii, a concediat câțiva profesori albi acuzați de comportare rasistă față de elevii lor negri. Ca ripostă, Sindicatul Profesorilor, dominat de albi, a lovit în întregul sistem educațional din New York City, inclusiv în Ocean Hill-Brownsville. Pentru ca școala din acest district să-și continue funcționarea, administratorul McCoy trebuia să găsească înlocuitori pentru profesorii albi intrați în grevă. El a găsit, iar aceștia erau, desigur, spărgători de grevă. De aici dilema liberalilor: pe de o parte, ei se opuneau fără discuție spărgătorilor de grevă, dar, pe de altă parte, ei se opuneau la fel de hotărât rasismului manifestat de Sindicatul Profesorilor. În mod clar, atitudinile lor aveau mai multă patimă decât claritate.

Spărgătorii de grevă au fost, fără îndoială, blamați pe nedrept. Angajarea nu dă angajatului nici un privilegiu de proprietar, drept refuzat muncitorilor care vor să concureze pentru aceeași slujbă. Spargerea de grevă și libera concurență sunt cele două fețe ale aceleiași monede.

Spărgătorul de normă

O scenă familiară din sute de filme pe teme muncitorești: tânărul lucrător avântat vine la fabrică pentru prima dată, decis să fie un muncitor productiv. Cu entuziasm produce, în mod fericit, mai mult decât ceilalți muncitori care sunt în fabrică de mulți ani și care sunt obosiți, încovoiați și artritici. El este un „spărgător de normă”.

Nu este de mirare că între tânărul nostru muncitor entuziast și colegii lui mai bătrâni se naște antipatia. La urma urmelor, ei sunt pe post de leneși. În contrast cu exuberanța lui tinerească, nivelurile lor de producție arată într-adevăr slăbuțe.

Pe măsură ce tânărul muncitor continuă să obțină rezultatele muncii sale într-un ritm accelerat, el devine tot mai alienat față de ceilalți muncitori. El devine arogant. Muncitorii mai bătrâni încearcă să-l trateze cu compasiune. Dar atunci când el opune rezistență, ei îl supun unui tratament de tăcere și îl trec printr-un adevărat purgatoriu.

În continuarea filmului, intervine un moment de maximă intensitate când tânărul spărgător de normă se trezește la realitate. Aceasta se poate petrece în mai multe feluri, toate dramatice. Poate că se întâlnește cu o femeie bătrână și bolnavă, care a lucrat înainte în fabrică, sau cu un muncitor care a avut un accident în fabrică. Dacă filmul în cauză este avant garde transformarea poate fi favorizată de serviciile unei pisici care își face de lucru într-un coș de gunoi răsturnat. Oricare ar fi metoda, tânărul ajunge să înțeleagă eroarea pe care a comis-o.

Apoi, în ultima scenă dramatică, care se termină de obicei cu toți muncitorii – inclusiv spărgătorul de normă reformat – pășind braț la braț, un bătrân și blând muncitor-filozof ajunge în prim-plan. El îi ține tânărului muncitor un curs de istoria muncii, de la vremurile Romei antice până în prezent, arătând perfidia constantă a „șefilor” și dovedind, fără putință de îndoială, că singura speranță a muncitorilor constă în „solidaritate”.

Întotdeauna, explică el, a existat o luptă de clasă între muncitori și capitaliști, muncitorii luptând mereu pentru salarii și condiții de muncă decente. Șefii sunt prezentați ca încercând neîncetat să plătească muncitorilor salarii mai mici decât merită aceștia, împingându-i să muncească până la limită, până când cad din picioare de epuizare. Orice muncitor care cooperează cu șefii în eforturile lor neobosite, neîntrerupte și lipsite de scrupule de a „mări viteza” muncitorilor și de a-i forța să crească nivelul productivității este un dușman al clasei muncitoare. Filmul se încheie cu acest rezumat al muncitorului-filozof.

