Medicină

Traficantul de droguri

Traficul de droguri, o afacere dăunătoare, este cauza unor morți chinuitoare, delicte, jafuri, a prostituției forțate și, adesea, a crimei. Dependentul este, de regulă, marcat pe viață, chiar și după ce a scăpat de „prostul obicei”. În perioada de dependență, el este un sclav neputincios al drogului, dispus să suporte orice degradare pentru a-și asigura „încă o doză”.

Cum ar putea fi pusă sub semnul întrebării natura negativă a traficantului de droguri? Cum am putea măcar să presupunem că îl vom privi vreodată cu bunăvoință?

Relele pentru care, de obicei, este învinuită dependența de heroină sunt, în realitate, provocate de prohibiția drogurilor, iar nu de dependența în sine. Dată fiind scoaterea în afara legii a drogurilor, însăși persoana care vinde droguri în mod ilegal este cea care face mai mult decât oricine pentru a ameliora efectele negative ale prohibiției inițiale.

Prohibiția heroinei are efectul devastator de a forța prețul să urce până la un nivel are poate fi caracterizat doar de cuvântul „astronomic”. Când o marfă este interzisă prin lege, pe lângă costurile obișnuite de cultură, recoltare, transport, vânzare etc., trebuie adăugate costurile implicate de ocolirea legii și de plata pentru pedepsele riscate în cazul în care eludarea legii eșuează. În cazul whiskyului de contrabandă (în perioada de prohibiție din anii ’20), aceste costuri suplimentare nu erau excesive, pentru că impunerea legii nu era prea strictă, iar legislația nu se bucura de un larg sprijin popular. În cazul heroinei, aceste costuri sunt enorme. Legislația anti-heroină se bucură de un sprijin popular larg, existând chiar cereri pentru legi și pedepse mai stricte decât cele în vigoare. Grupurile de vigilantes și bandele de tineri, aparținând ghetourilor din centrele orașelor, au aplicat propriile lor pedepse traficanților și dependenților de droguri. Aceste grupuri s-au bucurat de un sprijin aproape integral din partea facțiunii de „menținere a legii și ordinii”, lucru care a făcut dificilă și scumpă mituirea polițiștilor, cărora le e teamă de marile pedepse pe care societatea le-ar aplica dacă ar fi prinși.

Pe lângă faptul că trebuie să plătească sume mari pentru mituirea poliției, traficanții de droguri trebuie de asemenea să plătească salarii mari angajaților lor pentru pericolele la care se expun în contrabandă, precum și atunci când lucrează în fabricile care prepară drogul pentru vânzare. Pe lângă acestea, traficantul trebuie să aibă grijă de acei angajați care sunt prinși mituind politicieni, avocați și judecători pentru a obține pedepse mai mici.

Aceștia sunt factorii care determină un preț ridicat al heroinei. Dacă nu ar fi aceste numeroase costuri suplimentare impuse de prohibiția heroinei, prețul ei nu ar diferi în mod semnificativ față de prețul altor plante de cultură (grâu, tutun, soia etc.). Dacă heroina ar fi legalizată, conform celor mai bune estimări, un dependent și-ar putea obține necesarul zilnic cu același cost ca al unei felii de pâine.

În condițiile prohibiției, dependența de heroină poate costa până la 100 de dolari pe zi pentru o deprindere statornicită. În funcție de informațiile pieței și de sursele alternative de aprovizionare, dependentul cheltuiește circa 35 000 de dolari anual pentru drog. Este evident că acest cost este responsabil pentru suferințele umane nespuse pentru care, de regulă, este învinuită dependența de drog. Dependentul tipic este de obicei tânăr, fără ocupație, incapabil să câștige prin mijloace cinstite suficient de mulți bani pentru drog. Dacă nu apelează la ajutor medical și psihiatric, singura lui alegere pentru a-și asigura „doza” este aceea de a intra într-o viață de delicte, unde, în cele din urmă, poate fi prins de poliție sau de bandele străzii. Pe lângă aceasta, delicventul dependent de droguri se găsește într-o postură mult mai proastă decât cel care nu este dependent. Delicventul nedependent poate alege cel mai bun loc și moment pentru un jaf. Dependentul trebuie însă să comită un delict ori de câte ori are nevoie de o „doză”, iar aceasta se întâmplă de obicei atunci când reflexele lui sunt încetinite de lipsa drogului.

