IV. Prăbușirea monetară a occidentului

IV. Prăbușirea monetară a occidentului

De la scrierea primei ediții a acestei cărți, gropile săpate de adepții intervenției monetare le-au fost de mare folos, după cum era de așteptat, ca să cadă singuri în ele. Criza financiară mondială din februarie-martie 1973, urmată în iulie de prăbușirea dolarului, a fost doar ultima dintr-o serie de crize tot mai dese ce oferă o ilustrare de manual a analizei făcute de noi asupra consecințelor inevitabile ale intervenției guvernamentale în sistemul monetar. După ce fiecare criză este temporar domolită printr-o soluție de tipul “ajută-mă ca să nu te trag după mine”, guvernele occidentale anunță zgomotos că sistemul monetar mondial a fost așezat de această dată pe baze solide și că toate crizele monetare au fost soluționate. Președintele Nixon a mers până acolo încât a numit “Acordul Smithsonian” încheiat la 18 decembrie 1971 “cel mai de seamă aranjament monetar din istoria lumii”, pentru a vedea cum în numai un an și ceva se alege praful de cel mai de seamă acord. Fiecare “soluție” s-a destrămat mai repede decât predecesoarea ei.

Pentru a înțelege haosul monetar în care trăim, e neapărat necesar să schițăm pe scurt evoluția sistemului monetar mondial în secolul al douăzecilea și să vedem cum fiecare pachet de măsuri intervenționiste greșit concepute a fost abandonat din cauza problemelor inerente pe care le-a generat, doar pentru a face loc unei alte reprize de intervenție. Istoria ordinii monetare mondiale din secolul XX poate fi împărțită în nouă faze. Să le examinăm pe rând.

1. Faza I: Etalonul aur clasic (1815-1914)

Putem deja să privim înapoi la perioada etalonului aur “clasic”, la lumea occidentală a secolului al nouăsprezecelea și a începutului de secol douăzeci ca la adevărata Epocă de Aur în sens metaforic. Lumea adoptase etalonul aur, ceea ce însemna că fiecare monedă națională (dolarul, lira, francul etc.) nu era decât un nume pentru o anumită cantitate precisă de aur, singura problemă ce dădea bătaie de cap fiind cea a argintului. “Dolarul”, de pildă, era definit ca fiind a douăzecea parte dintr-o uncie de aur, lira sterlină, ceva mai puțin de un sfert de uncie ș.a.m.d. Aceasta însemna că “ratele de schimb” dintre diferitele monede naționale erau fixate, nu pentru că ar fi fost arbitrar controlate de guvern, ci în același fel în care o greutate de un pfund este definită ca fiind egală cu 16 uncii.

Etalonul aur internațional însemna că avantajele decurgând din faptul de a dispune de un singur instrument monetar sunt extinse la întreaga lume. Una din cauzele creșterii și prosperității Statelor Unite l-a constituit faptul că noi am avut privilegiul de a utiliza o singură monedă pe tot cuprinsul țării. Am avut un etalon aur sau cel puțin un etalon dolar unic în interiorul întregii țări și nu a trebuit să suportăm haosul ce ar fi putut să apară dacă fiecare oraș și fiecare ținut ar fi avut posibilitatea de a emite propria monedă, care ar fluctua apoi în raport cu monedele tuturor celorlalte orașe și ținuturi. Secolul al XIX-lea a fost martorul avantajelor pe care o monedă unică le aduce pentru toată lumea civilizată. Moneda unică a facilitat libertatea comerțului, a investițiilor și a circulației în toată acea zonă comercială și monetară, având drept rezultat creșterea specializării și a diviziunii internaționale a muncii.

Trebuie accentuat că aurul nu a fost selectat în mod arbitrar de către guverne pentru a juca rolul de etalon bănesc. Aurul se impusese de-a lungul multor secole pe piața liberă ca moneda cea mai bună; ca acea marfă ce oferea instrumentul monetar cel mai stabil și de dorit. Mai presus de orice, oferta de aur și aprovizionarea cu aur depindeau doar de forțele pieței și nu de voința arbitrară a guvernului având la îndemână tiparnița de bilete.

Etalonul aur internațional asigura un mecanism de piață automat pentru stăvilirea potențialului inflaționist al guvernelor. El asigura de asemenea un mecanism automat de echilibrare a balanței de plăți a fiecărei țări. Așa cum arăta, pe la jumătatea secolului al optsprezecelea, filozoful și economistul David Hume, dacă o națiune (Franța, spre exemplu) își sporește oferta de franci de hârtie, prețurile în franci vor crește; veniturile sporite în franci de hârtie stimulează importurile din străinătate care sunt de asemenea încurajate și de faptul că prețurile bunurilor importate sunt acum relativ mai mici decât prețurile interne. În același timp, prețurile interne mai mari descurajează exporturile în străinătate, rezultatul este un deficit în balanța de plăți care trebuie plătit în momentul în care țările străine își încasează aurul în schimbul francilor. Ieșirile de aur semnifică faptul că Franța trebuie în cele din urmă să-și contracte masa umflată de franci de hârtie pentru a împiedica pierderea întregului stoc de aur. Dacă inflația a îmbrăcat forma depozitelor bancare, atunci băncile franțuzești trebuie să-și restrângă creditele și depozitele pentru a evita falimentul care se apropie pe măsură ce străinii solicită acestor bănci să le ramburseze depozitele. Contracția duce la scăderea prețurilor în interior și generează un excedent al exporturilor, inversând astfel mișcarea de scurgere a aurului până când nivelurile prețurilor se egalizează în Franța și în celelalte țări.