Această imagine a economiei muncii conține o rețea de erori, fiecare dintre ele întrețăsută cu celelalte și sprijinindu-se pe ele. Totuși, există o eroare esențială.

Eroarea esențială este presupunerea că în lume există o cantitate fixă de muncă ce trebuie făcută. Uneori numită eroarea „bulgărului de muncă”, acest punct de vedere economic afirmă că oamenii din lume au nevoie numai de o cantitate limitată de muncă în folosul lor. Când această cantitate este depășită, nu va mai fi nici un fel de muncă de făcut, și deci nu vor mai fi locuri de muncă pentru muncitori. Pentru cei care împărtășesc acest punct de vedere, faptul de a limita productivitatea tinerilor muncitori entuziaști este de o importanță covârșitoare. Aceasta deoarece, dacă acești muncitori muncesc prea mult, ei vor ruina situația tuturor. „Acaparând” cantitatea limitată de muncă existentă, ei lasă prea puțin pentru ceilalți. Este ca și cum cantitatea de muncă ce poate fi făcută se aseamănă cu o plăcintă de mărime fixă. Dacă unii oameni iau mai mult decât este partea lor, toți ceilalți vor rămâne cu mai puțin.

Dacă acest punct de vedere economic asupra lumii ar fi corect, atunci teoria expusă de muncitorul-filozof din film ar avea, într-adevăr, o oarecare justificare. Ar fi oarecum justificat să insiste ca muncitorul mai tânăr și mai activ să nu ia mai mult decât partea lui din „plăcintă”. Totuși, adeziunea la această teorie s-a dovedit ineficientă și neeconomică, cu rezultate tragice.

Acest punct de vedere fals se bazează pe presupunerea că dorințele oamenilor – căutarea confortului, petrecerea timpului liber, realizări intelectuale și estetice – au o limită ascendentă strictă, care poate fi atinsă într-o perioadă finită de timp; iar când aceasta este atinsă, producția trebuie să înceteze. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

A presupune că dorințele umane pot fi satisfăcute în cele din urmă în întregime înseamnă a presupune că putem atinge un punct în care perfecțiunea umană – materială, intelectuală și estetică – a fost realizată pe deplin. Paradisul? Poate. Dacă am ajunge cumva la el, atunci cu siguranță nu ar mai exista o problemă de „șomaj” – pentru că cine ar mai avea nevoie de o slujbă?

Există tot atât de multă muncă de făcut câte dorințe neîmplinite. Deoarece dorințele umane sunt, în toate sensurile practice, nelimitate, cantitatea de muncă de făcut este și ea nelimitată. Ca atare, oricât de multă muncă ar depune tânărul entuziast, el nu poate epuiza și nici măcar crea o breșă semnificativă în cantitatea de muncă de făcut.

Dacă tânărul entuziast nu „ia munca altora” (din moment ce există o cantitate nelimitată de muncă de făcut), atunci ce efect are el? Efectul muncii mai intense și mai eficiente este creșterea producției. Prin energia și eficiența lui, el mărește dimensiunea plăcintei – plăcinta care va fi împărțită între toți cei care au luat parte la producerea ei.

Spărgătorul de normă ar trebui văzut și dintr-un alt punct de vedere avantajos. Să ne gândim la problemele unei famili eșuate pe o insulă tropicală.

Când familia elvețiană Robinson a căutat refugiu pe insulă, cantitatea de bunuri care le aparțineau consta numai în ceea ce a fost salvat de pe vas. Cantitatea mică de bunuri plus capacitatea lor de a munci va determina dacă ei vor supraviețui sau nu.

Dacă îndepărtăm toate superficialitățile literare, situația economică în care se găsește familia elvețiană Robinson este aceea de a fi confruntați cu o listă nesfârșită de dorințe, în timp ce mijloacele pe care le au la dispoziție pentru satisfacerea acestor dorințe sunt extrem de limitate.