Reflectând asupra aspectului economic al traficului de marfă furată, devine evident că dependentul trebuie să comită enorm de multe delicte pentru a-și asigura drogul. Pentru a avea cei 35 000 de dolari necesari anual, dependentul de droguri trebuie să fure această sumă multiplicată cu cinci, aproape 200 000 de dolari anual, deoarece cumpărătorii de marfă furată plătesc de obicei doar 20% sau mai puțin din valoarea cu amănuntul a ceea ce cumpără. Dacă cifra de 200 000 de dolari este înmulțită cu numărul estimat de dependenți existenți în New York City, cam 10 000, rezultatul de 20 de miliarde de dolari este valoarea pierdută în delictele comise de dependenți în marele oraș.

Nu putem sublinia suficient faptul că aceste crime se datorează prohibiției heroinei și nu sunt rezultatul dependenței de heroină. Interdicția este aceea care forțează drastic prețul să urce și împinge dependentul la o viață de delicvență și violență, care poate lua sfârșit prin moartea lui sau a altei victime.

Pentru a dovedi acest lucru, să ne gândim la numărul mic, dar semnificativ, de medici care, având acces la heroină, au devenit dependenți. În acest caz, prețul nu este prohibitiv, deoarece aprovizionarea cu drog nu este ilegală. Viețile lor sunt „normale”, folositoare și satisfăcătoare – cu această mică diferență. Din punct de vedere economic, viețile lor nu ar fi foarte diferite dacă, în loc să fie dependenți de heroină, ei ar fi diabetici și, deci, dependenți de insulină. Cu oricare din aceste dependențe, medicii respectivi ar fi capabili să funcționeze profesional. Totuși, dacă ei nu și-ar mai putea procura heroina în mod legal (sau dacă insulina ar fi declarată, dintr-o dată, ilegală), acești medici ar ajunge la mâna traficantului de pe stradă, fără a putea fi siguri de calitatea drogurilor cumpărate și forțați să plătească prețuri exorbitante pentru ele. În aceste împrejurări noi, poziția medicului dependent ar fi dificilă, dau nu catastrofală, pentru că majoritatea acestor profesioniști își pot permite să plătească anual 35 000 de dolari pentru obiceiul lor. Dar ce se întâmplă cu dependentul fără studii, trăind în sărăcie, care nu are aceste posibilități?

Funcția traficantului de heroină, în contrast cu motivația lui când intră în branșă, este să mențină prețul drogului scăzut. De fiecare dată când mai intră câțiva traficanți în branșă, prețul coboară și mai mult. Invers, de fiecare dată când numărul vânzătorilor de heroină scade (prin descurajare sau condamnare), prețul crește. Deoarece nu vânzarea sau folosirea heroinei, în sine, sunt responsabile pentru starea dependentului sau pentru crimele pe care acesta le comite, ci mai degrabă prețul ridicat al heroinei provocat de prohibiția ei, în consecință orice acțiune care are drept rezultat scăderea prețului drogului ameliorează problema. Dacă problema se datorează costului ridicat al drogului, atunci scăderea costului trebuie considerată ca o soluție.

Dar traficantul de heroină este cel care contribuie la scăderea prețului drogului, în timp ce forțele „legii și ordinii” sunt responsabile pentru creșterea prețului prin faptul de a se amesteca în activitatea traficantului. De aceea, mult hulitul traficant de droguri, iar nu mult îndrăgitul agent de la secția de narcotice („narc”), trebuie considerat o figură eroică.