Este adevărat că intervențiile guvernelor de dinainte de secolul al nouăsprezecelea au slăbit viteza de reacție a acestui mecanism de piață și au permis apariția unui ciclu economic de inflație și recesiune în cadrul etalonului aur. Aceste intervenții au constat în special în: monopolizarea de către guvern a baterii de monedă, legislația puterii liberatorii, crearea banilor de hârtie și dezvoltarea unui sector bancar inflaționist stimulat de către fiecare guvern în parte. Dar, deși intervențiile au încetinit procesul de reajustare efectuat de piață, aceste reajustări trebuie până la urmă să se producă. Prin urmare, chiar dacă etalonul aur clasic al secolului al nouăsprezecelea nu era perfect și îngăduia perioade de avânt (boom) și de lichidare a erorilor (bust), el ne-a furnizat totuși de departe cea mai bună ordine monetară pe care a cunoscut-o lumea vreodată, o ordine ce funcționa, care împiedica scăparea de sub control a ciclurilor economice și care a făcut posibilă dezvoltarea liberă a comerțului internațional, a pieței valutare și a investițiilor. [1]

2. Faza a II-a: Primul război mondial și perioada imediat următoare

Dacă etalonul aur clasic a funcționat așa de bine, atunci de ce s-a prăbușit? S-a prăbușit pentru că oamenii au încredințat guvernelor sarcina de a-și onora promisiunile în domeniul monetar, de a se îngriji ca lirele, dolarii, francii etc. să fie întotdeauna rambursabili în aur așa cum ele și sistemul bancar controlat de ele se angajaseră. Nu aurul a fost acela care a dat greș; de eșuat a eșuat nebunia de a aștepta de la guvern să-și țină promisiunile. Pentru a purta catastrofalul Război Mondial, fiecare guvern a trebuit să-și sporească propria ofertă de monedă de hârtie și depozite neacoperite. Atât de severă a fost această inflație, încât a fost imposibil pentru guvernele angajate în conflict să-și țină promisiunile și astfel “au abandonat etalonul aur”, altfel spus și-au declarat propriul faliment la scurtă vreme după intrarea în război. Toate, cu excepția Statelor Unite, care au intrat târziu în război și nu și-au sporit oferta de dolari suficient pentru a pune în pericol posibilitatea de rambursare. Dar, în afară de Statele Unite tot restul lumii a trecut prin ceea ce se aclamă acum de către unii economiști ca fiind Nirvana – rate de schimb flotante (acum denumite “cursuri flotante controlate”), devalorizări competitive, blocuri monetare conflictuale, controale valutare, tarife și contingentări la import și dezintegrarea comerțului și a investițiilor internaționale. Lirele, francii, mărcile etc. afectate de inflație s-au depreciat în raport cu aurul și cu dolarul; haosul monetar se instalase pretutindeni în lume.

În acele vremuri erau, din fericire, foarte puțini economiști care să salute această situație ca pe un ideal în domeniul monetar. Era general recunoscut că faza a doua reprezenta punctul de pornire a dezastrului internațional și economiștii, împreună cu politicienii au căutat să găsească modalități de reinstaurare a stabilității și libertății asigurate de etalonul aur clasic.

3. Faza a III-a: Etalonul aur-devize 1926-1931

(Marea Britanie și Statele Unite)

Cum să revenim la Epoca de Aur? Lucrul cel mai chibzuit ar fi fost să se recunoască, faptul că lira, francul, marca etc. se depreciaseră și să se revină la etalonul aur la o paritate modificată: o paritate care trebuia să recunoască oferta de monedă efectiv existentă și nivelurile actuale ale prețurilor. Lira britanică, de pildă, fusese în mod tradițional definită la o greutate ce o făcea egală cu 4,86 dolari. Spre sfârșitul primului război mondial însă inflația din Marea Britanie a determinat scăderea lirei până la aproximativ 3,50 dolari pe piața valutară. Alte monede erau în mod similar depreciate. O politică rațională ar fi fost aceea ca Marea Britanie să revină la etalonul aur, la aproximativ 3,50 dolari, iar celelalte țări inflaționiste să urmeze aceeași cale. Faza I ar fi putut fi restaurată rapid și fără convulsii. În loc de aceasta, britanicii au luat decizia fatală de a reveni la etalonul aur la vechea paritate de 4,86 dolari. [2] Ea a procedat așa din motive de “prestigiu național” și într-o încercare zadarnică de a recuceri pentru Londra statutul de centru financiar mondial al monedei forte. Pentru a reuși în această eroică nebunie, Marea Britanie ar fi trebuit să se angajeze la o restrângere severă a masei monetare și a prețurilor, pentru că la 4, 86 dolari pe liră prețurile exporturilor britanice erau prea mari pentru a fi competitive pe piețele mondiale. Dar deflația era acum exclusă, dat fiind că avântul sindicatelor sprijinite de un sistem la scară națională de asigurări de șomaj, făcuse ca ratele salariilor să fie rigide la scădere; pentru a contracta masa monetară, guvernul britanic ar fi trebuit să abandoneze extinderea statului bunăstării. În realitate, britanicii doreau să continue să umfle masa monetară și prețurile. Drept rezultat al combinării inflației cu revenirea la o paritate supraevaluată, exporturile britanice au fost descurajate pe tot parcursul anilor douăzeci, iar șomajul a fost sever în toată această perioadă, când majoritatea celorlalte țări treceau printr-un boom.