Dacă presupunem că toți membrii familiei se apucă de lucru cu resursele materiale pe care le au la dispoziție, vom vedea că ei pot satisface numai o parte din dorințele lor.

Care ar fi efectul „spargerii de normă” în situația lor? Să presupunem că unul din copii devine pe neașteptate spărgător de normă și poate produce de două ori mai mult pe zi decât ceilalți membri ai familiei. Oare acest tânăr punk va fi ruina familiei lui, „luând munca” celorlalți membri ai familiei și aducând haosul în mica societate pe care au creat-o?

Este evident că spărgătorul de normă al familiei elvețiene Robinson nu va aduce ruina familiei sale. Dimpotrivă, spărgătorul de normă va fi văzut ca un erou ce este, din moment ce nu există nici un pericol ca productivitatea lui mărită să ducă la pierderea muncii de către familia lui. Am văzut că, din motive practice și chiar filozofice, dorințele familiei erau nelimitate. Familia nu va avea nici o problemă chiar dacă mai mulți membri ar fi spărgători de normă.

Dacă membrul de familie spărgător de normă poate produce zece unități de îmbrăcăminte în plus, poate deveni posibil ca alți membri ai familiei să fie scutiți de sarcina de a fabrica îmbrăcăminte. Ei vor primi noi sarcini de producție. Va exista o perioadă de clarificare, în care se va decide ce să facă fiecare. Dar, în mod clar, rezultatul final va fi o mai mare satisfacție pentru familie. Într-o economie modernă, complexă, rezultatele ar fi identice, deși prin procese mai complicate. De exemplu, perioada de clarificare poate lua ceva timp. Rămâne valabil totuși că, din cauza spargerii de normă, societatea ca întreg se va deplasa către o tot mai mare satisfacție și prosperitate.

Un alt aspect al spargerii de normă este crearea de articole noi. Thomas Edison, Isaac Newton, Wolfgang Mozart, J.S. Bach, Henry Ford, Jonas Salk, Albert Einstein și nenumărați alții au fost spărgători de normă ai epocii lor, nu în cantitate, ci în calitate. Fiecare a „spart” ceea ce era considerat, de către societatea respectivă, o normă și un tip de productivitate „normal”. Dar fiecare din acești spărgători de normă a contribuit incalculabil la civilizația noastră.

În afară de înțelegerea spargerii de normă din punct de vedere al cantității și inovației, ea ar trebui examinată și în termenii noilor vieți pe care le face posibile pe acest pământ. Cantitatea de viață umană pe care pământul o poate susține este legată de nivelul productivității atins de ființele umane. Dacă sunt mai puțini spărgători de normă, numărul de vieți pe care pământul le poate susține va fi sever limitat. Dacă însă numărul de spărgători de normă crește semnificativ în fiecare domeniu, pământul va fi capabil să susțină o populație în continuă creștere.

În concluzie, spărgătorii de normă nu numai că sunt răspunzători pentru satisfacerea mai multor dorințe ale noastre decât ar fi făcut-o un ritm al producției mai lent și mai puțin eficient, dar sunt răspunzători și pentru păstrarea vieților tuturor celor care ar trebui să moară dacă spărgătorii de normă nu ar lărgi gama satisfacțiilor noastre. Ei oferă mijloacele cu care poate fi întreținută rata globală crescută a nașterilor pe acest pământ.

Patronul care angajează minori

Într-o poziție de frunte pe lista inamicilor societății îl putem găsi întotdeauna pe patronul care angajează copii – crud, cu inima împietrită, exploatator, viclean și rău. În mintea publică, munca copiilor este aproape echivalentă cu munca sclavilor, iar cel care angajează copii nu este cu nimic mai bun decât proprietarul de sclavi.