Legalizarea heroinei a fost respinsă pe considerentul că progresul și civilizația s-ar opri. Sunt citate experiențele engleză și chineză cu droguri care dau dependență și suntem îndemnați să ne imaginăm o mulțime de oameni zăcând pe străzi, într-o stare de inconștiență. Argumentul este că orice barează calea progresului, cum ar fi utilizarea pe scară a heroinei, trebuie interzis. Dar există alte lucruri care se opun progresului continuu și pe care majoritatea oamenilor nu le-ar dori interzise – de exemplu, recreerea. Dacă angajații și-ar lua vacanțe care să dureze 90% din anul de lucru, „progresul” ar avea fără îndoială de suferit. Trebuie interzise vacanțele lungi? Greu de afirmat așa ceva. Pe lângă aceasta, actuala prohibiție a heroinei nu elimină accesul la drog. Înainte, acesta putea fi găsit numai în ghetourile din mijlocul orașelor, astăzi el poate fi cumpărat la colțurile străzilor și în curțile școlilor din suburbiile bogate.

În exemplul experienței chineze în domeniul drogurilor, negustorii chinezi au fost forțați cu ajutorul „diplomației” navelor de luptă să accepte opiumul. Legalizarea drogurilor care dau dependență nu i-ar forța în nici un fel pe indivizi să adopte obiceiul de a se droga. Într-adevăr, forța, sau eliminarea forței, este motivul principal pentru a renunța la prohibiția heroinei.

În cazul englez (droguri administrate legal, la un cost scăzut, de un medic sau o clinică autorizată), s-a spus că numărul de dependenți a crescut foarte mult de când a început acest program cu cost scăzut. Dar această creștere este un artefact statistic. Înainte, mulți oameni ezitau să se declare dependenți, din moment ce acest lucru era ilegal. Când dependența a fost legalizată și au devenit disponibile droguri la preț scăzut, statisticile – firește – au crescut. Serviciul de Sănătate al Guvernului Britanic administra droguri numai dependenților atestați. Ar fi într-adevăr surprinzător dacă în aceste împrejurări nu s-ar înregistra o creștere marcantă a ratei dependenței.

O altă sursă de creștere a numărului de dependenți numărați statistic este migrarea către Regatul Unit din țările Commonwealth-ului. Această imigrare bruscă poate cauza probleme temporare de adaptare, dar nu poate fi considerată drept o acuzație la adresa planului britanic. Dimpotrivă, ea este o dovadă a caracterului progresist și clarvăzător al programului. A blama acest program pentru creșterea numărului de dependenți ar fi similar cu a-l învinui pe Dr. Christian Barnard (primul medic ce a efectuat transplante de inimă) pentru creșterea numărului de oameni din Africa de Sud care doreau un transplant de inimă.

În concluzie, trebuie afirmat că dependența de heroină poate fi un rău extrem de mare, fără trăsături sociale care să-l compenseze. Dacă este așa, eforturile de a face publice aspectele negative ale dependenței trebuie aplaudate. Totuși, actuala prohibiție a heroinei și a altor droguri puternice nu servește nici unui scop util. Ea a provocat suferință nelimitată și mari frământări sociale. Căutând să sprijine această lege rea, agenții specializați în narcotice mențin prețurile ridicate și fac tragedia și mai mare. Numai traficantul de heroină, acționând în sensul scăderii prețurilor, chiar cu un risc personal considerabil, este cel care salvează vieți și aduce o oarecare ameliorare a tragediei.

Dependentul de droguri

În momentul de față, când se discută intens despre aspectele negative ale dependenței de heroină, este bine să aplicăm vechea zicală: „ascultă ambele părți ale unei istorii”. Printre numeroasele motive de a face aceasta, și poate cel mai important, este faptul că, dacă toată lumea este împotriva unui lucru (în special, împotriva dependenței de heroină), se poate presupune că există măcar ceva care poate fi spus în favoarea lui. În lunga și agitata istorie a omenirii, opinia majorității a fost, în majoritatea cazurilor, greșită.

Pe de altă parte, chiar și cei care sunt de acord cu opinia majorității ar trebui să întâmpine cu bunăvoință un atac la adresa acesteia. Cel mai bun mod de a prezenta adevărurile vieții este, în opinia utilitaristului John Stuart Mill, acela de a asculta opoziția. Să permitem poziției noastre să fie provocată, și să lăsăm provocarea să eșueze. Mill considera această metodă atât de importantă, încât recomanda inventarea unei poziții opuse, dacă nu exista una reală, și prezentarea ei într-un mod cât mai convingător posibil. Deci, cei care cred în răul extrem al dependenței de heroină ar trebui să fie dornici să audă un argument în favoarea ei.