Care a fost soluția britanicilor ca să fie și cu “varza unsă și cu slana-n pod”? Punerea la punct a unei noi ordini monetare internaționale prin care celelalte guverne să fie determinate sau constrânse să facă inflație ori să revină la etalonul aur, la parități supraevaluate ale propriilor monede, punând în acest fel piedici exporturilor lor și subvenționând importurile din Marea Britanie. Este exact ceea ce britanicii au făcut, ca putere de prim rang, la conferința de la Genova din 1922, prin crearea unei noi ordini monetare internaționale.

Etalonul aur-devize funcționa astfel: Statele Unite rămâneau la etalonul aur clasic, rambursând dolarii în aur. Marea Britanie și celelalte țări occidentale însă au revenit la un pseudo-etalon aur, Marea Britanie în 1926, iar celelalte țări cam în jurul aceleiași date. Lirele britanice și alte monede nu erau rambursabile în piese de aur, ci doar în lingouri de mari dimensiuni, potrivite doar pentru tranzacțiile internaționale. Aceasta făcea ca cetățenii britanici și alți europeni să nu aibă posibilitatea de a folosi aurul în viața de toate zilele și permitea, în acest fel, o inflație mai mare prin expansiunea substitutelor de hârtie și a depozitelor bancare. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că Marea Britanie își rambursa lirele nu numai în aur, ci și în dolari, iar celelalte țări își rambursau monedele nu în aur, ci în lire. Și majoritatea acestor țări au fost convinse de Marea Britanie să se întoarcă la etalonul aur la parități supraevaluate. Rezultatul a fost construirea sistemelor monetare naționale ca structuri piramidale, piramida americană având la bază aurul, cea britanică, dolarul, iar celelalte monede europene, lirele sterline – acesta era “etalonul aur-devize”, având ca “monede-cheie” dolarul și lira sterlină.

În momentul în care Marea Britanie a început să facă inflație și să aibă deficite în balanța de plăți, mecanismul etalonului aur nu a putut intra în acțiune pentru a pune capăt rapid inflației britanice. Și acesta deoarece în loc ca celelalte țări să ceară rambursarea lirelor în aur, ele păstrau lirele și le foloseau ca bază pentru inflație în interior. Și astfel, Marea Britanie și Europa au putut să facă inflație nestânjenite, iar deficitele britanice s-au putut acumula neafectate de disciplina de piață a etalonului aur. Cât despre Statele Unite, Marea Britanie a reușit să le convingă să facă inflație pentru ca ea să nu piardă prea mult din rezervele de dolari sau aur în favoarea SUA.

Ceea ce trebuie reținut despre etalonul aur este că el nu poate dura; nota de plată trebuie până la urmă achitată, dar sub forma unor fenomene dezatruoase, ce vin ca reacție la boom-ul prelungit construit pe inflație. Pe măsură ce rezervele de lire sterline se acumulau în Franța, Statele Unite și în alte părți, cea mai neînsemnată scădere a încrederii în șubreda structură inflaționistă prea rapid și prost construită trebuia să ducă cu siguranță la prăbușirea generală. Este exact ceea ce s-a întâmplat în 1931; falimentele băncilor expansioniste pretutindeni în Europa și încercarea Franței, cu o monedă relativ solidă, de a-și transforma în aur lirele acumulate, a făcut ca Marea Britanie să abandoneze etalonul aur complet. Marea Britanie a fost repede urmată de alte țări europene.

4.Faza a IV-a:

Monede discreționare fluctuante (1931-1945)

Lumea se afla din nou în haosul monetar al primului război mondial, numai că acum păreau să fie puține speranțe pentru o revenire la aur. Ordinea economică internațională se dezintegrase în haosul cursurilor flotante libere și controlate, al devalorizărilor competitive, al controalelor valutare și al barierelor comerciale; războiul economic și monetar internațional între monede și blocuri monetare se dezlănțuise. Comerțul și investițiile internaționale erau practic înghețate; iar schimburile se desfășurau exclusiv prin intermediul acordurilor de barter administrate de guverne aflate într-o stare de rivalitate și conflict reciproc. Secretarul de stat american, Cordell Hull, a arătat în repetate rânduri că aceste conflicte economice și monetare din anii ‘30 au constituit cauza principală a celui de-al doilea război mondial. [3]

Statele Unite au mai rămas în regimul etalonului aur pentru încă doi ani, iar apoi, în 1933-1934, au abandonat etalonul aur clasic într-o încercare zadarnică de a ieși din depresiune. Cetățenilor americani nu li se mai rambursau dolarii în aur și chiar li se interzicea să dețină aur, fie în țară, fie în depozite în străinătate. Dar Statele Unite au rămas și după 1934 într-o formă nouă și ciudată de etalon aur, în care dolarul, redefinit acum ca 1/35 dintr-o uncie de aur, era rambursabil în aur pentru guvernele și Băncile Centrale străine. Mai mult, haosul monetar din Europa a făcut ca aurul să se scurgă către singurul refugiu monetar relativ sigur, Statele Unite.