Este important să corectăm această imagine. Simpla dreptate o cere, deoarece opinia majorității în această problemă este complet greșită. Modelul original al patronului care angajează copii îl prezintă pe acesta la fel de bun, binevoitor și plin de bunătate umană ca oricare altul. Mai mult decât atât, instituția muncii copiilor este una onorabilă, cu o îndelungată și glorioasă istorie a faptelor bune. Iar răii scenariului nu sunt patronii, ci mai degrabă cei care interzic piața liberă în domeniul muncii copiilor. Acești făcători de bine sunt răspunzători pentru nespusa mizerie a celor forțați să părăsească un loc de muncă. Deși răul făcut a fost mai mare în trecut, când sărăcia mare făcea necesară munca pe scară largă a copiilor, există încă și astăzi oameni aflați la strâmtoare. Prezentele interdicții privind munca copiilor sunt, deci, un amestec indiscutabil în viețile lor.

Primul argument al apărării este acela că patronul care angajează copii nu a forțat pe nimeni să se angajeze. Fiecare în parte și toate înțelegerile de muncă sunt complet voluntare. Ca atare, dacă nu ar fi considerate reciproc avantajoase, ele nu ar fi încheiate.

Dar în ce sens poate fi complet voluntar un contract de muncă cu un copil? Oare voluntarismul complet nu implică o luciditate de care un copil nu este capabil? Pentru a răspunde la această întrebare, să examinăm o definiție adecvată a ceea ce este un copil.

Aceasta este o problemă veche care nu a fost niciodată rezolvată pe deplin. Cu toate acestea, vom lua în considerare câteva vârste care au fost sugerate ca despărțind copilul de adult, le vom analiza și apoi vom oferi o alternativă. Printre cele mai fragede vârste pentru punctul de separare dintre copilărie și maturitate sunt cele propuse de diferite religii. Vârsta de confirmare în religie, care de obicei se află puțin peste zece ani, sau chiar mai devreme, este vârsta pentru care multe religii stabilesc maturitatea. Dar persoana (copilul) la vârsta de, să zicem, treisprezece ani este – cu rare excepții – încă nematurizat, relativ neajutorat și ignoră ceea ce ar trebui să știe pentru a-și purta singur de grijă. Deci această alternativă trebuie respinsă.

A doua candidată pentru maturitate este vârsta de 18 ani. Aleasă, de obicei, pentru că este vârsta la care tinerii pot executa serviciul militar, și această vârstă are câteva probleme ca definiție a maturității. Putem începe prin a pune întrebarea dacă a lupta în războaie este sau nu o acțiune „adultă”. Mult prea adesea, a merge la război este practic contrariul unei comportări care să indice maturitatea. De asemenea, a îndeplini ordinele și atât (problema de căpătâi a soldatului înrolat) nu poate fi considerată o definiție a maturității. Pe lângă aceasta, mai există problema că serviciul militar, o instituție non-voluntară prin definiție, servește ca bază pentru supunerea la ordine care urmează. Cel puțin dacă decizia inițială de a îndeplini ordine era luată în mod voluntar, cum ar fi de exemplu decizia de a cânta într-o orchestră și apoi de a respecta toate ordinele (muzicale) ale dirijorului, atunci ar putea fi vorba despre o comportare adultă în serviciul militar. Totuși, bazată pe lipsă de voluntarism, nici despre vârsta de 18 ani nu se poate spune prea mult când vine vorba despre maturitate. O altă problemă cu trasarea liniei de separație la 18 ani este aceea că motivul originar pentru căutarea noastră a fost teama că un copil nu ar fi capabil de unul singur să încheie contracte voluntare. Cum am putea atunci să ne bazăm în alegerea acestei vârste pe o instituție evident non-voluntară, cum este serviciul militar?

Poate că ultima candidată pentru vârsta adultă este vârsta la care se poate vota: 21 de ani. Dar chiar și aceasta este supusă unor critici aspre. În primul rând, există problema că unele, dacă nu multe persoane în vârstă de 10 ani, au o mai mare înțelegere a factorilor politici, sociali, istorici, psihologici și economici, adică a acelor factori care, probabil, permit cuiva să voteze „înțelept”, decât mulți oameni care au împlinit 21 de ani. S-ar putea presupune atunci că, dacă acest lucru este adevărat, ar trebui să existe o oarecare recunoaștere a lui, sub forma unei mișcări pentru acordarea de drepturi electorale tuturor celor cu o minte strălucită care au împlinit 10 ani sau, mai degrabă, tuturor copiilor străluciți de orice vârstă. Dar aceasta ar intra în contradicție cu scopul inițial, cel de a permite numai adulților să voteze. Prin acest raționament circular, putem vedea că vârsta de 21 de ani este numai un punct de demarcație ales arbitrar.

În mod similar, putem afla că toate celelalte definiții arbitrare ale maturității sunt lipsite de valoare. Ceea ce este necesar nu este o limită de vârstă arbitrară, care să fie aplicată tuturor oamenilor indiferent de capacitate, temperament și comportare, ci mai degrabă criterii care să poată lua în considerare toate aceste calități. În plus, criteriile ar trebui să fie consecvente cu principiul libertarian al proprietății de sine: și anume, principiul de homesteading[1]. Ceea ce se dorește este o aplicare a principiului de homesteading, care să stabilească proprietatea de sine și deținerea de alte proprietăți, însă o aplicare asupra acelei uluitoare probleme de a stabili când devine un copil adult.

O astfel de teorie a fost propusă de profesorul Murray N. Rothbard. Conform lui Rothbard, un copil devine adult nu atunci când atinge o limită oarecare arbitrară de vârstă, ci mai degrabă atunci când el face ceva pentru a-și stabili proprietatea și controlul asupra propriei persoane: adică, atunci când pleacă de acasă și devine capabil să se întrețină singur. Acest criteriu, și numai el, este liber de toate obiecțiile față de limite de vârstă arbitrare. Mai mult decât atât, nu numai că este consecvent cu teoria libertariană a homesteading-ului, dar este chiar o aplicare a ei. Pentru că, părăsindu-și casa și devenind singurul său mijloc de întreținere, fostul copil devine un inițiator, ca și pionierul care se stabilește primul pe un teren și îl lucrează, devenind primul proprietar, și datorează starea sa îmbunătățită propriilor sale acțiuni.

Teoria are câteva implicații. Dacă singurul mod în care un copil devine adult este să iasă de la sine din copilărie și să stabilească propria-i maturitate printr-un act al propriei sale voințe, atunci părinții nu au nici un drept de a se amesteca în această alegere. Părinții deci nu pot interzice copilului să plece din casa părintească. Părintele are alte drepturi și obligații față de copil atâta timp cât copilul rămâne în casa părinților săi. (Aceasta dovedește validitatea afirmației părintești atât de des auzite: „atâta timp cât stai în această casă, vei face cum spun eu”.) Dar un lucru pe care părintele nu îl poate face este să interzică plecarea copilului. A face acest lucru ar însemna a viola aspectele volitive ale maturizării și transformării din copil în adult.

Ar trebui observat că această teorie a trecerii de la copilărie la maturitate este singura consecventă cu problema deficienței mentale. În conformitate cu teoriile arbitrare despre maturitate, o persoană incompetentă din punct de vedere mental, în vârstă de 50 de ani, ar trebui considerată adultă, chiar dacă în mod evident nu este. Aceste teorii vin apoi cu „excepții” ad-hoc și mai arbitrare, pentru a se potrivi cu fiecare caz. Dar cel incompetent din punct de vedere mental nu reprezintă nici o problemă pentru teoria homesteading. Din moment ce el nu a fost capabil să obțină o stăpânire și o maturitate pe și pentru el însuși, cel incompetent din punct de vedere mental, indiferent de vârsta pe care o are, pur și simplu nu este un adult.