Fenomenul dependenței ar trebui analizat dintr-un punct de vedere intrinsec. Să presupunem că problema socială sau interpersonală – necesitatea dependentului de a se implica în activități delictuale pentru a-și asigura doza – a fost rezolvată. Aceasta pentru că problema respectivă este provocată de legislația care interzice vânzarea drogurilor, ceea ce constituie o chestiune extrinsecă față de drogul însuși. Problemele intrinseci ale dependenței reprezintă toate celelalte probleme cu care se confruntă dependenții.

Pe primul loc pe orice listă de probleme non-sociale ale dependenței de droguri se află afirmația că aceasta scurtează viața. În funcție de vârsta și de starea de sănătate a dependentului, precum și de pesimismul sau optimismul celui care face afirmația, cifra anilor cu care se afirmă că se scurtează viața variază între 10 și 40 de ani. Într-adevăr, acest lucru este regretabil, dar nu constituie o critică validă a dependenței și în mod sigur nu justifică interzicerea heroinei.

Nu constituie o critică validă și nu justifică prohibiția pentru că individul este cel care trebuie să hotărască ce fel de viață vrea să ducă – una scurtă, în care să aibă parte de ceea ce el consideră a fi activități plăcute, sau una lungă, dar fără astfel de bucurii. Deoarece nu există criterii obiective pentru astfel de alegeri, nu există nimic irațional sau măcar suspect în legătură cu oricare alegere din spectru. O persoană poate alege să maximizeze posibilitatea de longevitate, chiar dacă aceasta presupune renunțarea la alcool, tutun, jocuri de noroc, sex, călătorii, traversarea străzii, discuții aprinse și exerciții fizice obositoare. Sau, o altă persoană poate alege să se angajeze în toate aceste activități, chiar dacă aceasta înseamnă o durată de viață mai scurtă.

Un alt argument ridicat împotriva dependenței este acela că ea împiedică oamenii să-și îndeplinească responsabilitățile. Exemplul dat de obicei este acela al unui tată care, sub influența continuă a heroinei, devine incapabil să-și îndeplinească obligațiile financiare și cele de altă natură față de familia lui. Să presupunem că dependența de heroină îl face pe tată incapabil. De aici nu decurge că utilizarea și vânzarea heroinei ar trebui interzise. Ar fi nerezonabil să se interzică orice activitate pe motiv că îi împiedică pe unii oameni să acționeze în anumite moduri. De ce să suporte restricții cei care nu sunt afectați sau care nu au astfel de responsabilități? Dacă ar fi potrivit să fie interzisă heroina din acest motiv, atunci desigur ar fi potrivit să fie interzise jocurile de noroc, consumul de alcool, fumatul, șofatul, călătoria cu avionul și alte activități potențial periculoase. Dar aceasta ar fi evident absurd.

Ar trebui atunci heroina să fie legală pentru unii oameni, dar nu și pentru alții care nu-și acceptă sau nu-și îndeplinesc obligațiile din cauza dependenței lor? Nu. Când un om, pentru a continua exemplul, se căsătorește, el nu acceptă să renunțe la toate activitățile care ar putea fi periculoase. Contractul de căsătorie nu este, la urma urmei, un contract de sclavie. Căsătoria nu împiedică nici una din părți să se angajeze în activități care ar putea provoca disconfort celeilalte părți. Oamenii care au responsabilități suferă atacuri de cord pentru că joacă tenis. Dar nimeni nu ar sugera ca oamenilor cu responsabilități să le fie interzise activitățile sportive.

Un alt argument împotriva dependenței de heroină este afirmația că cei care o folosesc devin în totalitate neproductivi și deci, ca grup, produc scăderea Produsului Național Brut (PNB) – un indice al bunăstării economice a țării ca întreg. Deci, continuă argumentul, dependența de droguri lovește țara.