Haosul și războiul economic scăpat de sub control din anii ’30 ne arată un lucru important: eroarea politică gravă (pe lângă punctele economice controversate) existentă în programul monetar pentru cursuri de schimb flotante ale monedelor discreționare propus de Milton Friedman și Școala de la Chicago. Și aceasta deoarece ceea ce adepții lui Friedman ar întreprinde – în numele pieței libere – nu e altceva decât tăierea completă a oricărei legături cu aurul, depunerea controlului absolut asupra fiecărei monede naționale în mâinile guvernului central care emite hârtia discreționară ca monedă cu putere liberatorie – și apoi sfătuirea fiecărui guvern de a permite monedei sale să fluctueze liber în raport cu toate celelalte monede discreționare, precum și de a se abține de la inflaționarea excesivă a monedei sale. Eroarea politică gravă constă în faptul că se încredințează controlul total asupra ofertei de monedă Statului-națiune și a spera și a aștepta apoi ca statul să se abțină de la utilizarea acestei puteri. Și cum puterea tinde întotdeauna să fie utilizată, inclusiv puterea de a falsifica legal, atât naivitatea cât și natura etatistă a acestui tip de program ar trebui să extrem de evidente.

Și astfel, experiența dezastruoasă a fazei a patra, lumea anilor ’30, a monedei discreționare de hârtie și a războiului economic, a determinat autoritățile americane să adopte drept țintă economică majoră după al doilea război mondial restaurarea unei ordini monetare internaționale viabile, o ordine pe care să poate fi clădită o renaștere a comerțului mondial și în care fructele diviziunii internaționale a muncii să poată fi culese din nou.

5.Faza a V-a:

Bretton Woods și noul etalon aur-devize

(Statele Unite: 1945-1968)

Noua ordine monetară internațională a fost concepută și mai apoi pusă în practică de către Statele Unite la o conferință monetară internațională desfășurată la Bretton Woods, în New Hampshire, pe la mijlocul anului 1944 și ratificată de Congres în iulie 1945. Deși sistemul de la Bretton Woods a funcționat mult mai bine decât dezastrul din anii ’30, mecanismul său de funcționare nu era decât o reînviere a regimului inflaționist al etalonului aur-devize din anii ’20 și – ca și în anii ‘20 – prăbușirea sa era doar o chestiune de timp.

Noul sistem era în esență etalonul aur-devize al anilor ’20, dar acum dolarul elimina nemilos lira sterlină din poziția de “monedă-cheie”. Acum dolarul, depreciat la 1/35 dintr-o uncie de aur, urma să fie singura monedă-cheie. O altă diferență față de anii ’20 era aceea că dolarul nu mai era rambursabil în aur cetățenilor americani; sistemul din anii ’30 era perpetuat, cu dolarul rambursabil în aur numai către guvernele și Băncile Centrale străine. Nici unei persoane private, ci doar guvernelor, urma să li se acorde privilegiul de a li se rambursa dolarii în moneda de aur internațională. Sistemul de la Bretton Woods funcționa după cum urmează: Statele Unite construiau o structură piramidală de dolari (în monedă de hârtie sau depozite bancare) deasupra ofertei de aur, dolarii putând fi rambursați în aur numai guvernelor străine; în timp ce toate celelalte guverne păstrau dolarii ca rezerve și își construiau propriile piramide în monedă națională peste acești dolari. Și cum Statele Unite intraseră în perioada postbelică cu un stoc uriaș de aur (în jur de 25 de miliarde de dolari), era loc destul pentru a emite dolari neacoperiți deasupra acestui stoc. Mai mult, sistemul a putut “funcționa” pentru o vreme deoarece toate monedele din lume au intrat în noul sistem la paritățile de dinainte de al doilea război mondial, cele mai multe dintre ele fiind puternic supraevaluate din punctul de vedere al monedelor depreciate și afectate de inflație în care erau exprimate. Inflaționata liră sterlină, de exemplu, a revenit la paritatea de 4,86 dolari, deși valora mult mai puțin în termenii puterii de cumpărare pe piață. Dat fiind că dolarul era în mod artificial subevaluat iar majoritatea celorlalte monede curente supraevaluate în 1945, dolarul a devenit rar și lumea a suferit de o așa-numită penurie de dolari, pe care contribuabilul american se presupunea că este obligat să o acopere prin ajutoare către străinătate. Pe scurt, excedentul exporturilor de care beneficia dolarul american subevaluat urma să fie parțial finanțat de nefericitul contribuabil american sub forma ajutorului pentru străinătate.

Fiind loc destul pentru a face inflație înainte ca pedeapsa să vină, guvernul Statelor Unite s-a lansat în politica sa postbelică de inflație monetară continuă, o politică pe care a urmat-o cu mult entuziasm de atunci și până astăzi. Pe la începutul anilor ’50, inflația americană continuă a făcut ca lucrurile să înceapă să se schimbe în comerțul internațional. Și aceasta pentru că, în vreme ce Statele Unite inflaționau și expandau moneda și creditul, guvernele principalelor state europene, multe dintre ele aflate sub influența unor consilieri monetari “austrieci”, au urmat o politică ce promova o “monedă solidă” (exemple: Germania Federală, Elveția, Franța, Italia). Adepta convinsă a inflaționismului, Marea Britanie, a fost obligată de ieșirile de dolari să-și devalorizeze lira până la niveluri mai realiste (pentru o vreme ea a fost 2,40 dolari). Toate acestea, combinate cu productivitatea crescândă a Europei și mai târziu a Japoniei, au condus la deficite continue ale balanței de plăți a Statelor Unite. Pe măsură ce s-au scurs anii ’50 și ’60, Statele Unite au devenit tot mai inflaționiste, atât absolut, cât și relativ, față de Japonia și Europa Occidentală. Însă stavila pa care etalonul aur clasic o opunea inflației – și mai ales inflației americane – pierise. Cauza stătea în faptul că regulile jocului stabilit la Bretton Woods prevedeau că țările vest-europene trebuiau să tot acumuleze rezerve peste rezerve și chiar să utilizeze acești dolari ca bază pentru expansiunea internă a monedei și a creditului. Dar pe măsură ce deceniile cinci și șase se apropiau de sfârșit, țările adepte ale monedei mai solide din Europa occidentală (împreună cu Japonia) au început să resimtă neplăcut faptul de a fi forțate să acumuleze dolari, care erau acum tot mai supraevaluați în loc de subevaluați. Deoarece puterea de cumpărare și, în consecință, adevărata valoare a dolarului scădea, acesta a devenit tot mai rău văzut de către guvernele străine. Ele erau, însă, prinse în acel sistem care începea să semene tot mai mult cu un coșmar. Reacția americană la doleanțele europenilor, exprimate în primul rând de consilierul principal pe probleme monetare al Franței și al lui DeGaulle, economistul adept al etalonului aur clasic, Jacques Rueff, a fost doar una de desconsiderare și de respingere nervoasă. Economiștii și politicienii americani declarau pur și simplu că Europa este obligată să folosească dolarul ca monedă a sa, că ea nu putea întreprinde nimic pentru a-și rezolva problemele tot mai mari și, prin urmare, Statele Unite puteau continua fără grijă să facă inflație, ducând în același timp o politică de “senină nepăsare” față de consecințele monetare pe plan internațional ale propriilor sale acțiuni.

Dar Europa chiar avea opțiunea legală de a i se rambursa dolarii în aur la 35 de dolari pe uncie. Și pe măsură ce dolarul devenea tot mai supraevaluat față de monedele solide și de aur, guvernele europene au început să-și exercite tot mai mult această opțiune. Stavila etalonului aur își reintra în drepturi; ca urmare, aurul s-a scurs continuu din Statele Unite timp de două decenii după începutul anilor ’50, până când stocul de aur al Americii s-a subțiat pe parcursul acestei perioade de la peste 20 de miliarde de dolari la 9 miliarde de dolari. Deoarece cantitatea de dolari se tot umfla pe o bază de aur tot mai subțire, cum puteau Statele Unite să mențină caracterul rambursabil în aur al dolarilor de hârtie –piatra de temelie a sistemului de la Bretton Woods? Aceste probleme nu au încetinit inflația americană continuă a dolarilor și a prețurilor sau politica de “nepăsare senină”, toate acestea având ca rezultat către sfârșitul anilor ’60 o acumulare accelerată a nu mai puțin de 80 de miliarde de dolari nedoriți în Europa (cunoscuți sub numele de eurodolari). În încercarea de a stopa rambursarea în aur a dolarilor către Europa, Statele Unite au exercitat o presiune politică intensă asupra guvernelor europene, similară, dar pe o scară mult mai extinsă, cu promisiunea obținută prin lingușeli de către britanici din partea Franței de a nu cere rambursarea în aur a soldurilor masive de lire sterline până în 1931. Însă legile economice își fac simțită, fie și mai târziu, acțiunea și asupra guvernelor și acest lucru i s-a întâmplat guvernului îndrăgostit de inflație din Statele Unite spre sfârșitul anilor ’60. Sistemul etalonului aur-devize construit la Bretton Woods –salutat în America de cercurile economice și politice conducătoare ca permanent și inexpugnabil- a început să se destrame rapid începând cu 1968.

6.Faza a VI-a:

Destrămarea sistemului de la Bretton Woods (1968-1971)

Pe măsură ce dolarii se acumulau în străinătate iar afluxul de aur în exterior continua, Statele Unite descopereau că e din ce în ce mai greu să mențină prețul aurului la 35 de dolari uncia pe piețele libere ale aurului de la Londra și Zurich. Treizeci și cinci de dolari uncia constituia cheia de boltă a sistemului și, deși cetățenilor americani li s-a interzis începând cu 1934 să dețină aur în orice parte a lumii, cetățenii altor țări s-au bucurat de libertatea de a deține monezi și lingouri de aur. Prin urmare, o posibilitate pentru europeni de a obține rambursarea dolarilor în aur era aceea de a-și vinde dolarii contra aur la 35 de dolari uncia pe piața liberă a aurului. Deoarece dolarul se deprecia și inflaționa continuu iar deficitele balanței de plăți ale Americii mergeau înainte, europenii ca și cetățenii altor țări au început să-și accelereze vânzările de dolari contra aur. Pentru a păstra dolarul la 35 de dolari uncia, guvernul Statelor Unite era obligat să lase să se scurgă aur din stocul său tot mai firav, pentru a susține acest preț de 35 de dolari la Londra și Zurich.

O criză de încredere în dolar pe piețele libere ale aurului a determinat Statele Unite să opereze o schimbare fundamentală în sistemul monetar în martie 1968. Ideea era să se împiedice “anarhica” piață liberă a aurului de a mai periclita în viitor aranjamentul de la Bretton Woods. Așa s-a născut “piața aurului cu două niveluri” (two-tier gold market). Ideea era că piața liberă a aurului putea exploda; ea era strict izolată de activitatea monetară “reală” din băncile centrale și a guvernelor lumii. Statele unite nu mai încercau să păstreze prețul de piață al aurului la 35 de dolari. Ele ignorau această piață și guvernul american a căzut de acord cu toate celelalte guverne să păstreze valoarea dolarului la 35 $ uncia pentru totdeauna. Guvernele și băncile centrale din întreaga lume nu mai cumpărau de acum înainte aur de pe piața „exterioară” și nu mai vindeau aur pe acea piață. Din acel moment aurul se mișca doar ca element de compensare de la o Bancă Centrală la alta iar noile cantități de aur, piața liberă a aurului și cererea privată de aur își urmau propriul curs, complet separate de aranjamentele monetare mondiale.

Pe lângă aceste acțiuni, Statele Unite au făcut presiuni puternice pentru a fi lansat un nou tip de monedă de rezervă pentru întreaga lume, Drepturile Speciale de Tragere (DST), care se spera că vor elimina complet în cele din urmă aurul și vor servi ca nouă monedă internațională de rezervă ce urma să fie emisă de o viitoare Bancă Mondială de Rezerve; dacă un asemenea sistem ar fi vreodată adoptat, atunci Statele Unite ar putea să facă inflație nestânjenite, în colaborare cu alte guverne ale lumii (singura limită fiind dată atunci doar de dezastrul unei inflații mondiale scăpată de sub control și a prăbușirii monedei internaționale de hârtie). Dar drepturile speciale de tragere, combătute aprig de Europa Occidentală și de țările adepte ale “monedei solide”, a reprezentat până acum doar un mic supliment ca monedă de rezervă pe lângă dolar etc.

Toți economiștii susținători ai monedei de hârtie, de la keynesiști și până la monetariști, erau oricum siguri că aurul va dispărea din sistemul monetar internațional; separat de “suportul“ pe care i-l oferea dolarul, previzionau siguri pe ei toți acești economiști, prețul de piață al aurului va scădea curând sub 35 de dolari uncia și chiar sub prețul de 10 dolari estimat că l-ar avea aurul în utilizările industriale. Dar în loc să se întâmple așa, prețul liber al aurului care nu numai că nu a coborât niciodată sub 35 de dolari ci a fost permanent peste acest preț, a urcat la începutul lui 1973 până la 125 de dolari pe uncie, o cifră pe care nici un economist susținător al monedei de hârtie nu ar fi crezut-o posibilă cu numai un an înainte.

În loc să creeze un sistem monetar internațional nou și durabil, piața cu două niveluri a amânat doar cu câțiva ani prăbușirea; inflația și deficitele americane au mers înainte. Eurodolarii s-au acumulat cu repeziciune, aurul a continuat să se scurgă în exterior iar prețul de piață tot mai mare al aurului nu făcea decât să scoată în evidență pierderea accelerată a încrederii în dolari a comunității internaționale. Sistemul celor două niveluri se îndrepta rapid spre criză – și spre dezintegrarea finală a aranjamentului de la Bretton Woods. [4]

7. Faza a VII-a: Sfârșitul Sistemului de la Bretton Woods:

Monede discreționare fluctuante (August – Decembrie 1971)

La 15 august 1971, în aceeași zi în care președintele Nixon impunea înghețarea prețurilor și salariilor într-o încercare zadarnică de a stopa inflația galopantă, domnul Nixon a pus cu totul capăt și sistemului de la Bretton Woods. Deoarece Băncile centrale europene au amenințat până la urmă că vor cere rambursarea în aur a stocului exagerat de dolari pe care îl dețineau, președintele Nixon a abandonat total aurul. Pentru întâia oară în istoria americană, dolarul devenea complet discreționar, fără nici o acoperire în aur. Până și firava legătură cu aurul menținută începând cu 1933 era acum ruptă. Lumea era aruncată din nou în sistemul discreționar al anilor treizeci –și chiar mai rău, pentru că acum nici măcar dolarul nu mai era legat de aur. Înainte se profila spectrul înfricoșător al blocurilor monetare, al devalorizărilor competitive, al războiului economic și prăbușirea comerțului și investițiilor internaționale, însoțite de depresiunea mondială ce rezultă de aici.

Ce era de făcut? Încercând să restaureze o ordine monetară internațională din care să lipsească orice legătură cu aurul, Statele Unite au dus lumea la Acordul Smithsonian, încheiat la 18 decembrie 1971.

8. Faza a VIII-a: Acordul Smithsonian

(Decembrie 1971- Februarie 1973)

Acordul de la Smithsonian, salutat de președintele Nixon drept “cel mai important acord monetar din istoria lumii”, era chiar mai șubred și mai nesănătos decât etalonul aur-devize al anilor ’20 sau decât Bretton Woods-ul. Pentru că, încă o dată, țările lumii s-au angajat să mențină cursuri de schimb fixe, dar de data aceasta fără ca aurul sau altă monedă internațională să ofere vreo acoperire monedelor curente. Mai mult, multe monede europene au fost fixate la parități subevaluate în raport cu dolarul; singura concesie făcută de Statele Unite consta într-o ușoară devalorizare a cursului oficial al dolarului la 38 de dolari uncia. Dar deși mult prea mică și prea târzie, această devalorizare era importantă pentru că intra în contradicție cu un șir nesfârșit de declarații oficiale americane, prin care se garanta menținerea cursului de 35 de dolari la infinit. Acum, în cele din urmă, se recunoștea implicit că prețul de 35 de dolari nu era bătut în cuie.

Era inevitabil ca ratele de schimb fixe, chiar și cu coridoare acceptate de fluctuație mai largi, dar lipsite de un mijloc internațional de schimb erau condamnate să se năruie rapid. Acest lucru era mai ales adevărat deoarece inflația americană a monedei și a prețurilor, declinul dolarului și deficitele balanței de plăți continuau nestânjenite.

Cantitatea exagerată de eurodolari, combinată cu inflația continuă și eliminarea acoperirii în aur, au dus prețul aurului pe piața liberă până la 215 dolari uncia. Și, cum supraevaluarea dolarului și subevaluarea monedelor solide ale europenilor și japonezilor deveneau tot mai evidente, dolarul s-a prăbușit în cele din urmă pe piețele mondiale în lunile de panică februarie-martie 1973. Devenea imposibil pentru Germania Federală, Elveția, Franța și alte țări cu monedă solidă să continue să cumpere dolari pentru a susține dolarul la acel curs supraevaluat. Într-un an și ceva, sistemul de cursuri de schimb fixe fără aur construit la Smithonian se sfărâmase de stâncile realității economice.

9. Faza a IX-a: Monede discreționare fluctuante

(Martie 1973 -?)

Dat fiind că dolarul se prăbușea, lumea s-a îndreptat din nou către un sistem de monede discreționare flotante. În interiorul blocului vest-european, cursurile de schimb au fost legate unele de altele, iar Statele Unite au devalorizat iarăși cursul oficial al dolarului cu o sumă neglijabilă, ajungând la 42 de dolari pe uncie. Pe măsură ce dolarul se afunda de la o zi la alta pe piața valutară, iar marca vest-germană, francul elvețian și yenul japonez cunoșteau o ascensiune rapidă, autoritățile americane, susținute de economiștii monetariști, au început să creadă că acesta era idealul în domeniul monetar. Este adevărat că surplusurile de dolari și crizele bruște ale balanței de plăți nu afectează lumea în regimul cursurilor de schimb flotante. Mai mult, firmele americane exportatoare au început să-și frece mâinile de satisfacție văzând că cursul în scădere al dolarului făcea mărfurile americane mai ieftine în străinătate și, în consecință, avantajau exporturile. Este adevărat că guvernele au persistat în a interveni în cursul de schimb (flotări controlate, nu libere), dar în mare se părea că ordinea monetară internațională se transformase într-o utopie friedmaniană.

Însă a devenit în scurt timp limpede că lucrurile erau departe de a se îndrepta în sistemul monetar internațional curent. Problema pe termen lung stă în faptul că țările cu monedă solidă nu vor sta veșnic cu mâinile încrucișate, uitându-se cum monedele lor devin mai scumpe iar exporturile lor obstrucționate în avantajul concurenților americani. Dacă în America inflația și deprecierea dolarului continuă, ele vor trece curând la devalorizările competitive, controalele cursurilor, blocurile monetare și războiul economic din anii ’30. Dar și mai aproape de noi se află cealaltă față a monedei: faptul că deprecierea dolarului înseamnă că importurile pentru America sunt mult mai scumpe, că turiștii americani au de suferit în străinătate, iar exporturile ieftine sunt cumpărate de zor de țările străine, atât de repede încât sporesc prețurile bunurilor de export în interior (spre exemplu, inflația americană a prețurilor grâului și cărnii). Astfel încât exportatorii americani ar putea să fie într-adevăr avantajați, însă numai pe seama consumatorului american lovit de inflație. Incertitudinea paralizantă generată de fluctuațiile rapide ale cursurilor de schimb au forte bine înțelese de americani o dată cu căderea rapidă a dolarului pe piețele valutare în iulie 1973.

De când Statele Unite au abandonat complet aurul în august 1971 și au creat sistemul monedelor fluctuante de tip friedmanian în martie 1973, SUA și lumea întreagă au trăit cel mai intens și mai prelungit puseu inflaționist pe timp de pace din istoria lumii. Ar fi trebuit să fie clar până acum că aceasta nu e deloc o întâmplare. Înainte ca dolarul să fi fost despărțit de aur, keynesiștii și friedmanienii, fiecare devotați în felul lor monedei discreționare, au previzionat siguri de ei că, odată moneda discreționară creată, prețul de piață al aurului va scădea imediat la nivelul corespunzător utilizării nemonetare, estimat atunci la aproximativ 8 dolari pe uncie. În disprețul lor față de aur, ambele grupuri afirmau că atotputernicul dolar era acela care susținea prețul aurului și nu invers. Începând cu 1971, prețul de piață al aurului nu a scăzut niciodată sub vechiul preț fix de 35 de dolari pe uncie și a fost aproape întotdeauna infinit mai mare. Atunci când, în anii ’50 și ’60, economiști ca Jacques Rueff cereau un etalon aur la prețul de 70 de dolari uncia, acest preț a fost considerat absurd de mare. Astăzi, acel preț de 35 de dolari pare și mai absurd decât părea atunci lui Rueff. Prețul enorm de mare al aurului constituie un indicator al deteriorării catastrofale a dolarului de când economiștii “moderni” dirijează afacerile monetare ale lumii iar acoperirea în aur a fost eliminată în totalitate.

Este azi cum nu se poate mai clar că lumea, în Statele Unite și pretutindeni în lume, a devenit sătulă de această inflație nemaiîntâlnită care a fost aprinsă de era monedelor discreționare fluctuante inaugurată în 1973. Oamenii sunt plictisiți și de volatilitatea și imprevizibilitatea extremă a cursurilor de schimb. Această volatilitate este consecința sistemelor naționale bazate pe monede discreționare, care au fragmentat moneda internațională și au adăugat instabilitatea politică artificială la incertitudinea naturală a sistemului prețurilor pe o piață liberă. Visul friedmanian al monedelor discreționare flotante zace în cenușă și există deja o dorință arzătoare, ușor de înțeles, de întoarcere la o monedă internațională cu cursuri de schimb fixe.

Din păcate, etalonul aur clasic se zbate în uitare iar țelul ultim al majorității liderilor americani și mondiali e reprezentat de vechea viziune keynesistă a unui unic etalon discreționar de hârtie, o nouă unitate monetară emisă de o Bancă Mondială de Rezerve (BMR). Că noua monedă va purta denumirea de “bancor” (oferită de Keynes), de “unita” (propusă de secretarul trezoreriei americane din timpul celui de-al doilea război mondial, Harry Dexter White) sau de “phoenix” (sugerată de The Economist) nu are nici o importanță. Ideea esențială este aceea că o asemenea monedă internațională de hârtie, deși într-adevăr eliberată de crize ale balanțelor de plăți de vreme ce BMR poate emite câți bancori dorește și să-i ofere țării în dificultate, va da frâu liber unei inflații mondiale nelimitate, nestăvilită nici de crizele balanțelor de plăți, nici de deprecierea cursurilor de schimb. BMR va deveni în acel moment determinantul absolut al ofertei de monedă a lumii si al distribuției ei pe națiuni. BMR ar putea și chiar va supune lumea la ceea ce ea consideră a fi o inflație înțelept controlată. Din nefericire, nimic nu va mai sta atunci în calea holocaustului economic de proporții inimaginabile constituit de inflația galopantă globală, adică nimic cu excepția capacității îndoielnice a BMR de a regla fin economia mondială.

Deși o monedă de hârtie și o Bancă Centrală mondiale rămân țelul ultim al liderilor de orientare keynesistă din întreaga lume, un țel mai realist și de realizat pe termen lung este întoarcerea la o glorioasă schemă de tip Bretton Woods, numai că de data aceasta fără stavila pusă de vreo acoperire în aur. Deja principalele Bănci Centrale ale lumii încearcă în prezent să-și “coordoneze” politicile economice și monetare, să-și armonizeze ratele inflației și să-și fixeze cursurile de schimb. Entuziasmul militant ce împinge către o unică monedă europeană de hârtie emisă de o Bancă Centrală Europeană pare a fi pe punctul de a reuși. Acest ideal este vândut în prezent publicului credul sub forma pretenției eronate că o Comunitate Economică Europeană (CEE) care să promoveze liberul schimb în interior necesită fără îndoială o uriașă birocrație europeană, uniformizarea impozitării pe tot teritoriul CEE și, în particular, o Bancă Centrală Europeană și o monedă de hârtie. O dată ce toate acestea au fost realizate, o coordonare mai strânsă cu Fed-ul și cu celelalte Bănci Centrale majore va urma imediat. Și atunci, poate fi departe ziua în care vom avea o Bancă Centrală Mondială? Până la acel punct final, totuși, putem fi curând aruncați într-un alt Bretton Woods, cu toate crizele de rigoare ale balanțelor de plăți și cu legea lui Gresham, intrată automat în acțiune când avem cursuri de schimb fixe într-o lume a monedelor discreționare.

Când privim la viitor, perspectivele dolarului și ale sistemului monetar internațional par într-adevăr sumbre. Până când și dacă nu ne vom întoarce la etalonul aur clasic la un preț realist al aurului, sistemul monetar internațional este condamnat să penduleze între cursurile de schimb fixe și flotante, fiecare dintre aceste sisteme punând probleme de nerezolvat, funcționând defectuos și în cele din urmă dezintegrându-se. Tot în sensul dezintegrării va acționa și inflația continuă a ofertei de dolari și de aici a prețurilor în SUA, care nu dă nici un semn de calmare. În viitor se profilează în interior o inflație în ritm accelerat și, în cele din urmă, galopantă, acompaniată în lume de războaie economice și de prăbușirea monetară. Această previziune poate fi schimbată numai printr-o revizuire radicală a sistemului monetar american și mondial: prin întoarcerea la o monedă-marfă aleasă de piața liberă, asemenea aurului, și prin eliminarea completă a guvernului de pe scena monetară.


[1] Pentru un studiu recent al etalonului aur clasic și o istorie a fazelor timpurii ale prăbușirii sale în secolul al douăzecilea, vezi Melchior Palyi, The Twilight of Gold, 1914-1936 (Chicago: Henry Regnery, 1972).

[2] Despre eroarea crucială a britanicilor și despre consecințele ei în provocarea depresiunii din 1929, a se consulta Lionel Robbins, The Great Depression (New York: Macmillan, 1934).

[3] Cordell Hull, Memoirs (New York, 1948) I, 81. Vezi de asemenea Richard N. Gardner, Sterling-Dollar Conspiracy (Oxford: Clarendon Press, 1956) p. 141.

[4] Despre piața aurului cu două niveluri, vezi Jacques Rueff, The Monetary Sin of the West (New York: Macmillan, 1972).

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!