Cea mai importantă consecință a teoriei homesteading referitoare la maturitate este, desigur, cea legată de scoaterea în afara legii a așa-numitei munci a „copiilor”, în care un copil este definit ca o persoană cu o vârstă sub un număr de ani arbitrar stabilit. Aceasta deoarece scoaterea în afara legii a așa-numitei munci a „copiilor”, ca și în cazul amestecului părinților în decizia copilului de a părăsi casa părintească, va elimina efectiv posibilitatea de a deveni adult în mod „voluntar”. Dacă unei persoane de vârstă foarte fragedă i se interzice prin lege să lucreze, opțiunea de a părăsi casa părintească și de a se întreține singur îi este luată. Astfel, el este exclus de la stabilirea prin homesteading a propriei maturități și este forțat să aștepte până când împlinește numărul arbitrar de ani care „definesc” maturitatea.

Totuși, teoria maturității bazată pe homesteading nu cere ca patronii să angajeze persoanele tinere care încearcă să își stabilească maturitatea. Desigur, este adevărat că dacă nici un patron nu angajează o astfel de persoană, pentru ea va fi la fel de dificil să devină adult ca și în cazul în care părinții i-ar fi interzis să plece, sau în care guvernul ar fi interzis acest lucru. Dar diferența este că natura voluntară a trecerii de la copilărie la maturitate nu va fi împiedicată de refuzul patronilor de a angaja tineri. Lucrurile stau așa pentru că adevăratul voluntarism cere acțiune voluntară din partea ambelor părți ale înțelegerii. Patronul, ca și angajatul, trebuie să fie de acord. În orice caz, din moment ce nu pot exista obligații pozitive decât dacă individul însuși și le asumă prin contract, iar patronul nu a promis dinainte că îl va angaja pe tânăr, atunci nu există nici o obligație morală din partea patronului. (Desigur, patronii vor angaja tineri atunci când consideră că este în avantajul lor să o facă, așa cum au făcut întotdeauna dacă nu li s-a interzis prin lege.)

Nu numai că este important să se pună capăt interdicțiilor relative la angajarea copiilor, pentru a le permite o trecere liniștită și voluntară la maturitate; acest lucru este de o importanță covârșitoare și pentru mișcarea, mică, dar în dezvoltare, a „emancipării copiilor”. Prohibiția împotriva ocaziilor de a avea de lucru va trebui să înceteze, pentru a permite emanciparea reală a copiilor față de părinții lor încă din perioada cât ei locuiesc încă în casa părintească. Ce valoare are dreptul de a părăsi casa părintească și a căuta un trai în afara ei, dacă unui tânăr îi este interzis să se întrețină singur? Dreptul fiecărui copil de a-și „concedia părinții”, dacă ei devin prea apăsători, este total compromis de legile împotriva muncii copiilor.

Poate oare un contract cu un „copil” să fie cu adevărat voluntar, date fiind anii lui tineri, lipsa de experiență etc.? Răspunsul este da. O persoană, orice persoană, care a avut capacitatea de a părăsi casa părintească și de a încerca să-și câștige singur traiul este suficient de matură pentru a încheia un contract pe bază voluntară, pentru că o asemenea persoană nu mai este un copil. Răspunsul contrar, așa cum am văzut, ar împiedica efectiv tinerii să înceapă o viață pe propriile picioare și să devină adulți prin homesteading. Singura lor alternativă ar fi să aștepte până când împlinesc numărul arbitrar de ani pe care „societatea”, în infinita ei înțelepciune, a hotărât că sunt necesari pentru a fi adult.

Totuși, există și alte obiecții față de legalizarea muncii „copiilor”. Se va spune că patronii vor putea profita de un adolescent fugit de acasă, chiar dacă a devenit adult prin homesteading; că patronul va „stoarce un profit” din necazul în care tânărul, întâmplător, se găsește.

Dar ar fi cu mult mai rău dacă singura lui sursă de întreținere, oricât de firavă, ar fi interzisă prin lege. În ciuda faptului că patronul ar putea fi crud, slujba proastă, iar salariul mic, ar fi cu mult mai dăunător pentru el dacă i-ar fi interzisă ocazia. Dacă există alte alternative mai favorabile, tânăra persoană se va folosi de ele, dacă legea permite opțiunea de a accepta sau a respinge o slujbă nefavorabilă. Dacă nu sunt alte ocazii, legea care interzice munca copiilor îi va lua această ocazie unică, oricât de nefavorabilă ar fi ea.

Într-o societate bazată pe piața liberă, patronul nu va putea profita de situația nefavorabilă a tânărului muncitor, dacă prin aceasta se înțelege că nu va putea să-i plătească mai puțin decât produsul marginal. Așa cum am văzut în capitolul despre porcul de patron capitalist, există pe piața liberă forțe puternice care vor tinde să împingă toate salariile în sus, către nivelul de productivitate al muncitorului în cauză.

Oricâ de nenorocit și neajutorat ar putea fi tânărul care caută de lucru, aceasta nu este vina potențialului patron. Chiar dacă sărăcia și „lipsa de putere de negociere” a muncitorului ar fi extreme și chiar dacă patronul ar fi capabil să „profite” de aceasta (ceea ce am văzut că nu este cazul), tot nu ar fi vina patronului. Dacă trebuie dată vina pe ceva pentru nefericita situație, atunci putem da vina pe trecutul (fostului) copil.

Se ridică problema în ce măsură părintele este obligat să își întrețină copilul. Ca principiu general, părintele nu are nici o obligație pozitivă față de copil. Argumentul contrar, că un părinte are unele obligații pozitive față de copil, bazat pe natura presupus contractuală sau decizia voluntară din partea părinților de a avea copilul, poate fi ușor zdruncinat. Să analizăm următoarele:

1. Toți copiii sunt egali în drepturile pe care părinții le datorează lor, indiferent de modul în care au fost concepuți.

2. În cazul copilului născut în urma unui viol, acesta are la fel de multe obligații, datorate lui de către mamă, ca oricare alt copil. (Presupunem că tatăl, violatorul, a dispărut.) Indiferent ce părere avem despre viol, copilul care s-a născut în urma unui viol este în întregime nevinovat de acest delict sau de orice alt delict.

3. Natura voluntară a creșterii și conceperii unui copil nu se aplică în cazul violului.

4. De aceea, argumentul că părinții au unele obligații față de copii, izvorâte din natura voluntară a concepție sau dintr-un „contract implicit”, nu se poate aplica în cazul violului, pentru că, în acest caz, cel puțin mama nu are obligații pozitive față de copil, deoarece ea nu a consimțit la conceperea lui.

5. Toți copiii, fiind în mod egal nevinovați de nici un delict, în ciuda oricărei teorii contrare, cum ar fi cea a „păcatului originar”, au drepturi egale datorate lor de părinți. Din moment ce toate aceste drepturi (se presupune că) decurg din natura voluntară a concepției, iar copiii născuți în urma unui viol nu au în mod evident acest aspect voluntar, cel puțin ei nu au drepturi datorate lor de mamă.

Dar drepturile lor sunt egale cu ale tuturor celorlalți copii. Deci, nici un copil nu are obligații pozitive datorate lui de părinți.

Nu este evident, în chip imediat și nici în mod intuitiv, că există alte argumente pentru a stabili vreo obligație a părinților față de copii. Deci, dat fiind faptul că nimic altceva decât o înțelegere voluntară din partea părintelui ar putea stabili obligații față de copii, și că acest argument cade, este evident că nu există obligații pozitive pe care părinții să le aibă față de copiii lor.

„Nici o obligație pozitivă” implică faptul că părintele nu are obligația de a hrăni, îmbrăca sau oferi adăpost copilului său mai mult decât o are față de copilul altui om sau, de exemplu, față de alți adulți care nu sunt legați de el prin rudenie, contract etc. Aceasta totuși nu înseamnă a sugera că părintele poate să omoare copilul. Tot așa cum părintele nu are dreptul de a ucide copilul altor părinți, el nu are dreptul de a ucide „propriul” său copil sau, mai bine spus, copilul căruia i-a dat naștere.

Atunci când își asumă rolul de părinte, acesta din urmă este o persoană care are grijă de copil. Dacă vreodată părintele dorește să renunțe la acest rol, pe care l-a adoptat în mod voluntar, sau să nu-și asume această obligație de la început, el este liber să o facă. El (ea) poate oferi copilul spre adopție sau, în vechea tradiție a legii naturale, poate lăsa copilul pe treptele unei biserici sau ale unei instituții de caritate specializate în îngrijirea copiilor.

Dar părintele nu poate ascunde copilul într-un loc secret din casă fără să-l hrănească sau să refuze să îl dea spre adopție sau să aștepte să moară. A face acest lucru echivalează cu o crimă – un delict ce trebuie întotdeauna sever condamnat. Părintele care ține un copil ascuns și îl înfometează (astfel încât să nu comită o crimă violentă asupra lui) a renunțat la calitatea de îngrijitor sau la relația de părinte, relație pe care alții ar fi dispuși să și-o asume.

Poate că rolul de părinte-îngrijitor poate fi făcut mai clar, încadrându-l într-o ierarhie de homesteading: copilul se află într-un teritoriu situat între cel de adult și cel de animal. Dacă un adult îl ajută pe altul, el nu poate, doar prin acel ajutor, să devină proprietarul acelei persoane. Dacă un adult îmblânzește un animal și, prin eforturile lui, îl aduce la o folosire productivă (productivă pentru rasa umană), el poate ca urmare să devină proprietarul lui. Copilul, aflat într-o poziție intermediară, poate fi „deținut în proprietate” prin homesteading, dar numai referitor la îngrijire, până când este gata să-și afirme proprietatea față de propria-i persoană; adică să-și asume maturitatea, devenind independent de părinții săi. Părintele poate exercita un control asupra copilului și îl poate crește numai atâta timp cât el își continuă eforturile de homesteading. (În cazul unui animal sau al pământului, o dată ce a devenit proprietar prin homesteading*, o persoană nu trebuie să-l mai îngrijească pentru a-l deține în continuare. El poate, de exemplu, să fie un proprietar absent al pământului sau al animalului.) Dacă încetează operațiunile de homesteading față de copil, el trebuie fie să îl ofere spre adopție, dacă este prea tânăr și neajutorat pentru a se îngriji singur, fie să-i permită să plece și să trăiască pe propriile-i picioare, dacă este capabil și dorește să facă acest lucru.

Dacă părintele a crescut copilul doar cu atâta ajutor cât să realizeze o continuitate în homesteading, dar nu mai mult, și dacă copilul are o bază relativ slabă, pentru acest lucru nu poate fi condamnat posibilul patron. A interzice prin lege unui patron să angajeze un astfel de tânăr nu va îmbunătăți în nici un fel situația, ci doar o va înrăutăți.

Este adevărat că există părinți care iau decizii neînțelepte cu privire la copii, neînțelepte din punctul de vedere al unui observator din afară. Cu toate acestea, de aici nu decurge că bunăstarea copiilor va crește dacă ei vor fi predați în mâinile aparatului de stat. Și statul, la rândul lui, ia decizii neînțelepte, și chiar nesănătoase, privind copiii, iar un copil își poate părăsi mult mai ușor părintele decât poate părăsi guvernul, care ne conduce pe noi toți.

Trebuie deci să tragem concluzia că toate contractele de muncă privind tinerii sunt valide atâta timp cât sunt voluntare, iar ele pot fi voluntare. Ori tânăra persoană este un adult (indiferent de vârstă), care și-a câștigat maturitatea și este deci capabil să consimtă la contracte, ori este încă un copil, și este capabil să lucreze pe bază voluntară, prin intermediul consimțământului părintesc.