Argumentul este specios pentru că binele țării, mai degrabă decât binele dependentului, este considerat un concept semnificativ. Dar chiar în proprii săi termeni, el nu este convingător. Argumentul se bazează pe egalitatea dintre PNB și bunăstare. Iar această egalitate este greșită. PNB, de exemplu, consideră că toate cheltuielile guvernamentale contribuie la bunăstarea țării, chiar dacă în realitate lucrurile stau așa sau nu. El nu ia în considerare munca depusă de soțiile casnice. Mai mult decât atât, PNB interpretează total greșit statutul economic al timpului liber. Orice evaluare a bunăstării economice trebuie să acorde o valoare oarecare timpului liber, dar PNB nu face acest lucru. De exemplu, PNB ar trebui să se dubleze o dată cu introducerea și aplicarea deplină a unei invenții care ar permite oamenilor să-și dubleze cantitatea realizată de bunuri și servicii reale. Dar dacă oamenii ar alege să folosească invenția respectivă doar pentru a-și menține standardul de viață și a-și scurta ziua de lucru la jumătate, PNB nu s-ar schimba cu nimic.

Este adevărat că, dacă dependența de heroină duce la mai mult timp liber, ea va produce o scădere a PNB. Dar o creștere a timpului liber din orice altă cauză va avea același efect. De aceea, dacă ne opunem dependenței din acest motiv, va trebui să ne opunem de asemenea vacanțelor plăcute, contemplării poetice și plimbărilor în pădure. Lista activităților interzise ar putea fi nesfârșită. Nu este nimic greșit în a alege să utilizezi o creștere a bunăstării pentru a-ți crește modalitățile de recreere. Iar dacă PNB descrește în consecință, cu atât mai rău pentru el.

În sfârșit, nu este deloc clar că dependența duce în mod necesar la o activitate economică mai scăzută. Majoritatea cunoștințelor noastre despre comportamentul dependenților provine din studiul celor care, din cauza faptului că legislația interzice heroina și, prin urmare, duce la creșterea foarte mare a prețului ei, trebuie să-și petreacă majoritatea timpului într-o căutare extenuantă a unor mari sume de bani. Ei nu pot avea slujbe tradiționale, pentru că își petrec majoritatea timpului furând, ucigând sau prostituându-se. Deoarece ne concentrăm asupra aspectului personal al dependenței, și nu asupra celui social, dovezile reprezentate de acești oameni sunt irelevante pentru discuția noastră. Pentru a studia comportamentul dependenților cărora legea nu le interzice să fie productivi, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra celor câțiva dependenți suficient de norocoși pentru a avea o aprovizionare constantă cu heroină la un cost scăzut.

Acest grup este alcătuit, în principal, din medici care își pot utiliza puterea de a prescrie rețete pentru a-și asigura o aprovizionare constantă. Dovezile limitate furnizate de acest mic eșantion par să indice că dependenții, eliberați de constrângerile impuse de interzicerea heroinei, sunt capabili să ducă vieți destul de normale și productive. Medicii în cauză oferă servicii la fel de adecvate ca oricare alți medici. Din indiciile disponibile, se pare că ei sunt capabili să țină pasul cu cele mai noi dezvoltări din domeniul lor, să păstreze relații adecvate cu pacienții lor și să lucreze, sub toate aspectele relevante, la fel ca ceilalți medici.

Desigur, dacă heroina ar fi legală, dependenții ar continua să aibă probleme personale legate de drog. Ar exista teama de o nouă revenire la prohibiție și incapacitatea relativă din perioada de după utilizarea drogului. Ar exista pericolul supradozei, deși în condiții de legalitate acesta ar fi mic, deoarece drogul ar putea fi administrat sub supraveghere medicală. Rămășițe ale vechii atitudini prohibitive s-ar putea manifesta sub forma unor prejudecăți împotriva dependenților.

Totuși, ceea ce trebuie subliniat nu este faptul că dependenții vor avea probleme legate de drog chiar și în condiții de legalitate. Problemele speciale însoțesc aproape întotdeauna interesele speciale; violoniștii se tem întotdeauna că-și vor răni degetele, iar balerinele nu pot purta pantofi cu toc. Dependența de heroină nu este un rău în sine. Dacă este legalizată, ea nu poate răni pe nimeni altcineva decât pe utilizatorul drogului. Există cei care vor dori să vorbească, să educe și să facă publicitate împotriva ei, dar a o interzice este în mod clar o violare a drepturilor celor care doresc să o utilizeze.

Scris de
Walter Block
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins